Ivanov de A.P. Cehov

          Când vine vorba de teatru și dramaturgie, primul nume care ne vine în minte este fără îndoială Shakespeare. Ei bine, mai există în capătul celălalt al Europei o țară care se cheamă Rusia și care a dat lumii o dramaturgie originală, ce are în ea ceva și din Anglia medievală dar și din Grecia antică. Poate cel mai cunoscut scriitor al literaturii ruse este Dostoievski, dar nu despre scrierile sale voi vorbi acum (căci am vorbit acum ceva timp despre Frații Karamazov – patru personaje în patru ipostaze existențiale) ci despre un alt mare scriitor al literaturii ruse, A.P. Cehov și despre piesa de teatru Ivanov.

          Există o regulă nescrisă în literatura rusă, toate personajele, indiferent de statutul social, fie că sunt țărani, cerșetori, bețivi, moșieri, toți suferă de probleme existențiale, toți au o poveste care depășește cu mult timpul și mediul în care trăiesc. La fel se întâmplă cu personajele lui Dostoievski, la fel se întâmplă și cu cele ale lui Cehov. Personajele lor se întreabă, își pun întrebări, gândesc, sunt mai lucide și mai vii decât am crede, dar în același timp se și autodistrug, și ajung într-un final să se sinucidă.

          Piesa de teatru Ivanov a lui A.P. Cehov spune povestea unui tânăr moșier, îngropat în datorii, înconjurat de oameni pe care nu îi înțelege, într-o lume pe care nu o înțelege. Totul pare să fie absurd, tot ce se întâmplă pare să fie lipsit de sens. Ivanov trece prin frământări existențiale aparent fără niciun motiv și la început nu pare a fi decât un personaj patetic, lipsit de orice profunzime chiar și în suferință. În mare parte viața lui Ivanov este un carusel de stări de fericire și extaz, urmate de profunde stări depresive. De unde și ideea că, la fel ca și majoritatea personajelor din romanele lui Dostoievski, și personajul lui Cehov suferă de mai multe patologii, printre care și tulburarea bipolară. Deși la prima vedere personajul nostru pare să aibă aceste stări din cauza soției sale care este pe moarte, pe parcursul piesei observăm că nu acesta este motivul, ci defapt el este unul mult mai profund, care ține strict de personalitatea lui depresivă.

          După moartea soției, căsătoria cu o tânără fată care îi poartă o iubire nebună, îl face pentru scurt timp pe Ivanov să creadă că acesta poate fi un nou început, defapt acesta nu va fi un nou început ci va fi sfârșitul. Lumea din jurul lui Ivanov este ancorată în cotidian, în timp ce el este precum o umbră pe lângă aceasta. Totul în jurul lui se petrece atât de repede încât lui nu îi mai rămâne nici măcar o clipă de răgaz pentru a reflecta la ce se întâmplă cu el și cu viața lui. Ivanov se află suspendat între două lumi, un fel de Hamlet al Rusiei – a fi sau a nu fi. Iar pentru a ști de partea cui să fii, trebuie să te afli pe rând în fiecare dintre ele. La fel procedează și Ivanov, care după ce se află în ființă și trăiește precum trăiesc toate ființele, observă că nu își găsește locul în această lume. Dacă asta înseamnă să fii, atunci eu aleg să nu fiu, pare să zică Ivanov. El alege să nu mai fie, și își zboară creierii cu un revolver chiar în ziua nunții.

          Ivanov spune povestea inutilității existenței și a absurdului vieții, dar într-o manieră mult mai lejeră decât suntem obișnuiți. Nu, nu e nevoie să scrii zeci de cărți sau să spui cuvinte mari ca să demonstrezi cât de insuportabilă este viața. Ivanov este lipsit cu desăvârșire de emfază, pentru el suferința vieții este simplă și totuși atâta de reală și sinceră. De aceea e posibil ca Ivanov să nu ne impresioneze, drama lui să nu fie suficient de mișcătoare pentru publicul care este obișnuit cu morțile dramatice în teatru, precum vedem în Romeo și Julieta sau Hamlet. Ei bine, moartea lui Ivanov nu are nimic dramatic mai mult decât se are pe ea însăși, nu are niciun elogiu, este o moarte fără epitaf. Cred că A.P. Cehov asta a și dorit să exprime prin moartea lui Ivanov, faptul că moartea prin sine este suficent de dramatică și tragică, și cu atât mai mult moartea prin suicid, pentru a mai fi nevoie ca personajul să aibă și o dramă interioară concret exemplificată. Pentru că Ivanov nu ne spune nimic concret legat de suferința sa interioară, ea este ambiguă, totul este lăsat la înțelegerea publicului.

          Ivanov pur și simplu se sinucide pentru că nu își mai înțelege rostul pe acest pământ. Ce l-a împins să recurgă la acest gest? Nu dragostea neimplinită, datoriile sau alte clișee de genul acesta, ci însăși viața. Viața îl împinge pe Ivanov la moarte. Viața în tot ansamblul ei. Celelalte conflicte ale personajului (lipsa banilor, iubirea efemeră) sunt exterioare, ele afectează într-o foarte mică măsură evoluția lui. Nici unul dintre ele nu reprezintă un veritabil conflict interior declanșator de tragedie. La Ivanov angoasa vine din interior și nu este cauzată de nimic din exterior. El nu se sinucide pentru că are datorii, pentru ca îi moare nevasta, sau pentru că nu o iubește pe cea cu care avea să se căsătorească, ci pur și simplu o face pentru că ceva în interiorul lui este stricat și indiferent de ce se întâmplă în jurul lui, fie rău sau bun, nu va schimba cu nimic acest aspect. Ivanov este un adevărat suferind, un personaj care s-a îmbolnăvit de moarte atunci când s-a născut, cum ar spune Marin Sorescu.

          Drama interioară a personajului este foarte bine pusă în evidență, în ciuda faptului că celelalte personaje sunt chiar mai prezente în piesă decât personajul principal, dar acestea nu îl acaprează, pentru că poveștile lor sunt circumstanțiale și de decor, pentru că nici una dintre ele nu prezintă un interes la fel cum prezintă drama lui Ivanov. Iar pentru a fi sigur că personajul său nu va fi eclipsat de nimicurile din poveștile personajelor secundare, Cehov face din Ivanov un sinucigaș și în același timp un martir. Scena suicidului este foarte bine introdusă în piesă, aceasta apare în timp ce între toate celelalte personaje se află o hărmălaie de nedescris, iar când Ivanov apare în scenă, personajele se opresc, lumina se stinge, doar Ivanov se mai află sub un reflector. Cuprins de disperare, și aflându-se la capătul puterilor, la capătul suportabilității celor din jur, apasă trăgaciul revolverului și piesa se încheie. Finalul mi-a adus aminte de o piesă a lui Eugen Ionescu, în care am regăsit o poveste asemănătoare, finalul fiind aproape identic – personajul principal se sinucide cu un revolver sub lumina unui reflector care îl luminează intermitent. Numai că aici, personajul lui Ionescu, nu arată nici o urmă de remușcare, acesta fiind un psihopat perfect lucid pentru care nu simțim aproape nicio urmă de regret sau empatie. În schimb, personajul lui Cehov luptă, este disperat, plânge, are căderi nervoase, trece prin sute de stări și încearcă din răsputeri să se salveze, dar este greu să te salvezi când nici măcar tu nu ști de ce suferi.

Când soarele strălucește, și în cimitir e frumos.

Piesa încă se mai joacă la UNATC de către studenții din anul II Master.

Spectacole și mai multe detalii pe – http://unatc.ro/prezentare/index.php și http://unatc.ro/evenimente/

 

Orgasm cosmic

de prin blogurile prafuite si de nimeni stiute

Cuvinte mizerabile | Mots misérables

Singur prin noapte, stateam asteptand pe spate
O fusta plimbatoare sa ma salveze de singurate
Dar calculand atent dorinta, nu m-a atras niciuna, si
Tulburat mi-am aruncat cheita refuzand minciuna.

In lipsa de solutii ca un suicid, am ridicat privirea
Era atat de patrunzatoare ca m-am pierdut cu firea
Paralizand rapid cand tipa si-a deschis larg ochii
Atata distanta era-ntre noi c-am zis sa ma apropii.

Asteapta-ma dulceata, acum vin spre tine, prin ceata
Pe cai de fum, p-un drum scump pavat cu dimineata
Dreapta mea patata trecea suav prin parul ei de stele
Iar stanga se plimba armonios peste sanii de castele.

C-o pofta de lup, eram gata sa lupt in bataia culorii
Ea s-a dezbracat seducator si si-a deschis lent norii
Mangaiam inflacarat pielea albastra ca un cer senin
Respiram adanc, am cazut frant de-al ei aer feminin.

Sorbeam venin din vin, ne sarutam ascunsi in umbre
Atingeri…

Vezi articolul original 124 de cuvinte mai mult

Gânduri dintr-un telefon cu butoane

Acum înțeleg de ce unii dintre noi iubesc toamna. Incapabili să observăm și să apreciem preaplinul verii, abundența și căldura năucitoare, ne trezim din lâncezeală toamna, și ne dăm brusc seama că vara a trecut fără să ne bucurăm cu adevărat de ea. Și atunci, plini de vină, ne oprim în fața primului peisaj tomantic, în fața primului copac cu frunze arămii, și îi dăm toată atenția, îi dedicăm poezii, îl slăvim ca pe un zeu egiptean, pentru a compensa faptul că nu l-am apreciat la momentul potrivit, când bietul copac ne oferea umbră și fructe. Acum, când el nu ne mai oferă decât neînțelese stări sufletești, îl plângem și ne gândim la cât de plini de viață am fost și noi odată dar nu am știut să ne culegem roadele. (Omul și copacul).

*

Suntem atât de mulți…chiar și în cartierul meu, deși merg de mai bine de cinci ani pe aceeași stradă, la aceeași oră, văd în fiecare zi alți oameni. (Asfixiat).

*

În zilele noastre nimeni nu mai scrie despre moarte. Prea ocupați cu cotidianul, am uitat de misterul vieții și al morții. Numai în biserici se mai vorbește despre ființă și timp. (Sein und Zeit. Heidegger).

*

Încearcă să scrii nu ca să te impresionezi, ci ca să te lămurești. (ContraVanitate).

*

Nu te poți gândii lucid la moarte ziua, noaptea îți vin cele mai negre gânduri. Cum ar fi putut scrie Cioran filozofia sa dacă nu ar fi suferit de insomnii. Noaptea în beznă ești doar tu cu gândul tău, de aceea e fecund să meditezi asupra vieții noaptea când nu ești distras de lucrurile exterioare. (Patologie sau Peratologie?).

*

Marea problemă a lecturii din totdeauna – citim fără să luăm aminte, de parcă tot ce citim sunt niște basme pentru copii și nu ar avea nicio aplicare în viața de zi cu zi. (Zădărnicie).

*

Îndrăgosteala este invers proporțională cu activitatea sexuală. Cu cât ai o viață sexuală mai activă cu atât îți este mai greu să te îndrăgostești. Pasiunile puternice, dramele sentimentale, se declanșează numai după o lungă perioadă de inactivitate sexuală, când organele de reproducere controlează în mare parte fiecare aspect din viața individului. Atunci, acest instinct primar de reproducere, este transformat (sau mai degrabă abstractizat) prin intermediul creierului și al limbajului evoluat, în iubire romantică, sentimente, trăiri puternice. Acestea nu sunt decât instinctele sexuale abstractizate de către creier, pentru ca individul să obțină cu mai mult succes sadisfacerea necesităților sexuale și de perpetuare a speciei. (Psihanaliză. Schopenhauer. Freud. Deducții. Reducții).

*

E în regulă să îți iei un câine atunci că nu mai ai cui să dai ordine. E mai rău atunci când îți iei o pisică pentru că nu mai ai pe cine să mângâi. (Question- Chat ou Chien?).

*

Lumea este reprezentarea mea, iar eu sunt reprezentarea voinței mele. (Arthur).

*

Singura specializare pe care trebuie să o ai dacă vrei să te numești doctor, e chirurgia. Cei care au ales altfel nu se pot numi doctori, ci mai degrabă farmaciști.(Malpraxis).

*

În zilele noastre, dacă ești copil, și vezi lumea altfel, nu te va susține nimeni, ba mai mult decât atât, vei primii tratament medicamentos și terapie, ca să fii și tu ca ceilalți copii. Iată cum ne ucidem geniile. (Autism?).

*

E trist când nici măcar acasă nu te mai simți ca acasă. (Sfârșit).