Internetul și realitatea artificială

La începutul anilor ‘20 ai secolului trecut D.W. Griffith, anticipând avântul pe care industria cinematografică avea să îl aibă, spunea că „în mai puțin de un deceniu, copiii din școlile publice vor învăța totul din filme… Desigur, ei nu vor mai fi niciodată obligați să citească istorie.” Cinemaul era prima modalitate de transpunere a unei realități artificiale în mentalul colectiv cu ajutorul tehnologiei. Statele, adică puterea dominantă, au știut să fructifice în interes de securitate națională și propagandă puterea de convingere a peliculei, folosind filmul pentru a transmite mesaje bine direcționate și cu un subiect atent ales, cu o morală gata fabricată, astfel încât în perioada celui de-al doilea război mondial, de exemplu, populațiile să fie convinse de justețea acțiunilor guvernelor și ale conducătorilor statelor, indiferent că vorbim de regimurile totalitare sau democratice. Și după cum remarca Bogdan Teodorescu, în film chiar și realitatea este ficțiune.

Astăzi, după o sută de ani, putem reinterpreta afirmația lui Griffith și putem spune că în mai puțin de un deceniu copiii din școlile publice vor învăța totul de pe telefoanele inteligente conectați permanent la marea rețea a internetului. Ei nu vor mai fi obligați să citească cărți, sau nici măcar să citească vreun cuvânt gândind cu propria lor minte. Doar că afirmând asta suntem deja istorie. Pentru că acest lucru deja se întâmplă. Informația vine acum într-o proporție covârșitoare sub formă digitală și electronică, de cele mai multe ori luând forma unor pastile condensate de informații scoase din context, trunchiate, prost redactate și fulgerătoare (news feed-uri, reels-uri, story-uri), astfel încât devoratorul de informație și entertainment să fie ținut constant cu ochii în ecran, aproape lobotomizat, pentru că pe internet volumul de informație este nelimitat și treptat se transformă într-un narcotic, adică creează dependență.

Între subiect și obiect se află un ecran cu miliarde de pixeli, deschis permanent, care oferă acces utilizatorului la o lume digitală și artificială pe care acesta o confundă cu realitatea imediată. Cu cât realitatea artificial construită este mai completă și mai impenetrabilă din exterior, cu atât percepțiile proprii scad și cresc cele induse, spune Bogdan Teodorescu. De fiecare dată când deschidem internetul cineva încearcă să ne educe, să ne convingă să cumpărăm un produs, să ne determine să votăm un candidat sau să fim de acord cu o anumită versiune a ceea ce este drept, adevărat sau frumos.

Presa scrisă aproape că a dispărut, iar tirajul cărților se menține la un nivel acceptabil doar datorită unor circumstanțe economice favorabile și de moment și al unui trend cultural promovat intens de către edituri. Dar presa scrisă a avut zilele ei de glorie, iar ziarul, cum remarca același Bogdan Teodorescu, a fost la sfârșitul secolului 19 creatorul primei realități artificiale. Și a reușit să facă acest lucru în dauna cărților pentru că a avut de partea sa tirajul, senzaționalul, formatul, și limbajul accesibil maselor. În zilele noastre internetul, care poate îngloba în el toate formele de livrare ale unui procedeu comunicațional, a atins un nivel inimaginabil de dezvoltare astfel încât a ajuns să preia conducerea în marile mișcări ale gândirii și civilizației umane. În tot acest peisaj digital ne putem resemna și spune că ceea ce internetul ne oferă este informație și distracție (pentru că nevoia de senzațional a depășit-o pe cea de informare), în timp ce lectura cărților ne oferă educație și cultură. Dar chiar așa stau lucrurile?

Pentru omul mediu educația și cultura nu reprezintă un scop al vieții, mai ales atunci când pentru dobândirea lor acestea necesită dedicarea unei porțiuni de timp pe care el nu o are la dispoziție. Pentru marea majoritate a oamenilor, educația și culturalizarea se termină odată cu încheierea anilor de studiu din învățământul obligatoriu sau universitar. După această perioadă foarte puțini sunt cei care mai deschid o carte sau se mai preocupă de cunoaștere. Viața intră într-un anumit ritm și rutină, iar singura modalitate de a mai intra în contact cu ceea ce înseamnă cultură ajunge să fie utilizarea internetului care, în actuala lui configurație, nu poate oferi decât un simulacru educațional. Dar nu cumva atât informațiile pe care le găsim într-o carte cât și cele pe care le găsim pe internet, au în definitiv același scop de a ne crea o realitate artificială, deci o viziune alterată și improprie asupra realității, adică de a ne manipula? Există mai multe adevăruri spuse într-o carte decât pe internet? Nu trăim realitatea artificial în ambele cazuri? Realitatea este realitate atâta timp cât o percepem nemijlocit, fără intermediari, atâta timp cât avem o experiență directa cu fenomenul realității. Putem fi manipulați navigând pe internet la fel de bine cum putem fi manipulați citind o carte. Cartea, cinematograful, teatrul, televiziunea, radioul, au fost folosite în scopuri de propagandă și manipulare încă de la apariția lor. Internetul nu este cu nimic mai nociv decât acestea. Singura diferență o face comoditatea oferită de folosirea internetului, și deasemenea faptul că pe internet manipularea și propaganda pot fi făcute de către oricine, oricând și oricum, și nu doar de către instituții specializate și specialiști.

Ceea ce este mult mai ușor de găsit pe internet față de lecturarea unei cărți, și care se află în cantități colosale și doar la un click distanță, este senzaționalul. Iar oamenii au o predilecție patologică pentru senzațional. Această slăbiciune a fost foarte bine exploatată de către creatorii de conținut digital și corporații media, care pentru a obține traficul necesar dezvoltării afacerii, nu se dau în lături de la nimic și nicio morală sau etică nu îi poate sancționa decât simbolic. Și acest aspect nu este ceva nou. Acesta este practic jurământul de credință al presei de senzație încă de la apariția ei în secolul 19. Un patron al unui ziar de această factură, spunea în 1834 – „Jurnalul va abunda în informații de la poliție, crime, violuri, sinucideri, incendieri, mutilări, lovituri de teatru, curse, pugilism și toate tipurile de accidente petrecute pe uscat sau pe apă. Pe scurt va fi plin de orice tip de drăcovenie care îl va face să se vândă”. Nu-i de mirare că azi, după două sute de ani, găsim în gazete, pe internet și la televizor aceleași subiecte care sunt capete de afiș și țin prima pagină.

Internetul este în mare parte un sat fără câini, unde există destul de puține reglementări ale mesajului transmis. Creearea unei realități artificiale poate fi mult mai ușor făcută cu ajutorul internetului, și cu un impact mult mai devastator asupra publicului decât cu ajutorul oricărui alt procedeu. Internetul a oferit șansa tuturor oamenilor de a avea o voce, de a avea o părere asupra oricărui subiect, fără să fie nevoiți să își susțină cu argumente afirmațiile și fără ca priceperea să fie o condiție sine que non. Informația de pe internet este cel mai ușor de accesat de către oricine și într-un timp foarte scurt, și tocmai de aceea are un atât de mare impact în societate.

De pildă o informație transpusă într-o carte poate să zacă în acea carte multă vreme până când să fie accesată de cineva, pentru că în primul rând acea informație trebuie să fie căutată de cineva interesat. Ori, în cazul internetului, întregul proces de căutare și selectare a informației aproape că dispare în totalitate, pentru că informația vine deja selectată de către un motor de căutare, adică de către o inteligență artificială care substituie practic creierul uman. Interesul pentru a te informa despre un anumit subiect nu mai devine astfel o condiție. Ajungi să ai acces la informație fără să îți dorești neapărat acest lucru. E nevoie doar să deschizi telefonul. Așa apare manipularea digitală, când o informație pe care nu o căutai și de care nu aveai nevoie îți este sugerată de către o inteligență artificială. În spatele acelei sugestii se află un întreg mecanism psihologic și de culegere de date personale despre tipologia utilizatorului de internet și istoricul său, astfel încât fără să vrei și fără să îți dai seama, să fii convins că informația prezentată aparent aleatoriu îți este absolut necesară. Creierul tău primește astfel o informație gata digerată, iar efortul intelectual este redus la minim. Așa cum spunea si H.R. Patapievici, internetul îți răpește interioritatea, dar și intimitatea, adaug eu. Înainte de vreme oamenii, dacă voiau să găsească un răspuns la o întrebare sau o informație despre un subiect anume, căutau mai întâi în ei înșiși, făceau apel la propriile lor cunoștințe, și apoi deschideau o carte. Acum pentru orice necesitate sau curiozitate deschid internetul și totul este acolo. Așa să fie oare?

Și pe deasupra, unul din motivele utilizării internetului atât de excesiv și complet neproductiv a rămas același ca și motivul pentru care acum două sute de ani oamenii cumpărau ziare și gazete – propriile lor vieți sunt atât de plicticoase încât au nevoie de emoția de împrumut obținută citind despre un număr de persoane imaginare, cu ale căror minunate vicii să se poată identifica în fantezie.(W. Lippmann).

Această comoditate a gândirii, perpetuată generație după generație, va conduce într-o bună zi la robotizarea oamenilor, cărora le vor fi înlocuite instinctele, intelgența, intuiția, discernământul, cu hibrizi tehnologici și comportamente de automate fără suflet. Viitorul va fi anacronic, ieșit din paradigmele culturale și necondiționat de limitările naturale ale spațiului și timpului. Un viitor luminat pentru tranzistori, poate, dar unul cât se poate de întunecat pentru celule, cu siguranță.

12 reguli pentru prostie în 3 limbi de circulație internațională

Twelve rules for stupidity (ENG)

1. Never consider that you are, have been or ever will be stupid. It’s always the others who are stupid. Remember that!

2. Always say, in any context, how much you hate stupidity. Accentuate this to the point of ridicule so that everything you say eventually becomes a truism. Truisms are silly but they make you look smart. Remember!

3. Always consider that you are right. Be as sure as possible about everything you say. Doubt should not be part of your vocabulary. One of the main characteristics of stupidity is that it is always sure of itself. Remember this!

4. When it is as obvious as possible that you are not right and that you are wrong, when even your own direct experience proves you wrong, don’t back down under any circumstances! Hold on to the idea even more vertiginously. To have guts is another fundamental characteristic of stupidity. Remember!

5. Remember this wise phrase – You don’t have opinions, you only have beliefs. Stupidity must necessarily give you confidence.

6. Be very careful when developing a reasoning so that you don’t end up in the situation, embarrassing for stupidity, of having to argue it. And if you still get to this point of undesirability, be aggressive. Raising your voice to the other person and gesticulating can intimidate the audience and the argument is won. Please see Schopenhauer’s work on this topic.

7. Give life lessons every chance you get. This makes you look intelligent and experienced. If you know how to give the impression that you have been through a lot in life, you will always impress your audience, especially the young ones. Impressions count, remember! 

8. Talk about yourself in superlatives and praise yourself. Tell what makes you extraordinary. Be generous with examples. Your imagination must be rich. Be awe-inspiring. Buy useless stuff and talk about it. Make a parade with your wealth. Make a noise. Be grobian. Fuck manners. No one will catch on. And if anyone does, it’s what you think of yourself, not what others think of you. Even if everyone knows how stupid you are, no one will have the guts to spit it in your face. People are kind to fools, remember that, you are blessed.

9. Even if you’re doing very well, be dissatisfied all the time with the world you live in, and name the culprits so that the sentences you utter are real accusations from the mouth of a wise man.

10. Never listen to anyone you talk to. If you have a conversation with someone, be sure to have the last word. Give the impression that you are paying attention, but don’t give a damn about his opinion. You always know best, remember that! That’s why you don’t have any friends. But who cares, they are all stupid, remember.

11. Make exhaustive statements about anything and everything, anywhere and everywhere with the certainty of an specialist – family, friends, politics, religion, society, cars, sports, etc. You know everything, remember that! Nobody taught you anything. You learned everything yourself! Which is why you didn’t even like it at school. But who cares, you were born to give lessons, not the teachers. Remember!

12. Give the impression that you have a vast life experience and that you have been through all possible situations. Nothing can surprise you anymore. You know exactly what to expect from life, people, animals…use in this situation maxims, aphorisms, sayings of all kinds that you say you have learned from your vast life experience. Even if you don’t understand their meaning and can’t say where you know them from. You can even say they are yours. Intellectual imposture is another characteristic of stupidity. Be brave in your stupidity and you will conquer the world!

P.S. Never read books, they make you smart!

Doce reglas para la estupidez (ESP)

1. Nunca consideres que eres, has sido o serás estúpido. Los estúpidos son siempre los demás. Recuérdalo.

2. Di siempre, en cualquier contexto, cuánto odias la estupidez. Acentúalo hasta el ridículo para que todo lo que digas acabe convirtiéndose en una perogrullada. Los tópicos son una tontería, pero te hacen parecer inteligente. Recuerda.

3. Considera siempre que tienes razón. Esté lo más seguro posible de todo lo que dice. La duda no debe formar parte de tu vocabulario. Una de las principales características de la estupidez es que siempre está segura de sí misma. Recuérdalo.

4. Cuando sea lo más obvio posible que no tienes razón y que estás equivocado, cuando incluso tu propia experiencia directa te demuestre que estás equivocado, ¡no te eches atrás bajo ningún concepto! Aférrate a la idea aún más vertiginosamente. Tener agallas es otra característica fundamental de la estupidez. Recuerda.

5. Recuerda esta sabia frase: „No tienes opiniones, sólo tienes creencias”. La estupidez debe darte necesariamente confianza.

6. Ten mucho cuidado al desarrollar un razonamiento para no acabar en la situación, embarazosa por estúpida, de tener que argumentarlo. Y si aún así llegas a este punto de indeseabilidad, sé agresivo. Levantar la voz a la otra persona y gesticular puede intimidarla y la discusión está ganada. Véase la obra de Schopenhauer sobre este tema.

7. Da lecciones de vida cada vez que puedas. Esto te hace parecer inteligente y experimentado. Si sabes dar la impresión de que has pasado por muchas cosas en la vida, siempre impresionarás a tu público, sobre todo a los más jóvenes. Las impresiones cuentan, ¡recuerda!

8. Hable de sí mismo en superlativos y elógiese. Diga lo que le hace extraordinario. Sea generoso con los ejemplos. Su imaginación debe ser rica. Sé asombroso. Compre cosas inútiles y hable de ellas. Haga un desfile con su riqueza. Haga ruido. Sé grobio. A la mierda los modales. Nadie se dará cuenta. Y si alguien lo hace, será por lo que tú pienses de ti mismo, no por lo que los demás piensen de ti. Aunque todo el mundo sepa lo estúpido que eres, nadie tendrá el valor de escupírtelo a la cara. La gente es amable con los tontos, recuérdalo, estás bendecido.

9. Aunque te vaya muy bien, siéntete insatisfecho todo el tiempo con el mundo en que vives, y nombra a los culpables para que las frases que pronuncies sean verdaderas acusaciones salidas de la boca de un sabio.

10. Nunca escuches a nadie con quien hables. Si mantienes una conversación con alguien, asegúrate de tener la última palabra. Da la impresión de que prestas atención, pero que te importa un bledo su opinión. Tú siempre sabes más, recuérdalo. Por eso no tienes amigos. Pero qué más da, son todos estúpidos, recuérdalo.

11. Haz afirmaciones exhaustivas sobre cualquier cosa y en cualquier lugar con la seguridad de un especialista: familia, amigos, política, religión, sociedad, coches, deportes, etc. Lo sabes todo, recuérdalo. Nadie te ha enseñado nada. Lo has aprendido todo por ti mismo. Por eso ni siquiera te gustaba en la escuela. Pero qué más da, tú naciste para dar lecciones, no los profesores. ¡Recuerda!

12. Da la impresión de que tienes una vasta experiencia vital y de que has pasado por todas las situaciones posibles. Ya nada puede sorprenderte. Sabes exactamente qué esperar de la vida, de la gente, de los animales… Utiliza en esta situación máximas, aforismos, refranes de todo tipo que dices haber aprendido de tu vasta experiencia vital. Aunque no entiendas su significado y no puedas decir de dónde los conoces. Incluso puedes decir que son tuyos. La impostura intelectual es otra característica de la estupidez. ¡Sé valiente en tu estupidez y conquistarás el mundo!

P.S. Nunca leas libros, te hacen inteligente!

Douze règles pour la stupidité (FRA)

1. Ne considérez jamais que vous êtes, avez été ou serez un jour stupide. Ce sont toujours les autres qui sont stupides. Ne l’oubliez pas !

2. Dites toujours, quel que soit le contexte, à quel point vous détestez la stupidité. Accentuez ce point jusqu’au ridicule, de sorte que tout ce que vous dites devienne un truisme. Les truismes sont stupides, mais ils vous donnent l’air intelligent. N’oubliez pas!

3. Considérez toujours que vous avez raison. Soyez aussi sûr que possible de tout ce que vous dites. Le doute ne doit pas faire partie de votre vocabulaire. L’une des principales caractéristiques de la stupidité est qu’elle est toujours sûre d’elle-même. Ne l’oubliez pas !

4. Lorsqu’il est aussi évident que possible que vous n’avez pas raison et que vous avez tort, lorsque même votre propre expérience directe vous donne tort, ne reculez en aucun cas ! Accrochez-vous encore plus vertigineusement à votre idée. Avoir du cran est une autre caractéristique fondamentale de la stupidité. N’oubliez pas !

5. Rappelez-vous cette sage phrase : „Vous n’avez pas d’opinions, vous n’avez que des croyances”. La stupidité doit nécessairement vous donner confiance.

6. Soyez très prudent lorsque vous développez un raisonnement afin de ne pas vous retrouver dans la situation, embarrassante par sa stupidité, de devoir l’argumenter. Et si vous en arrivez toujours à ce point indésirable, soyez agressif. En élevant la voix vers l’autre personne et en gesticulant, vous pouvez intimider l’auditoire et l’argument est gagné. Veuillez consulter les travaux de Schopenhauer sur ce sujet.

7. Donnez des leçons de vie à chaque fois que vous en avez l’occasion. Cela vous donne l’air intelligent et expérimenté. Si vous savez donner l’impression d’avoir vécu beaucoup de choses dans la vie, vous impressionnerez toujours votre public, en particulier les jeunes. Les impressions comptent, ne l’oubliez pas !

8. Parlez de vous avec des superlatifs et faites votre éloge. Dites ce qui vous rend extraordinaire. Soyez généreux en exemples. Votre imagination doit être riche. Soyez impressionnant. Achetez des choses inutiles et parlez-en. Faites un défilé avec vos richesses. Faites du bruit. Soyez grobien. Au diable les bonnes manières. Personne ne s’en rendra compte. Et si quelqu’un le fait, c’est ce que vous pensez de vous, pas ce que les autres pensent de vous. Même si tout le monde sait à quel point vous êtes stupide, personne n’aura le courage de vous le cracher à la figure. Les gens sont gentils avec les imbéciles, ne l’oublie pas, tu es béni.

9. Même si vous allez très bien, soyez toujours mécontent du monde dans lequel vous vivez, et désignez les coupables pour que les phrases que vous prononcez soient de véritables accusations sorties de la bouche d’un sage.

10. N’écoutez jamais vos interlocuteurs. Si vous avez une conversation avec quelqu’un, assurez-vous d’avoir le dernier mot. Donnez l’impression que vous êtes attentif, mais ne vous souciez pas du tout de son opinion. C’est toujours toi qui sais le mieux, ne l’oublie pas ! C’est pour cela que tu n’as pas d’amis. Mais on s’en fiche, ils sont tous stupides, n’oublie pas.

11. Faites des déclarations exhaustives sur tout et n’importe quoi, n’importe où et n’importe comment avec la certitude d’un spécialiste – famille, amis, politique, religion, société, voitures, sports, etc. Vous savez tout, ne l’oubliez pas ! Personne ne vous a rien appris. Tu as tout appris toi-même ! C’est pourquoi vous n’aimiez même pas l’école. Mais qu’importe, c’est toi qui es né pour donner des leçons, pas les professeurs. N’oublie pas !

12. Donnez l’impression que vous avez une grande expérience de la vie et que vous êtes passé par toutes les situations possibles. Plus rien ne peut vous surprendre. Vous savez exactement à quoi vous attendre de la vie, des gens, des animaux… Utilisez dans cette situation des maximes, des aphorismes, des dictons de toutes sortes que vous dites avoir appris de votre vaste expérience de la vie. Même si vous n’en comprenez pas le sens et que vous ne pouvez pas dire d’où vous les tenez. Vous pouvez même dire qu’ils vous appartiennent. L’imposture intellectuelle est une autre caractéristique de la stupidité. Soyez courageux dans votre stupidité et vous conquérerez le monde !

P.S. Ne lisez jamais de livres, ils vous rendent intelligent!

***

Dodici regole per la stupidità (ITA)

La cererea Roxanei (https://roximoronica.wordpress.com/)

1. Non considerate mai che siete, siete stati o sarete mai stupidi. Sono sempre gli altri a essere stupidi. Ricordatelo!

2. Dite sempre, in qualsiasi contesto, quanto odiate la stupidità. Accentuate questo aspetto fino a renderlo ridicolo, in modo che tutto ciò che dite diventi un truismo. I truismi sono sciocchi, ma vi fanno sembrare intelligenti. Ricordate!

3. Pensate sempre di avere ragione. Siate il più possibile sicuri di tutto ciò che dite. Il dubbio non deve far parte del vostro vocabolario. Una delle caratteristiche principali della stupidità è che è sempre sicura di sé. Ricordate questo!

4. Quando è evidente che non avete ragione e che vi sbagliate, quando persino la vostra esperienza diretta vi dimostra che vi sbagliate, non tiratevi indietro per nessun motivo! Aggrappatevi all’idea in modo ancora più vertiginoso. Il coraggio è un’altra caratteristica fondamentale della stupidità. Ricordate!

5. Ricordate questa saggia frase: non avete opinioni, avete solo convinzioni. La stupidità deve necessariamente darvi fiducia.

6. Fate molta attenzione quando sviluppate un ragionamento per non trovarvi nella situazione, imbarazzante per la stupidità, di doverlo argomentare. E se si arriva ancora a questo punto di non desiderabilità, siate aggressivi. Alzare la voce verso l’interlocutore e gesticolare può intimidire l’uditorio e la discussione è vinta. Si veda l’opera di Schopenhauer su questo argomento.

7. Date lezioni di vita ogni volta che ne avete la possibilità. Questo vi fa sembrare intelligenti ed esperti. Se sapete dare l’impressione di averne passate tante nella vita, farete sempre colpo sul vostro pubblico, soprattutto su quello giovane. Le impressioni contano, ricordate!

8. Parlate di voi stessi con superlativi e lodatevi. Raccontate ciò che vi rende straordinari. Siate generosi con gli esempi. La vostra immaginazione deve essere ricca. Siate straordinari. Comprate cose inutili e parlatene. Fate una sfilata con la vostra ricchezza. Fate rumore. Siate grotteschi. Fanculo le buone maniere. Nessuno se ne accorgerà. E se qualcuno lo fa, è quello che pensi di te stesso, non quello che gli altri pensano di te. Anche se tutti sanno quanto sei stupido, nessuno avrà il coraggio di sputartelo in faccia. Le persone sono gentili con gli stupidi, ricordatelo, siete benedetti.

9. Anche se vi va molto bene, siate sempre insoddisfatti del mondo in cui vivete e date i nomi dei colpevoli, in modo che le frasi che pronunciate siano vere e proprie accuse dalla bocca di un uomo saggio.

10. Non ascoltate mai i vostri interlocutori. Se avete una conversazione con qualcuno, assicuratevi di avere l’ultima parola. Date l’impressione di prestare attenzione, ma non vi importa nulla della sua opinione. Siete sempre i migliori, ricordatevelo! Ecco perché non avete amici. Ma chi se ne frega, sono tutti stupidi, ricordatelo.

11. Fate affermazioni esaustive su qualsiasi cosa, ovunque e con la certezza di uno specialista: famiglia, amici, politica, religione, società, auto, sport, ecc. Tu sai tutto, ricordalo! Nessuno ti ha insegnato niente. Hai imparato tutto da solo! Ed è per questo che non ti piaceva nemmeno a scuola. Ma chi se ne frega, tu sei nato per dare lezioni, non gli insegnanti. Ricorda!

12. Date l’impressione di avere una vasta esperienza di vita e di aver affrontato tutte le situazioni possibili. Nulla può più sorprendervi. Sapete esattamente cosa aspettarvi dalla vita, dalle persone, dagli animali… Utilizzate in questa situazione massime, aforismi, detti di ogni tipo che dite di aver imparato dalla vostra vasta esperienza di vita. Anche se non ne capite il significato e non sapete dire da dove le conoscete. Potete anche dire che sono vostri. L’impostura intellettuale è un’altra caratteristica della stupidità. Siate coraggiosi nella vostra stupidità e conquisterete il mondo!

P.S. Non leggete mai i libri, vi rendono intelligenti.

Memoria durerii

Corpul uman este un mecanism pe cât de complex pe atât de fragil. Și totodată este un sistem plin de contradicții și paradoxuri. Poate să suporte, de pildă, temperaturi de la plus 50 până la minus 50 de grade, șocuri, lovituri, presiuni, forțe gravitaționale, dar la fel de bine poate să fie ucis pe loc de înțepătura unui țânțar, de lipsa de oxigen pentru doar câteva zeci de secunde, sau de lipsa de apă pentru câteva zile. Ce ciudățenie acest organism.

Deși corpul uman are, poate, cel mai ridicat nivel de adaptabilitate din întregul regn animal, pentru că poate trăi la poli, la Ecuator, în jungle, pe vârful muntelui, sub pământ și chiar în Cosmos, totuși acesta nu se poate adapta la cea mai mică schimbare de ecosistem interior. O variație de câteva grade a temperaturii interne îl ucide. O bacterie, un virus, un microorgansim poate să facă ravagii în corpul uman, și fără o intervenție rapidă din exterior, prin tratament și medicamentație, acest corp dispare.

Dar ce este și mai ciudat e faptul că acest corp, în ciuda părerii comune și a cercetărilor științifice făcute asupra lui, nu are memorie. Acest corp uită durerea.

Poate că acesta este totuși un mecanism de conservare, de autoapărare, de supraviețuire, dar asta se aplică doar la nivelul supraviețuirii în junglă, unde, culegătorul-vânător nu trebuie să aibă memoria durerii, adică memoria ultimei experiențe neplăcute la vânătoare, pentru că asta l-ar determina să nu mai vâneze, și în consecință să moară de foame. Memoria durerii este aici strâns legată de sentimentul fricii. În schimb noi acum nu mai trăim în junglă, nu mai mergem la vânătoare, trăim într-un mediu relativ sigur. Însă creierul nostru, sau o parte din el, încă a rămas la acel stadiu de vânător- culegator. Încă este programat ca atunci când trece printr-o experiență dureroasă, să uite imediat durerea înregistrată. Și când acea experiență se repetă, contactul cu ea să fie din punctul de vedere al experienței durerii, unul nou. Corpul nostru își amintește fiecare aspect al unei acțiuni repetitive, așa a apărut și procesul de învățare și memorare. În schimb ceva din creierul nostru șterge cu buretele orice amintire a durerii din acea experiență repetitivă.

Indiferent de cât de mult am fi suferit, indiferent de cât de mare durere am fi experimentat în urma unui eveniment, nu putem să reținem din acel proces decât imagini, nu și senzații. Așa se explică, de pildă, problema dependențelor nocive. Cei care cad în obsesii și dependențe care la afectează oraganismul (alcool, tutun, droguri, jocuri de noroc, mâncare junkfood, etc.) prezintă în tocmai această lipsă a memoriei durerii. Și ce este și mai interesant este faptul că organismul nostru nu reține deasemenea nici memoria plăcerii.

Plăcerea și durerea nu pot fi întipărite ca senzații asupra cărora să se revină fără să nu se repete experiența care le-a cauzat. Noi nu putem accesa aceste senzații de durere și plăcere din creier pentru că, odată ce au fost trăite, ele nu se (mai) află în creier. Tocmai de aceea atunci când le dorim, trebuie să le repetăm, și atunci când se termină nu ne mai amintim nimic din ele. La fel se întâmplă cu mâncatul, băutul, sexul, la fel se întâmplă și cu drogurile, jocurile de noroc, consumul de alcool, fumatul. Creierul nostru, pe cât de complex este, el nu poate totuși să reproducă senzația de plăcere sau de durere în lipsa stimulilor declanșatori. El poate să reproducă în schimb informații care au fost memorate și învățate, dar nu poate învăța și memora durerea sau plăcerea. De aici rezultă un cerc vicios, care pe de o parte ne determină să fim programați pentru a supraviețui prin repetarea de milioane de ori a unor procese fizice elementare, ca mâncatul, băutul, sau sexul, iar pe de altă parte ne poate afecta existența și sănătatea prin exacerbarea acestor procese aparent inofensive, la care se pot adăuga cele cu adevărat periculoase. Privită din această perspectivă, viața noastră pare o înșiruire de acțiuni repetitive din care, deși învățăm mereu căteceva, în mod paradoxal nu rămânem niciodată cu nimic. Ce rămâne în memoria noastră dintr-o masă copioasă? Totul se duce în vintre și se transformă în reziduri. Ce rămâne în memoria noastră dintr-un contact sexual reușit? Întregul proces este o descărcare fulgerătoare de substanțe chimice vitale și câteva secunde de apoplexie. Pentru a le experimenta din nou trebuie să le trăim din nou. Și acum înțelegem cât de greu este să lupți cu instinctele primare, și că este imposibil să îți domini corpul când tu ești corpul. Oricât de mult am vrea să credem, și oricât de mult misticism am digera, nu ne putem controla corpul cu mintea, pentru că și corpul și mintea sunt un întreg. Ori, nu poți controla întregul folosindu-te de părțile întregului.

Dar cum putem explica atunci anomaliile, cazurile excepționale, aberațiile sistemului? Sunt aceste cazuri exemple irefutabile de control al întregului cu ajutorul unei părți? Putem controla propriul corp cu ajutorul minții? Și ce anume controlează mintea? Când ne propunem o acțiune care ține de intelectul nostru, creierul este cel care primește informația să acționeze, dar de la cine o primește? Ce este voința aceasta care dictează acțiunea? Încercând să găsim răspunsuri la aceste întrebări riscăm oare să cădem într-o aporie? În filozofia greacă antică, în speță la Platon, se vorbește despre dualism, sau dualitate, cum că omul este alcătuit din trup și suflet, din trup și minte în unele cazuri. În filozofiile orientale se vorbește chiar de trup – minte – suflet, sau trup – minte – suflet – corp – corp astral – minte universală și așa mai departe. Alții au încercat să pună laolaltă toate aceste firimituri și au spus că există doar o singură identitate, și aceasta este monistă, este un întreg, niciun principiu nu derivă din altul, ci toate dintr-unul singur. Misticul Alan Watts spunea că oamenii încearcă să își înfrângă egoul folisindu-și egoul, sau eul folosindu-și eul. Einstein spunea că mintea care a creat o problemă nu poate fi aceeași care o și rezolvă.

Există fără îndoială o întreagă tradiție a dualității și pluralității în cultura milenară a umanității, susținută puternic și de religie. Din câte părți este până la urmă alcătuit omul? Este mintea altceva decât creierul? Este sufletul altceva decât mintea? Dar intelectul? Dar voința? Științific vorbind ele nu sunt decât elemente ale aceluiași organism, produse auxiliare ale unui sistem atât de complex încât poate că nu va fi înțeles și deslușit niciodată. Și acest sistem este omul cu tot ansamblul său de organe, de la firul de păr până la creier.

Dar să nu uităm că Immanuel Kant încă se mai studiază în facultăți, la fel și Platon. Filozofia speculativă și cea conceptuală nu au dispărut, încă ne mai pierdem în speculații și concepte. Dar când vine vorba să punem la aceeași masă filozofia, religia și știința pentru a ajunge la un numitor comun în ceea ce privește o teorie generală a existenței, adică o ontologie, ei bine atunci apar rupturi greu de reparat. În filozofia budismului zen, de pildă, lucrurile stau mult mai simplu. Se spune că omul caută plăcerea și lipsa durerii. Omul în primul rând nu vrea să sufere, iar în al doilea rând vrea să simtă plăcere. Între acești doi poli gravitează întreaga sa existență. Doar că acești doi poli sunt ca o sete ce nu se stinge niciodată, ca o fată morgana pe care orice ai face nu o poți prinde. Alergăm după plăcere și fugim de durere, dar în ambele situații ce strângem în pumni nu sunt decât fire de nisip. Plăcerea nu durează, iar durerea se uită, de aceea nu (ne) învățăm niciodată. Ce destin nefericit a primit omul din partea creatorului.

Și atunci ce înseamnă sa fii cu adevărat fericit? Să fii fericit înseamnă oare să simți plăcere iar să fii nefericit să simți durere? Dar când nu simți nici plăcere nici durere, ce simți de fapt? Vechii filozofi ai Antichității, cu precădere stoicii, vorbeau despre o cale de mijloc, că aceasta trebuie urmată dacă vrem să fim împăcați cu propria noastră existență. Și atunci realizezi că în viață nu este vorba despre a fii sau a nu fi fericit, a suferi sau a nu suferi, ci despre a fi împăcat tu cu tine, a-ți accepta existența ca pe un dat, ca pe ceva ce ți-a fost oferit cu împrumut, cum spunea și regizorul Andrei Șerban. Și că tot ce poți să faci este să nu irosești timpul și să duci până la capăt această existență oferită, ferindu-te pe parcurs de a cădea în dihotomia lui a fi sau a nu fi fericit, a simți plăcere și a fugi de durere.

Totul este trecător în această lume, inclusiv durerea și plăcerea, iar fericirea, acest deziderat încărcat de prea multă semnificație omenească, nu este o procedură standard, nu reprezintă un ideal universal valabil în conținut pentru toată lumea. Fericirea este subiectivă, pentru că ține de fiecare subiect în parte. Și de multe ori, viața în sine nu reprezintă o problemă atât de filozofică pe cât am vrea să credem. Câteodată ea mai trebuie privită și ca o problemă de semantică.

Cea mai frumoasă și autentică frază despre viață a fost rostită de Baruch Spinoza: Non ridere, non lugere, neque detestari, sed intelligere. Să nu râzi, să nu plângi, să nu detești, ci să înțelegi.

Despre asta cred ca este vorba.

 Sau cine știe…

Va urma…

Rabla

De fiecare dată când mă urc în mașina lui mă apucă o tristețe inexplicabilă. Este un miros în mașina asta care îmi aduce aminte de el. Totul mă duce cu gândul la el – volanul îmbrăcat într-o scoarță groasă, levierul cutiei de viteze cu joc în toate direcțiile, tapițeria ponosită, ruptă și mizerabilă, casetofonul care încă mai funcționează, rămas suspendat pe același post de radio, aerul stătut din mașină, totul învelit într-un miros puternic de vaselină, ulei de motor, benzină și gaze de eșapament. Toate îmi aduc aminte de el, și toate mă fac să cred, pentru o clipă, că doar a coborât puțin să-și ia o cafea și nu că a trecut în evanescență. Pentru oricine altcineva toată această combinație de mirosuri și mizerie repugnă. Nu și pentru mine, pentru că așa mirosea tata. Tata, care toată viața lui a luptat să scape de sărăcie, și nu a reușit niciodată să iasă din condiția asta de nenorocit pentru că norocul tot timpul l-a ocolit. Și deși a jucat la Loterie timp de 40 de ani, nu a câștigat niciodată nimic (nu am cunoscut niciodată pe cineva mai perseverent în a-și asuma eșecul). Și deși a muncit de la vârsta 14 ani nu a reușit niciodată să scape de datorii. Tata a fost acel tip de om care nu voia să plătească la unii din creditori ca să nu ceară și ceilalți. Acel tip de om care se ruga de Sărăcie să îi iasă din casă, și Sărăcia spunea de fiecare dată NU!

Iar eu, de fiecare dată când mă urc în mașina asta blestemată parcă mă transfigurez în el. Parcă îi retrăiesc ultimele clipe, sau toate clipele pe care le-a petrecut în ea. Și mă întristez, puțin, sau mai mult. Cad așa, pe gânduri, și totul se derulează în mintea mea în reluare. Parcă timpul capătă noi valențe, încetinește, face o pauză.

Mașina asta a parcurs jumătate de milion de kilometri. Cu mașina asta am mers pentru prima oară când mi-am luat permisul. Mașina asta are povești de spus, nu dintre cele mai fericite. Dar nu a fost o mașină îngrijită, cum nici tata nu s-a îngrijit de el. A fost o mașină de povară, cum și tata devenise o povară la un moment dat pentru cei din jur. Dacă stau bine să mă gândesc, mașina asta reprezintă cel mai bine personalitatea lui taică-miu. Parcă este o metamorfozare a lui. Iar eu când mă urc în ea devin tata. Din când în când îi mai dau o cheie, și nu știu cum se face, dar pornește de fiecare dată din prima, la sfert. Mașina asta refuză să moară. Și nu, nu cred că are personalitate, e o bucată de fier până la urmă, o rablă. Sau cine știe, poate că e o bucată de fier care a devenit o capsulă a timpului, pentru că în mașina asta timpul a stat în loc iar biologia și-a urmat cursul firesc. În rabla asta s-a dezvoltat de-a lungul timpului un întreg ecosistem de plante și insecte care încă trăiesc într-un perfect echilibru simbiotic.

Mașina este rămasă exact acolo unde a lăsat-o taică-miu cu 24 ore înainte să moară. În mașina asta sunt ultimele lui clipe. Mă întreb, oare la ce se gândea în momentul acela, când a parcat-o pentru ultima oară? Oare intuia că nu o va mai conduce niciodată? ADN-ul lui este împrăștiat prin toată mașina. De aceea atunci când mă urc în ea, îl iau pe tata pe mine, metaforic, fizic, ontologic… mă îmbrac cu tata precum îmbrac o haină.

Și când plec de acolo sunt întristat, pentru că nu înțeleg misterul vieții și al morții. Și tristețea asta se transformă treptat în convingerea inutilității oricărei acțiuni, oricărui gând, oricărei idei. O profundă și totală lipsă de sens. Ce clișeu! Dar senzația nu este de revoltă sau agitație interioară, ci mai degrabă de liniște, acalmie sau lipsă de energie. Și parcă toată tristețea asta îmi este cumva străină. Parcă e tristețea altcuiva, parcă e tristețea lui taică-miu, care în ciuda unui simț al umorului pe care îl avea foarte dezvoltat, tind să cred că de fapt, în interiorul său, era un om trist, nespus de trist. Ca toți oamenii veseli, de altfel. Și poate că nimeni nu a știut acest lucru, și poate că s-a înconjurat de oameni care nu îi știau tristețile și îl voiau tot timpul vesel și el nu a știut să le arate și cealaltă față a sa, de frică poate să nu-i piardă. Nimeni nu își dorește să aibă lângă el un om trist, pentru că ne indispune. Ne dezicem rapid de oamenii posomorâți care afișează tot timpul o mină gravă, de oameni îngândurați. Și poate că am greșit când l-am judecat de atâtea ori, și poate că aș fi putut să îl cunosc mai bine ca să îl pot înțelege înainte să îl judec, înainte să ajung, în unele momente, să îl urăsc. Și încă mai fac exercițiul iertării…

Dar acum când probabil călătorește pe râul Styx către porțile infernului, îmi e foarte greu să îmi reamintesc de momentele mai puțin bune. Vorba aceea, despre morți doar de bine. Dar să procedez altfel ar însemna să fiu convins că l-am cunoscut pe taică-miu în totalitate, că am știut toate motivele care l-au determinat să acționeze într-un anumit fel la un moment dat. Ori, nu pot să spun asta, pentru că pe taică-miu nu l-am cunoscut atât de bine, nici pe departe. Au rămas în urmă multe lucruri nespuse, multe lucruri neterminate sau neîncepute. Noroc cu această minte strâmbă care uită și are grijă de noi să nu rămânem blocați într-o continuă stare de introspecție. Noroc cu vintrele astea pline de pofte care ne mistuie și ne fac să ne închinăm mâncării, băuturii și somnului și să nu insistăm prea mult pe problemele spiritului. Devii spiritual numai atunci când reușești să îți învingi instinctele primare, în rest nu ești decât un dihor cu chip de om, vorba lui nea Petrică.

Și mașina asta intrată în descompunere, cu cauciucurile sparte, cu tabla ruginită și îndoită, plină de păienjeni care și-au țesut o întreagă rețea de pânze, și cu un miros puternic de fier intrat în putrefacție, încă pornește la prima cheie…

Estetica adevărului

H.R. Patapievici, pe care nu încetez să îl admir și să îl aduc în discuție cu fiecare ocazie, și asta pentru că nu există carte pe care acesta să o fi scris și din care să nu extrag cel puțin o idee importantă despre viață, face o afirmație în cartea Două eseuri despre paradis și o încheiere care m-a pus pe gânduri.

Spune acesta la pagina 88 (…) În manifestare, ca lucru, frumosul și adevărul stau împreună. (…) Dispariția frumuseții în lumea modernă corespunde unei transformări a esenței adevărului.

Afirmația, pusă în contextul subiectului cărții, face referire în principal la domeniul artei, dar se extinde naturalier(sic!) și asupra ideii de adevăr în genere, sau adevărului ca valoare umană universală. Ceea ce nu am putut să înțeleg din această afirmație este convingerea autorului cum că adevăul este și trebuie să fie însoțit întotdeauna de frumusețe. Astfel că am încercat să mă lămuresc punându-mi mai multe întrebări.

Așadar, fără frumusețe nu există adevăr și fără adevăr nu există frumusețe. Cum e posibil? Mă întreb, oare frumusețea nu poate să fie și înșelătoare? Dacă frumusețea însoțește substanțial adevărul oare nu pot exista și aparențe, înșelătorie, eroare? Oare știm tot timpul că acolo unde este frumusețe există și adevăr? Ce ne atrage la adevăr este frumusețea ascunsă a acestuia? Aici cred că intervin facultățile de judecată ale omului, adică discernământul. Oare adevărul se poate manifesta doar în prezenta frumuseții? Există această condiție sine que non a adevărului?  Adevărul nu poate fi însoțit și de urâțenie, de ceva respingător? Putem oare să distingem adevărul de minciună bazându-ne exclusiv pe criterii estetice și pe o intuiție a frumosului? Este până la urmă adevărul și o problemă de natură estetică? Să nu uităm că în literatură avem o estetică a urâtului, cea a lui Arghezi, dar nu am auzit până acum de o estetică a adevărului.

Atâtea întrebări și niciun răspuns, care nu denotă faptul că autorul acestor rânduri se află în confuzie, ci că este pe drumul căutării, că e pe cale să se lămurească, atâta timp cât crede că a pus întrebările corecte. Și ca un mic ocol, legat de acest aspect trebuie spus că, cultura în general și filozofia în particular nu îți oferă vreun răspuns la nicio întrebare gata formulată, ci te învață să pui întrebările corespunzătoare, propriile tale întrebări la propriile tale nelămuriri. Te pune pe drumul căutării răspunsurilor. Este mai degrabă o punere în temă decât o soluție universală asupra temei.

Și totuși, de ce iubesc oamenii adevărul? Pentru că este atrăgător din punct de vedere estetic (aici esteticul și atracția trebuie înțelese, firește, la nivel superior) pentru că le este folositor, sau pentru că acesta corespunde propriei lor interiorități? Nu am simțit oare cu toții atunci când am spus un adevăr că suntem în deplin acord cu noi înșine, pe când atunci când am spus o minciună am simțit un fior de vinovăție, un dereglaj? Cu siguranță, și asta se întâmplă pentru că avem o morală, și înainte de estetică avem o etică, un sistem de valori cu care ne ghidăm în viață, astfel încât să nu ajungem să avem un conflict nici interior, cu propria noastră ființă, și nici exterior cu lumea înconjurătoare – trupul și sufletul în perfect echilibru. Deplinul nostru acord cu existența, cu faptul de a fi în lume și a ființa, adică cu ceea ce Heidegger numește Dasein, nu se realizează decât în circumstanțele unei retorici a moralității, și nu a esteticii. Deci criteriile adevărului țin mai degrabă de o filozofie a imperativelor (morala kantiană) decât de una a proporțiilor ideale ale formei (estetica grecilor antici).

Spunem adevărul pentru că e moral nu pentru că e frumos. Pentru că ne ajută să ființăm, cum ar spune același Heidegger, în acord cu noi, cu lumea înconjurătoare și cu legile naturii (iată reminiscențele filozofiei grecești). Frumusețea poate fi înșelătoare, indiferent de natura ei (cu precădere cea artistică, pe care Platon o considera o imitare a naturii menite să păcălească privitorul). În schimb moralitatea, fie că e una pământească, așa cum propunea în secolul luminilor Henri de Saint Simon, fie că e una cerească, așa cum practicau primele comunități creștine, nu poate fi decât autentică. Nu există principii morale înșelătoare sau anti-umane indiferent de cât de mult s-ar încerca o răsturnare a scării valorilor. Morala nu poate fi în esență rea. Nu spun că adevărul ar putea fi rău sau anti-uman, spun doar că el nu suportă comparații estetice sau criterii ierarhice de valoare. Adevărul nu este nici bun nici rău, nici frumos nici urât, el doar există, și nu cred că poate fi cuantificat în vreun fel. Da, el poate fi drămuit, poți spune într-o frază mai mult adevăr sau mai puțin adevăr, poți să îl ascunzi și să afirmi doar o parte din el, dar atunci avem de a face cu un adevăr trunchiat, schimonosit, iar un adevăr care nu se prezintă în toată plenitudinea lui este un simulacru. Nu poți să prezinți un adevăr drept o minciună și nici o minciună drept un adevăr (deși în ultimele secole valorile umane s-a degradat considerabil și au existat foarte multe derapaje). Adevărul poate fi prezentat la un moment dat drept o eroare, atunci când face referire la domeniul științelor exacte, dar când vorbim de adevărurile sufletești, cele specifice spiritului și culturii umaniste, deci acolo unde nu lucrăm cu fracții și ecuații sau observații experimentale, ei bine atunci adevărul este imuabil și absolut.

Și poate că din acest punct de vedere adevărul are totuși și o frumusețe a lui, una aparte, care ține de structura interioară a umanității, de spiritul ei. Poate tocmai de aceea este frumoasă umanitatea în ansamblul ei, pentru că se folosește de valori frumoase, de o estetică a plăcerii, adică o estetică a îmbinării trăirilor extatice ale trupului cu contemplația profundă a Paradisului.

Va urma…

“Horizontal Volumes” 1912
painting by Umberto Boccioni (1882-1916)

44 de teze pseudofilozofice și puerile despre viață și moarte

(După o carte de Lucian Tamaris)

Teza I – Omul, această mare rătăcire.

Am pierdut sentimentul scrisului, am pierdut sentimentul poeziei, parcă spunea acum ceva timp Nichita Stănescu. La fel și eu, fără să fiu vreun intelecutal, pot spune că am pierdut sentimentul filozofiei. Sentimentul verbului a filozofa. Nu mai am exercițiul speculației filozofice. La 20 de ani eram cuprins de un clocot filozofic fără astmpăr. Privind în spate, și observând cărțile pe care le citeam atunci – înfuriat mai ales de destinul biologic al lumii, vorba lui Bogza, nu pot să înteleg ce o fi fost în capul meu, ce mi-o fi trebuit?! vorba lui Gellu Naum. Am impresia acum, când am intrat puternc în anii 30 ai vieții, că am pierdut contactul cu marile idei filozofice ale lumii, că mușchiul filozofiei mi s-a atrofiat. Nu spun că lecturile mele sunt mai slabe sau mai bune acum, doar că sunt altfel, deși concluziile pe care le trag asupra lumii sunt în mare parte cam aceleași. Prioritățile oare mi s-au schimbat? Probabil. Doar că după un deceniu de filozofie am început să mă plictisesc în a calomnia Universul, vorba lui Cioran. Dacă până la 30 de ani credeam că am găsit sensul și că sunt pe drum, acum, mai mult ca oricând, am început să rătăcesc, în cultură mai ales. Cu toții rătăcim în căutarea sensului vieții, dar ce bine că viața nu are niciun sens și putem să-I dăm noi unul, vorba lui Noica. Hai că până la urmă parcă nu am uitat toate ideile filozofice.

Teza II – Lumea este imaginea mea torturată.

Eu, ca să pot să gândesc lumea și ca să mă pot dedubla pe mine, trebuie să am o imagine a lumii și o imagine a mea. Și cum fac asta? Ies din lume și ies din mine. Mă dedublez, mă exteriorizez astfel încât să mă văd ca într-o oglindă. Și atunci pot să vorbesc despre mine la persoana a 2-a. Și ce văd în oglindă? Mă văd pe mine gol, străin, torturat de o existență pe care nu o înțeleg câtuși de puțin. Sunt un oarecare, cu nimic special. Și atunci de ce sunt așa de important? Ce caut aici?  Așa cum mă văd în oglindă așa îmi pare și lumea. Deci eu schimb înfățișarea lumii după imaginea mea, torturată sau nu. Eu creez lumea în funcție de cum mă văd pe mine în această oglindă imaginară. A dracu oglinda asta. Dar și mai a dracu lumea din ea.

Teza III – Ce va naște totdeauna un bou mulțumit?

Viața e o iesle, iar noi ne considerăm liberi și fericiți de fiecare dată când rumegăm liniștiți snopul de coceni care ni se pune în față. Sau lucerna, sau trifoiul, sau orice alt aliment apreciat de bovine. Dacă viața este o iesle, lumea în care trăim este o fermă a animalelor, vorba lui Orwell. Și lumea e plină de boi și vaci care așteaptă în imbecilitatea lor abatorul.

Teza IV – Din frica de moarte am inventat scrisul.

Ca să ai profunzime trebuie să scrii despre moarte. Punct. Scrisul este terapie, este un panaceu. Că dacă începi să pui pe hârtie toate gândurile, vei observa că te vei elibera. Vei fi mai relaxat. În fața morții trebuie să spui ceva, deși, în mod cât se poate de evident nu ai niciodată nimic de spus. Moartea te lasă fără cuvinte, și la propriu și la figurat. Ne este frică de moarte și am inventat tot felul de mijloace de a face față acestei frici. Unul dintre ele, cel mai des întâlnit, procrearea. Poate că din frica de moarte am inventat scrisul, dar tot din frica de moartea ne-am și înmulțit. 7 miliarde de stări de angoasă fructificate printr-o naștere miraculoasă de om din om.

Teza V – Limbajul care a născut Universul este același care îl va distruge.

Va fi interesant de urmărit cum va dispărea din istorie această lume. Din păcate nu vom avea ocazia să fim martorii acestui eveniment apocaliptic. Dar dacă lumea este creația propriilor noastre idei, pentru că noi nu înțelegem lumea decât prin mijlocirea propriei noastre minți producătoare de idei, deci noi vedem doar însușirile lumii înconjurătoare, nu lumea însăși, caractersitici pe care noi le-am atribuit, atunci va veni o zi când vom atribuii lumii și însușiri deconstructiviste, atribute în totalitate negative, care vor face ca lumea așa cum am creat-o să dispară. Universul înăși va redeveni Gaya. Și cu Dumnezeu cum rămâne? Reveniți luni.

Teza VI – Durerea este al cincilea element primordial.

De ce doare? Viața, de ce doare? E ceva de învățat din durere? Mie unul îmi pare că oricât de mult am suferi și oricât de mult ne-ar durea nu e nimic de învățat. Și totuși omul e alcătuit din 5 elemente – apă, aer, foc, pământ și… durere.  Câteodată, în timp ce merg la Mega Image și reflectez asupra vieții, ajung la unele concluzii. De pildă, că ne-am născut nu pentru a ne bucura de viață, ci pentru a ne ispășii o pedeapsă. Parcă am apărut cu toții pentru a ne răscumpăra păcatele din altă viață. Această planetă, văzută ca un mare purgatoriu, ca o anticameră pentru o existență viitoare, sau ca un mare lagăr de concentrare pentru condamnații fără vină. Cu ce o fi greșit omul de a trebuit să se nască și să sufere? Nu era mai simplu dacă era mai simplu? Să ne naștem, să trăim cât o efemeridă, și să murim într-o explozie de supernovă?

Teza VII – ?!

Să te specializaezi în cultură. Ce obiectiv măreț. Sunt mulți în această rezervație de descurajați ai cuvântului, și au și ei nevoie de puține încurajări. Sunt și ei niște juni(imiști). Dar sunt atât de puțini care reușesc. Păi în scriitură este foarte greu să realizezi ceva dacă nu ești brontozaur. Eh, cuvinte de resemnat al spiritului. Și până la urmă ce vrem noi, să ajungem scriitori și să trăim din subvenția de merit, ca Brumaru? Patetic și tragic, în același timp.

Teza VIII – Nu trebuie să luptați, căci apa nu luptă, ci ia toate formele cărora li se opune.

Be water my friend, spunea Bruce Lee. Uneori mai înveți câte ceva și de la cineva care poate să îți oprească inima cu o lovitură cu două degete. Viața e o artă marțială pe care foarte puțini o stăpânesc. Și dacă e o artă marțială, de ce nu ne-a pregătit nimeni pentru nicio confruntare? Că ajungi la un moment dat să îți iei atâția pumni în cap și picioare în gură încât parcă vrei să renunți. Nu e plăcut să simți în gură gustul metalic al unui kil de sânge. Nu eram pregătit pentru asta. Doar că viața se întâmplă, fie că ești pregătit, fie că nu. Și o să îți mai iei lovituri sub centură, sau sub curea. Și o să vrei să lupți, și o să doară și nu poți să faci nimic în privința asta. Be water my friend.

Teza IX – Era nevoie de mine în repetiția istoriei?

Dacă știi să răspunzi la această întrebare, ești cu un pas mai aproape de deslușirea misterului vieții. Un răspuns pozitiv și bine argumentat îți dă dreptul să mergi mai departe, să te bucuri de viață, pentru că ai un rost. Dacă fără tine lumea ar fi fost mai săracă, ei bine atunci meriți statuie în piața publică. Dacă nu, atunci ce sens mai ai pe lume? Ce sens mai ai dacă nu schimbi istoria, chiar și istoria microcosmosului tău, istoria apropiată ție? Suntem oare aici ca să urmăm aceeași rațiune de a fi? Împărtășim cu toții același destin implacabil? Dacă ar fi așa, ce plictiseală și viață redundantă. Dar nu suntem toți la fel. Da, suntem diferiți. Și cu toate astea nu mergem toți pe același drum al mediocrității și anonimatului?

Teza X – Grija este omul, îngrijorarea înlocuiește omul cu un surogat de frică și anemie colectivă.

Epoca fricii! În fața fricii omul reacționează irațional. Am trăit doi ani de frică și anemie colectivă. Oamenii nu par să se fi însănătoșit. Patologia a săpat adânc în viscerele lor. Epoca îngrijorării! Trăim îngrijorați, de parcă îngrijorarea ar schimba cu ceva problema. Dar parcă prea ne-am relaxat în ultimele decenii. Poate că și frica asta o fi bună la ceva. Poate ca o să iasă la suprafață omul nou, sau poate omul bestial. Prea ne-am obișnuit să nu mai trăim cu grija zilei de mâine, și am lâncezit într-o stare de linearitate și rutină existențială. Vecinii de peste graniță trăiesc în acest moment viața la puterea o sută. O fi și războiul ăsta bun la ceva. Asta dacă nu ne omoară pe toți, sau consecințele lui nu ne aruncă într-o criză umanitară fără precedent și fără soluție.

Teza XI – Unde este creștere este și moarte.

Acesta este destinul omului, să se nască, să crească, să se maturizeze, să îmbătrânească, să descrească și să moară. Doamne, spunea regretatul Dem Rădulescu, de ce mă faci, ma construiești, și apoi începi să mă demolezi? Și Eugen Ionescu spunea în altă parte că Dumnezeu a făcut rău viața, trebuia să înceapă cu moartea, nu cu nașterea. Mai întâi trebuia să murim și apoi să ne naștem. Dar de unde știm noi că nu am murit de sute de ori până acum? Oare la a câta existență suntem martori? Poate că din moarte venim și către moarte ne ducem, iar viața nu e este decât o punte. Sau poate că din viață venim și către viață ne ducem, și moartea nu este decât un barcagiu. Călătorim prin viață sau prin moarte? Care este pasajul de trecere, viața sau moartea? Ne naștem, deci trăim, creștem deci murim. Mare brânză topită.

Teza XII – Odată închisă, societatea redevine ceea ce a fost – manufactură de paradoxuri.

Noi, navetiști în fază terminală, muncitori necalificați într-o manufactură de paradoxuri, bâjbâim în căutarea sensului vieții. Societatea, acest conglomerat de stări și obiecte, ne ține pe toți la un loc, făcând din fiecare dintre noi un laborator de patologii somatizate. Tratamentul? Uitarea!

Teza XIII – O iubire mediocră. Iată sfârșitul!

Iubirea pulsează prin toți porii noștri. Ea ne cuprinde ca un val uriaș, se prăvălește asupra noastră ca un uragan și ne înghite luându-ne respirația. Iubirea este fatalitate. Ea trebuie să ne distrugă, nu să ne facă fericiți. Nu o putem trăi eșalonat, nu o putem simți din când în când, nu o putem întelege prin mijloacele noastre limitate. Nici cu mintea, nici cu sufletul. O iubire absolută nu poate să fie trăită decât în plenitudinea ei. Complet obiectiv. Ea nu durează. Ea se trăiește pe sine însăși. Iubirea este un singur moment de extaz și apoplexie pe care îl experimentezi o singură dată. Aceasta este iubirea. Restul e poezie și vulgaritate.

Teza XIV – Ceea ce suntem am mai fost, vom mai fi, ceea ce iubim am mai iubit, vom mai iubi.

Nimic nou sub soare. Aceiași noi, și aici și pretudindeni. Nu există schimbare. Din acest șir interminabil de trăiri și retrăiri trebuie să ieșim cumva. Repetăm de fiecare dată existența fără să știm dacă de data asta o să facem mai bine. Când o să se termine? Nu se termină niciodată. Suntem nemuritori. Purtăm cu noi amintirea durerii. Ea rămâne singura tipărită în fibra noastră interioară. Iar durerea cu fiecare existență crește exponențial până la paroxism. Ultima mare suferință va veni atunci când ne vom readuce aminte toate existențele trecute și viitoare. Până atunci suntem condamnați să fim fericiți.

Teza XV – Ce este fiecare om? O scriere ruptă.

Omul e precum o carte. Ca să îl înțelegi trebuie să îl citești. Dar cartea omului este alcătuită din capitole care la un moment dat nu mai converg. Apar pagini lipsă, cuvinte stricate, idei disparate. Nu știm noi ce s-a întâmplat. Însă de acum nu mai poți să o privești ca pe un întreg. Și atunci completezi cu generalizări. Cu propriile tale generalizări. Ce ar fi putut fi aici, ce ar fi mers în încheierea acestui capitol? Cum ar fi sunat o introducere sau o încheiere? Așa procedăm cu lumea, așa ne-o portretizăm. Din frânturi, cu completări și adăugiri. Fiecare dintre noi e o scriere ruptă.

Teza XVI – Un tablou chinezessc pictat între fiorduri.

Acuarela înmuiată în uleiuri/ Alunecă fin pe pânza ce absoarbe peisajul/ Pictorul privește în depărtare/ Ultimul val ce îl va duce în fiorduri. (Tentativă eșuată de haiku)

Teza XVII – Când voi înceta să pun termen durerii nu o voi mai simți.

Noi simțim și înțelegem doar ceea ce este definit. Ceea ce numim și denumim. Restul este materie amorfă, definită și nedefinită, față de care noi nu avem nicio înțelegere. Lumea pe care o vedem și o trăim este o lume a definițiilor. Și noi suntem cee ce ne numim. Care este în fond rolul botezului în creștinism? Nu cumva acela de a defini și astfel de a acorda calități și caracteristici unei materii, unui obiect, unei ființe? Fără nume cine suntem noi? Nimeni. Prin numire, din ființe devenim persoane (latinescul persona = mască) dar și indivizi, cu propriile noastre caracteristici. Devenim unici și irepetabili. Nu ne putem raporta decât la ceea ce este definit, decât la ceea ce are nume. Un scaun îl înțelegem numai în măsura în care i-am dat o definiție și i-am adăugat niște proprietăți. Fără acestea scaunul respectiv nu ar fi fost pentru noi decât o bucată de lemn, adică materie. Dar noi știm și întelegem că acea bucată de lemn trecută prin filtrul gândirii noastre capătă calități și propietăți, adică capătă sens. Ca să nu mai suferim trebuie să nu mai denumim durerea. Durerea mea nu există pentru că nu cunosc termenul de durere. Ce este aceea durere? Nu știu. Prin urmare nu pot să sufăr.

Teza XVIII – La originea Creației stă plagiatul. Fiecare fură din predecesori construind și o mai mare ruină. Ruina internă a gândirii.

Oare ce model o fi avut Dumnezeu când a creat lumea? La ce s-o fi gândit? Ce tipar a folosit? Sau am fost un experiment? Pe Dumnezeu oare cine l-a precedat? Un Dumnezeu mai vechi? O rudă mai îndepărtată? Un Dumnezeu – bunic, sau un Dumnezeu – bunică? Nu pot decât să intuiesc și să am inevitabil o crampă în gândire. A creat oare Dumnezeu precedentul plagiatului? Mă gândesc că s-o fi uitat și el la Dumnezeii vecini, din celelalte galaxii, și o fi văzut acolo ceva bun, o inspirație din care am apărut noi, oamenii. Între noi fie vorba, nici nu prea avea când să vină cu ceva original, pentru că în 7 zile lucrarea trebuia predată.

Teza XIX – Plantă mișcătoare, omul creează deșert în jurul lui.

Poate că acesta ne este destinul. Am fost făcuți din pământ ca să creăm deșert. Ce ar putea să producă deșertăciunea dacă nu deșert? Plantă mișcătoare, omul se târăște, niciodată nu este cu adevărat drept, niciodată nu se află pe verticală. Sensul vieții lui este orizontalitatea. Este târâtul, mersul prin crăpături, căutarea de noi terenuri fertile pe care să le epuizeze până la deșertificare. O îmbinare respingătoare de bestialitate animală cu otravă vegetală. Venin și secreții, iată ce produce omul.

Teza XX – Îngropați toate cărțile, vegheați să nu învie. Când dispare contactul cu ele dispare și senzația vieții.

O carte citită e o viață trăită. Și asta la ce ajută? Viața se află numai în cărți? Nu cumva senzația vieții ascunsă în pagini de carte este de fapt o alternativă pentru resemnare? Fugim de lume și ne ascundem în cărți, și spunem că acolo e viața adevărată. Contactul cu cărțile este un contact eșuat de la bun început. Pentru că noi nu avem cunoștință de adevărata senzație a vieții. În practică noi nu înțelgem viața. Și atunci cum am putea să o înțelegem în teorie? La ce bun atâta maculatură?

Teza XXI – Indiferența este starea de anemie generală.

Anemia generală a acestei specii… nicio urmă de vitalitate. Lipsa de hrană intelectuală duce la o subnutriție a spiritului. Noi suntem aici ca să ce? Să aștepăm cu indiferență clipa. Momentul de trecere la cele veșnice? Cu cât încerc să spicuiesc mai mult pe această temă a existenței cu atât îmi dau seama că nu mai e nimic de spus. Subiectul a fost de mult epuizat. Nu a mai rămas loc pentru nicio profunzime, orice idee spusă este anemică, și se anulează în propria ei lipsă de sens. Un secol de liniște pare o adevărată binecuvântare pe lângă un secol de singurătate.

Teza XXII – În fața acestui amurg carnal, cine să vadă calea?

E vreo cale de văzut sau de urmat? Orice cale am urma tot acolo ajungem. Dar călătoria conteazaă nu destinația. Sună reconfortant. Înseamnă ca oamenii ăștia nu vor să ajungă cu adevărat nicăieri. Merg aiurea oriunde și se bucură de călătorie. Fără niciun scop, fără nicio direcție. Omul paradoxurilor și al tuturor posibilităților.

Teza XXIII – Dualitatea alegerii devine esența omului.

În stânga, la dreapta, înainte, înapoi, sus, jos. Coorondatele în care ne putem mișca. Limitare. Suntem în plan sau în spațiu? Suntem! Omul. Această formă geometrică fără geometrie având la fiecare pas posibilitatea alegerii oricărei ecuații cu care să înțeleagă lumea, dar care niciodată nu ajunge să rezolve nicio problemă. Pe câte sunt de rezolvat pe atâtea sunt de învățat. Și timpul e scurt, și uităm. Și mai trebuie să și trăim. Și uneori e frig, și foame, și sete. Și mai trebuie să fim și oameni ca să facem oameni la rândul nostru, ca să ne îndeplinim menirea, și așa mai departe, tot mai departe.

Teza XXIV – Frica a generat cuvântul. Cuvântul a generat plânsul.

Și plânsul a generat durerea. Dar durerea ce mai poate genera la rândul ei? Disperare! Deznădăjduință, urlet, spaimă! Dar și o pauză. Timp de reflecție asupra vieții, conștientizarea viscerelor și a vintrelor. Totodată lipsă de sens. Nimicnicia. Apoi, după durearea surdă, urmează extazul, excitația, bucuria, speranța, sensul, calea și drumul. Pentru un moment, pentru o clipă, apoi, din nou de la început, dar acum durere crescândă exponențial, și la final extazul pe măsura efortului, pe măsura durerii, catharsis.

Teza XXV – Istoria este neînțelgere și suferință geologică.

Pe lângă faptul că noi oamenii ne aflăm în timp și spațiu ne mai aflăm și în istorie. Oare istoria se întâmplă sau ni se întâmplă? Fără om ar mai exista istorie? Dar fără istorie ar mai exista om? Ce este istoria și ce este omul raportat la istorie? Părinții comunismului, Marx, Engels, Lenin, ofereau istoriei un rol privilegiat în Univers. Pâna acolo încât îi ofereau o rațiune proprie de a fi. Istoria avea mijloacele ei de se îndeplini, iar oamenii nu erau decât mijloacele, nu scopurile istoriei. Din când în când aparea în istorie câte un om, o personalitate extraordinară care avea menirea mesianică de a face istorie, de a o îndeplini. Istoria avea deci propriul ei destin, destin care trebuie îndeplinit de către un om extraordinar. Asta a încurajat de-a lungul timpului la apariția multor profeți ai istoriei, care și-au luat de la ei putere pentru a duce la îndeplinire istoria. Hegel a fost unul dintre susținătorii acestei teze, cum că istoria are propria ei rațiune și se îndeplinește în mod fatal. Nu-i de mirare că a susținut în timpul vieții sale acțiunile mai puțin morale ale unor principi și regi cu tendințe expansioniste și totalitare. Așa a vrut istoria, să existe un Cezar, un Alexandru, un Cyrus, spune Hegel, deci ei au fost o necesitate a istoriei. Dar oare Hegel, Marx, Engels, Lenin, chiar au înțeles istoria? Oare această viziune justifică apriția unor scelerați care se cred purtătorii stindardului istoriei? De cele mai multe ori istoria este într-adevăr neînțelgere și suferință geologică pentru că simțim cum ne înghite pământul pe zi ce trece, și asta se întâmplă și fără un destin al istoriei.

Teza XXVI – Dacă existența nu are o rațiune etică, înseamnă că nu are nicio rațiune.

Aceeași întrebare revine de fiecare data – de ce suntem aici? Care este rațiunea existenței? Suntem aici să înfăptuim lucruri mărețe, să facem bine, să facem rău, să construim lumea, să o distrugem? Văzând existența ca un bine în sine nu ca un rău, putem asocia vieții doar conotații pozitive – viața e un bun, e un lcuru valoros, atunci rațiunea ei este și trebuie să fie bună, adică etică. Viața are o morală, și drept urmare are o logică și un sens. Morala sistematizată, adiacă etica, oferă un plus valoare vieții. Totalitatea valorilor umane reprezintă totalitatea valorilor vieții. Rațiunea etică a existenței este alcătuită din principiile morale ale omului. Omul dă măsura valorii vieții și implicit oferă o rațiunea etică acesteia. Și toate astea doar ca să nu spunem mai simplu că omul dă sens vieții. Fără om viața nu ar avea niciun sens.

Teza XXVII – Paradisul intră în om, niciodată omul în paradis.

Paradisul este în noi, spun niște înțelepți. Caută în tine și vei găsi răspuns la toate întrebările mai spuneau alții. Să fie oare omul într-adevăr măsura tuturor lucrurilor, așa cum spunea sofistul Protagoras? Acest paradis, năzuința supremă a omului universal, este un tărâm fermecat, o stare de spirit, o poveste frumoasă? Greu de spus. Dacă totul este destin în această viață, dacă totul este predestinat, atunci noi într-adevăr nu jucăm niciun rol în propria noastră existență. În religia protestantă există această idee cum că unii oameni sunt aleși dinainte să fie mântuiți și să cunoască paradisul. Deci paradisul intră în om nu omul în paradis. În religia islamică, eroii care își dau viața în Jihad, au asigurat locul în paradis, deci omul intră în paradis. În ortodoxism omul trebuie să aștepte judecata de apoi ca să aibă aceces la rai, adică la paradis. Deci omul intră în paradis dar și paradisul în om. Depinde la cine te rogi și la cine te închini. Adică care îți e anturajul spiritual.

Teza XXVIII – Fără de măști din fiecare rămâne numai țipătul.

O zicală japoneză spune că omul are trei fețe – una pe care o arată prietenilor, una familiei și cea care este cu adevărat. Ce este omul fără de măștile pe care le poartă în fiecare zi? Nu suntem cu toții niște prefăcuți? De frică să nu fim respinși sau să deranjăm, apelăm la măștile din buzunar. Ne transfigurăm, ne prefacem că suntem altcineva decât suntem cu adevărat. Dar cine suntem cu adevărat? Cunoaște-te pe tine însuți, spunea Socrate. Acesta este cel mai greu lucru din lume. Asa ajungi la înțelepciune și tocmai de aceea nimeni nu a văzut niciun înțelept. Cum arată omul fără măști? Acest lucru l-a surprins un singur om, Edvard Munch, în tabloul său, Țipătul. Așa arată omul fără de măști. O arătare hidoasă din întuneric, emanând disperare și frică.

Teza XXIX – Oamenii de azi absorb frica și solitudinea ca plantele apa.

Tot mai mult îmi pare că starea naturală a omului nu este de liniște, împăcare cu sine, bucurie, împlinire sufletească, și nici cea de răzvrătire și ură, ci cea de frică. Starea naturală a omului este frica. Iar frica dă naștere solitudinii. Omul zilelor noastre se hrănește cu frică. Spaima este a doua sa natură, țipătul singura alinare într-o lume de alienați. Se întrevede vreo soluție? Nu, pentru ca nu e nicio problemă.

Teza XXX – Corpurile supraviețuiesc prin sămânță, sufletul prin mausoleu.

Prea mult preț punem pe corpurile noastre. Prea mult preț punem pe sufletele noastre. Ca să nu dispărem cu totul din univers, procreăm, însămânțăm, și dăm viață unei noi vieți. Dar suntem împăcați? Nici pe departe. Parcă nu e suficient. Omul vrea mai mult. Tot mai mult. Și atunci când simte că se apropie sfârșitul vieții își pregătește ce-a da doua supraviețuire, cea a sufletului. El nu vrea să își lase nici corpul nici sufletul pe lumea cealaltă. El vrea să le aibă în continuare aici. Și atunci ridică sufletului monumente – Mausoleul – grandomania omului mort, care nu este împăcat cu propria dispariție. Nu ne mai îngropăm în pământ, avem o prea mare spaimă de geologic. Și atunci ne zidim în ciment și fier beton. Precum niște sclavi deghizați în faraoni. Am supraviețuit în această lume. Ne-am lăsat sămânța, ne-am ridicat un cavou-mausoleu… cimitire pline de epitafuri gânditoare. Fanatici ai cadavrului de azi și de mâine.

Teza XXXI – Setea de glorie și anonimatul sunt boli mintale. Într-o lume de ameliorați totul trebuie săvârșit cu politețe.

Nu ești întreg la minte decât urmând calea de mijloc a mediocrității. Orice exces te scoate din matcă și te revarsă ca un tsunami. Suntem numai în măsura în care ne ferim de extreme. Omenirea a supraviețuit tocmai datorită unor generații de ameiloirați care s-au înmulțit sistematic. Frica le-a prezervat viața, și ignoranța le-a liniștit nervii. Cele câteva caractere care au atins extazul gloriei sau pragmatismul anonimatului, au dispărut din istorie fără urmă. Ce au lăsat în urmă scelarații, nebunii, bolnavii mintal însetați de putere? Nimic. Cei ce se vor perpetua și vor duce mai departe moștenirea umanității vor fi cei care au abordat viața cu politețe și grijă. Pe termen lung picătura chinezască este mai devastatoare decât un tsunami.

Teza XXXII – Fiindcă m-a născut o femeie, mor. Fiindcă mor închid în mine cât mai multe vieți posibile.

Ce e născut din pisică, șoareci mănâncă, și ce e născut din femeie îl înghite pământul. Această dihotomie, această dualitate. Sursa nașterii noastre ne este totodată și sicriu. Femeia ne dă viață, și asta înseamnă că murim. Venim pe lume, procreăm la rândul nostru, și murim, lăsând în urmă atât de multe poisiblități, atâtea vieți posibile. Astfel niciodată nu ajungem să ne îndeplinim menirea, să ne fructificăm potențialul de procreație. Un singur bărbat poate însămânța sute, mii, poate chiar zeci de mii de femei. Ca să fie populat pământul era nevoie de un singur bărbat. Dar poate că asta ar fi fost o vină prea mare asupra unui singur om. Căci atunci când procreăm, cu un ochi râdem și cu un altul plângem, dăm viață și ucidem în același timp. Știm că acel copil născut din unirea mea cu o femeie va cunoaște viața, dar va trăi această viață cu capul sub ghilotina morții. Începutul și sfârșitul înglobate într-o carcasă de sânge și carne.

Teza XXXIII – Ramura demiurgică din om l-a năucit peste măsură.

Această calitate pe care omul o posedă, de a fi la rândul său un mic creator nu a adus nimic bun umanității. Creatorul l-a înzestrat cu această putere, cu liber arbitru, cu posibilitatea de a alege, și asta l-a distrus. El nu a știut cum să gestioneze acest cadou. Și se tot insistă pe faptul că suntem după chipul și asemanărea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este în fecare dintre noi, că suntem ființe privilegiate. Și atunci, mângâiați pe creștet atât de candid, ne-am luat-o în cap. Nu ne mai cunoaștem locul. Toți, niște mici luciferi, ne credem îndreptățiți să decidem cine trăiește și cine moare, să fim stăpâni pe viața noastră ca și când nu trebuie să dam socoteală nimănui. Demiurgia nu a fost făcută pentru omul de rând, ea trebuie rezervată doar eroilor, doar oamenilor extraordinari, cu discernământ, nu mediocrităților. Omul ordinar trebuie să se mulțumească cu un rol secundar, cu capacități limitate, să se nască, să crească, să muncească și să moară. Dar nu face deja asta?

Teza XXXIV – Numai violența este liniștea maselor.

Omul nu poate trăi decât în și prin violență. Este un paradox al acestui animal biped că nu poate avea liniște decât în violență. El trebuie să distrugă ceva sau pe cineva pentru a-și da un sens mai profund vieții. Nicio naștere nu este atât de prețioasă ca o renaștere. Iar violența este o caracteristică a demiurgului. Prin violență, nu prin credință sau rugăciune, omul se apropie mai mult de divinitate. Însuși actul de creație al lui Dumnezeu și al tuturor Dumnezeilor din toate religiile este un act violent. Iar această violență se propagă secole de-a rândul pentru că asta este tradiția maselor. Totul este violență și bestialiate în natură, în Univers. Violența înseamnă mișcare, înseamnă vitalitate, înseamnă progres și suferință progresivă.

Teza XXXV – Cine s-a născut rece sau în clocot iradiază în toate epocile.

Nu aveam nevoie de o mângâiere pe cap. Ce o să rămână în urma mea? Cine o să vorbească despre mine în anul 2100? vorba lui Schopenhauer. Omul trebuie să se nască într-o stare de agreare a extremelor pentru a putea să își lase amprenta în această lume. Rece sau în clocot. Nu există cale de mijloc. Orice altceva înseamnă o condamnare la mediocritate și anonimat. Acum tind să-i dau drepate nebunului de Nietzsche – ori vârf de ghețar, ori crater de vulcan! Manifesto! Și multe semne de exclamare!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Teza XXXVI – Toți doream luna, nu bunurile pieritoare ale unui pământ epitaf.

Era ceva în noi atunci, o revoltă față de destinul biologic al lumii în momentul în care ne-au tras afară. Nu înțelgeam nimic din ce se întâmpla, vedeam cum totul se schimbă în jurul nostru, fără ca noi să fim schimbarea. Priveam cu ochii încleștați primele raze de lumină. Nu ne întrebase nimeni dacă vrem să ieșim din întunericul confortabil al unei vieți neînsuflețite. Ne fusese bine până atunci în acea supă cosmică din care acum trebuia să ne desprindem pentru prima dată. Pentru cei ce ne priveau, eram un răspuns căruia nu i se pusese nicio întrebare. Cine făcuse să fie așa? Intuiam că aceste va fi începutul sfârșitului. Era ceva în noi atunci, și toți doream luna, nu bunurile pieritoare ale unui pământ epitaf ce ni se prezenta ca un destin implacabil.

Teza XXXVII – Valoarea mediocrității se compune din hrană și împrechere.

La ce se reduce în fond existența umană dacă nu din aceleași principii ale regnului animal – hrană și împerechere? Fără aceste două constante viața ar fi imposibilă. De ce suntem aici? Ca să perpetuăm specia. De ce avem nevoie pentru a îndeplini acest postulat? De hrană și de împerechere. Nu e mare scofală. Până la urmă vorbim de niște truisme. Încercând să explicăm astfel existența ne învârtim în jurul cozii. Tot la hrană și împerechere ajungem. Și asta nu este doar valoarea unei mediocrități absolute ci și sensul imediat al vieții. Trăirea în imediat asta presupune, hrană și împerechere. Pentru aceste două valori s-au dus războaie, s-au întemeiat imperii, și așa mai departe.

Teza XXXVIII – Secolului acestuia nu trebuie să-i mai urmeze alt secol, automatele acestea nu trebuie să nască alte automate.

Asta spunea un scriitor acum un secol. Secolului 20 nu ar fi trebuit să îi urmeze alt secol. Prea multe orori s-au întâmplat în acest secol de uitat. Ce mai putea să aducă mai rău secolul 21? Ei bine niciodată să nu spui niciodată, iar ceea ce începe rău se termină și mai rău. Ororile secolului 20 nu s-au sfârșit, doar au fost atenuate, în aparență, de apariția tehnologiei de ultimă oră. Acum avem la ce să ne uităm în timp ce lumea se sfârșește în jurul nostru. Acum putem să fim martori din fața televizorului, calculatorului sau telefonului, la dispariția speciei noastre. Asta este singura diferență. În rest, în secolul 21 se petrec mai multe orori decât s-au petrecut în toate secololele precedente. Doar că acum nu băgăm de seamă, pentru că ni se întâmplă în timpul vieții noastre. Când o să privim înapoi, detașați, vom înțelege ce dezastru a fost acest secol. Dar nu vom putea privi în istorie pentru că vom fi trăit deja istoria.

Teza XXXIX – Suferiți fiindcă nu ați ales bine momentul nașterii.

Cine ne-a întrebat dacă vrem să ne naștem? Am fi putut să alegem mai bine momentului nașterii. Ce non-sens. Am apărut din hazard, dintr-o întâmplare, sau există cumva o ordine, un sens un destin, o predestinare, ceva? Dacă există un destin, orice facem înseamnă că urmăm destinul. Orice se întâmplă sau ni se întâmplă se întâmplă pentru că așa trebuie să se întâmple. Ar fi pură disperare un astfel de sens al vieții și al acțiunilor noastre. Aflând aceasta nu ne-ar mai rămâne decât să ne sinucidem pentru că am știi că suntem doar niște corpuri aleatorii. Deci ceea ce dă sens vieții este, în formă și în fond, posibilitatea alegerii, certitudinea că fiecare suntem stăpâni pe viața noastră, că acțiunile nu ne sunt dictate de o instanță superioară. Că viața nu este o mașinărie condusă de un șofer necunoscut. Sau poate că e doar o aparență că noi credem astfel. Ce lipsă de certitudine e viața.

Teza XL – Zeii trăiesc doar o zi, credința în zei trăiește milenii.

Deci, până la urmă, la ce face referire credința? În ce credem noi atunci când credem? Cum se face că zeul dispare dar rămâne credința în zeu? Adevărul este că niciun zeu nu a devenit idol atâta timp cât a fost în viață. Ca orice erou, valoarea și importanța sa pentru umanitate este recunoscută post-mortem. Până atunci zeul, eroul, nu este băgat în seamă. Este ca și când moartea ar înnobila atât zeul cât și acțiunile lui. Dar moartea nu înnobilează doar zeul și eroul, ci și omul, ca de altfel întreaga natură. Creația este înnobilată prin dispariția ei. Faptul că lumea are un timp limitat o face adorabilă. Iubești ceea ce știi că este efemer, ceea ce știi că poate dispărea oricând. Tocmai de aceea se și iubesc oamenii între ei, din teama de necunsocut. Frica de moarte ne face să ne iubim unul pe celălalt, iar teama de a suferi ne face să fugim de iubire. Ce paradox. Dacă nu am fi fost muritori ne-am fi urât unii pe ceilalți. În lume nu ar fi existat niciun principiu moral, nici etică, nici iubire. Haosul ar fi guvernat întrega planetă. Căci omul nu știe să se conducă decât fiind conștient de finalitatea existenței sale. Acesta este singurul lucru care îl face uman. Doar omul este capabil de sentimente de iubire autentică și dezintersată. De gesturi de o înaltă condutiă morală, și nu în ultimul rând de sacrificiul suprem – să își dea viața pentru altcineva. Cum de altfel este capabil și de cele mai reprobabile gesturi, de ură și de o răutate diabolică încununată cu crimă. Iar aceasta din urma este natura umană fără conștientizarea sfârșitului. De îndată ce își conștientizează sfârșitul omul devine din animal de pradă, om. Cu O mare. Să mulțumim zeilor că ne-au dat să gustăm din nectarul morții, căci astfel am devenit oameni.

Teza XLI – Dacă ar avea sens existența ta, acest sens ar fi trebuit cunoscut din prima zi a vieții.

Din nou, pentru a nu știu câta oară, de ce suntem aici? Ce sens are existența noastră? Se poate aplica dictonul – ce bine că viața nu are sens pentru că putem să-i dăm noi unul? Ca să găsim sensul vieții trebuie să trecem mai întâi prin viață? Se poate găsi sensul vieții înainte să trecem la cele sfinte? Găsirea sensului vieții în timpul vieții, iată un scop nobil. Cei mai mulți dintre oameni nu găsesc sensul vieții decât în ultimele clipe ale vieții. Plini de regrete că nu au luat mai mult de la viață și nu i-au dat cât ar fi vrut, vorba actorului. Și o altă proporție considerabilă a lumii nu găsește sesnsul vieții niciodată, și poate că nici nu se preocupă prea mult de acest aspect. Foarte puțini oameni trăiesc însă fiecare moment cu această angoasă, cu această neliniște cu privire la sensul vieții. Aceștia sunt idealiștii care niciodată nu sunt mulțumiți cu propria condiție. Mereu în căutarea acelui sens absolut al vieții, ajung într-un final obosiți și dezamăgiți, fără să fi găsit nimic. Și poate că viața are mici sensuri, pretiudindeni, nu un sens unic și absolut. Cum de altfel viața este plină de adevăruri, nu are un singur adevăr. Dacă viața ar fi avut un sens atotcuprinzător, atunci ar fi trebuit să îl cunoaștem cu toții, că e doar unul singur. Ar fi fost imposibil să îl ratăm, și-ar fi dat seama cineva care este acest sens, și poate că acest sens ar fi fost atât de mare încât nu am fi putut să îl vedem pentru că era exact în fața noastră. Dar ce farmec ar mai fi avut existența noastră dacă am fi știut de la bun început ce e de făcut în viață? Dacă totul ar fost atât de predictibil și cunoscut, viața nu ar mai fi avut niciun sens. Poate că nici acum nu are vreun sens, dar cu siguranță are sensuri.

Teza XLII – Comunitatea are nevoie de puterea iluziei, nu de iluzii, de parfumul florilor, nu de flori.

Păi nu sunt acestea lucrurile în sine? Și de ce la căuta Platon, dacă noi nu avem nevoie decât de calitățile lor? Ce să fac eu cu un lucru în sine? La ce mă ajută să cunosc o floare dacă acea floare nu a fost trecută mai întâi prin filtrul rațiunii mele? Lucrul în sine, cum spunea de altfel și Kant mai pe ocolite (lumea noumenală spunea el) este acel lucru care există și are calități și propietăți independente de un observator. Dar există așa ceva? Intrăm în interminabila discuție despre subiect și obiect, discuție care a fost de fapt tranșată pentru totdeauna de către Schopenhauer – subiect și obiect nu pot exista independente unul de celălalt. Cele două trebuie să coexiste. Așadar observarea florii îmi justifică și confirmă și mie existența cum de altfel faptul că observ floarea confirmă existența florii. De ce avem nevoie din lumea înconjurătoare? De senzații, de fenomene, dar și de idei. Ideile stau la baza lumii fenomenale, lumii senzațiilor pe care le experimentăm în fiecare zi. Fără idei, fără această schiță a lumii alcătuită din idei, nu am putea să înțelegem lumea în care trăim. Lumea e alcătuită și din spirit dar și din materie. Și din idei dar și din produsul ideilor. Nu poate exista o lume pur ideală sau pur materială. Și aici au dat-o în bară toți filozofii care de-a lungul secolelor și-au identificat sistemul cu o singură parte a problemei. Fie s-au identificat cu materia, și și-au spus materialiști, fie cu idea, și și-au spus idealiști. Și unii și ceilalți se aflau în eroare. Pentru că sistemul de înțelegere al lumii nu poate fi decât dualist, alcătuit atât din materie cât și din spirit, adică din Idee.

XLIII – Odată dispărut, cine mă va mai recunoaște printre atâtea sălcii plângătoare.

Dintre toate fricile omului, frica de anonimat este cea mai sepcifică epocii și secolului în care trăim. Această teamă de a fi necunoscut și nerecunoscut este amplificată exponențial de dezvoltarea tehnologiilor, de amplificarea impactului mass-media și social-media în viața fiecăruia dintre noi. Acum, mai mult decât oricând în istorie, oamenii vor să își lase amprenta, vor să rămână în memoria colectivă făcând ceva memorabil, cu riscul de a cădea în ridicol sau în pericolul teribilismului. Orice este posibil și orice este permis atâta timp cât scopul este atins. Nu vrem să trecem în neființă anonimi. Salcia plângătoare nu ne atrage câtuși de puțin. Noi vrem să fim vârf de munte, ghețari. Dacă Nietzsche și Schopenhauer ar fi trăit în vremurile noastre cu siguranță ar fi fost niște influenceri.

Teza XLIV – Dacă Dumnezeu v-ar iubi nu v-ar lăsa să muriți.

Ne putem revolta oricât am vrea împotriva zeului, împotriva vieții, că suntem muritori, dar dacă înțelegem că moartea este singura constantă a vieții care ne și înnobilează existența, căci fără să fi fost muritori nu am fi fost oameni, atunci cu siguranță am trăi mai liniștiți. Tot ce întreprindem de la cele mai mici lucruri și gesturi până la cele mai importante, se datorează faptului că ne conștientizăm moartea. Că știm că nu suntem aici pentru totdeauna și că într-o zi vom dispărea, fără să știm când, cum și unde ne vom duce după ce vom muri. Viața este trăibilă numai în măsura în care este misterioasă. Prin faptul că nu știm niciodată ce ne așteaptă la următorul pas. Pentru cineva asta ar însemna o permanentă stare de anxietate, o lipsă de predictibilitate și control. Dar tocmai acesta este farmecul vieții, că nu știm nimic. Bineînțeles, sunt momente când nu mai vedem nimic în fața ochilor decât întuneric, și atunci nu înțelegem de ce am apărut pe lume, de ce suferim, pare că cineva ne-a pedepsit, că Dumnezeu nu ne iubește din moment ce ne-a făcut muritori. Dar imaginați-vă ce groaznic ar fi fost să trăim veșnic sau să nu murim niciodată. Să nu urmeze după viață nimic, decât o veșnică repetare a acelorași experiențe. Fără îndoială că moartea dă sens vieții, la fel cum și viața dă sens morții. Să nu ne fie frică, alternativa vieții fără de moarte ar fi cu mult mai groaznică. Să nu mai privim speriați viața și moartea, și să ieșim din dogma și teologia creștinismului medieval și obscurantist dacă vrem să ne bucurăm de timpul care ne-a fost oferit.

*

Photo – ArtSation – Life and Death cycle (https://www.artstation.com/artwork/W2nXWQ)

Rinocerita: adevărata maladie a lumii în care trăim. Studiu de caz după Rinocerii lui Eugen Ionescu

În 1959, Eugen Ionescu publica piesa de teatru Rinocerii, una dintre cele mai emblematice lucrări ale sale. Piesa a fost la acea vreme, pe de o parte, o reacție a autorului împotriva abrutizării societății sub orice formă, dar cu precădere datorită sistemelor și ideologiilor politice trecute, prezente și viitoare, iar pe de altă parte era o radiografie în manieră suprarealist-absurdă a unei societăți care putea să fie oricare și de oriunde, o societate în care oamenii nu mai pot purta un dialog civilizat, în care uniformizarea gândirii conduce la nașterea unor animale cu chip de om, sau a unor oameni cu chip de animale sălbatice și bestiale în egală măsură. În piesa lui Ionescu acești oameni animalizați se transformă în rinoceri, bietul rinocer simbolizând în acest caz oamenii deveniți niște brute, oameni pentru care lumea trebuie distrusă sau cel puțin schimbată din temelii pentru a face loc unei alte lumi, unei alte societăți, o lume arhaică și sălbatică în același timp, o lume în care între oameni guvernează nu respectul sau bunătatea, ci legile naturii, adică legea junglei. În această lume metamorfozată, populată de oameni brutali în manfiestarile lor de orice fel, morala și toate valorile umaniste sunt înlocuite cu simulacre și hibrizi culturali. Vremea rinocerilor a sosit! nu se mai poartă obrazul subțire și bunul simț, ci pielea groasă și aspră de pahidermi ce distrug totul în calea lor sub copitele unor manifestări totalitare.

În toată această nebunie generală este prins personajul principal al piesei, eternul Beranger. Acesta este un om simplu, cu vicii și dependențe, fără o cultură sau o educație aleasă, ba din contra, el este un mediocru, prototipul unui posibil funcționar ratat, dependent de alcool. Deși nu este înzestrat cu o inteligență specială, ca a unora dintre personajele cu care interacționează (de exemplu Logicianul, care face silogisme penibile, sau amicul său Jean, care crede doar în dovezile palpabile ale științei, el nefiind în fond decât un imbecil), totuși își păstrează undeva în fibra sa interioară acea fărâmă de umanitate care în final îl salvează de la rinocerizare, asta în timp ce toți ceilalți devin rând pe rând victime ale acestei maladii a spiritului, mai ales. Poate că aici s-ar putea desluși și un mesaj ascuns al piesei, în ceea ce privește relația dintre cultură și educație, pe de o parte, morală și umanitate pe de altă parte. Cultura și educația cu tot ansamblul lor stilistic, nu au drept scop principal corectarea caracterelor deviante sau cizelarea unor trăsături grobiene, nu cu asta se ocupă cultura și educația, pentru că există atâtea exemple de oameni cultivați și educați exemplar, dar de o prestanță morală execrabilă. Cultura și educația te pot pune în contact cu marile minuni ale lumii, cu cunoașterea în general, cu procesul de acumulare de informații, dar nu acestora le revine rolul de educatori ai moralității, a iubirii aproapelui, sau a trăsăturilor specific umane, adică acelor caractersitici care ne diferențiază fundamental de animale, în cazul de față de rinoceri. Alte resorturi sunt necesare pentru însușirea unor pirncipii morale superioare și pentru a devenii ceea ce numim OM.

Din punct de vedere al ideologiilor politice, comunismul, nazismul și fascismul au făcut în decursul a câtorva decenii milioane de victime, iar una dintre cauzele acestor crime a fost înregimentarea ideologică a popoarelor care astfel manipulate în interesul unor politicieni scelerați, au ajuns să se ucidă între ele pentru triumful unei anumite idei de care erau totuși cât se poate de alienate. Unele dintre aceste idei, specifice perioadei de demență colectivă din anii ‘30-‘40 ai secolului trecut, au fost: egalitatea absolută între membrii unei societăți (ceea ce este o utopie), dominația unei națiuni asupra tuturor celorlalte (ceea ce este o teroare) sau impunerea unui adevăr unic, ideologic și dogmatic (ceea ce este extremism).

Eugen Ionescu nu a fost niciodată un adept al gândirii socio-politice. Nu de puține ori, în cărțile sale de tip jurnal filozofic, se exprimă virulent la adresa oricărei forme de ideologie politică, considerând că scopul final al existenței umane este și trebuie să fie mai presus de mărunțișurile vieții cotidiene reprezentată de organziarea societății, de partide politice care “vor doar binele oamenilor” sau de ideologii de tot felul. Omul trebuie să se situeze în raport cu toate aceste preocupări mundane într-o poziție metafizică. Eliberându-se de aceste forme de înstrăinare, de aceste narcotice sociale, Omul, ființă înzestrată cu o conștiință superioară, cu o intuiție pe măsură, și încercând să înțeleagă lumea în care trăiește în primul rând la nivel ontologic, deci nu doar prin prisma societății în care se află într-un anumit moment istoric, dar și prin manieră filozofico-religioasă, deci în afara timpului, așadar, Omul eliberat de balastul unei existențe de care este cât se poate de înstrăinat, ajunge printr-un catharsis să se purifice, să își limpezească mintea și, într-un final, să își cunoască adevărata menire în această  lume în care evenimentele istorice și sociale sunt cât se poate de imprevizibile și se succed într-un ritm nebun.

De ce am adus în discuție Rinocerii lui Ionescu făcând referire la vremurile în care trăim? Pentru că dacă observăm atent tot ceea ce se întâmplă astăzi în lume și avem habar de opera lui Ionescu, nu putem să nu ne gândim cel puțin la două dintre piesele scrise de acesta, în care regăsim similitudini cu universul înfățișat de Ionescu și universul nostru actual. La fel ca și în piesele lui Ionescu, situația în care ne găsim azi este cât se poate de absurdă și pe alocuri cu accente suprarealiste. Societatea despre care vorbește Ionescu în Rinocerii o întâlnim astăzi în toată splendoarea ei. Aceeași lume abrutizată, aceeași scindare a societății, aceiași oameni devenți peste noapte rinoceri și fanatici ai unei singure idei. Crezând cu tărie că în orașul lor se află unul sau mai mulți rinoceri scăpați, nimeni nu știe de unde, rinoceri asiatici sau africani, cu un corn sau două, personajele lui Ionescu ajung să devină la rândul lor ceea ce cred (ești ceea ce gândești, ești ceea ce crezi). Noi nu știm din desfășurarea piesei dacă acești rinoceri reprezintă o realitate, poate că sunt doar închipuirea personajelor. Totuși, crezând cu toată tăria în această idee, la prima vedere absurdă (ce ar căuta niște rinoceri liberi pe stradă?) personajelor încep să le apară semne distinctive: un corn în frunte, la fel cum de pildă, toți cei care erau fantatici naziști în anii ‘30, aveau semne distinctive pentru a se diferenția de restul populației.

Oricât am refuza să credem, este imposibil să nu fi băgat de seamă că oamenii din jurul nostru devin azi rinocerizați, adică devin îndoctrinați cu privire la o idee care le-a fost cumva inoculată (această idee nu este rezultatul propriei lor inteligențe și gândiri critice) și pentru a se diferenția de cei care nu împărtășesc aceeași idee și-au injectat un semn distinctiv. Analogia este simplu de înțeles pentru toată lumea; acest corn de rinocer care le apare în frunte personajelor din piesa lui Ionescu simbolizează vehemența și autoritatea cu care oamenii încearcă să își impună punctul de vedere cu privire la o presupusă problemă din spațiul public, indiferent de cât de absurdă sau aberantă ar fi această problemă. În acest caz apare imposibilitatea purtării unui dialog de la egal la egal între oameni, pentru că în primul rând dialogul nu mai are loc doar între oameni, ci între oameni și rinoceri. Iar între un om și un rinocer sau un om rinocerizat nu poate exista nicio formă de dialog. Unul folosește cuvinte, propoziții și fraze pentru a se exprima, celălalt, care în urma procesului de transformare și-a pierdut capacitățile lingvistice și verbale, nu scoate pe gură decât urlete și mugete. Nici măcar între cei care împărtășesc aceleași valori sau între care există o relație de prietenie nu mai poate exista înțelegere. Sărmanul Jean, prietenul lui Beranger, cel care nu credea că există rinoceri, este printre primii care cade răpus de rinocerită.

Pentru omul rinocerizat singura formă de dialog este împunsul, lovirea cu cornul a partenerului de dialog, și, în definitiv, a tuturor celor care nu împărtășesc aceleași idei precum el. Rinocerul nu poate conviețui în armonie decât cu alți rinoceri, cu cei ce îi sunt asemenea, și uneori nici măcar cu aceștia, fiind un animal solitar. Ceea ce este interesant în piesa lui Ionescu este faptul că această rinocerită este extrem de contagioasă precum un virus. În curând, bietul Beranger se trezește într-o lume în care nu mai există niciun om, ci doar rinoceri cu care nu se poate înțelege, singura soluție fiind baricadarea în casă și așteptarea deznodământului. Până și iubita sa, Daisy, ultima rămasă necontaminată, nu poate rezista mișcării maselor majoritare și îl părăsește pentru a-i urma pe rinoceri. Vacarmul în care apare noul univers al lui Beranger, noua ordine socială dintr-o lume populată doar de rinoceri care aleargă dintr-un loc în altul fără niciun sens, distrugând totul în cale, este de nesuportat. Beranger începe treptat să își piardă nădejdea și luciditatea. El este primul care a observat rinocerii, și va fi ultimul răpus de aceștia. Dar dacă și el este un rinocer? Poate că în tot acest timp am fost în eroare, își spune în mintea sa Beranger. Dacă rinocerii au dreptate? Cotropit de resentimente și păreri de rău, văzându-se singur în fața unei lumi nebune, se gândește să guste și el din această nebunie a noii societăți transformată în junglă. Trebuie să meargă cu vremurile, să fie absorbit de turma de rinoceri, trebuie să fie ca ei.

Astăzi trăim într-o lume a unei noi paradigme, o lume plină de rinoceri. În arta argumentației și a discursului nu mai primează adevărul, ci doar cine are cornul mai mare și cine împunge cu el mai tare. Nu mai există diferențe de opinie, sau dacă există, acestea sunt pe punctul de a fi anihilate în favoarea adevărului unic; nu mai este încurajată sub nicio formă diversitatea în gândire. Societatea văzută precum o junglă în care, în ciuda haosului aparent, totuși viețuitoarele conviețuiesc în deplină armonie și înțelegere, după reguli prestabilite pe care le respectă, este acum alcătuită doar din rinoceri. Cine nu este rinocer este discriminat, ostracizat și trimis la marginea junglei. Doar cei cu platoșa groasă și cornuri în frunte mai au dreptul să trăiască în jungla socială. Oricât de plastică sau animalieră și plină de metafore ar fi această descriere a lumii în care trăim, ea are totuși acuratețe.

Rinocerii au existat dintotdeauna, ei nu sunt o creație a epocii moderne sau contemporane. Dar ceea ce îi face periculoși pe acești rinoceri este puterea lor de convingere a maselor prin oratorie, retorică și vorbe goale care zăpăcesc capetele celor slabi. Așa de pildă, un singur rinocer cu puterea de persuasiune pe care o are și cu agresivitatea specifică a unui discurs politic teatral, poate inflama multe spirite. Ba chiar mai mult, poate schimba convingerile asistenței în mod radical. De pildă, după ce îl auzeai pe rinocerul Hitler la Nurnberg perorând coleric împotriva evreilor timp de 6 ore, fără pauză, plecai acasă debusolat și chiar ajungeai să crezi că evreii sunt de vină pentru tot răul din lume și trebuie băgați în cuptoare. Procesul de metamorfozare începe atunci când celelalte animale din junglă devin fascinate și hipnotizate de sofistica rinocerului alfa. Rinocerul cunoaște perfect arta de a avea întotdeauna dreptate și poate răspândi maladia rinoceritei în întreaga societate. Ceea ce nu cunosc cei care se lasă manipulați este că ei nu devin rinoceri, deși aceasta este marea promisiune, ci doar se îmbolnăvesc de rinocerită. Așa cum de pildă, cei care au crezut în comunism și în discursurile bombastice ale rinocerilor Lenin și Stalin, nu au devenit comuniști, ci doar s-au îmbolnăvit de comunism. Ei s-au ales doar cu maladia, nu și cu capacitățile și inteligența celor care le-au transmis boala – una e ideologie alta e patologie. Comuniști adevărați au fost câțiva, o mână de oameni, în schimb bolnavi de comunism au fost sute de milioane și aceștia au fost și cei care au trebuit să fie sacrificați în numele mai binelui comun. Cu trupurile lor s-au îngrășat stepele Siberiei. Trăiască proletariatul!

Astfel, rinocerul devine regele junglei, într-o junglă unde nu mai există decât animale care se cred rinoceri, dar nu sunt cu adevărat rinoceri, ci poartă doar măști și își însușesc comportamentul violent al acestora. Singura asemănare de ordin fizic dintre animalele obișnuite și rinocerul alfa este că tuturor le-a crescut un corn în frunte. Aceasta poate să fie o nouă specie, un mutant eșuat și agresiv, care nu știe nimic altceva decât să lovească cu cornul în stânga și în dreapta. O astfel de junglă socială, populată cu o singură specie, începe să se devoreze singură din interior prin autofagie datorită lipsei de echilibru ecologic și trofic, până în momentul în care singurul rinocer adevărat este și ultimul animal rămas în viață. Scopul a fost atins, toate animalele s-au anihilat reciproc. Ultimul rinocer adevărat a rămas singur și este gol, atât pe dinăuntru cât și pe dinafară. Cortina se coboară. Urmează un nou spectacol.

Paradigma adevărului

Ceea ce face valoarea omului, nu e de loc adevărul pe care îl cunoaște bine, sau pe care crede că-l cunoaște, ci este efortul sincer pe care l-a făcut ca să-l cunoască. Căci omul nu-și sporește puterile și nu se perfecționează prin adevărul aflat, ci prin căutarea lui. (Lessing)

Pornesc de la următoarea premisă elementară în ceea ce privește întemeierea adevărului și a ideii de adevăr, și anume – adevărul pentru a îndeplini caracterul de adevăr și a se răspândi în lume ca atare, nu are nevoie de niciun fel de propagandă, el se răspândește prin propria sa rațiune de a fi, așa cum, de pildă, lumina soarelui se răspândește uniform asupra tuturor oamenilor, fie că vor, fie că nu vor. Oricât de metaforic ar suna, adevărul este precum o rază de lumină. În schimb minciuna, care este contrariul adevărului, doar ea are nevoie de propagandă pentru a se răspândi în lume. Tocmai de aceea, propaganda în sine nu poate să vorbească decât despre o minciună, nu despre un adevăr. Nu poți face propagandă unui adevăr. Este redundant.

Nu luați drept adevăr tot ce auziți vorbindu-se. (Benjamin Franklin)

A face propagandă înseamnă a încerca să răspândești prin orice mijloace o idee falsă căreia încerci să-i însușești caracterul de adevăr. Adevărul, tocmai pentru că este adevăr, nu are nevoie de nicio promovare pentru a fi ceea ce este, adică o realitate. Lumina soarelui nu are nevoie de niciun fel de propagandă pentru a fi acceptată ca un adevăr, este o evidență ce nu mai necesită niciun comentariu. Un adevăr îl recunoști fără sa fi educat în acest scop, fără să fii forțat sau constrâns să îl accepți. Îl recunoști fie prin intermediul simțurilor, adică empiric, fie prin intermediul rațunii și al educației. Căldura și lumina soarelui le recunoaștem ca adevăruri empirice, ele vin în contact cu simțurile noastre exterioare și astfel ajungem la concluzia că sunt adevăruri absolute. În schimb adevărul afirmației cum că 2+2=4 este un adevăr logic și abstract, care ține de capacitățile noastre cognitive. Acest adevăr nu se probează prin intermediul simțurilor, nu putem să simțim cu niciun organ că 2+2=4, dar în schimb putem să facem deducții logice, și cu ajutorul observației acestor deducții să ajungem la concluzia că într-adevăr 2+2=4. Și acesta este tot un adevăr absolut. Bineînțeles, caracterul absolut al acestor adevăruri nu se poate proba decât în universul și în lumea în care suntem acum. Ele depind în totalitate de timpul și spațiul în care trăim. Matematica și fizica conțin adevăruri absolute aici și acum. Oriunde în altă parte ele ar putea la fel de bine să fie relative. Nu intrăm acum în filozofia științei și a universurilor paralele. Vorbim de situații concrete și de sisteme stabile.

Adevărul nu face atât bine în lume cât rău fac aparențele sale. (La Rochefoucauld)

Așadar, adevărul care se impune prin constrângere, forțe externe și amenințări, nu este un adevăr, ci o minciună (extra)ordinară. Aici este momentul când fiecăruia dintre noi trebuie să i se aprindă niște beculețe ale rațiunii. Când observăm că cineva încearcă să impună prin mijloace agresive un adevăr, fie că acesta e de natură științifică, religioasă, socială și așa mai departe, trebuie să fim cu băgare de seamă. În primul rând trebuie să ne gândim care este motivul și care este scopul acestui demers și ce argumente se aduc în favoarea acestui adevăr. În ceea ce privește adevărul, scopul nu poate să justifice niciodată mijloacele. Dacă scopul meu este să conving oamenii că am descoperit un adevăr, nu voi putea să îi conving pe toți de descoperirea mea. Vor exista și unii care vor fi reticenți și nu vor accepta argumentele mele. Și atunci nu voi putea să mă folosesc de orice mijloace pentru a-i face pe aceștia să îmi dea crezare, nu ar fi în primul rând etic și moral, și pe deasupra asta ar însemna să îmi pierd vremea. Dacă într-adevăr ceea ce am descoperit eu este o realitate, un adevăr științific, religios sau social indubitabil, atunci acest adevăr se va promova de la sine în rândul populației. Scopul meu va fi atins fără sa folosesc orice mijloace de persuasiune. În schimb dacă ceea ce am descoperit nu este un adevăr ci doar o aparență a adevărului, sau un adevăr trunchiat, atunci acesta nu va rezista testului timpului. Oamenii își dau seama singuri, la un moment dat, când au de a face cu o minciună sau cu un adevăr. Uneori realizează mai devreme, alteori mai târziu. Tocmai testul timpului trebuie să îl treacă o afirmație pentru a dobândi caracterul de adevăr. Un adevăr indubitabil este un adevăr azi și va fi tot un adevăr și peste o mie de ani. În schimb minciuna are picioare scurte. Dacă un adevăr nu rezistă testului timpului, înseamnă ca a fost doar o aparență.

Adevărul sosește totdeauna cel din urmă, pentru că are drept călăuză timpul. (Gracian)

Adevărurile de natură științifică au nevoie de mai multe criterii pentru a dobândi caracterul de adevăr, spre deosebire de un adevăr religios care nu are nevoie de nicio demonstrație logică ci doar de credință. Ca să accepți un adevăr religios trebuie doar să crezi în el. În teologie credința este cea care face doavada existenței unui adevăr sau nu. Ei bine în știință lucrurile stau altfel. Aici ai nevoie de demonstrații și argumente pentru a fi validate. Dar când cineva, pentru a demonstra existența unui adevăr, vine cu o argumentație lacunară, și pe deasupra te constrânge să accepți aceste demonstrații deficitare, atunci avem de a face cu orice altceva mai puțin cu un adevăr. Și mai apare o problemă. Astăzi se cere din partea societății să creadă într-un adevăr științific cu aceeași convingere cu care aceasta crede într-un adevăr religios – adică fără să cerceteze. Dacă omul este convins să creadă în politică și știință așa cum crede în existența lui Dumnezeu, atunci scopul a fost atins. În istorie au existat religii-politice, cum au fost de pildă comunismul și fascismul – ideologii politice transformate în religii, care datorită acestui fapt au reușit să fanatizeze milioane de oameni și totodată să ucidă alte milioane. Or, trebuie să înțelegem că omul altfel se raportează la Dumnezeu, altfel la politică și altfel la știință. Fiecare dintre aceste domenii fac apel la alte mobiluri interioare. Dacă se nivelează aceste diferențe, dacă omul ajunge să își folosească aceeași minte și atunci când vorbește despre Dumnezeu, și când vorbește de politică, și când vorbește de știință, atunci rezultatul nu poate fi decât unul dezastros. Pentru că unificarea acestor domenii, și nivelarea diferențelor uriașe dintre ele nu conduce în final decât la uniformizarea minților și a inteligențelor, astfel încât omul să ajungă, nu o trestie gânditoare, așa cum spunea Pascal, ci mai degrabă o legumă negânditoare pentru care religia, știința și politica sunt același lucru și  rezultatul aceleași minți.

Cunoaștem adevărul nu numai prin rațiune, ci și prin inimă. (Pascal)

Dar dacă cineva nu acceptă nici măcar o demonstrație a unui adevăr indubitabil, ca de exemplu că pământul se învarte în jurul soarelui, oare îl vom forța să împărtășască acest adevăr în care crede întreaga planetă, sau îl vom lăsa să se convingă singur de acest adevăr? Numai un regim totalitar încearcă să impună adevărul cu forța. Ignoranții trebuie lăsați singuri să se convingă de existența unui adevăr. Iar știința, dacă impune adevărul cu forța, înseamnă că este de inspirație totalitară și își pierde astfel orice fel de legitimitate – este ceea ce astăzi putem numi, fără nicio îndoială, fascismul medical, adică impunerea unor presupuse adevăruri ștințiifice cu forța și aplicarea de către factorul politic decident a unor corecții de natură socială care privesc drepturi și libertăți cetățenești, tuturor celor care nu se raliază acestor adevăruri.

Adevărul așteaptă. Numai minciuna e grăbită. (Vlahuță)

Regimurile politice totalitare au făcut dintotdeauna acest lucru – au amenințat, au constrâns, au discriminat, chiar au și ucis în numele unui adevăr pe care trebuia să îl accepte întreaga societate. Or, nu despre asta este vorba când discutăm despre ideea de adevăr. Tocmai prin acest lucru se diferențiază elementar adevărul de minciună – adevărul nu are nevoie de nicio reclamă pentru a fi promovat. Dacă e adevăr se promovează de la sine, oamenii pot să ajungă și singuri la concluzii privind caracterul de adevăr al unei afirmații, nu trebuie dirijați de către stat sau de către oamenii de știință. Pentru că, după cum spune și citatul din Lessing de mai sus, omul nu trebuie doar să cunoască adevărul ci trebuie să îl și caute pentru a-l cunoaște, adică nu trebuie să ia un adevăr de-a gata, ci trebuie să facă un efort personal în vederea cunoașterii lui. Problema este că noi, societatea secolului 21, nu mai facem eforturi pentru aflarea unui adevăr. Primim totul de-a gata, toate adevărurile științifice, cel puțin, sunt gândite pentru noi de către alții, de regulă de către specialiști. Iar noi ne-am dezvățat să mai gândim cu mintea noastră. Și atunci nu-i de mirare că ne putem găsi într-o situație ca cea de față, în care ni se transmite un adevăr, în fața căruia noi nu avem niciun drept de apel – în primul rând pentru că nu știm să ne folosim propria inteligență și spiritul critic pentru a ajunge și singuri la acest adevăr, sau măcar a ne afla în preajma lui, și în al doilea rând pentru că trăim într-o societate a specializării și supraspecializării, și am ucis cultura generală. De mai bine de un deceniu se bate monedă pe ideea cum că în ceea ce privește un adevăr dintr-un domeniu, doar specialiștii din domeniul respectiv au dreptul să se pronunțe, restul celor nespecializați trebuie doar să tacă și să înghită, chiar dacă ar fi în joc viața lor. Oricine a avut ceva de comentat în această privință a fost aspru taxat și pus la colț. Drept dovadă că astăzi oamenii îi lasă pe specialiști să se ocupe de apocalipsa pandemiei în care e în joc viața lor, și nu îi mai interesează nimic altceva. Execută conștiincioși tot ce le spun specialiștii, fie că vorbim de oameni de știință, medici sau chiar politicieni, crezând cu tot dinadinsul că toți acești specialiști sunt conduși în acțiunile lor doar de intenții bune.

Dacă te-ai hotărât să spui adevărul, pregătește-te de suferință. (I. Brătescu-Voinești)

Noua paradigmă a adevărului spune că trebuie să ne preocupe doar pătrățelul nostru de viață, micul nostru univers, de unde nu avem acces la marile idei al lumii, nu prin propria noastră inteligență, ci prin intermediul altor inteligențe, a celor specializate. Este o realitate că toate adevărurile în care lumea crede azi, cel puțin în materie de adevăruri științifice, au fost descoperite și argumentate de către o mână de oameni. Restul doar au primit aceste adevăruri pe care și le-au însușit, dar nu pentru că ar fi crezut neapărat în ele, deci nu din convingere personală, convingere care vine în urma unei cercetări sau preocupări cel puțin la nivel diletant, ci pentru că așa a făcut toată lumea. Și dau un exemplu al unui astfel de caz – toată lumea știe azi că energia este egală cu masa corpului înmulțită cu viteza la pătrat – E=mc2, celebra ecuație a lui Einstein. Dar câți dintre noi chiar au făcut experiența acestui adevăr științific? Poate că Einstein nu avea dreptate. Însă sistemul educațional modern este creat nu pentru a încuraja gândirea critică sau experimentul, nici măcar propria experiență, ci pentru a îngurgita adevăruri gata digerate și puse pe tavă.

Este mai bine ca, întemeiat pe adevăr, să învingi o iluzie, decât întemeiat pe o iluzie să te învingă adevărul. (Epictet)

Noi învățăm de la cele mai fragede vârste să ne însușim niște adevăruri descoperite de către alții, mai deștepți decât noi, fără însă să ni se acorde oportunitatea de a proba acele adevăruri, de a le experimenta. Nu spun acum că trebuie să reinventăm matematica sau să redescoperim fizica, dar pentru a ne însuși niște adevăruri, în special de natură științifică, experimentul și experiența sunt esențiale. Ce ne spune propria naostră experiență în legătură cu un adevăr științific? Că el există și trebuie luat ca atare. O astfel de abordare nu poate fi decât falimentară. Ea nu promovează gândirea critică, nu încurajează curiozitatea și nici nu stimulează inteligența. Să gândești cu mintea ta e într-adevăr o nebunie, și din păcate în lumea în care trăim nu mai sunt nebuni, ci doar cetățeni obedienți, cuminți, care nu fac decât să execute ordinele precum niște câini dresați, și să dea din coadă când li se arată un os. Și atunci ce pretenții mai putem avea de la această societate a secolului 21 care a fost educată într-un anumit spirit astfel încât să ajungă să nu își mai pună întrebări, să nu mai gândească cu propria minte, decât cu mintea specialiștilor, și să își piardă astfel complet discernământul când vine vorba să facă diferența dintre adevăr și minciună?

Că am ucis un elefant, e adevărat. Dar că l-am și cărat în spinare tot drumul până acasă, e o minciună. (zicătoare africană)

Problema societății contemporane este (și) una de discernământ. Ea nu mai știe să facă diferența dintre adevăr și minciună. În fond nu a știut să facă această diferență niciodată în istorie și asta pentru că dintotdeauna minciuna a avut în fața adevărului avantajul unei bune campanii de marketing și PR. Nimeni nu a promovat adevărul în lume, nimeni nu iubit adevărul în istorie, și asta pentru că, după cum spunea și Voltaire, parcă e sortit în lume ca adavărul să fie prigonit îndată ce el începe să iasă la iveală.

În primul rând adevărul se află sau ar trebui să se afle în conștiința oamenilor. Un om cu conștiință nu va putea niciodată să primească un discurs în favoarea minciunii cum de altfel nu va putea să facă niciodată ceva împotriva adevărului. Dar oamenii și-au pierdut această calitate de-a lungul timpului, și-au pierdut conștiința și cunoștința adevărului. Au devenit lași, meschini, mincinoși, inconștienți. Substanța din care erau alcătuiți oamenii odinioară nu se putea amesteca cu răul și minciuna, era împotriva naturii lor. Astăzi însă s-au alterat substanțele, s-a răsturnat scara valorilor – minciuna trece drept adevăr și virtute, iar cine știe să se foloseacă de minciuni și sofisme în discursul său fără să dea de bănuit asistenței, capătă azi statut de mare orator și erou. Avem de a face cu o schimbare de paradigmă, și nu doar în ceea ce privește ideea de adevăr. Întregul mers al lumii se află sub o nouă orânduire de idei, care mai de care mai aberantă – de la corectitudinea politică și identitatea de gen, până la rescrierea istoriei și reinstaurarea regimurilor totalitare sub pretextul protejării sănătății publice.

Cel ce spune o minciună nu-și dă seama de fapta ce face, căci trebuie să spună alte mii de minciuni, ca să susțină pe cea dintâi. (Alexander Pope)

Civilizația, cel puțin cea europeană, așa cum o știm de două mii de ani, cu elementele ei constitutive de natură științifică, politică și religioasă, nu a trebuit niciodată să treacă un asemenea test al rezilienței așa cum o face acum. Ce se va alege după încheierea acestui proces nimeni nu poate să spună cu siguranță. Cert este că sub ochii noștri se schimbă istoria și o dată cu ea ne schimbăm și noi. Suntem martorii unor prefaceri radicale, nu doar a societății, ci a propriei noastre individualități și conștiințe. Cheia paradigmatică în care au loc aceste prefaceri nu are drept punct de plecare ceea ce se vrea să credem, și anume o problemă medicală mondială de urgență majoră, acesta este doar un pretext, scopul este cu totul altul. Și în ceea ce privește minciuna, ei bine, în cazul ei scopul chiar scuză mijloacele. Un adevăr nu se va impune niciodată cu prețul călcării pe cadavre, în schimb minciuna nu cunoaște astfel de limite dictate de o morală comunitară și așa șubredă și pe cale de dispariție. Când s-a impus în istorie, minciuna cu înfățișare de adevăr a făcut întotdeauna milioane de victime. Și astăzi se întâmplă același lucru – minciuna cu înfățișare de adevăr, sau adevărul trunchiat care ni se bagă pe gât zi de zi, face milioane de victime, cele mai multe fiind victime colaterale. Nu minciuna în sine ucide, ea, prin sine însăși, este inofensivă, ci faptul că este luată în serios, faptul că minciuna este văzută drept altceva decât este în realitate, că este luată drept adevăr, aici e crima și de aici rezultă și victimele.

Orice minciună își găsește un credul. Exagerarea e rudă cu minciuna. (Gracian)

Ca să te convingi de o minciună trebuie să o transformi în adevăr. Noi, în fibra noastră umană, nu putem să credem decât ceea ce este adevărat, sau are aparență de adevăr. Nu putem să credem o minciună. Uneori nu știm că ceea ce este prezentat drept adevăr este o minciună, și atunci înseamnă că suntem păcăliți, și nu avem nicio vină. Dar alteori, în mod paradoxal, deși știm că ceea ce ni se prezintă drept adevăr este o minciună, totuși continuăm să credem în această narațiune, și asta se întâmplă pentru că am fost educați în acest sens. Adică, mai simplu, am fost manipulați. Pentru că există o diferență considerabilă între a fi păcălit și a fi manipulat. Păcăleala se face fără acordul nostru, fără ca noi să știm, în schimb manipularea se face cu aprobarea forurilor noastre interioare. Tocmai de aceea există un mare paradox în arta manipulării – ea se realizează cu deplina înțelegere și acceptare a victimei. Când suntem manipulați, noi vrem să fim de fapt manipulați. Dacă în ceea ce privește diferențierea adevărului de minciună, alegerea greșită poate fi dictată de o lipsă de discernământ (ne lipsește conștiința și cunoștința adevărului, și astfel luăm o decizie fiind inconștienți) în schimb în ceea ce privește manipularea, decizia noastră este cât se poate de conștientă – văd binele, îl aprob, dar fac răul. Cu greu poate fi explicat un astfel de comportament, altfel decât printr-o profundă analiză psihologică sau psihanalitică. Poate că are de a face și cu predispoziția noastră, datorată unui sistem educațional unidirecțional și a unei puteri statale discreționare care spune că omul trebuie să afle un adevăr și nu să îl cunoască, să i se ofere, nu să îl descopere.

Veritas simplex oratio – vorbirea adevărului este simplă. Dimpotrivă, minciuna se ascunde adesea sub vorbirile complicate. (Seneca)

Procesul de cunoaștere este esențial în dobândirea unei culturi generale, și ulterior a uneia de specialitate, dar acest proces de cunoaștere a fost înlocuit în modernitate cu procesul de aflare – a afla – a cunoaște – a ști. Una este să afli un adevăr – rolul tău în acest proces este insignifiant, îți trebuie doar urechi nu și minte. Una este să știi un adevăr – aici rolul tău este mult exagerat ca de altfel și capacitățile propriei inteligențe, căci certitudini au numai idioții (tot ce știu e că nu știu nimic, spunea Socrate). Și alta este să cunoști un adevăr – asta presupune un efort susținut din partea ta, o inteligență activă și o dorință sinceră de cunoaștere și de depășire a propriei condiții. A vrea să cunoști este postulatul universal al umanității – umanitatea vrea să cunoască, asta îi dă un sens și un scop – însăși alungarea din Rai, dacă ar fi să ne exprimăm prin mituri, a fost datorată acestui verb – a cunoaște. Dorința de a cunoaște a fost mai puternică decât porunca divinității. Cunoașterea este mobilul întregii existențe umane, este motivul pentru care trăim. Fără cunoaștere și fără dorința de a cunoaște viața noastră nu ar avea niciun sens, am porni de nicăieri și am merge către nicăieri.

Minciuna este sâmburele care dă roade în toate pământurile – de aceea, poate, se cultivă cu atâta plăcere pretutindeni. (Vasile Conta)

Așadar, ar fi ideal pentru noi, ca membri ai unei societăți și ca locuitori ai acestei planete albastre, să ieșim din complexul semantic al lui a afla și a ști, și să ne preocupe doar cunoașterea. Doar adevărul se poate cunoaște și se lasă cunoscut. Minciuna nu o poți decât ști (pentru că știm să mințim) sau o poți afla (pentru că ne place să ni se spună). Ceea ce știm azi cu ce se întâmplă în lume este ceea ce am aflat, sau am auzit, nu ceea ce am ajuns să cunoaștem cu propria noastră minte. Am aflat de la televizor, internet, mass-media, am auzit la radio, pe stradă, în autobuz, și așa mai departe, că lumea se duce de râpă, deci nu avem nicio experiență directă a acestui fapt. Și pentru a cunoaște un adevăr ai nevoie de experiența directă a acelui adevăr – ca să îl cunoști trebuie să îl experimentezi, tocmai asta spune știința. Ce altă gândire mai modernă și în spiritul științei mai bună de atât? Este în litera de lege a societății științifice și atee în care trăim (ce mi se pare demn de menționat este că oamenii de știință ai acestor vremuri tembele în care trăim, prooroci ai apocalipsului pandemic, pot fi învinși cu propriile lor argumente științifice). Dar ce lucru interesant, azi ni se spune să credem în acest adevăr al virusului ucigaș fără să experimentăm prezența lui în propriile noastre corpuri, fără să cercetăm și fără să ne punem întrebări. Este exact metoda pe care toți oamenii de știință o condamnă și le-o reproșează oamenilor care cred în Dumnezeu, religioșilor. Știința nu înseamnă credință oarbă, așa cum e cazul religiei, ci ea face apel la cercetare, cunoaștere, experiment, și așa mai departe. Or, eu unul, și sunt mulți ca mine, nu observ că există un pericol la adresa sanătății mondiale decât de la televizor, internet, mass-media, etc. Experiența mea proprie îmi spune că nu există niciun pericol. Nu văd oameni murind pe stradă, oamenii apropiați din jurul meu se simt bine, chiar dacă unii au trecut prin această afecțiune de sezon, iar eu unul de mai bine de doi ani mă simt chiar foarte bine deși m-am expus, uneori chiar deliberat și inconștient. Replica științificilor este aceasta – dacă tu nu ai experimentat pericolul, asta nu înseamnă că el nu există. Păi și atunci, domnilor specialiști, de ce spuneți că Dumnezeu nu există? Pentru că doar datorită faptului că domniile voastre nu l-au experimentat pe Dumnezeu, asta nu înseamnă că El nu există. Nu e cumva aici cam multă ipocrizie, domnilor, și dublă măsură?

Broasca țestoasă, care merge pe drumul adevărat, va întrece calul de curse, care a pornit pe drumul greșit. (S. Smiles)

Așadar, de cunoscut pe acest subiect al pandemiei apocaliptice, noi nu cunoaștem nimic în mod direct, toată apocalipsa se petrece din auzite. Să luăm aminte la acest aspect înainte de a ne spune ultima rugăciune fiind convinși că nu mai avem nicio șansă de scăpare. Abia când vom putea spune – da, cunoaștem ce se întâmplă în lume, cunaoștem de ce, cunoaștem cum, cunoaștem în ce scop, cunoaștem cine, cunoaștem câți, și așa mai departe, abia atunci putem să spunem că ne aflăm în adevăr și nu în eroare. Până atunci nu ne rămâne decât să ne bazăm pe propria noastră experiență și interacțiune cu lumea exterioară, și pe o bună intuiție (să ne aprindem beculețele rațiunii) pentru a înțelege noua paradigmă a adevărului în care ne aflăm, cu sau fără voia noastră, și să tragem de aici concluziile necesare.

Minciuna o începe un mincinos, o mântuie ceilalți, o comentează un învățat și o crede mai toată lumea. (Nicolae Iorga)

NU VREAU!

Aseară, butonând din întâmplare televizorul, am dat peste Marius Tucă și al său Show unde era invitat Dan Bittman. Nu am prins discuția de la început, decât ultimele minute. Reputatul solist al formației Holograf, deja cunoscut pentru atitudinea sa reacționară cu privire la pandemia de covid a propus în direct ca fiecare cetățean care nu este de acord cu măsurile luate de către stat în această presupusă problemă planetară să ia o foaie de hârtie și să protesteze în liniște, scriind un scurt mesaj de două cuvinte pe acea foaie – NU VREAU. Mesajul să fie astfel postat pe rețelele de socializare, si prin el să fie practic exprimate o serie de nemulțumiri legate de mersul actual al societății. El să simbolizeze mâhnirea și frustrarea unor cetățeni care s-au săturat să le fie încălcate drepturile și libertățile, să fie discriminați, mințiți și terorizați zi de zi de o așa zisă pandemie care nu există decât în mintea unor afaceriști, unii dintre ei chiar medici, și a unor politicieni corupți și incompetenți care nu au vrut niciodată binele societății. Ideea mi s-a părut bună, și drept urmare am scris și eu mai jos tot ceea NU VREAU, sau mai bine spus, tot ceea ce nu mai vreau să se întâmple în societate în aceste vremuri tulburi. Vreau vremuri limpezi!

Nu vreau să mai fiu discriminat!

• Dacă sunt nevaccinat nu înseamnă că sunt implicit și bolnav și că voi răspândi un virus ucigaș. Dacă sunt sănătos clinic și nu am niciun simptom de boală, înseamnă că sunt sănătos clinic și atât, nu că am o boală care nu se manifestă. Însă luminații medicinii moderne au schimbat peste noapte paradigma și au mutilat adevărul, ei spun toți la unison – dacă nu ai niciun simptom de boală înseamnă că există posibilitatea să ai de fapt virusul dar să nu se manifeste boala. Păi dacă în știință lucrăm cu probabilități, posibilități și potențialuri, am greșit domeniul de expertiză. Medicina se presupune că trebuie să fie o știință exactă, că dacă nu ar fi exactă atunci am juca alba-neagra cu viețile pacienților. Dar stați, tocmai asta se întâmplă în zilele noastre, medicina joacă alba-neagra cu viețile pacienților – care are, are, care nu are, tot are…

Nu vreau să existe antagonizare între vaccinați și nevaccinați!

• Vaccinații nu sunt inteligenți și nevaccinații proști. Vaccinații nu sunt toți oaameni de știință, și nevaccinații conspiraționiști și imbecili. Toți suntem oameni si avem dreptul la libera exprimare. Pandemia de covid nu este un adevăr unic care nu suportă niciun fel de critică. Am decis să gândesc cu mintea mea, nu cu mintea medicilor, politicienilor sau televiziunilor, și propria rațiune și cercetare îmi spune să nu cred în pandemie și nici în binefacerile vaccinului anti-covid. Trebuie să fiu arestat sau discriminat pentru asta? Fiecare trebuie să gândească cu mintea lui și să ia decizia pe care o consideră cea mai bună pentru viața sa.

Nu vreau să mi se ceară un certificat verde pentru a vedea un spectacol, pentru a intra în magazine, la mall, la concerte, la băcănie, la frizerie, pe stadion, etc.

• O astfel de măsură este discriminatorie, încalcă drepturi și libertăți cetățenești și este de inspirație totalitară. Dacă voiam să trăiesc într-un regim totalitar emigram de mult în Coreea de Nord.

Nu vreau ca statul să aibă imixtiuni în viața mea privată!

• Nu pot să accept ca statul să vină și să îmi spună câți oameni am voie să chem la o petrecere, la o nuntă, la un botez, ba mai mult decât atât, pe cine să chem și pe cine nu. Dacă statul stă cu mine la masă la mine în casă, atunci democrația s-a dus pe apa sâmbetei. Acest intervenționism al statului în treburile personale ale cetățenilor nu există decât în statele totalitare unde statul îi spune ceteățanului chiar și câți copii să facă, ce să mănânce și de câte ori pe minut să respire.

Nu vreau ca nevaccinații să fie văzuți ca o boală și nu ca ființe umane!

• Ultima oară când o categorie de cetățeni a fost caracterizată astfel, au fost uciși 6 milioane de oameni. Nu uitați ce ne învață istoria.

Nu vreau ca statul să mă protejeze cu forța!

• Nu am nevoie de protecția statului! Îmi pot purta și singur de grijă. Un stat care nu îmi face autostrăzi, care nu îmi strânge gunoiul de pe stradă, care nu îmi face școli și spitale, care nu îmi dă căldură, apă caldă și aer curat, și care mă înfundă în datorie publică externă de sute de miliarde, și-a făcut pe deplin dovada că nu îmi poate purta de grijă. Și atunci de ce să am încredere că acestui stat falimentar îi pasă de sănătatea mea?

Nu vreau ca niște politicieni care până ieri erau văzuți drept cele mai corupte și incompetente personaje, să decidă azi de ce drepturi și libertăți pot beneficia.

• Libertatea nu este o monedă de schimb. Eu nu fac troc cu libertățile mele. Și ca să mi le apăr, dacă e nevoie, pot să pun mâna și pe topor, așa cum au făcut strămoșii mei.

Nu mai vreau ca medicii să facă politică și să se îmbogățească de pe urma pandemiei!

• Nu pot accepta ca unii manageri de spitale și medici să își deschidă cabinete particulare unde fac testări covid la foc automat și de unde scot profituri uriașe, având astfel tot interesul ca această așa zisă pandemie să continue cât mai mult. Nu pot să accept ca unii medici să își dea cu părerea în altă specialitate decât în medicină. La fel cum nici eu nu sunt lăsat ca nespecialist să îmi dau cu părerea în probleme medicale sau politice. Și cu toate acestea, eu ca cetățean, nu am nevoie de nicio specializare ca să îmi cunosc drepturile și libertățile, și totodată nu am nevoie de nicio specializare ca să decid ce vreau să fac cu corpul meu. Nu am nevoie nici de politicieni și nici de medici pentru a știi cum să-mi trăiesc viața.

Nu vreau ca statul și membrii guvernului să își uite rolul și funcția!

• Întregul aparat de stat, de la miniștrii până la președinte, nu este alcătuit decât niște funcționari publici puși acolo de către cetățeni, pentru a servii interesul cetățenilor. Atenție, interesele tuturor cetățenilor, nu doar a unei categorii de cetățeni. Statul trebuie să respecte drepturile și libertățile atât ale vaccinaților cât și ale nevaccinaților. Așa cum respectă de exemplu drepturile bolnavilor de HIV, care și ei sunt virusați.

Nu vreau să mai fiu mințit!

• Vreau să mi se spună adevărul, accesul cetățeanului la informația de interes public este garantat de către Constituție. Numărul de îmbolnăviri nu este cel real, datele sunt falsificate. Casa de asigurari de sănătate decontează sume fabuloase către spitalele și medicii care îngrijesc bolnavi covid. Procedura trebuie schimbată, pentru că un medic are tot interesul să treacă în buletinul de analiză al paicentulului ca boală principală covid, chiar dacă bolnavul suferă de fapt de boli mult mai grave. Managerii de spitale sunt subordonați miniștrilor și secretarilor de stat, care au transmis spitalelor procedurile standard în ceea ce privește abordarea problemei covid. Un spital este precum o firmă, trăiește din numărul de pacienți ale căror boli sunt decontate pentru tratament de către Casa de asigurări de sănătate. Dacă un spital nu mai are pacienți, înseamnă că nu mai dă randament și nu mai face profit, drept urmare trebuie închis. Astfel medicii și managerii își pot pierde locul de muncă, secțiile, specializările, etc. Este un cerc vicios. Chiar dacă vorbim de sistemul de stat, managerierea spitalelor se face ca la privat – spitalul trebuie să fie productiv. Statul nu dă bani de pomană unui spital gol. Fără productivitate un spital trebuie închis deoarece consumă resurse inutil. Cu această pandemie spitalele l-au prins pe Dumnezeu de picior. Este momentul cel mai prielnic pentru medicii și managerii de spitale să dea lovitura. Unde vă este jurământul, domnilor?

Nu mai vreau să se încalce Constituția României!

• Politicienii au măcelărit timp de doi ani Constituția țării, și s-au folosit de anumite articole din Constituție pentru a-și justifica măsurile de inspirație totalitară. Toate măsurile luate sunt abuzive și neconstituționale. Ajunge!

Nu mai vreau ca România să fie condusă prin hotărâri de guvern și ordonanțe de urgență, vreau să fie condusă prin legi.

• Într-o țară democratică se respectă legea, pentru că nimeni nu este mai presus de lege. În toată această perioadă de pandemie, de ce oare nu s-au dat legi organice care să reglementeze drepturile și libertățile cetățenești, ci doar hotărâri de guvern și ordonanțe de urgență? Răspusnul este simplu – Constituția României spune că drepturile și libertățile cetățenești nu pot fi restrânse decât dacă există o situație excepțională, doar pe o perioadă determinată de timp și doar prin lege. Deci nu prin ordonanțe de urgență sau hotărâri de guvern. Într-un stat de drept există o ierarhie a actelor legislative, și mai presus de orice act legislativ este legea. Legea bate orice hotărâre de guvern și orice ordonanță de urgență. La fel cum la poker chinta roială bate orice carte. Ei bine, legea e chinta roială, dar ce să vezi, statul a schimbat regulile jocului, azi cu chinta pierzi partida.

Nu mai vreau ca statul să își terorizeze cetățenii!

• După doi ani de pandemie am înțeles cu toții despre ce este vorba. O pandemie cu gradul de deces sub 1% din infectați nu este o pandemie ci o răceală de sezon și o minciună planetară.

Nu mai vreau propagandă, vreau adevăr!

• Vreau ca OMS să fie trasă la răspundere pentru instaurarea pandemiei de covid. Președintele etiopian al acestei instituții trebuie judecat de o înaltă curte de justiție. Vreau ca televiziunile și canalele mass-media să nu mai primească bani din partea statului pentru a face propagandă pro-covid. Actul jurnalistic trebuie să fie unul obiectiv, nu dictat de interese economice.

Nu vreau ca statul să decidă ce trebuie să fac cu corpul meu!

• Nu vreau să bag în corpul meu un vaccin insuficient testat ale cărui efecte nu pot fi nici măcar anticipate. Pentru mine schema de vaccianare s-a încheiat în copilărie. De acum încolo nu voi mai face niciun vaccin, decât în cazul în care ajung, din întâmplare, într-o zonă din Africa unde băntuie malaria și holera.

Nu vreau ca statul să mă oblige, prin măsuri indirecte, să fac ceva ce este împotriva convingerilor și a voinței mele.

• Vaccinarea nu poate să fie obligatorie. Deocamdată. Dar prin măsuri indirecte statul forțează cetățenii să ia parte la acest experiment planetar. Majoritatea celor vaccinați nu au făcut-o din convingere, pentru că au crezut cu adevărat că există un virus gripal ucigaș și o pandemie planetară, ci pentru a beneficia de niște drepturi și libertăți, care oricum ar fi trebuit să fie garantate de către legile țării. S-au vaccinat ca să poată călătorii, ca să poată merge la spectacole, restaurante, și așa mai departe. Din punctul meu de vedere, cine se vaccinează nu din convingere ci în primul rând pentru a obține aceste dispense, este un cretin.

Nu mai vreau să fiu manipulat din toate părțile!

• Statul se folosește în această așa zisă pandemie de toate mijloacele pentru manipularea cetățenilor – prin canalele mass-media și social-media. În propaganda covid s-au investit multe miliarde din banii publici și peste tot nu auzi decât minciuni. Totul este o spălare pe creier. Nu, mulțumesc!

Nu vreau să iau parte la un experiment planetar!

• Am dreptul și libertatea de a alege, de mă autodetermina și de a face ce doresc cu viața mea, atâta timp cât nu lezez drepturile și libertățile celorlalți. J.J. Rousseau spunea acum 300 de ani că a fi liber nu înseamnă să faci ce vrei, ci înseamnă ca prin libertatea ta de a face ce vrei să nu lezezi libertatea celuilalt de a face ce vrea, și în același timp ca voința ta să nu fie supusă voinței altuia, și nici tu să nu supui voința altuia voinței tale. Deci libertatea presupune un perfect echilibru între membrii societății. Un respect reciproc. În drepturi și libertăți cetățenii se întâlnesc la mijloc, într-o perfectă dialectică. Eu vin cu ideea mea despre libertate, tu cu ideea ta, dar libertatea adevărată nu este nici a mea nici a ta, ci ea se află între noi și este libertatea noastră, reprezintă rezumatul ideilor noastre de libertate personală. Astfel, în situația actuală, dacă eu decid să nu mă vaccinez și să îmi iau un certificat verde, e libertatea mea, iar dacă tu decizi să te vaccinezi și să ai certificat verde, e libertatea ta. Atunci ca să putem să funcționăm în societate, și să nu ne dăm în cap, trebuie să ajungem la o cale de mijloc. Fiecare dintre noi trebuie să înțeleagă că nu deține libertatea nici dacă e vaccinat și nici dacă e nevaccinat. În continuare noi trebuie să fim la fel de liberi ca și până în noua paradigmă. Dar dacă totuși se schimbă paradigma, atunci este nevoie de dialog social și majoritatea să decidă. Majoritatea, nu o mână de politicieni corupți și incompetenți. Asta este democrația și acesta este capitalismul – checks and balances. Dacă nu mă vaccinez nu înseamnă că lezez dreptul la viață al celor vaccinați din moment ce vaccinul te protejează de virus, sau cel puțin parțial. După cum nici cei vaccinați nu îmi lezează mie dreptul la viață. Deci suntem chit. Nevaccinații își pot cel mult leza dreptul la viață între ei. Ceea ce este oricum un nonsens.

Nu mai vreau să se falsifice testele covid!

• În fiecare zi suntem bombardați cu miile de cazuri de covid. Mă întreb, oare chiar în fiecare zi oamenii se testează cu miile, stau la cozi interminabile la teste, doar așa de dragul testelor sau pentru că au strănutat? Testele rapide sunt irelevante, iar testele pe bune, cele reglementate, trebuie făcute de către personal specializat în laboratoare specializate. Câte astfel de laboratoare are România și câți laboranți? Insuficenți, cu siguranță, pentru a se demonstra că în fiecare zi se dau rezultatele a câtorva mii de teste specializate. Există o pandemie a testelor nu a covidului. În acest ritm niciodată nu vom sacăpa de această pandemie. Vaccinații dacă s-ar apuca de teste rapide ar umple la rândul lor statisticile și spitalele. Este un cerc vicios.

Nu mai vreau să aud că nu mai sunt paturi la ATI!

• Internați la ATI au fost și vor fi întotdeauna. Avem în întreaga țară câteva mii de paturi, acest număr de paturi raportat la numărul de locuitori este insignifiant. Dacă făceam o statistică acum 3 ani, înainte de pandemie, am fi observat că aceste paturi erau la fel de ocupate. Asta se întâmplă în spitale, tot timpul există oameni internați, paturi ocupate, saloane pline, medici suprasolicitați, etc. Nimic nou sub soare. Singura diferență este că azi se vorbește despre acest lucru la televizor și în mass-media de dimineață până seara. Dacă de exemplu s-ar vorbi la televizor în fiecare zi despre accidentele de mașină așa cum se vorbește despre covid, ar reieșii că există o pandemie de accidente de mașină, și că în fiecare zi mor sute de persoane datorită acestui lucru. Concluzia ar fi să nu mai mergem cu mașina?!

Nu mai vreau să aud că mor oameni de covid, când de fapt mor cu covid și datorită unor boli grave asociate.

• Timp de 2 ani am auzit în fiecare zi aceeași minciună – oameni care mor de covid, când de fapt mureau datorită altor boli. După 2 ani încă se mai bate monedă pe aceeași minciună. Și o minciună spusă timp de 2 ani devine adevăr și statistică.

Nu mai vreau să aud minciuna sfruntată cum că vaccinul nu te imunizează ci te ajută să nu faci o formă gravă a bolii.

• Aceasta este o narațiune care circulă de ceva timp în întreaga lume, asta din momentul în care, după ce inițial vaccinul era văzut ca salvatorul planetei, care te imuniza și te salva de la o moarte sigură, s-a observat că, surpriză, vaccinații făceau covid, deci vaccinul nu te imuniza. Și atunci, marile companii farmaceutice dezvoltatoare de vaccinuri, ca să își promoveze în continuare produsul au aruncat în lume această narațiune mincinoasă cum că vaccinul nu te imunizează în totalitate, ci te ajută să nu faci o formă gravă a bolii. Și turma oamenilor lipsiți de rațiune, căci masele nu au rațiunea lor proprie și sunt cel mai ușor de manipulat, au crezut această minciună și o cred în continuare – este unul dintre multele argumente pro-vaccin. Adevărul spune că vaccinul este aproape inutil și cu efecte adverse necunsocute în totalitate. Tocmai de aceea faci covid chiar dacă ești vaccinat, ba mai mult, răspândești virusul ca și un nevaccinat. Dacă eu am o boală gravă și mă vaccinez anti-covid și după vaccin fac o formă ușoară de covid, așa cum zice prospectul vaccinului, e foarte posibil ca eu de la acea formă ușoară să mor. După cum pot să mor de la orice altă infecție. Și atunci care este rostul vaccinării dacă nu mă protejează în totalitate? Un vaccin care trebuie făcut în 3, 4, 5 doze, nu este un vaccin, ci o păcăleală.

Nu mai vreau să fiu sechestrat în casă și să ies pe stradă doar cu foaie de parcurs!

• Vreau să mă plimb liber pe unde doresc.

Nu mai vreau ca tinerii să învețe carte de acasă!

• Vreau ca tinerii să meargă la școală, să socializeze, pentru a nu ajunge niște sociopați.

Nu mai vreau ca restaurantele să dea faliment o dată pe an!

• Vreau să pot merge la restaurant ca un om normal și să mă bucur de interacțiune fizică.

Nu mai vreau să mă simt ca trăind într-un mare lagăr de concentrare!

• Vreau să simt că trăiesc într-o democrație.

Nu mai vreau ca poporul să fie spălat pe creier!

• Vreau ca oamenii să gândeacă cu mintea lor.

Nu mai vreau să port mască pe stradă!

• Vreau să respir aer curat nu plastic made in China.

Nu mai vreau să cumpăr spirt si dezinfectant!

• Vreau să cred că am un sistem imunitar dezvoltat care mă apără de răceală și gripă.

Nu mai vreau să nu am siguranța zilei de mâine!

• Vreau să îmi fac planuri de viitor.

Nu vreau să îmi pierd locul de muncă!

• Vreau să muncesc ceea ce îmi face plăcere.

Nu vreau să nu am acces al cultură!

• Vreau să mă cultiv spiritual și intelectual pentru că fără cultură nu există viață împlinită și fericită.

Nu vreau să fiu considerat iresponsabil pentru că nu mă vaccinez!

• Vreau să îmi păstrez integritatea corporală fără să fiu discriminat.

Nu mai vreau să nu fiu lăsat să protestez!

• Vreau să îmi exercit acest drept constituțional fundamental.

Nu vreau să trăiesc într-un sistem totalitar!

• Vreau să mă bucur de binefacerile capitalismului și ale democrației în care m-am născut.

etc, etc, etc…

De la achtung – juden! la atenție – nevaccinați! Consecințele politice și sociale ale pandemiei. Studiu de caz – Germania nazistă.

De mai bine de doi ani în România toamna nu se mai numără bobocii, ci cazurile de covid, iar valurile Mării Negre au fost înlocuite cu valurile pandemice. Totodată, bieții români, și așa cu un grad de alfabetizare cu mult sub un nivel decent, au trebuit să învețe și alfabetul grecesc – varianta alfa, beta, delta, omega, etc. Omenirea pare că se află într-o conflagrație mondială, un război purtat împotriva unui inamic nevăzut. Istoria ne învață că războaiele, indiferent de natura lor, cresc exponențial atât ca intensitate cât și ca durată, fiind în strânsă legătură cu capacitățile tehnologice, economice și umane ale statelor implicate. Cu cât un stat este mai dezvoltat pe aceste planuri, cu atât mai mult va putea duce un război de lungă durată.

Omenirea a trecut în istorie prin două războaie mondiale convenționale. Primul a ținut patru ani, al doilea șase. Cele două războaie au făcut, împreună, peste o sută de milioane de victime, civili și soldați. După 11 septembrie 2001, omenirea a intrat în cel de-al treilea război mondial, și primul neconvențional, războiul mondial împotriva terorismului. Acest război mondial, după mai bine de 20 de ani, nu pare să fi ajuns la un rezultat concludent. Armata americană, cea mai înzsestrată armată din lume se chinuie de două decenii să-i învingă pe talibanii afgani, și se pare că a pierdut lupta, la fel cum a pierdut rușinos și în Vietnam în anii ‘60. În 2019 omenirea a intrat în cel de-al patrulea război mondial – războiul mondial împotriva virusului n-sars-cov-2. Și pentru că un război mondial reprezinta întotdeauna un rău absolut și o catastrofă umanitară, acesta trebuie resimțit ca atare chiar și de către cei mai sceptici membrii ai societății. Populația civilă trebuie în consecință să fie terorizată. La acest război mondial ia parte fiecare cetățean al planetei, nu doar cei înregimentați. Astfel, dacă nu ești de acord cu acest război și nu vrei să participi vei fi considerat trădător și dezertor. În primul și al doilea război mondial, trădătorii și dezertorii, dacă erau prinși, primeau pedeapsa capitală – erau executați pe loc. Azi nu mai poate fi vorba de așa ceva (nu-i timpul pierdut) dar cu toate acestea trădătorii și dezertorii, care azi poartă numele general de conspiraționiști, antivaxeri și antimaskeri, adică cei care nu vor să se vaccineze și să poarte mască, și care consideră că acest război medical nu este nimic altceva decât o manipulare și o propagandă la scară planetară, sunt anihilați, nu fizic ci social. Nu mai au acces la evenimente culturale, spectacole, concerte, nu mai sunt primiți în instituții publice, li se îngrădește dreptul la libera circulație, etc. Partitura este aceeași ca dintotdeauna în istorie, s-au schimbat doar dirijorii și decorul.

În 1933 Adolf Hitler ajungea cancelarul Germaniei. Din acel moment Germania devenea stat național-socialist, iar Partidul Nazist singurul partid de guvernământ. Începea perioada de înarmare a Germaniei și pregătirile pentru o nouă conflagrație mondială care să facă dreptate poporului german și să îl răzbune pentru umilința din prima conflagrație mondială, când Germania imperială a lui Ludendorff și Hindenburg a fost învinsă de către aliați și a trebuit să suporte daune de război care au îngenuncheat-o moral și economic. În viziunea ideologilor paritidului nazist, a lui Himmler, Gobbels, Hess sau Goring, principalii vinovați de înfrângerea Germaniei în primul război și de dezastrul economic al țării erau industriașii și afaceriștii evrei. Astfel a început prigoana împotriva acestor înstăriți cu interese politice. Treptat prigoana s-a transformat într-un genocid în urma căruia milioane de evrei au fost uciși în lagăre de exterminare. Cine era evreu era considerat inamic al poporului și trebuia să plătească cu viața, indiferent de situația sa materială. Nu conta dacă era industriaș sau locuitor al ghetoului. Vina era comună și pedeapsa aceeași. Dar evreii nu numai că erau considerați inamici ai poporului ci erau văzuți inferiori și din punct de vedere biologic, o rasă de oameni subdezvoltată, niște monștrii de care trebuie să te ferești. Propaganda împotriva evreilor se făcea încă din școală, unde tineretul german era învățat să discrimineze, să fie xenofob și rasist. Această spălare pe creier care a durat mai bine de un deceniu a creat adevărați monștrii. Din rândurile acestor tineri îndoctrinați vor ieși mai târziu viitorii conducători și călăi din lagărele de exterminare de la Auschwitz, Sobibor, Treblinka sau Maidanek. Evreul era considerat o specie inferioară, un virus care trebuie exterminat pentru binele comun al poporului german și al întregii Europe. Pentru a-i delimita de restul populațiilor, evreii erau obligați să poarte un semn de distingere – steaua lui David cusută în pieptul hainelor. Evreii nu aveau acces la niciun eveniment cultural, nu aveau voie să aibă afaceri, averile le erau confiscate, nu aveau voie să iasă pe stradă decât într-un anumit interval orar, nu aveau voie să își exercite credințele și ritualurile religioase, etc. Erau marginalizați și ulterior uciși. Achtung – Juden! scria pe toate magazinele și locuințele evreiești. Oriunde apărea acest mesaj, cetățenii neevrei știau că trebuie să treacă mai departe, sau cel puțin să își arate ura și disprețul pentru acești non-oameni.

Mai târziu, la finele războiului, când metodele de ucidere împotriva evreilor nu mai satisfăceau cerințele partidului nazist, s-a adoptat ceea ce a purtat numele de soluția finală, propusă de creierul din spatele Holocaustului, Heinrich Himmler. Aceasta a însemnat uciderea în cel mai scurt timp a cât mai multor evrei din lagărele de concentrare cu ajutorul unor metode care aveau o eficiență mult mai ridicată decât asasinarea prin împușcare și aruncarea în gropi comune. Soluția finală însemna uciderea evreilor prin metode chimice, mai exact folosirea în camere bine sigilate, unde erau aduși sute de evrei, a unui gaz otrăvitor numit Zyklon B și apoi arderea cadavrelor în cuptoare de mare capacitate. Sute de mii de evrei au fost uciși astfel. Astăzi, după aroape un secol de la încheierea celui de-al doilea război mondial oamenii nu au învățat nimic din istorie. Dacă atunci era vorba despre evrei, astăzi este vorba despre nevaccinați. Metodele, păstrând totuși proporțiile, sunt izbitor de asemănătoare, mai ales în ceea ce privește discriminarea și anihilarea socială a unei părți a populației care nu se conformează noii ordini și care nu acceptă o narațiune în care există un singur adevăr, necontestat de către nimeni. O categorie de oameni, cetățeni cu drepturi depline ai unui stat democrat, sunt ostracizați, marginalizați și discriminați pentru că nu sunt ca ceilalți, pentru că nu împărtășesc aceleași valori și nu cred într-o narațiune devenită adevăr absolut. Acum 80 de ani evreii purtau steaua lui David în piept ca semn de distingere. Azi, vaccinații poartă codul QR pe telefon și documentația de vaccinare pentru a se distinge de restul oamenilor și pentru a li se garanta niște drepturi care oricum într-un stat democrat și liberal le sunt garantate. Astfel vaccinatul are carte verde, nevaccinatul carte roșie. Vaccinatul are acces peste tot, nevaccinatul nu. Vaccinatul este inteligent și responsabil, nevaccinatul este prost și conspiraționist. Și iată cum apare discriminarea și totalitarismul în lume.

În 1933 Hitler spunea sus și tare poporului german că evreii sunt o boală, un cancer al societății care trebuie eliminat. Feriți-vă de evrei, vă pot îmbolnăvii de iudaism. Astăzi se spune – feriți-vă de nevaccinați, vă pot îmbolnăvi de covid. În 2019 regizorul neo-zeelandez Taika Waititi, realiza un film extraordinar, într-o notă ironică, sarcastică și cu mult umor negru – Jojo Rabbit. Filmul spune povestea unui copil din Germania nazistă, care fiind îndoctrinat de la cea mai fragedă vârstă, ajunge la 7 ani să fie un fanatic nazist. Întâmplarea face ca puștiul nazist să se întâlnească cu o fată evreică care se ascunde în casa familie sale. Toate prejudecățile despre poporul evreu ale puștiului ajung să fie spulberate de către tânăra evreică. Tânărul nazist învățase de la școală că evreii sunt niște monștrii care mănâncă copii. Toate poveștile copilăriei fuseseră alterate de către propaganda nazistă. Într-un final puștiul află că și evreii sunt oameni și adevărul triumfă asupra minciunii și manipulării.

Astăzi, într-o epocă care oricum se caracterizează prin manipulare și propagandă de orice fel și în orice scop, prin minciuni și interese meschine, o problemă globală precum cea reprezentată de un virus ucigaș reprezintă narațiunea perfectă pentru reiterarea unor principii totalitare pe care le credeam de mult dispărute. Frica este o armă de disturgere în masă. Teama că cel de lângă tine te poate ucide fiind purtătorul unui virus letal reprezintă un tembelism al lumii degenerate în care trăim. Înțelegem foarte bine care a fost inspirația specialiștilor în crearea de scenarii. Totuși lumea nu se mai află în anul 1919 când în Europa a avut loc ultima mare pandemie. Nu e ciudat că fix la un secol de la pandemia de febră spaniolă debutează pandemia de covid? Febra spaniolă a făcut într-adevăr milioane de victime. Dar să nu uităm contextul în care s-au petrecut evenimentele. În 1919 lumea tocmai ieșise dintr-un război mondial în urma căruia au apărut o explozie de boli contagioase, nu doar febră spaniolă. Oamenii se îmbolnăveau de tifos, holeră, malarie, dizenterie, și așa mai departe. Toate aceste boli fuseseră o consecință a condițiilor de pe front. Pentru aceste afecțiuni populația nu avea niciun fel de măsură de protecție medicală. Nu existau medicamente pentru tratarea multor boli, de vaccinuri nici nu putea fi vorba. Dar să compari ceea ce s-a întâmplat în 1919 cu ce se întâmplă după o sută de ani, în 2019, este parcă prea mult. În o sută de ani omenirea a ajuns din punct de vedere medical la performanțe extraordinare. Este aproape imposibil ca un virus gripal să mai ucidă azi milioane de oameni. Drept dovadă că din 1919 până azi populația omenirii a crescut cu câteva miliarde, și asta datorită îmbunătățirii condițiilor de trai și a serviciilor medicale performante. Asta bineînțeles dacă nu vorbim de un virus creat în laborator și pentru care nu există niciun remediu. Îmi este greu să cred că niște specialiști diabolici plătiți de niște iluminați au creat în laborator un virus care să decimeze populația planetei și pentru care doar un număr restrâns de oameni au acces la antidot. La fel de greu de crezut mi se pare și narațiunea cu apariția unui virus gripal ucigaș aleatoriu în natură. Că a apărut aleatoriu sunt de acord, dar că este ucigaș și datorită lui se impun măsurile pe care le vedem în întreaga lume, mi se pare aberant. Omenirea s-a imunizat de-a lungul timpului, în special începând cu jumătatea secolului 20, împotriva majorității virusurilor gripale, fie pe cale naturală, prin expunere directă la factorul patogen, fie cu ajutorul metodelor medicale – medicamente, vaccinuri. Varianta pe care o consider cea mai plauzibilă în ceea ce privește așa zisa pandemie, și despre care am tot vorbit în ultima vreme, este aceea a unei minciuni ordinare la scară planetară, motivată de interese politice și economice. Și istoria ne învață că minciunile la scară planetară prind la public. De exemplu, comunismul a fost o minciună planetară și lumea a crezut în ea (mai mult de frica unei pedepse decât din convingere ideologică), iar minciuna s-a răspândit și au murit milioane de oameni ca și consecință. Nazismul și fascismul au fost minciuni planetare și au funcționat, au fost văzute ca adevăruri absolute, și doar impunerea unei minciuni mai mari a făcut ca acestea să nu tirumfe în lume. Deci, minciunile spuse de către state funcționează, pentru că oamenii sunt ușor de manipulat și de speriat. Dacă înțelegem cum gândesc masele vom înțelege ce se petrece azi în lume.

În 1933 Hitler le spunea germanilor – atenție, mein deutsches volk, evreii ne distrug și ne subminează economia. Trebuie să scăpăm de ei. Sunteți de acord să comitem un genocid împotriva lor? Și poporul german, un popor de altfel inteligent, un popor de o cultură superioară, un popor în sânul căruia s-au născut Goethe, Schopenhauer, Wagner, Rilke, Hegel, Schiller, și mulți alții, a spus DA! Să facem un genocid! Să omorâm milioane de evrei for the greather good, pentru binele comun. Poporul german a crezut în minciuni, în manipularea și propaganda nazistă. A crezut în discursurile și retorica unui soldat austriac descreierat și drogat. Cum s-a putut un ca asta? În 1945, la procesul de la Nurnberg, Hermann Goring, fiind întrebat cum a fost cu putință ca poporul german să fie complice la înfăptuirea Holocaustului, a declarat succint – datorită fricii. Poporul german fusese terorizat, manipulat și spălat pe creier timp de un deceniu.

Ca să înțelegem cu adevărat cum sunt posibile astfel de derapaje în sânul societăților, ar trebui să cunoaștem cum funcționează mintea unei societăți, cum funcționează masele și manipularea de turmă. O minte individuală funcționează altfel decât o minte comună. Există o tendință naturală a omului de a adera la părerile și comportamentul majorității, uneori împotriva propriilor convingeri. Acesta este spiritul de turmă despre care vorbea încă din anii ‘30 scriitorul spaniol Ortega y Gasset.

Frica generalizată se răspândește mai rapid decât un virus gripal. Poporul german a fost complice la genocidul împotriva evreilor din teama și din convingerea că evreii reprezintă un pericol pentru poporul german și că, dacă poporul german vrea să supraviețuiască trebuie să ucidă poporul evreu. Această aberație a funcționat. Și a funcționat pentru că a fost folosită de fiecare dată în istorie. Când Julius Cezar a măcelărit poporul galic a lui Vercingetorix a făcut-o pentru că a transmis legiunilor mesajul cum că dacă poporul roman vrea să supraviețuiască trebuie să ucidă poporul gal. Dacă nu-i ucideți pe gali, galii vă vor ucide pe voi. Era o mincună, evident, dar a funcționat, și galii au fost trași prin sabie până la ultimul.

Teama și frica patologică au funcționat din totdeauna în dauna bunului simț, al normalității și a omeniei. În Germania nazistă minciuna a învins adevărul. Când poporul german s-a trezit din beția propagandistică era deja prea târziu. Răul fusese deja înfăptuit. Astăzi suntem în plină manipulare și propagandă. Oare când ne vom trezi? Oare când ne vom da seama că am fost manipulați și păcăliți, că totul a fost un scenariu al unor regizori cu puteri depline, iar noi simpli actori și figuranți? Abia când se va trage cortina și vom avea o privire de ansamblu asupra spectacolului vom înțelege cu adevărat ce ni s-a petrecut în acești ani. Vaccinații sunt antagonizați împotriva nevaccinaților cu ajutorul canalelor mass-media și social-media, canale cumpărate cu bani grei de către stat pentru a face propagandă. Specialiștii și medicii, cumpărați și ei, pentru că fiecare om are prețul său, fac propagandă pro-covid, pro-pandemie, pro-vaccinare și pro-mască, citând doar studiile care le convin și făcând statistici alarmante din pix, ascunzând astfel cu bună știință adevărata situație. Fiecare dintre ei au familii și nevoi materiale, astfel că niciun medic nu își va risca cariera pentru a spune adevărul. Cei care totuși au făcut-o au fost reduși al tăcere, și vocea lor nu se mai aude nicăieri. Chiar sursele oficiale, către care suntem îndemnați să mergem pentru a ne informa, spun că acest virus ucigaș ucide mai puțin de 1% din infectați, și asta doar în cazul persoanelor cu afecțiuni asociate preexistente. Aceleași surse oficiale spun că vaccinul împotriva covid este vaccinul cu cele mai mult efecte adverse din ultimii 20 de ani. Tot statistica oficială și studiile arată că vaccinații se pot infecta și pot transmite virusul la fel ca un nevaccinat, iar vaccinați nu sunt cu totul feriți de pericolul decesului. Faptul că vaccinații se pot îmbolnăvii dar fac forme ușore, este o minciună devenită, cu ajutorul propagandei medicale, un adevăr incontestabil și încurajator pentru a te vaccina. Adevărul este cu totul altul, și spune că de exemplu în luna iulie 2021, 40% dintre decese în Marea Britanie se înregistrau la vaccinați, iar în SUA, în statul Massachusetts, majoritatea deceselor și spitalizărilor au fost la persoane vaccinate. https://ourworldindata.org/coronavirus) (citat dintr-un articol al medicului și profesorului Vasile Astărăstoae).

Pentru a surpaviețuii acestei pandemii vaccianții trebuie să facă cumva să scape de nevaccinați. Să-i pună la colț, să-i închidă în cuști, să-i elimine cumva din societate sau să-i vaccineze cu forța, să nu le dea de ales. Statul, care astăzi nu reprezintă voința întregului popor, ci doar pe cea a unei așa zise majorități, a celor vaccinați și pro-vaccin, pentru că doar acestora le mai respectă drepturile și libertățile, va pune suficientă presiune pe cei nevaccinați și nu le va da de ales, astfel încât și aceștia să se vaccineze, nu din convingere ci din necesitate. Practic să fie cobaii unui experiment ale cărui consecințe nu le vom afla poate niciodată. Pentru că cine poate da vina pe vaccinul anti-covid dacă un cetățean vaccinat azi va face peste un an cancer?

Astăzi li se interzice nevaccinaților accesul la evenimente culturale și sportive, mâine li se va interzice accesul în magazine, poimâine dreptul la muncă și educație și așa mai departe. S-au creat prea multe precedente pentru ca aceste derapaje să nu se poată întâmpla. Orice este posibil, nimic nu ne mai poate surprinde. Iar cetățeanul care nu gândește precum turma și are propria voință și rațiune, este condamnat la o luptă de sisif. Nu te poți lupta cu statul, pentru că în mâinile lui se află acele instituții cu caracter coercitiv, create nu pentru a proteja cetățeanul ci pentru a apăra statul de furia cetățenilor – poliție, jandarmerie, armată. Statul trebuie să supraviețuiască în orice circumstanțe. Niciodată în istorie, oricât de mult am vrea să credem, cetățeanul de rând, poporul din stradă, nu a schimbat vreun regim politic și nici nu a dat jos o orânduire statală devenită tiranică. Poporul nu poate învinge armata, poliția și jandarmeria, pentru că nu are mijloacele necesare să o facă, nici de organizare, nici de pregătire și nici de înzestrare, și asta în ciuda faptului că are numărul de partea sa. Astfel că atunci când se spune că o revoluție a schimbat ceva în istorie, de fapt schimbarea s-a făcut de sus, din birouri, nu de jos, din stradă. Din acest punct de vedere, dacă mâine de exemplu, în contexul pandemiei, statele lumii încep să încalce flagrant constituția și drepturile omului, mult mai grav decât au făcut-o până acum, cetățenii, oricât de nemulțumiți ar fi nu vor putea să aibă nicio reacție de forță, pentru că orice reacție va fi înăbușită de către organele legii – poliție, armată, jandarmerie. Niciun cetățean nu își va asuma riscul să fie bătut, arestat, sau chiar ucis doar pentru a-și apăra drepturile și libertățile fundamentale. Cetățeanul va ține în primul rând la viața sa, și apoi la drepturi și libertăți. Tocmai de aceea au triumfat în anii ’30 regimurile totalitare, și tocmai de aceea funcționează atât de bine astăzi propaganda covid – dacă ții la viața ta trebuie să stai în casă, să porți mască, să te vaccinezi, pentru că există un virus ucigaș liber în natură. Asta spun specialiștii cetățeanului de rând care nu e specialist. Așa că acesta acceptă senin narațiunea, și vorba aceea, mai bine să previi decât să îți pară rău. Și uite așa se cam alege praful de întregul edificiu democratic al lumii.

Într-un final anormalitatea va devenii normalitate, minciuna va devenii adevăr, și aberația sistemului social în care trăim azi va deveni o regulă. Adevărul unic, discriminarea, ura și vrajba între membrii aceleași societăți vor creea monștrii, iar cel mai rece dintre monștrii este tocmai statul, spune Nietzsche.

Totalitarismul sub toate formele sale va fi cunoscut și recunoscut în viitorul apropiat, și noi, ca cetățeni, nu putem face nimic ca să schimbăm acest lucru. Este o evoluție mai mult sau mai puțin naturală a societăților, care cresc pentru ca apoi să descrească și mor ca apoi să renască. Istoria se repetă și cine nu învață nimic din ea se condamnă singur la moarte.

P.S.

https://astarastoae.wordpress.com/2021/08/31/jocul-numerelor/