Ivanov de A.P. Cehov

          Când vine vorba de teatru și dramaturgie, primul nume care ne vine în minte este fără îndoială Shakespeare. Ei bine, mai există în capătul celălalt al Europei o țară care se cheamă Rusia și care a dat lumii o dramaturgie originală, ce are în ea ceva și din Anglia medievală dar și din Grecia antică. Poate cel mai cunoscut scriitor al literaturii ruse este Dostoievski, dar nu despre piesele sale voi vorbi acum (căci am vorbit acum ceva timp despre Frații Karamazov – patru personaje în patru ipostaze existențiale) ci despre un alt mare scriitor al literaturii ruse, A.P. Cehov și despre piesa de teatru Ivanov.

          Există o regulă nescrisă în literatura rusă, toate personajele, indiferent de statutul social, fie că sunt țărani, cerșetori, bețivi, moșieri, toți suferă de probleme existențiale, toți au o poveste care depășește cu mult timpul și mediul în care trăiesc. La fel se întâmplă cu personajele lui Dostoievski, la fel se întâmplă și cu cele ale lui Cehov. Personajele lor se întreabă, își pun întrebări, gândesc, sunt mai lucide și mai vii decât am crede, dar în același timp se și autodistrug, și ajung într-un final să se sinucidă.

          Piesa de teatru Ivanov a lui A.P. Cehov spune povestea unui tânăr moșier, îngropat în datorii, înconjurat de oameni pe care nu îi înțelege, într-o lume pe care nu o înțelege. Totul pare să fie absurd, tot ce se întâmplă pare să fie lipsit de sens. Ivanov trece prin frământări existențiale aparent fără niciun motiv și la început nu pare a fi decât un personaj patetic, lipsit de orice profunzime chiar și în suferință. În mare parte viața lui Ivanov este un carusel de stări de fericire și extaz, urmate de profunde stări depresive. De unde și ideea că, la fel ca și majoritatea personajelor din romanele lui Dostoievski, și personajul lui Cehov suferă de mai multe patologii, printre care și tulburarea bipolară. Deși la prima vedere personajul nostru pare să aibă aceste stări din cauza soției sale care este pe moarte, pe parcursul piesei observăm că nu acesta este motivul, ci defapt el este unul mult mai profund, care ține strict de personalitatea lui depresivă.

          După moartea soției, căsătoria cu o tânără fată care îi poartă o iubire nebună, îl face pentru scurt timp pe Ivanov să creadă că acesta poate fi un nou început, defapt acesta nu va fi un nou început ci va fi sfârșitul. Lumea din jurul lui Ivanov este ancorată în cotidian, în timp ce el este precum o umbră pe lângă aceasta. Totul în jurul lui se petrece atât de repede încât lui nu îi mai rămâne nici măcar o clipă de răgaz pentru a reflecta la ce se întâmplă cu el și cu viața lui. Ivanov se află suspendat între două lumi, un fel de Hamlet al Rusiei – a fi sau a nu fi. Iar pentru a ști de partea cui să fii, trebuie să te afli pe rând în fiecare dintre ele. La fel procedează și Ivanov, care după ce se află în ființă și trăiește precum trăiesc toate ființele, observă că nu își găsește locul în această lume. Dacă asta înseamnă să fii, atunci eu aleg să nu fiu, pare să zică Ivanov. El alege să nu mai fie, și își zboară creierii cu un revolver chiar în ziua nunții.

          Ivanov spune povestea inutilității existenței și a absurdului vieții, dar într-o manieră mult mai lejeră decât suntem obișnuiți. Nu, nu e nevoie să scrii zeci de cărți sau să spui cuvinte mari ca să demonstrezi cât de insuportabilă este viața. Ivanov este lipsit cu desăvârșire de emfază, pentru el suferința vieții este simplă și totuși atâta de reală și sinceră. De aceea e posibil ca Ivanov să nu ne impresioneze, drama lui să nu fie suficient de mișcătoare pentru publicul care este obișnuit cu morțile dramatice în teatru, precum vedem în Romeo și Julieta sau Hamlet. Ei bine, moartea lui Ivanov nu are nimic dramatic mai mult decât se are pe ea însăși, nu are niciun elogiu, este o moarte fără epitaf. Cred că A.P. Cehov asta a și dorit să exprime prin moartea lui Ivanov, faptul că moartea prin sine este suficent de dramatică și tragică, și cu atât mai mult moartea prin suicid, pentru a mai fi nevoie ca personajul să aibă și o dramă interioară concret exemplificată. Pentru că Ivanov nu ne spune nimic concret legat de suferința sa interioară, ea este ambiguă, totul este lăsat la înțelegerea publicului.

          Ivanov pur și simplu se sinucide pentru că nu își mai înțelege rostul pe acest pământ. Ce l-a împins să recurgă la acest gest? Nu dragostea neimplinită, datoriile sau alte clișee de genul acesta, ci însăși viața. Viața îl împinge pe Ivanov la moarte. Viața în tot ansamblul ei. Celelalte conflicte ale personajului (lipsa banilor, iubirea efemeră) sunt exterioare, ele afectează într-o foarte mică măsură evoluția lui. Nici unul dintre ele nu reprezintă un veritabil conflict interior declanșator de tragedie. La Ivanov angoasa vine din interior și nu este cauzată de nimic din exterior. El nu se sinucide pentru că are datorii, pentru ca îi moare nevasta, sau pentru că nu o iubește pe cea cu care avea să se căsătorească, ci pur și simplu o face pentru că ceva în interiorul lui este stricat și indiferent de ce se întâmplă în jurul lui, fie rău sau bun, nu va schimba cu nimic acest aspect. Ivanov este un adevărat suferind, un personaj care s-a îmbolnăvit de moarte atunci când s-a născut, cum ar spune Marin Sorescu.

          Drama interioară a personajului este foarte bine pusă în evidență, în ciuda faptului că celelalte personaje sunt chiar mai prezente în piesă decât personajul principal, dar acestea nu îl acaprează, pentru că poveștile lor sunt circumstanțiale și de decor, pentru că nici una dintre ele nu prezintă un interes la fel cum prezintă drama lui Ivanov. Iar pentru a fi sigur că personajul său nu va fi eclipsat de nimicurile din poveștile personajelor secundare, Cehov face din Ivanov un sinucigaș și în același timp un martir. Scena suicidului este foarte bine introdusă în piesă, aceasta apare în timp ce între toate celelalte personaje se află o hărmălaie de nedescris, iar când Ivanov apare în scenă, personajele se opresc, lumina se stinge, doar Ivanov se mai află sub un reflector. Cuprins de disperare, și aflându-se la capătul puterilor, la capătul suportabilității celor din jur, apasă trăgaciul revolverului și piesa se încheie. Finalul mi-a adus aminte de o piesă a lui Eugen Ionescu, în care am regăsit o poveste asemănătoare, finalul fiind aproape identic – personajul principal se sinucide cu un revolver sub lumina unui reflector care îl luminează intermitent. Numai că aici, personajul lui Ionescu, nu arată nici o urmă de remușcare, acesta fiind un psihopat perfect lucid pentru care nu simțim aproape nicio urmă de regret sau empatie. În schimb, personajul lui Cehov luptă, este disperat, plânge, are căderi nervoase, trece prin sute de stări și încearcă din răsputeri să se salveze, dar este greu să te salvezi când nici măcar tu nu ști de ce suferi.

Când soarele strălucește, și în cimitir e frumos.

Piesa încă se mai joacă la UNATC de către studenții din anul II Master.

Spectacole și mai multe detalii pe – http://unatc.ro/prezentare/index.php și http://unatc.ro/evenimente/

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s