Circus

Într-un orășel de la marginea altui orășel.

– Doamnelor si domnilor, domnițelor și domnișorilor, fete și băieți, oameni morți și oameni vii, bine ați venit la circul vieții. Oho, ce nebunie o să fie, lumea s-a strâns ca la urs, dar nu sunt urși. Ahahhahaha. În schimb avem o gamă variată de giumbușlucuri scoase din mânecă de magicianul nostru. Să intre magicianul!

Se aud aplauze nocive, lumea intră în delir, câteva persoane fără personalitate leșină instantaneu, ca mai apoi să fie readuse la viață cu apă vie și descântece băbești. Câțiva copii năzdrăvani își caută disperați părinții lemurieni. Un haos generalizat cuprinde întreaga sală. Oamenii și animalele laolaltă se calcă în picioare și în mâini, se pierd ochi, se pierd capete, se pierd idei. Magicianul este totuși un magician, el le poate arăta tutror cât de magică poate fi viața atunci când îți place să fii înșelat de propriile simțuri.

– Liniște, liniște vă rog! Magicianul nostru îmbrăcat în piele de leopard, urmează să execute trucuri care vă vor face să vă dezvoltați al șaselea simț. Ceea ce urmează să vedeți cu al treilea ochi este unic, o experiență de neuitat, doar pentru domniile voastre.

Lumea se calmează după ce este bătută cu nuiele la tălpile lor de câini vagabonzi. Sângele țâșnește ca fântâna arteziană. Magicianul își începe numărul. Primul număr, numărul cu balena ucigașă. Se dă drumul unei balene ucigașe în sală, scapă cine poate. Adrenalina atinge paroxismul. Balena face ravagii, peste tot carnagiu! În sală mai rămân doar câțiva spectatori care au reușit să se adăpostească de atacul ucigător al balenei ucigașe, sub scena plutitoare.  Asistenta magicianului îi scoate în lanțuri de acolo, pentru a asista la următorul număr.

– Atenție, atenție, magicianul nostru va face al doilea număr de magie magică. Acesta presupune tăierea în două a asistentei cu o pană de gâscă îmbibată în călimara de cerneală a poetului necunoscut.

Numărul începe. Asistenta are emoții, dar magicianul nostru taie ca în cașcaval. Penița rezistă, trupul asistentei nu. Ce număr, aplauze disperate în toată sala aproape goală.

– Ultimul număr al magicianului nostru este și cel mai așteptat, dacă ați supraviețuit până acum…mare minune. Atențiune! Cu o pocnitură din degete, și o mișcare rapidă din bagheta magică din lemn de santal, magicianul nostru vă va transforma pe toți în rațe sălbatice. Apoi își va lua pușca de vânătoare de oameni, și va trage în voi cu gloanțe oarbe. Atențiune! Hocus, Horus, Pocus, Zeus, scapă cine poate!

Și vânătoarea de oameni începe. După partida de vânătoare, în sală mai e un om. Văzând că a rămas singur, își pune capăt zilelor prin metoda sepuku.

– Spectacolul s-a încheiat, vă așteptăm în stagiunea viitoare. Până atunci, aveți grijă de viața voastră, e mai absurdă decât spectcolul nostru.

Mic tratat de descompunere

     Nu știu alții cum sunt, dar eu în momentul de față trăiesc din inerție, sunt o epavă. Nu există niciun motiv pentru care eu ar mai trebui să fiu în viață. Nu am niciun scop, niciun țel, niciun vis, nu am avut niciodată. Ce mă face să continui să trăiesc? Faptul că pot oricând să mă sinucid. Faptul că această soluție îmi este atât de la îndemână, mă face să cred că sunt stăpân pe situație și am oricând o ieșire de urgență. Da, știu, asta a supus-o și Cioran, dar nu sunt eu de vină că el a epuizat pesimismul patologic.

     Succes, carieră, țeluri înalte. Tot timpul am avut senzația că ceea ce fac o fac în scop distructiv față de lume și de propria mea persoană. Simt în mine o dorință nebună de a dezamăgi lumea, și de a mă dezamăgi pe mine. Când stăteam cu ai mei am vrut să-i dezamăgesc în semn de răzbunare pentru că nu au fost cum aș fi vrut eu să fie, că nu mi-au oferit ce aș fi vrut eu să îmi ofere și altele asemenea. Încă îi mai consider responsabili într-o proporție covârșitoare pentru mocirla existențială în care mă aflu. Da, poate unii vor spune că nu există motive suficient de întemeiate pentru care să îi faci responsabili pe părinții tăi de insucesele tale. Ba există un motiv, unul exhaustiv – acela de a-mi fi dat viață.

     Viața îmi este o angoasă continuă, o înșiruire infinită de clipe dezamăgitoare, de regrete și de timp pierdut. Nu pot să mă redresez, mă aflu într-o decadență insurmontabilă. Mă învârt în cerc, mă întorc de fiecare dată de unde am plecat fără niciun rost, fără niciun scop final, și atunci când sunt convins că încep să ies la suprafață, când pun piciorul pe prima treaptă de pe scara progresului, treapta se rupe sub greutatea propriei mele inadaptabilități la lumină. Și atunci pun mână pe cazma și îmi sap și mai adânc groapa deznădejdii. Lumea, sau mai degrabă latrina în care mă scald, este plină de viermi dolofani și excremente, miroase a ghenă de gunoi și a hoituri de șobolani în descompunere. Am început să mă acomodez în această cavernă, e călduț și bine, în fond de ce să alergi după himere când poți să stai bine mersi în colțișorul tău, în lumea ta imaginară din care nu poate să te scoată nimeni, nici măcar tu.

     Când eram copil obișnuiam să mă joc singur, nu îmi făcea plăcere să interacționez cu alți copii. Eu aveam jocurile mele, regulile mele, credeam că restul copiilor sunt prea proști și lipsiți de imaginație. Dacă vedeau un băț pe jos, pentru ei bățul respectiv era doar un băț și nimic mai mult, în schimb pentru mine bățul acela putea să fie ce voiam eu să fie, reprezenta o infinitate de posibilități. În fiecare zi cream din nimic, la fel ca un demiurg, o nouă lume imaginară în care mă închideam. Anii au trecut, m-am maturizat (defapt nu m-am maturizat doar am îmbătrânit) și am observat că rămăsesem fără lumi imaginare. Ce puteam să fac? M-am blocat, nu am știut încotro să o apuc, puterile mele demiurgice mă părăsiseră pentru totdeauna. M-am orientat către lectură, și în nebunia mea am crezut că dacă voi citi sacoșe de cărți voi căpăta înțelepciunea. Nu a fost așa. Am căpătat un bagaj de cunoștințe, noțiuni, un limbaj sosfist(icat), dar ce să faci cu ele când tu nu știi cum să fii om?

     În nimicnicia mea am fost ferm convins de condiția mizeră a intelectualului de pretutindeni. Că gânditorul trebuie să trăiască în mizerie, că el trebuie să își asume această condiție jertfindu-se pe altarul creației, în timp ce trăiește de pe o zi pe alta precum un ocnaș numai cu gem pe pâine și ceai de mușețel. Am încercat să îmi însușesc această condiție mizerabilă de intelectual anonim dar am eșuat lamentabil. Ce pot să fac? Lumea asta reală mi-a distrus toate lumile imaginare atât de frumos clădite de mintea mea naivă. Lumea voastră mi-a furat lumile imaginare, mi-a furat copilăria, mi-a furat bucuria de a trăi, mi-a furat sensul vieții. Trebuie să mă răzbun cumva pe ea și pe toți cei care trăiesc în ea și o acceptă. Am început cu mine, eu sunt prima victimă. Dacă voi scăpa cu viață, vă voi ucide, dacă voi muri, veți fi iertați, aceasta este legea onoarei.

Despre ea

O, tu femeie pură ce nu ai chip nici nume

Cu ochii mari ca luna ce-ascund în ei genune,

Tu stai pierdută-n vise, scrii poezii în taină,

Faci dragoste cu toamna și-o porți în loc de haină,

Puțini te înțeleg dar mulți te înconjoară

Și vor a lor să fii, frumoasă domnișoară.

Cu toți se dau în stambă la fel ca arlechinul

Iar tu-i privești pasivă sorbindu-ți încet vinul.

Ce sens să dai iubirii? Degeaba te încântă,

Nu poți să fii mișcată, tu ești precum o stâncă.

Puțini sunt cei ce știu misterul vieții tale

Și felul tău de-a fi îi pune la-ncercare.

Atunci când vine noaptea te pierzi printre coline,

Iar chipul tău ascunde tenebre și suspine.

Câți îți cunosc povestea, câți își dau seama oare

Că inima ți-e frântă ca razele de soare,

Și c-o durere surdă te roade dinăuntru

De fiecare dată când îi tămâi mormântul?

El îți apare-n vis în fiecare seară,

Încerci să îl atingi dar el vrea să dispară,

Începi să îi vorbești dar el nu te ascultă,

– Mai stai doar un minut – e ziuă, ia te uită!

Când dimineața vine, revii din nou la viață,

Ești ruptă pe din două dar plină de speranță,

Căci viața pentru tine are mireasmă dulce,

Te ai numai pe tine și asta îți ajunge.

.

Tablou – Theodor Pallady – Rochia neagră

---