Luna trecută, mai exact în perioada 23-27 februarie, a avut loc la Ateneul Român o serie de conferințe și dialoguri culturale și științifice cu titlul Despre lumea în care trăim. Ultima conferință a fost susținută de către H.R. Patapievici, și a purtat titlul interogativ – Sinuciderea Europei? conferința fiind urmată de un dialog între conferențiar și Gabriel Liiceanu.
Pe ultima sută de metri am reușit să prind ultimul bilet pentru ultimul loc din ultimul rând. Îmi doream să îl ascult pe H.R. Patapievici pentru că nu îl ascultasem și nici nu îl văzusem vreodată pe viu. Nu pot să spun decât că a fost o conferință memorabilă.
Conferința a debutat cu o binemeritată critică la adresa ideologiilor, fie ele de stânga sau de dreapta, aceste ideologii împiedicându-ne pe noi ca cetățeni să obținem o claritate morală. Ideologia ne întunecă judecata. Și s-a dat exemplu cum ideologia stângistă (și nu degeaba s-a făcut referire la ea, pentru că este de actualitate) ne împeidică să obținem o claritate morală asupra comunismului. Chiar dacă nazismul a fost cea mai mare monstruozitate, totuși comunismul rămâne cel mai mare pericol. În România comunismul a îmbrăcat haine noi, și pozează acum în apărător al liberalismului și al democrației.
Un rezumat al conferinței
Ce este Europa?
Patapievici propune două definții. Prima este cea dată de către Paul Valery, care spune – noi civilizația, noi Europa. După primul război mondial însă, așa zisa civilizație care caracterizează continentul european începe să fie pusă în discuție. Ce fel de civilizație mai este aceea în care oamenii se ucid între ei până la anihiliarea totală? Al doilea război mondial nu face decât să șubrezească și mai mult această idee cum că Europa reprezintă civilizația lumii. Deci Europa nu este Civilizația, este în cel mai bun caz o civilizație. Tot Paul Valery spune că este european acel teritoriu, acel popor, care a trecut prin creștinare, romanizare și care s-a supus spiritului grec. Această definiție de sorginte istorică este mult mai plauzibilă. Pe de altă parte și Nicolae Iorga oferă o definiție continentului european. Acesta spune că până la un anumit punct (mai exact până în 1453) Europa reprezenta de fapt Bizanțul, adică Imperiul Roman cu capitala la Constantinopol, Iorga făcând cumva legatura între civilizație și Imperiul Roman. Astfel, Bizanțul și implicit Europa are la bază dreptul roman, filozofia greacă și creștinismul ortodox cu toate operele de artă care îl exprimă. Cele două definiții sunt asemănătoare. Așadar, Europa este Bizanțul, iar Bizanțul este Imperiul Roman de Răsărit, până în anul 1453 când Imperiul Otoman cucerește Contantinopolul. Până în 1453 Europa și tot ce însemna civilizația europeană se aflau în răsărit. După căderea capitalei lui Constantin cel Mare, polii se schimbă, și apusul împreună cu Roma devin centrul Europei și al civilzației europene, și asta sub conducerea regatelor germanice, care își trag originea de la Imperiul Roman; astfel că ia naștere Sfântul Imperiu Roman de neam germanic. Din această titulatură ne dăm seama că la baza acestei forme de Imperiu Roman se află creștinismul.
Europa – o civilizație a modernității
Primii europeni care s-au considerat moderni și civilizați au fost, paradoxal, medievalii. Ei erau cei care aveau conștiința lui acum (modernus – de acum, prezenți acum), deși în marea majoritate acești medievali nu erau altcineva decât fostele populații așa zis barbare. Creștinismul latin, adică acela al Europei apusene și al episcopatului papal cu capitala la Roma, s-a transformat treptat în modernitate, cu un aport considerabil dat de către Renaștere.
Modernitatea reușește să regleze raporturile dintre antagonisme. De exemplu – antagonismul dintre individ și stat, sau dintre individ și colectivitate. Ce face modernitatea este să transforme aceste raporturi contrare în ceva ce nu este nici individ și nici stat, un aranjament între cele două entități, un reglaj fin condus de domnia legii (Locke), de separația puterilor în stat (Montesquieu) sau în zilele noastre de drepturile omului.
De menționat faptul că opoziția dintre individ și stat nu se rezolvă prin a îi da dreptate unuia în dauna celuilalt, cum se întâmplă de exemplu în anarhism când i se dă dreptate individului, sau în totalitarism când i se dă dreptate statului. Acest aranjament instituțional are la bază patru elemente fără de care lumea civilizată ar fi aruncată în haos – Domnia legii, Separarea puterilor în stat, Stat de drept, Drepturile omului. Acest reglaj fin se folosește atât în științele politice, cât și în științele propriu-zise, astfel că la opoziția dintre scepticism și dogmatism, modernitatea dă un răspuns – știința modernă a naturii, care este un aranjament intelectual genial.
Una dintre cele mai importante reglaje instituționale ale unui stat modern și civilizat, este acela al separării dintre politic și religios, adică secularizarea. Până la acest reglaj Europa s-a confruntat cu ceea ce s-a numit războialele religioase, care nu au reprezentat decât un măcel general între oameni cu convingeri religioase diferite, și asta pentru că între religie și politică nu exista nicio diferențiere, exista doar religie-politică. Astfel de religii-politice au existat și mai aproape de zilele noastre sub forma comunismului și nazismului.
În procesul de legiferare și al normelor unui stat, de câștigat are acel stat care permite și spontaneitatea individului, care știe să trăiască și altfel decât legiferat, spune Patapievici. Și dă un exemplu concludent – Sparta și Atena, cele două cetăți grecești care au purtat un nesfârșit conflict militar, închieat ce-i drept cu victoria Spartei, adică a tiraniei militare și totalitarismului. Însă chiar dacă Sparta a câștigat războiul, ea a pierdut pacea, pentru că nu știa să trăiască altfel decât într-o permanentă stare de război, adică decât legiferat și normativ. Cine a supraviețuit în istorie? Atena. Iată cum un stat, deși are la bază domnia legii, fără de care apare haosul și anarhia, poate să fie maleabil, poate să permită ca prin sita ei de legiferări și norme, să treacă și spontanietatea, și libertatea de cunoaștere, de creație artistică sau culturală a individului.
[Un stat supraviețuiește în istorie nu numai prin producțiile de natură materială, care au la bază resursele naturale, ba din contră, acestea sunt destinate pieirii, sunt limitate, în schimb un stat supraviețuiește în istorie prin creațiile spirituale ale cetățenilor săi, adică prin cultură, spunea Mircea Eliade].
Acest raport dintre reglementare și spontanietate e dat de reglajul fin, acest reglaj fin este Capitalismul (înțeles altfel decât din punct de vedere economic, adică marxist).
Capitalismul este un mecanism genial care pune în legătură totalitatea oamenilor care există într-o comunitate prin intermediul libertății de schimb, de inovație, de creație, de spontaneitate, etc. Capitalismul e un tip de rânduială, el este defapt societatea (nu o orânduire economică, ci un tip de societate), spune Patapievici.
Societatea = Capitalismul.
Despre socialism
H.R. Patapievci afirmă fără nicio reținere că socialismul este o idee greșită, care pusă în practică dereglează întregul mecanism de funcționare al unui stat la baza căruia se află cei patru piloni – Domnia legii, Separarea puterilor în stat, Stat de drept, Drepturile omului. Acesta îl citează pe Blaise Pascal, care spunea – cele mai mari dereglări sunt perfect rezonabile unei minți dereglate.
Socialismul nu este un discurs despre fraternitate, așa cum încearcă unii să îl prezinte în zilele noastre. Socialismul este o soluție la o problemă socială, dar este o soluție proastă, este un dereglaj.
Prin ce se caracterizează socialismul? În primul rând prin preferința pentru propietatea publică în dauna celei private. (Cine a mai avut o astfel de idee năstrușnică? Comunismul, care plecând tot de la această idee aparent bună, căci a avut-o și Platon, a ajuns la confiscarea propietății private și trecerea ei în mâna statului, ca de altfel și a tuturor mijloacelor de producție, astfel încât omul să fie în totalitate dependent de stat). Apoi, socialismul se mai caracterizează prin preferința pe care o manifestă pentru intervenția statului în economie și societate, potrivit ideii că statul reprezintă voința generală. Nimic mai fals, și nimic mai greșit! De reținut că în socialism statul este pe primul loc, iar individul pe al doilea.
[Întotdeauna m-am gândit la această denumire cameleonică a Partidului Social Democrat. Partidul Social Democrat este defapt Partidul Socialist Democrat. Este o foarte bună deghizare a acestui urmaș al Partidului Comunist. Între social și socialism nu este decât o diferență de nuanță a aceleași culori].
Aducând-ul în discuție pe Friedrich Nietzsche, Patapievici menționează următorul citat – Statul este cel mai rece dintre toți monștrii.
Dar ce este statul? Statul este un aranjament instituțional care trebuie să reprezinte modul în care societatea își rezolvă problemele comune.
[În sec 18 a existat un om care se credea zeu, deși epoca homerică a zeilor și a semizeilor apusese de mult. Acesta se numea Ludovic al XIV-lea, zis și regele soare. Pentru el statul nu era reprezentat de nimic altceva decât de propria lui persoană – Statul sunt eu! Mai târziu, prin secolul 20, regăsim același dicton celebru, numai că de data aceasta nu mai era vorba de un singur om, ci de un grup de oameni având alte interese decât binele comun – statul suntem noi! (noi, partidul) astfel că statul ajunge un instrument în mâna sceleraților].
Se aplică următoarea filozofie: Totul prin stat – Nimic în afara statului – Nimic împotriva statului. Această ideologie caracterizează statele totalitare din prima jumătate a secolului 20, vârf de lance fiind Italia fascistă a lui Benito Mussolini. Această teorie va fi adoptată de către naziștii lui Hitler și comuniștii lui Stalin, cu consecințe inimaginabile pentru continentul european dar și pentru întreaga lume. Sub paravanul instaurării ordinii, într-un stat cuprins de haos și anarhie, acești scelerați ajung să pună mâna pe putere chiar prin sufragiu public. Imediat are loc ceea ce Patapievici numește democid, adică uciderea de către stat a propriilor cetățeni, în afara oricărui conflict armat exterior. Astfel că, în perioada 1917 – 1987, URSS ucide prin democid peste 60 de milioane de oameni. În perioada 1933 – 1945 Germania ucide prin democid peste 20 de milioane de oameni. China ucide și ea prin democid peste 35 de milioane de oameni. Statul ucide. Statul total ucide absolut!
Dar este această filozofie cum că totul să se facă prin stat și nimic în afară sau împotriva lui, doar o filozofie fascistă și comunistă? Nici vorbă, pentru că o regăsim aplicată și în zilele noastre în așa zisele state democrate, când ni se spune, sau trăim cu impresia că nimic nu se poate face decât prin stat și cu ajutorul lui. Și asta se întâmplă pentru că statul confiscă toate pârghiile prin care societatea poate acționa pentru binele ei. Aceasta este o dereglare, iar dereglările care oferă statului putere absolută conduc la dezastru absolut. Așa s-a întâmplat în Rusia în 1917, așa s-a întâmplat în Germania în 1933, așa s-a întâmplat în România în 1947, și așa se va întâmpla întotdeauna acolo unde statul deține putere absolută – Statul va da peste noi și ne va strivii!
[De curând, un afacerist din Moldova s-a săturat să mai aștepte ca statul să-i facă autostradă și a decis să își facă singur primul metru de autostradă din zona Moldovei. Este un exemplu de urmat].
Parantezele reprezintă note personale.
cugetări, gânduri, frânturi 