Problema orientală: arabii și evreii

Evenimentele recente din Orientul Mijlociu, unde conflictul aproape ancestral dintre evrei și arabi a excaladat din nou până la punctul maxim de tensiune rezultând în mod inevitabil în izbugnirea unei noi conflagrații militare (cea cu numărul 18, începând cu anul 1948!), fac ca interesul marilor actori pe scena geopolitică a lumii să se orienteze spre Israel și Palestina, și mai puțin spre Rusia și Ucraina. Pentru ucrainieni robinetul cu dolari americani și material de război din partea UE și NATO pare să se fi închis, și după moartea complet inutilă a sute de mii de soldați de ambele părți, pare că acest război hibrid se va încheia cu o remiză. De partea cealaltă Israelul, reacționând, spun unii, perfect rezonabil împotriva agresiunilor teroriste ale grupării politice și paramilitare Hamas, face un adevărat carnagiu în Fâșia Gaza și Palestina, ucigând în fiecare zi, fără discernământ, teroriști și civili deopotrivă.

De partea cui este dreptatea în aceste conflicte? Dacă între conflictul dinte Rusia si Ucraina întreaga comunitate mondială s-a pronunțat în mod categoric în această privință, acuzând Rusia pentru acțiunile sale și susținând necondiționat Ucraina în efortul de a-și apăra granițele, în schimb între conflictul dintre Israel și Palestina părerile sunt împărțite. Pe de o parte sunt cei care susțin acțiunile Israelului, și consideră Palestina drept un stat condus de o formațiune teroristă care trebuie eliminată, iar pe de altă parte sunt cei care condamnă fără drept de apel intervenția armată în Fâșia Gaza și Palestina, și consideră că Israelul se face vinovat de crime împotriva umanității.

Eu, personal, nu mă poziționez de partea niciunei tabere. Atât poporul arab cât și cel evreu îmi sunt profund antipatice, și asta prin prisma unei istorii milenare care nu le recomandă pe niciuna dintre aceste etnii ca fiind pacifiste sau ca reprezentând un ideal de organizare statală. Atât arabii cât și evreii sunt două populații pentru care crima și războiul au reprezentat temelia pe care și-au consolidat stăpânirea în Orient. Cu mențiunea că arabii, fiind un popor mai numeros și profitând de un context istoric și economic favorabil, au reușit de-a lungul timpului să prospere și să formeze state puternice. În schimb evreii au trecut prin perioade de epurare etnică masivă, care i-au decimat ca număr, mai ales în perioada cuprinsă între secolele 16-20. Dar asta nu îi face mai puțin sălbatici, dornici de răzbunare și sânge decât arabii. Dacă citim Vechiul Testament, și considerăm că evenimentele relatate acolo au relevanță și o însemnătate istorică pe lângă cea religioasă, vom vedea că poporul evreu condus de regele Saul, Solomon sau David, practică războiul cu multă îndeletnicire și sălbăticie. Prin tăișul săbiilor evreiești sunt trecuți sute de mii de oameni, fără nicio discriminare – bătrâni, copii, femei deopotrivă.

Ceea ce poporul evreu înfăptuiește în Orient în perioada secolelor de dinainte de cucerirea babiloniană și ulterior romană, poartă în limbaj modern numele de genocid. Bineînțeles, nu încape grad de comparație între câți au ucis evreii și câți au ucis arabii de-a lungul istoriei. Dar aici nu contează numărul, ci dacă crima a reprezentat pentru aceste nații o politică de stat. Și răspunsul este afirmativ.

Asemănarea dintre arabi și evrei este izbitoare. Și unii și alții au comis crima în primul rând pe criterii religioase. Iar astăzi acest criteriu încă joacă un rol fundamental în organizarea celor două etnii. Atât în statele arabe cât și în statul evreu, religia se află la baza organizării sociale si politice. De exemplu Arabia Saudită, poate cel mai puternic stat arab, nu este un stat laic sau laicizat, cum nici Israelul nu este unul în ciuda modernității tardive pe care o afișează. Cele două nații se identifică cu factorul religios până în cele mai mici detalii. Nu-i de mirare că regăsim în rândul populațiilor acestor state un fundamentalism religios periculos care nu are ce să mai caute în lumea secolului 21.

Pe de o parte poporul lui Israel consideră chiar și în ziua de azi că preceptele religioase din perioada iudaismului clasic sunt la fel de valabile și azi așa cum erau acum 3000 de ani; ideea poporului ales și a așteptării lui Mesia fiind în continuare larg răspândite în rândul poporului evreu de pretutindeni. Iar pe de altă parte poporul arab, răspândit în neumărate seminții, consideră și azi cuvântul profetului Mahomed scris în Coran ca fiind de origine divină, ca de altfel și comentariile făcute asupra scrierilor lui Mahomed și noțiunea de război sfânt împotriva infidelilor. Atât islamul cât si iudaismul sunt două religii caracterizate în primul rând de fanatism, și abia apoi de ritual, simbol și hierofanie. Cele două religii se aseamănă izbitor de tare și în ceea ce privește existența unor profeți comuni, cum este de pildă Avraam.

Două religii ale răzbunării sălbatice, războiului perpetuu și crimei ridicată la rang de poruncă a lui Dumnezeu. Este cât se poate de evident că două astfel de religii și două astfel de populații creionate după chipul și asemănarea convingerilor lor spirituale, nu pot să coexiste într-un anumit spațiu geografic decât cu intervenția unui arbitru care să-i împiedice să se căsăpească reciproc până la anihilare.

La formarea statului Israel, în anul 1948, acel arbitru a fost Marea Britanie, care a garantat granițele noului stat pe un teritoriu cât se poate de eterogen etnic, dar care se afla de la încheierea Primului Război Mondial, sub mandatul și administrarea coroanei britanice. Practic, engelzii, drept daune de război și ca o compensație pentru uciderea a câtorva milioane de evrei în lagărele de exterminare naziste, tragedie la care și britanicii au contribuit în mod indirect prin refuzul de a primi refugiați evrei în perioada prigoanei anti-evreiești a naziștilor, a oferit poporului lui Israel, pribeag timp de secole prin întreaga lume, un teritoriu unde să își construiască o țară. Acest teritoriu nu putea să fie decât cel care cuprindea tărâmul sfânt al iudaismului și neapărat Ierusalimul, acolo unde regele Solomon ridicase templul său în urmă cu mii de ani, dar care fusese ars din temelii de regele babilonului, Nabucodonosor al II-lea.

Marea Britanie însă nu și-a îndeplinit rolul de arbitru în Orient, și confruntându-se concomitent cu dezintegrarea imperiului său colonial imiediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a preferat să se retragă din problema evreiască (pentru a doua oară) și să-i lase pe evrei să își rezolve singuri problemele geopolitice. Nici Națiunile Unite nu s-au implicat prea mult în tensiunile dintre evrei și arabi. Astfel, la puțin timp după întemeierea statului Israel, izbugnesc o serie de conflicte armate între evrei și toate statele arabe vecine – Egipt, Siria, Irak, Palestina, Iordania, Arabia Saudită, Kuweit, Yemen, chiar și Algeria. Cu toate aceste state Israelul s-a aflat la un moment dat, în decursul a mai bine de 75 de ani de istorie modernă, în conflict armat. Rezultatul? Pe lângă moartea a zeci de mii de oameni, Israelul și-a extins sistematic și considerabil teritoriul față de zona geografică atribuită de Națiunile Unite la declararea independenței în 1948.

Și nu toate aceste conflicte militare au fost defensive. Sub paravanul unei intervenții strategice sau, așa cum rușilor le place să numească în Ucraina, o operațiune specială, Israelul a pus stăpânire pe teritorii cu o populație majoritar arabă dar care, în viziunea oficialităților israeliene, revin de drept Israelului. Având susținerea financiară și de lobby a numeroși miliardari evrei emigrați în America, și fiind totodată unul dintre cei mai mari producători de armament la nivel mondial, Israelul nu a dus niciodată lipsă de resurse pentru a purta un război de lungă durată. Având o armată pregătită exemplar, și înzestrată cu tehnologie de ultimă generație, cu stagiul militar obligatoriu în rândul populației de ambele sexe, este de la sine înțeles că pacea nu a fost niciodată primul cuvânt din vocabularul israeliților.

De cealaltă parte, arabii, practicând un adevărat cult al morții și al sacrificiului suprem în numele lui Allah, specialiști ai războiului de guerrillă, nu se vor opri niciodată din Jihadul împotriva necredincioșilor și invadatorilor. Ca și în cazul războiului dintre Rusia și Ucraina, ceea ce va putea opri la un moment dat conflictul militar dintre aceste state, va fi epuizarea resurselor umane. Când nu se va mai găsi carne de tun, atunci se vor opri și războaiele. Până atunci nu putem decât să observăm cum demența colectivă pare să-i fi cuprins pe toți. Toate statele se înarmează pregătindu-se parcă pentru un cataclism inevitabil; se aleg tabere, se fac alianțe, iar diplomația a devenit peste noapte o relicvă a istoriei. Civililor, cei care au cel mai mult de suferit de pe urma nenorocirilor unui război, nu le mai rămâne decât speranța într-un viitor în care războiul va fi cu totul eradicat de pe fața pământului iar oamenii vor trăi în pace și prosperitate. Ce utopie…

Între timp, de la scrierea acestui articol, au mai murit în lume, de pe urma nenumăratelor conflicte militare, câteva mii de persoane. La ce bun? Homo, homini, lupus…

Impostură în cultură

Acest articol este o vendettă și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu personaje din viața reală nu este o simplă întâmplare.

Acum ceva timp scriam un articol de mare întindere, un adevărat eseu critic, despre un personaj din sfera intelectualității românești și cartea sa despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu (Eseu critic despre cum să fentezi scriitura și să faci jonglerii editoriale din calitate de intelectual). Concluziile la care ajungeam erau destul de simple – personajul cu pricina, deși foarte bine văzut de opinia publică, mai ales de cercurile înalte, un așa zis specialist în istoria religiilor si autointitulat urmaș al lui Eliade, nu se dovedea a fi final decât un impostor ordinar de ce mai joasă sepță morală și intelectuală, care a ajuns să dețină funcții înalte în instituțiile de cultură și nu numai, nu datorită capacităților sale intelectuale, a cunoștințelor sale sau a integrității sale morale, ci datorită păcălirii cu bună știință a sistemului academic și a publicului.

Bineînțeles obârșia etnică și religioasă a acestui personaj care se trage din seminția lui Avraam, Iacob și Isaac a jucat și ea un rol important în urcarea în ierarhie a acestui pseudo-intelectual, care, făcând parte și coordonând activitatea institutului Ellie Wissel din România, a pornit, în urma cu câțiva ani, o campanie de denigrare și anulare a memoriei și lucrărilor unor intelectuali români de primă mână din perioada interbelică, printre aceștia însuși Mircea Eliade.

Este de-a dreptul incredibil cum, din calitate de istoric al religiilor, acest domn a primit toată recunoștința statului român și a intelectualității românești pentru activitatea sa în acest domeniu – premii, distincțiii, funcții etc., deși el nu a făcut decât să îl catalogheze pe Eliade, părintele istoriei religiilor, drept legionar, fascist și nu în ultimul rând, antisemit. Să arunci cu noroi într-o personalitate de anvergura lui Eliade și apoi să mai fi și premiat pentru asta e o dovadă clară că mediul academic din România se află în moarte clinică. Nu contează ce scrii, cum scrii și despre cine scrii, subiectul abordat prea puțin interesează, importante sunt legăturile, relațiile pe care le ai, și cine te recomandă. Iar pe domnul cu pricina, al cărui nume mă voi abține să îl mai aduc în discuție, îl recomandă în primul rând tupeul de ghetou, în care probabil a copilărit, și în al doilea rând impostura de intelectual și academician. Dar este deja o tradiție ca în România să reușească în viață doar astfel de personaje reprobabile, indiferent că vorbim de domeniul științei, politicii sau culturii. Societatea românească este infestată de astfel de nulități care prosperă în diferite domenii și care dictează ce fel de cultură trebuie să se facă și cine trebuie să fie adulat și cine aruncat la gunoi.

Este interesant cum în rândul societății s-a propagat, o dată cu apariția specializării domeniilor cunoașterii, ideea cum că cei care de pildă se ocupă cu tot ce înseamnă știință, sunt inatacabili și imposibil de supus unei critici din partea celor nespecializați (vezi cazul medicilor în perioada asa zisei pandemii covid). Faptul că aceștia sunt puțini și se ocupă de cunoaștere, oferind muritorilor de rând din preaplinul lor intelectual, îi recomandă drept formatori de opinie și diriguitori ai vieții spirituale, și nu numai. Dar nu de puține ori acești ubermensch, o dată demascați, au demonstrat că nu sunt nimic altceva decât forme fără fond, validați nu de propria lor inteligență ci de prostia maselor.

Marea majoritate a celor care fac parte astăzi din pătura intelectualității umaniste, scriitori, filozofi, oameni de cultură, nu sunt nimic altceva decât niște epigoni. Iar problema care trebuie să se pună aici este cea a discernământului societății, a maselor, a celor mulți și mai puțin educați. Fiecare dintre noi, cei nespecializați, trebuie să avem discernământul să distingem între ce este bine și ce este rău, între ce este minciună și ce este adevăr, în ultimă instanță între ceea ce este autentic și ceea ce este impostură. Țara noastră este plină de impostori – de la medicul care ajunge să profeseze dând șpăgi la examene și fiind în definitiv un incompetent, făcând mai mult rău decât bine, de la politicianul analfabet funcțional care este totuși senator sau deputat, de la academicianul și doctorul în te miri ce domeniu care încasează în fiecare lună salariu baban pentru că este susținut politic sau pentru că a trecut doctoratul cu ajutorul micilor atenții, de la sportivi deveniți peste noapte generali de armată cu pensii de sute de milioane, de la ziariști vânduți intereselor de clan și partid, care fac să ne fie rușine de meseria de jurnalist, și până la scriitorii de duzină care ajung somități ai condeiului grație înțelegerilor cu editurile și a cititorilor care nu au niciun fel de spirit critic și niciun gust pentru lectură.

Mediul cultural și științific din România, oricât de mult am vrea să credem altceva, a suferit un atac cerebral. Și cei care i-au provocat afecțiunea sunt tocmai cei care trebuiau să îi asigure bunăstarea și sănătatea. Sistemul academic este ros din interior de o cangrenă care se extinde incontrolabil și care a cuprins întregul corp intelectual al societății. Facultățile scot pe bandă rulantă licențiați, masteranzi și doctori fără niciun fel de control al calității. Aceștia ajung să obțină poziții în instituțiile publice, bineînțeles folosind tehnica circuitului șpăgii în natură, să fie plătiți conform studiilor făcute și să se bucure de un statut privilegiat fără să facă în vreun fel dovada cunoștințelor dobândite. Un sistem corupt cu oameni corupți.

În tot acest timp omul de rând care vrea să iasă din rând, și mai aruncă din când în când un ochi pe câte o carte, preferă să digere un balast de maculatură publicistică de cea mai proastă calitate care i se bagă pe gât de către marile edituri devenite adevărate corporații media, decât să își pună mintea la contribuție și să analizeze critic orice apariție publicistică și literară cu care este bombardat zi de zi.

În ziua de azi e foarte ușor să scrii o carte, să te numești scriitor, sau să fii considerat intelectual. Bunăoară domnul cu pricina despre care am vorbit mai sus, deși a fost invalidat în mod direct în domeniul său de expertiză (istoria relgiilor) atât de Eliade cât și de Petru Culianu, totuși asta nu l-a impiedicat să ajungă peste ani unul dintre cei mai importanți istorici ai religiilor, fără să fi făcut o cercetare temeinică și riguroasă pe acest subiect și fără să fi publicat un studiu important în domeniu. Perseverența dă roade, chiar și în mediocritate. Și asta spune multe despre cât de săraci suntem în cultură.

Domnul cu pricina nu a făcut toată cariera lui decât să copieze munca a nenumărați cercetători în domeniul istoriei religiilor, în special pe cea a lui Eliade și Culianu, și să o treacă sub formă de note de subsol la propriile sale cărți. Dânsul a atins umitoarea performanță de a nu veni cu nicio idee originală în domeniul istoriei religiilor, și cu toate acestea să fie considerat un reputat cercetător în domeniu. Cum de nimeni nu a avut curajul să îl demaște pe acest impostor, cum este posibil ca una dintre cele mai proaste cărți scrise în ultimii 30 de ani pe subiectul istoriei religiilor și a personalității lui Eliade și Culianu, de o platitudine sinistră, să primească aprobarea întregii comunități de academicieni, să se publice, să fie citită, ba chiar să fie si premiată?! Oare cât de lingușitor trebuie să fii pentru a atinge acest nivel de impostură, și cât de dobitoci trebuie să fi fost toți aceia care au validat această nulitate editorială?!

În încheiere voi menționa și motivul care m-a făcut să scriu aceste rânduri; pentru mine subiectul cu acest domn istoric al religiilor fiind până acum de mult îngropat. Totul s-a petrecut la un cunoscut post de radio, un radio care se recomandă din totdeauna drept deschizător de minți și al cărui patron și totodată realizator de emisiune matinală, face paradă în fiecare dimineață cu elocința sa, cu nivelul său de inteligență mult superioară oricărei alteia, și cu lupta sa pentru drepturi și libertăți cetățenești. Acest mahatma al FM-ului românesc, trecut de mult chiar și de a doua tinerețe, având apucături grosolane de birjar de periferie, făcând paradă cu fiecare ocazie cu posibilitățile sale financiare care îi permit să trăiască în „mahalaua centrală cu bemve în fața porții”, vorbea acum câteva zile la modul superlativ, și am prins din întâmplare discuția, despre Andrei Oișteanu, căci despre acest personaj era vorba mai sus. Cunoscând personajul, nu am putut să nu dau o replică pe mesageria radioului cu privire la acest subiect. Replica mea nu a fost una foarte politicoasă și nici protocolară pentru că nu sunt genul atunci când pic pe subiect, și nici nu era cazul. I-am transmis realizatorului emisiunii un mesaj prin care îi aduceam la cunoștință faptul că domnul Oișteanu, mai exact domnul Oigenstein pe numele său adevărat de evreu basarabean, este un impostor și un propagandist ordinar ca de altfel și un intelectual cel mult mediocru. Autointitulat ucenic al lui Eliade, când Eliade abia daca îi răspundea la scrisori. Dânsul se trage dintr-o familie de evrei comuniști colonizați de către Stalin în Basarabia imediat după dictatul lui Molotov din 1940, deci nicio legătură cu etnia română. Iar acest lucru este un adevăr istoric nu vreun antisemitism. Această ultima frază a fost cireașa de pe tort pentru domnul realizator. Am rămas surprins apoi să aud cum mesajul meu a fost citit în direct. Reacția a fost una cât se poate de vehementă și asta în primul rând datorită faptului că acest realizator radio este cunoscut pentru atitudinea lui pro-israeliană, mai ales în contextul geopolitic actual. Faptul că am spus despre domnul Oigenstein că se trage din evrei comuniști, a deranjat foarte tare. Plus că domnul Oigenstein este considerat de realizatorul emisiunii un adevărat geniu, pentru că a scris cărți… Ca și când acest detaliu mai înseamnă ceva în ziua de azi când scrierea de cărți este la îndemâna oricărui imbecil sau chiar pușcăriaș; cunoaștem foarte bine cazurile.

Bineînțeles că mesajul meu a fost citit într-o manieră tendențioasă si ironică lucru care m-a deranjat pe moment, dar datorită faptului că știam cu cine am de a face nu mi-am bătut capul. Ce este cel mai grav în toată această situație e faptul că acest realizator are mijloacele necesare să devină formator de opinie și să infulențeze prin vocea sa mii sau poate chiar zeci de mii de ascultători. Și niciodată în discursul său nu oferă dreptul la replică, nici măcar colegilor de studio, cu atât mai puțin ascultătorilor care nu îi dau dreptate. Și el, ca și domnul Oișteanu, este un impostor, pentru că își atribuie capacități intelectuale pe care nu le deține, a obținut titluri academice prin mijloace specifice de furt intelectual și plagiat (și asta reiese din propriile sale afirmații), iar tupeul cu care își susține ideile de cele mai multe ori complet eronate și scoase din context astfel încât să aibă întotdeauna dreptate indiferent de ce susține (metoda schopenhauriană), trădeaza un comportament de maidan și un bădăranism congenital. Nu-i de mirare că reacția lui a fost de așa natură încât să fiu trecut la index, adică blocat din mesageria radioului, deci cenzurat, cum se întâmplă de altfel de fiecare dată cu orice ascultător care este neascultător și îi mai trimite câte o replică tăioasă. Atitudine specifică marilor dictatori. Dar să îl numim dictator pe acest pigmeu este totuși cam mult. El rămâne în continuare în underground-ul FM-ului românesc, trăind din amintiri de pe vremea când își făcea simțită prezența și pe micul ecran din postura de sclav al unui mare interlop român ce deținea pe atunci o televiziune-marionetă, și probabil că acolo își va și încheia cariera, visând în tot acest timp, ca un evreu ce și-a dorit mereu să fie, la realizarea Sionului. Un măscărici de duzină orientat politic spre dreapta, după cum singur afirmă, dar orientat religios spre stânga, adică spre marea evreime. Acest lucru face din el un mare dezorientat atât ideologic cât și religios. Psiholog clinician și terapeut, doctor în jurnalism, masterand în drept și licențiat în „arta de a avea întotdeauna dreptate”, acest domn este cel mai mare luptător sionist fără să îl fi înregimentat nimeni, reprezentantul evreimii de pretutindeni în radioul românesc fără să îl fi numit nimeni și dușman declarat al Palestinei fără să îl fi întrebat nimeni. Un veritabil exemplu de cum poți să reușești în mediul academic trecând prin studii ca gâsca prin apă, și un adevărat băgător de seamă, temă pe care și-ar fi putut susține cu brio examenul de doctorat făcându-l mândru pe răposatul Petre Țuțea.

Acestea sunt personajele din spațiul public românesc cu mare trecere mai ales în rândul celor educați, dar mai grav este că aceștia sunt oamenii așa ziși de cultură care își asumă rolul de intelectuali de formă, pentru că în fond ei nu sunt nimic altceva decât niște impostori, și au reușit timp de decenii să ridice impostura la nivel de artă și politică de stat. Cu astfel de saltimbanci este nevoită România educată să defileze și nu-i de mirare că nivelul de cultură al populației este în picaj iar să o redreseze cineva este imposibil atâta timp cât boala a devenit cronică. 

Ce bine că domnul Oișteanu are și o carte scrisă despre narcotice…

Demența colectivă a lumii contemporane. Politică, istorie și război

„Comunitatea de destin consistă în solidarizarea conștientă a membrilor unei națiuni în voința de a păstra unitatea lor națională, cu orice sacrificiu, chiar dacă ar fi să lupte cu lumea întreagă”. Constantin Rădulescu Motru.

Cine s-ar fi gândit, în afară de istorici și experții în geopolitică, că lumea se va afla în anul 2023, când există atâtea instituții internaționale de mediere, apărare și negociere, în pragul unei conflagrații care riscă să cuprindă întreaga planetă? Secolul 21 a debutat cât se poate de nefavorabil pentru securitatea colectivă a omenirii. Atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au schimbat pentru totdeauna paradigma după care se vor soluționa de acum înainte conflictele dintre state. S-a schimbat și tipul de război – el a devenit unul așa zis hibrid, iar principalii actori negativi au devenit organizațiile teroriste. Lupta împotriva terorismului mondial a fost decretată de către SUA imediat după 11 septembrie 2001 și la ea s-au raliat toate statele membre NATO. Această luptă contra terorismului, în ciuda marilor promisiuni, nu a luat o altă formă decât cea a vechilor obiceiuri de soluționare a conflictelor – forța militară brută și invazia terestră a teritoriilor unde se presupune că ar exista nuclee teroriste. O explicație pentru apariția terorismului și a perpetuării sale poate fi găsită, printre altele, și în politica falimentară din ultimele decenii a principalilor actori de pe scena geopolitică a lumii, cu privire la minoritățile etnice din diferite teritorii, și a lipsei de reconciliere dintre confesiunile islamice, evreiești și creștine. Multitudinea de factori care au contribuit la escaldarea terorismului la nivel mondial, fac necesară analiza acestui subiect cât se poate de elaborat. Nu se poate spune cu precizie unde și când a apărut pentru prima dată ideea de terorism, și ce anume eveniment a fost definitoriu pentru apariția acestuia. Cert este că după încheierea celui de al doilea război mondial, lumea a fost reorganizată pe noi prerogative, care păreau să urmărească pacea și buna înțelegere între state, la fel cum fusese organizată, fără success, și după sfârșitul primului război mondial. Dar înfrângerea fascismului nu a însemnat și înfrângerea răului. Comunismul a profitat de acest context favorabil al câștigării războiului de către aliați, și și-a impus sistemul de guvernământ în special asupra Europei de est și Asiei. Au urmat 50 de ani de război rece între capitalism și socialism, timp în care cei doi coloși de la Apus și Răsărit, Rusia și SUA, și-au împărțit sferele de influență pe întreaga planetă. Între cele două state au existat în toată această perioadă, în mod indirect, nenumărate conflicte armate. Indirect pentru că sub influența lor se aflau nenumărate state marionetă, foarte sărace, care nu făceau decât să se căsăpească reciproc, unele în numele socialismului și altele în numele capitalismului. De la războiul din Korea, până în Afganistan, Irak, Egipt, Israel, Palestina, Cuba, Vietnam, Libia, Syria, și așa mai departe, toate aceste conflicte militare nu au fost datorate decât influenței devastatoare a celor două mari puteri ale secolului 20, SUA și Rusia. Pentru satisfacerea intereselor economice și geopolitice ale acestor două state mamut, cu picioarele înfipte mult în afara granițelor lor naturale, au pierit în războaie absurde milioane de oameni. Pe fondul acestor conflagrații au apărut și mișcările teroriste, chiar dacă bazele acestui flagel au fost puse încă de pe vremea imperiilor coloniale, cu precădere a imperiului francez si cel britanic, deci undeva prin secolul 18 – 19, atunci când cele două mari imperii și-au impus, prin violență și crimă, cultura, religia și conducerea în Africa și Orient.

Reversul medaliei nu putea să nu apară, și aceste state foste colonii, o dată ce și-au câștigat independența, s-au ridicat împotriva foștilor stăpânitori, nu fără motiv. Sărăcia și foametea în care au fost lăsate de către foștii cotropitori, a justificat și încă mai justifică exodul de populație din Africa și Orient către continentul european. Urmările negative ale acestui exod se văd și astăzi, când, de exemplu în Franța, populația magrebiană care este majoritară în zona de sud, ajunsă la a doua sau a treia a generație de imigranți, fiind fundamental musulmană, nu acceptă autoritatea statului francez, nu se supune instituțiilor statului francez, își organizează viața după comentariile unor lideri spirituali radicalizați asupra legilor Coranului (sharia) și recurge la acte de violență și bestialitate ori de câte ori se simte nedreptățită. Toți acești răzvrătiți împotriva sistemului sunt în mare parte deja cetățeni francezi, ceea ce face și mai dificilă rezolvarea problemei. Printre aceste colectivități de nord-africani, se regăsesc de cele mai multe ori indivizi certați cu legea și chiar potențiali teroriști. Nu de puține ori tinerii din aceste adevărate enclave de imigranți, cum sunt de pildă suburbiile Marisiliei sau chiar ale Parisului, sunt cooptați, prin mijloacele rețelelor de socializare, în rândurile facțiunilor teroriste de tipul Al Quaeda, Isis sau Statul Islamic. Având o educație precară și fiind ușor de manipulat, aceștia vor deveni teroriștii de mâine. În Orientul Mijlociu situația este chiar cu mult mai dramatică, după cum putem observa și din evenimentele petrecute recent. Aici teritorii bogate în resurse naturale, în special petrol, au fost exploatate sistematic timp de câteva decenii de către marile puteri, în special SUA, ca într-un final, o dată împărțită prada, țările respective să fie abandonate anarhiei (vezi cazul Irakului și Afganistanului). În Orientul Mijlociu politica deficitară a aliaților de după cel de al doilea război mondial cu privire la minoritatea evreiască, în special din Europa, ce trebuia, în viziunea acestora, să fie împământenită pe teritoriul vechilor seminții ale poporului lui Israel, a creat toate premisele pentru izbugnirea unui conflict care continuă și azi între evrei și arabi, în special palestinieni. Statul Israel, format în 1948, cu garanțiile marilor puteri aliate, și ocupând un teritoriu disputat timp de mii de ani în istorie de către europeni, arabi, persani, evrei, turci și egipteni, duce o luptă continuă pentru supraviețuire și pentru a-și impune status quo-ul în regiune. Aceeași luptă pentru supraviețuire o duc și palestinienii, iar calamitatea războiului nu a putut fi evitată. Cine sunt mai îndreptățiți să ocupe acest teritoriu al Orientului Mijlociu, asta nici măcar istoria nu o poate spune cu exactitate.

Deși cele două conflicte majore ale secolului 20 (cele două războaie mondiale) au arătat omenirii că este nevoie imperativă de instituții la nivel internațional care să reglementeze diferendele și conflictele dintre state, astfel încât să nu se mai recurgă atât de ușor la forța armelor, totuși, omenirea pare să nu fi învățat nimic. Deși aceste instituții au fost create, ele nu au putut să oprească sau să intervină în nenumăratele conflicte armate care au continuat să se desfășoare și după sfârșitul celui de al doilea război mondial. Astăzi, aceste instituții, perfecționate timp de aproape un secol, la conducerea cărora s-au aflat personalități remarcante ale politicii și diplomației mondiale, se văd neputincioase în fața agresiunilor militare care au loc peste tot în lume, de la conflictul dintre Rusia și Ucraina, Israel și Palestina, sau Kosovo și Serbia, ca să nu mai vorbim și de ce se întâmplă în statele africane, sau între China și Hong Kong, Armenia și Azeibarjan, India și Pakistan, printre altele, chiar dacă în cazul acestora din urmă nu există, deocamdată, un conflict militar deschis. Aceste numeroase conflicte militare și diplomatice, în fața cărora instituțiile internaționale au capitulat necondiționat, puse cap la cap și adunate la un loc, ne oferă un tablou sumbru a situatiei dramatice în care lumea secolului 21 se află, și nu cred că exagerăm dacă spunem că un al treilea război mondial bate la ușă. Cum s-a ajuns în această situație voi încerca să răspund folosindu-mă de reperul cel mai sigur – istoria. Ce ne învață istoria? Că ea se repetă, și că, într-o manieră aproape hegeliană, evenimentele istorice se petrec sub forma unui destin implacabil. Istoria pare că este de dinainte scrisă, și e nevoie doar de personaje care să o îndeplinească. Despre destinul popoarelor si despre conștiința lor de comunitate, ca de altfel și despre rolul etnicului în desfășurarea evenimentelor istorice a vorbit în anii 30-40 ai secolului trecut C.R. Motru. Studiile și conferințele sale cu privire la această problema, încă reprezintă un valoros punct de vedere care poate explica, pe alocuri, demența colectivă în care omenirea se afundă astăzi din ce în ce mai mult.

Dar se mai poate vorbi astăzi de o conștiință a popoarelor, de o apartenență a lor la un destin care îi unește strâns în realizarea unui țel măreț? Mai există acea comunitate de destin, limbă și origine care să aducă la un loc spiritul unui întreg popor, sau a unei etnii, astfel încât pentru niște principii pe alocuri abstracte, oamenii să fie dispuși la sacrificiul suprem? A trecut oare vremea naționalismului extremist sau a războaielor religioase? Se mai poate vorbi în secolol 21 de conflictul dintre stânga și dreapta, sau dintre creștinism și islam? Istoria contemporană reprezintă un nesfârșit studiu de caz, ale cărui concluzii nu vor putea fi trase decât după ce se va fi sfârșit cu contemporaneitatea. În zadar vom încerca să înțelegem evenimentele actuale, atâta timp cât ne vom afla în mijlocul lor, atâta timp cât vom trăi istoria ca și actori. Nu poți vorbi obiectiv despre ceea ce ți se întâmplă în realitatea imediată. Este nevoie de o detașare asupra evenimentelor pentru a avea o privire de ansamblu. Cele două războaie mondiale nu au putut fi înțelese decât după ce s-au sfârșit, și la fel se întâmplă cu orice eveniment istoric major. Și la la ce bun să înțelegi trecutul dacă nu poți schimba prezentul? Și iată cum analiștii, istoricii, geopoliticienii, sunt incapabili să contribuie la ameliorarea condiției umane, și rolul lor este unul cât se poate de marginal. Ei nu pot face decât comentarii și analize pe marginea unor evenimente care fie au avut loc, fie se petrec în prezent, fără să aibă capacitățile necesare pentru a intui sau anticipa ceea ce urmează să se întâmple. Ei nu pot schimba mersul istoriei iar rolul major pe scena spectacolului uman rămâne rezervat, din păcate, politicienilor. Ei fac istoria, ei decid cine moare și cine trăiește. În fața nenorocirilor pe care războiaele le aduc, înțelegem cu toții că cea mai mare nevoie a umanității din toate timpurile, a fost nu cucerirea Universului, nu ridicarea pe cele mai înalte culmi ale cunoașterii, ci pacea, un lucru atât de simplu și totuși atât de greu de obținut. Și această nevoie este poate singura care încă nu a putut fi satisfăcută și care probabil nu va putea fi satisfăcută atâta timp cât lumea se va lăsa condusă de către politicieni. În mâinile lor se află pacea și războiul, viața și moartea întregii umanități.

Lăsându-se împlinită de către politicieni, istoria omenirii a ajuns să reprezinte un nesfârșit șir de războaie sângeroase, inutile și absurde, în urma cărora, de-a lungul a câtorva milenii, și-au pierdut viața sute de milioane de oameni. Istoria nu trebuie doar trăită fatalist și consemnată statistic, ci ea trebuie schimbată, iar acest deziderat trebuie pus în slujba binelui și al dreptății, și nu ca lozincă de partid, așa cum au procedat comuniștii. Iar schimbarea nu o pot face politicienii, pentru că ei nu au nici cunoștințele, nici interesul și nici mijloacele necesare pentru a îmbunătății condiția umană. Oamenii trebuie să înțeleagă că puterea se află în mâinile lor, și că atâta timp cât nu vor știi cum să se conducă pe ei înșiși, nu vor reuși niciodată să iasă de sub stăpânirea politicului, și își vor lăsa de fiecare dată destinul în voia politicienilor. Realizarea conștiinței de origine, limbă și destin a unei națiuni nu se poate face sub auspiciile politicului, si asta contrar convingerii majorității. Acest simțământ trebuie să pornească din conștiința fiecărui individ în parte, și el se împlinește prin participarea activă la viața societății a fiecărui cetățean. Etnicul și etnicitatea joacă un rol important aici. Un etnic omogen, care cuprinde o cultură comună și o spiritualitate bine conturată, va scoate la suprafață conștiința propriei origini fără intervenția politicului. Politicul intervine doar acolo unde etnicul este divers și lipsit de omogenitate, reușind în acest caz să canalizeze, prin propagandă și manipulare, toate energiile societății către realizarea, în primul rând, a comunității de destin. O condiție sine que non a comunității de destin a unui grup etnic este existența unui primejdii iminente la adresa grupului respectiv. Această primejdie coalizează toate forțele în îndeplinirea țelului comun, care este supraviețuirea prin orice mijloace a etnicității respective. Războiul este un cataclism, fără îndoială, și trebuie evitat prin orice mijloace. Dar el încă rămâne o soluție, unanim acceptată de către toate statele lumii (dar nu și de către majoritatea cetățenilor), în rezolvarea diferendelor dintre națiuni, atunci când toate celelalte soluții au eșuat. Tocmai de aceea există legi ale războiului. Statele și-au acordat acest drept inviolabil, de a se măcelării reciproc atunci când nu se înțeleg, și cei care mor aici nu sunt statele ci cetățenii statelor. Și fie că ne place, fie că nu, războiul va continua să facă parte din adn-ul omenirii multe secole de acum încolo, și atâta timp cât vor exista conflicte între oameni, iar oamenii se vor lăsa conduși de politicieni, potențându-li-se astfel ura față de semeni, vor exista și războaie între națiuni.

Politicul nu poate triumfa decât într-o societate dezbinată – divide et impera, dezbină și cucerește. Acesta este sloganul universal atât al puterii militare cât și al puterii politice. Politicul, ca și puterea totală a statului asupra cetățenilor, este un rău absolut. Ideea de stat este în sine o idee politică, ca și libertatea, democrația sau totalitarismul. Omul se naște liber, toate principiile de autoguvernare el le are înăscute, iar ceea ce îl înlănțuie sunt conceptele și instituțiile, adică viața conceptualizată și politizată. Într-o astfel de existență, libertatea nu mai devine un drept înnăscut, ci el trebuie câștigat, ba chiar pentru libertate se și moare, iar pe parcursul vieții omul se vede copleșit de nenumărate reguli și legi la care trebuie să se supună ca și când s-ar fi născut un delincvent, ca și când trebuie să treacă printr-un proces de educare. Astfel el își pierde treptat din autenticitate, instinctele i se atrofiază, și într-un final din omul universal participant la misterul lumii, devine un simplu membru al unei societăți, al unei etnii, al unei națiuni, subordonat statului.

Lumea ar trebui să se lase condusă nu de idei politice și politicieni, ci de o conduită morală exemplară, care sub nicio formă nu poate veni din partea politicienilor, și de ideile fundamentale ale culturii și educației. Oamenii trebuie să reînvețe să își cunoască interioritatea, să privească mai mult în propria ființă decât în afara ei, adică, în manieră socratică, să se cunoască pe ei înșiși. Un astfel de om nu are nevoie de concepte politice pentru a-și trăi viața, nici de legi și nici de războaie. Doar într-o astfel de lume, în care există oameni civilizați, intrați în contact cu marile idei ale umanității, complet detașați de fenomenul politic, care nu au nevoie de legi ale statului pentru a putea da o semnificație etică vieții, poate exista pace. Doar astfel poate fi războiul eradicat de pe fața pământului iar între oameni să existe bună înțelegere și prosperitate. Lumea este astăzi așa cum o vedem pentru că oamenii nu își mai aparțin. Ei aparțin statului, sunt manipulați politic, radicalizați religios, și gata să fie băgați în acest malaxor al fatalității ereditare.

Va urma…

Înțelegerea lumii prin conștiința popoarelor

Constantin Rădulescu Motru, unul dintre cei mai importanți oameni de cultură ai României, vorbea în anii ‘40 ai secolului trecut despre trei stări de evoluție pentru conștiința de comunitate a unui popor, și anume: conștiința comunității de origine, conștiința comunității de limbă și conștiința comunității de destin. Cele trei elemente formează etnicul unui popor. Etnicitatea fiind definită de către întregul ansamblu de elemente spirituale și materiale specifice umanității. Omul, spune Motru în manieră platoniciană, este trup și suflet, dar nu trup de o parte și suflet de cealaltă parte, ci unitate nedespărțită. Și continuă acesta, omul sub orice formă ar fi privit, nu este complet definit decât prin toate caracterele sale esențiale, atât corporale cât și spirituale. 

Încercând să dăm o definiție exclusiv materială a omului, nu reușim decât să privim trunchiat problema, și să facem din om un exponat de muzeu și științe naturale. În aceeași măsură, încercând să dăm o definiție exclusiv spirituală a omului, nu facem decât să ajungem în zona idealistă a speculației filozofice și să transformăm această definire într-o problemă de metafizică berkeleyană. Deci, omul trebuie privit din ambele puncte de vedere pentru a fi înțeles, atât material cât și spiritual. Omul reprezintă o perfectă dualitate, nu este pur spirit, și nici pur materie, ci ambele elemente se regăsesc în el în mod egal și se împletesc în cugetul lui cu o grație divină. Materie și spirit, idealism și materialism, subiect și obiect, omul se regăsește în toate aceste ipostaze.  Dar cum reușește să se cristalizeze etnicul în conștiința unui popor? De unde rezultă sentimentul de apartenență la o cultură, la un etos, la o civilizație? De unde această conștiință de origine, limbă și în ultimă instanță de destin a unei populații?

Conștiința de origine și de limbă cred că poate fi relativ ușor de explicat. Istoria popoarelor și a civilizației ne poate fi un îndrumător foarte bun în această problemă. Conștiința comunității de origine se împletește cu cea a comunității de limbă, formând printr-un proces îndelungat, conștiința națională a popoarelor. Dar ceea ce interesează cel mai mult este cum se manifestă conștiința comunității de destin, și dacă într-adevăr această conștiință (mai) există ca și realitate imediată și palpabilă.

În anii ‘30 ai secolului trecut, propaganda extremistă a regimurilor fasciste din Europa se folosea de această conștiință de destin a popoarelor pentru a le înregimenta politic și militar, în scopul îndeplinirii unor țeluri mărețe. Membrii comunității de destin, spune Motru, sunt aceia care, având conștiința vieții lor primejduite, sunt hotărâți la orice sacrificiu. Cu alte cuvinte, regimurile totalitare ale anilor ‘30, s-au folosit tocmai de această primejdie închipuită, pentru a manipula conștiința populației, astfel încât acea populație să fie dispusă să se sacrifice în numele unei ideologii, fie de extremă stânga, fie de extremă dreapta. Astfel au căzut pradă unei demențe colective și unei sinucideri asistate milioane de oameni, cărora li s-a inoculat în conștiința colectivă ideea comunității de destin, dar complet eronat. Bineînțeles această idee nu s-a manifestat la toate popoarele, și nu este de condamnat acolo unde s-a manifestat, atâta timp cât a fost păstrată în referințele ei generale. În Europa, de exemplu, după cum bine remarca la vremea respectivă C.R. Motru, unele state au fost dominate mai mult sau mai puțin de această conștiință a comunității de destin. Spre exemplu Franța, la izbugnirea războiului mondial avea un etnic dominat de conștiința comunității de limbă, în timp ce Germania era dominată de conștiința de destin. Așa se explică de pildă faptul că poporul german a năvălit asupra civilizației europene pentru a-și îndeplini destinul, în timp ce țări precum Franța au trebuit să se vadă învinse de o voință mai puternică de supraviețuire. Se poate oare justifica o agresiune a unui stat asupra altui stat prin faptul că unul are o conștiință de destin mai puternică decât celălalt? Greu de spus.

Dar oare Franța, de-a lungul istoriei, nu a fost și ea dominată de această conștiință a comunității de destin, în timpul regimului lui Napoleon Bonaparte? La prima vedere am fi tentați să spunem ca da, din moment ce Napoleon a cucerit cu armatele sale întreaga Europă continentală. Dar analizând mai îndeaproape observăm că lucruruile nu au stat chiar așa. În timpul Revoluției franceze a existat într-adevăr o conștiință a poporului francez, o conștiință care s-a trezit la viață, în mod violent, și care a înlesnit schimbarea unui regim totalitar în numele libertății egalității și fraternității. Până la acel moment niciun alt popor din lume nu reușise să atingă un nivel atât de ridicat de conștiință națională astfel încât să dărâme o orânduire politică tiranică și să o înlocuiască cu una la prima vedere democratică. Dar conștiința de destin a poporului francez s-a oprit aici. Ea nu a mers mai departe, dincolo de granițele statului, și asta pentru că, în primul rând nu a existat la acea vreme o ideologie pentru mase, care să le facă să creadă că destinul poporului francez înseamnă mai mult decât o revoltă populară pentru libertate și pâine. Și în al doilea rând, niciunul dintre teoreticienii revoluției franceze, și mă refer aici la întreaga pleiadă de filozofi moraliști ai Iluminismului francez care au trăit anterior revoluției dar care prin scrierile și ideile lor au pregătit terenul pentru schimbările politice și sociale ce aveau să urmeze, de la Rousseau și Diderot până la Saint Simon și Voltaire, nu au fost atât de vizionari (și diabolici) pe cât au fost ideologii regimurilor naziste și fasciste din anii ‘30.

Cuceririle Republicii franceze din primii ani post-revoluționari, când Franța era condusă de un directorat, au fost făcute sub auspiciile nevoilor imperative de finanțe și nu dintr-un simțământ și un devotament național pentru Republică. Ulterior, când s-a făcut trecerea de la republică la imperiu, cuceririle de teritorii au continuat să fie făcute nu din conștiința de destin a poporului francez ci mai degrabă din necesitățile economice ale unui stat complet militarizat, care are nevoie de resurse chiar și atunci când nu se află angajat într-un conflict armat. Soldații care faceau parte din marea armată franceză, luptau în primul rând pentru câștiguri personale, obținute din solda de ostaș și din jefuirea sistematică a teritoriilor cucerite (sau eliberate, cum îi plăcea lui Napoleon să spună), și totodată datorită influenței colosale pe care o avea personalitatea lui Napoleon asupra lor. În niciun moment nu se punea problema ca soldatul francez să lupte pentru culorile drapelului, pentru simbolurile statului sau pentru apărarea și premărirea Imperiului francez. Prea puțin se regăseau și aveau vreun scop principiile revoluției franceze – liberte, egalite, fraternite, în pustiurile Egiptului sau în interminabilele stepe rusești. Aceste noțiuni încă erau la începutul secolului 18 destul de puțin răspândite în Europa. Abia la sfârșitul Primului Război Mondial, naționalismul și lupta pentru emanciparea și suveranitatea statelor vor avea o influență decisivă asupra continentului european.

De cealaltă parte, Germania a avut tot timpul în istorie o puternică credință în destinul ei, în comunitatea de destin a poporului german, cum au avut de altfel toate popoarele germanice care nu au fost contaminate de flagelul latinității, așa cum a fost de pildă poporul francez, un popor de origine germanică dar căzut sub influența cuceririlor romane. Și observăm aici două caracteristici majore a două tipuri de idei etnice – latinitatea și germanismul. Latinitatea, din acest punct de vedere, a fost caracterizată din totdeauna de o puternică conștiință de origine și mai ales de limbă. Limba latină a fost, pe lângă legiunile imperiului, cel mai important ambasador în lumea antică, și principalul factor de coeziune etnică. În schimb germanismul, care a cotropit în primele secole ale mileniului întâi teritoriile imperiului roman, a fost caracterizat de acea nesecată conștiință de destin, dar, paradoxal, fără să fi avut mai întâi o comunitate de limbă și origine. Popoarele germanice care au năvălit în Imperiul roman, puțin aveau habar de înrudirea lor prin limbă și mai ales origine. În schimb erau mânate, fiecare în parte, de un puternic simțământ al unui destin implacabil, care le-a permis să se extindă în întreaga Europă, dar fără să ajungă la o organizare politică și militară comună. Abia prin încoronarea lui Carol cel Mare, în anul 800, are loc prima coeziune a germanismului, sub forma Sfântului Imperiu Roman, mai târziu denumit și de neam germanic. Și această coeziune s-a făcut mai întâi prin conștiința de destin, și abia apoi prin cea de limbă și origine. Astfel, evoluția latinității și cea a germanismului, din punct de vedere al evoluției etnice, este în antiteză. Latinitatea, spre deosebire de germanism, a urmat etapele firești ale evoluției etnice, de la comunitatea de limbă până la cea de origine, dar neavând conștiința destinului. În schimb germanismul a reușit să împlinească întregul proces, trecând prin cele trei etape, și ajungând în ultima fază, în timpul celui de al Treilea Reich, să împlinească Ragnarokul, adică acel destin final al zeilor sau al omenirii, împlinit printr-un cataclism universal în urma căruia viața este reclădită pe noi temelii.

Și totuși, cum explicăm faptul că Imperiul roman, epicentrul latinității europene, a reușit, neavând o conștiință a destinului, să cucerească întreaga lume cunoscută atunci? C. R. Motru pune această întindere teritorială și de civilizație a Imperiului roman, pe seama primejdiei de la graniță, a ceea ce la început se numea Regatul Romei. Astfel, romanii, fiind conștienți de un pericol iminent la granițe, și plecând de la convingerea că cea mai bună apărare este atacul, au reușit să unifice întreaga Peninsulă italică și să transforme regatul în republică. Procesul ar fi trebuit să se fi încheiat după această incursiune. Dar republica a continuat cuceririle, și după ce a ajuns în cele mai îndepărtate colțuri ale Europei, a devenit imperiu. Dar această dezvoltare și întindere teritorială nu s-a realizat pentru că poporul roman avea (și) o conștiință a propriului destin ci pentru că exista o necesitate economică, în primul rând, și în al doilea rând pentru că existau conducători, de pildă Julius Cezar sau Octavian Augustus, pentru care războiul și cuceririle reprezentau un stil de viață. Dar imperiul roman nu avea cum să dăinuiască, și treptat, comunitatea de origine și limbă a început să dispară odată cu imxitiunea populațiilor barbare în imperiu. Imperiul a început să fie distrus din interior, iar la un moment dat cele mai înlate ranguri din Senatul roman erau ocupate de cetățenti romani, dar care erau de origine germanică, cum a fost de pildă Arminius, generalul roman care a trădat Imperiul și a distrus trei legiuni romane comandate de către Varus în bătălia de la pădurile teutoburgice. Așadar comunitatea de destin nu a existat niciodată în vastul Imperiu roman.

Când vorbim de coștiința de destin, vorbim de fapt de un termen apărut recent în istoriografie. Și trebuie să vorbim în primul rând de o teorie politică și socială. Cum ar fi putut să aibă poporul roman o conștiință a destinului său, când în Antichitate nu exista nicio teorie sau ideologie a raselor, a naționalismului, sau a vreunei doctrine politice?! O conștiință a destinului exista, după cum am spus, o aveau popoarele germanice, dar această conștiință și comunitate de destin nu era încă conceptualizată. Ea exista cumva în subconștientul colectiv al popoarelor așa zis barbare de origine germanică. Acțiunile lor însă nu puteau fi explicate sau teoretizate, la prima vedere ele nefiind decât simple năvăliri asupra unor teritorii bogate în resurse naturale, deci în definitiv o luptă pentru supraviețuire. Dar când această luptă pentru supraviețuire a unui popor este ridicată la rang de concept și ideologie politică, lucrurile se schimbă radical. Așa s-au petrecut lucrurile în Germania nazistă, Germanie care a reușit, pentru prima și singura dată în istorie, să facă din om o unealtă aflată în totalitate în slujba statului și a destinului comunității în care trăiește, dar o unealtă, totuși, gânditoare, ca să îl parafrazăm pe Pascal.

Spre deosebire de comunism, fascismul, și în speță nazismul, se foloseau în construcția ideologiei de partid de elemente intelectuale și științifice, și pe alocuri chiar mistice, punând un accent foarte important pe comunitatea de origine, limbă și mai ales de destin. În schimb comunismul avea la bază o îndobitocire generală a populației (orice element intelectual era lichidat), punând accent în special pe ideea de deznaționalizare, distrugerea granițelor de orice natură dintre oameni, și pe o așă zisă fraternitate, libertate și egalitate, adică pe principiile utopice ale revoluției franceze. Comparativ, soldatul german lupta pe front datorită unor convingeri puternic naționaliste și mistice, care îi dictau că poporul german are un destin de împlinit și că astfel providența i-a rezervat un Lebensland, adică un spațiu vital unde acesta trebuie să prospere în dauna altor popoare, și pentru asta era dispus la orice sacrificiu. În schimb soldatul sovietic lupta pe front exclusiv din teamă. El se afla sub auspiciile unei frici patologice, a unei terorizări din partea organelor de partid și ale statului, care erau pregătite să-i ucidă pe toți aceia care refuzau să lupte pentru mama Rusie. Niciun osataș sovietic nu se afla pe front din convingerea că, comunismul trebuie și poate să triumfe, ci era pe front pentru că nu avea de ales. Aceasta este diferența majoră dintre o populație care are conștiința comunității de limbă, origine și destin, și una care este complet alienată de aceste principii. Sovietele reprezentau un conglomerat de populații eterogene care nu aveau nimic în comun, nici limba, nici originea și nici destinul. O astfel de construcție socială și politică nu putea să reziste și să fie ținută la un loc decât prin pură violență și teroare.

Înțelegând cele trei elemente – conștiinta comunității de limbă, de origine și de destin, putem înțelege mersul istoriei și mai ales evoluția, creșterea și descreșterea popoarelor. Putem să înțelegem nu doar istoria antică, medievală și modernă, ci și pe cea contemporană. Ca să înțelegem istoria lumii, trebuie să înțelegem mai întâi omul.

De pildă poporul român, a avut și are în continuare o conștiință a comunității de limbă și origine, poate mai mult decât oricare stat din Europa. Acestea au stat la baza unirii tuturor românilor la 1 decembrie 1918. În schimb românilor le lipsește cu desăvârșire conștiința destinului, deși în teorie, fiind de-a lungul istoriei tot timpul sub pericolul nimicirii și dispariției, ar fi trebuit să aibă această caracteristică foarte pronunțată. Deși geopolitic ne asemănăm Germaniei, fiind înconjurați din toate părțile de popoare cu care nu împărtășim nicio trăsătură comună (poate chiar mai mult decât Germania), totuși, noi românii, am rămas un popor fără conștiința comunității de destin. Ne-am lamentat să promovăm o politică de apărare, intrată și în mentalul colectiv, care s-a dovedit de-a lungul istoriei a fi cât se poate de falimentară. În timp ce statele europene cu o puternică conștiință a destinului își luau pentru ele ceea ce le aparținea de drept, noi românii am preferat să ne supunem unor popoare inferioare ca și origine a culturii și a limbii (până la urmă ne tragem cultura și limba de la marele Imperiu Roman), și să trăim într-o veșnică resemnare, de care nu ne-am vindecat până azi. Dar iată că istoria ne face dovada și demonstrația că nu popoarele cu o puternică conștiință a originii și limbii sunt cele care conduc lumea (ele pot cel mult să creeze producții culturale și de civilizație) ci cele care au o puternică conștiință a destinului. Și ce este cât se poate de interesant, e faptul că această conștiință de destin a unui popor unește acel popor, în situațiile critice, mai mult decât o face conștiința de origine și limbă. 

Grecia antică a avut poate cel mai ridicat nivel al conștiinței de origine și limbă, dar totodată a avut și cel mai coborât nivel al conștiinței de destin. Este bine cunoscută dezbinarea polisurilor grecești din Antichitate, în ciuda faptului că acești greci fantastici vorbeau aceeași limbă și aveau aceeași origine, de factură mitologică. La ce le-a folosit grecilor conțiința de origine și limbă? La realizarea unor producții culturale și științifice extraordinare, care au dăinuit până azi. În schimb lipsa cu desăvârșire a conștiinței comunității de destin i-a ținut secole la rând într-o dezbinare care le-a permis dușmanilor să-i cotropească, așa cum a făcut Imperiul persan în Antichitate, și Imperiul otoman mult mai târziu. Când într-un final grecii au ajuns la conștiința comunității de destin, au și reușit să rupă lanțurile înrobirii.

Și acesta este doar unul dintre multele exemple unde putem observa că un stat sau o populație, aflată în primejdie, nu poate supraviețui doar prin conștiința comunității sale de origine și de limbă. Aceasta poate reprezenta o rezistență mai degrabă pasivă. În schimb fără o conștiință a comunității de destin, care unește mai presus decât o face orice altceva, niciun stat și niciun popor nu poate dăinui și prospera.

Va urma…

Eu sunt ținta – Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi

Eu sunt primul și ultimul meu cititor…

Pe Geo Bogza l-am descoperit de curând. Numele lui îmi era însă, cum se întâmplă de altfel cu mulți scriitori de anvergură, de mult cunoscut. În biblioteca părinților mei se regăsea, prăfuită, ascunsă într-un colț, Cartea Oltului. Nu am deschis-o niciodată. Era o carte mult prea groasă pentru gusturile mele, și care din acest motiv superficial mă intimida. Încă nu am citit această carte, pentru că pe Geo Bogza eu l-am descoperit biografic și autobiografic prin intermediul Jurnalului său de tinerețe și adolescență, și a unor articole de gazetă și ziar, din volumul Paznic de far. Nu cunosc decât o singură poezie scrisă de Geo Bogza, și ce poezie! Un poem pentru care scriitorul a fost închis la Văcărești, nu o dată, ci de două ori pentru aceeași vină – pornografie scriitoricească! Asta se întâmpla în anii ‘30 ai secolului trecut. Poezia se chema Poemul invectivă, și tânărul Bogza a meșterit la el câțiva ani buni până când să îl finalizeze și să îl publice. Era un poem adresat moravurilor ușoare ale societății interbelice, reprezentată de înalta clasă a burgheziei și aristocrației. Un poem manifest plin de revoltă împotriva imposturii și inegalităților sociale. La acea vreme Geo Bogza era deja cunoscut în cercurile mișcării cultural-artistice ale avangardei. Poate puțini sunt aceia care cunosc acest detaliu. Geo Bogza a fost unul dintre pionierii mișcării de avangardă și a suprarealismului din literatura română. El a înființat revista Urmuz, și a colaborat la revista unu, alături de Sașa Pană, Ilaire Voronca, Victor Brauner, Ștefan Roll și alții. Geo Bogza a dus mai departe moștenirea lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău “Urmuz” în ceea ce privește absurdul și suprarealismul în literatură.

Eu am propus exasperarea, ca modalitate de creație – exasperarea creatoare… o răzvrătire grozavă împotriva lumii în care ne pomenisem. (p.47)

Și încă mă gândesc oare ce influență a avut acesta asupra lui Eugen Ionescu și mai ales asupra lui Gellu Naum. Bineînțeles, scrierile sale din sfera avangardei au fost unele incipiente și incomplete ca și sistem, Bogza renunțând după instaurarea regimului comunist să mai aibă de a face cu acest curent literar, mai ales după ce întregul nucleu al mișcării ajunge treptat să se dizolve, fie din rațiuni politice și a cenzurii, fie prin dispariția tragică a câtorva reprezentanți – Voronca se sinucide după o dezamăgire în dragoste, Sașa Pană are și el o tentativă de suicid dar supraviețuiește „cu o bucată de metal în cap”, Urmuz comisese și el suicidul cu mulți ani înainte, iar Max Blecher, și el un reprezentant al avangardei si absurdului dar care nu a făcut parte din grupul de la unu, un adevărat kafkian în ce privește stilul, se stinge și el la nici 30 de ani de tuberculoză osoasă. Chiar si Geo Bogza cochetează în tinerețe cu ideea suicidului, dar mai mult dintr-un romantic teribilism adolescentin și mai puțin dintr-o scurtcircuitare a nervilor. Pare că destinul acestei mișcări a fost pecetluit de la bun început.

Avangardei trebuie să i se recunoască un merit de seamă. Ea a adus în cultura noastră – și în cea occidentală – o frenezie care lipsea; o accelerare fantastică a perimărilor, și una a înnoirii gândirii creatoare. (p.249)

Și dacă mai punem la socoteală și izbugnirea celui de-al doilea război mondial, atunci avem tabloul complet și răspunsul pentru care avangarda română s-a dizolvat înainte de vreme. Referitor la acest aspect, acum ceva timp, la editura Max Blecher, Claudiu Komartin publica în volum o antologie intitulată Poeți ai generației războiului, în care erau adunate poezii și biografii aparținând unei generații pierdute de poeți care a avut neșansa de a se manifesta în preajma izbugnirii celui de-al doilea război mondial. Astfel acești poeți au trebuit să suporte cenzura din timpul războiului, să nu aibă posibilitatea să își poată publica creațiile, sau să fie înregimentați pe front acolo unde mulți dintre ei aveau să și moară. Din acest punct de vedere, la finalul celei de-a doua conflagrații mondiale în literatura română nu se mai găsea niciun mare reprezentant al avanagardei interbelice, sau cel puțin niciunul dintre fondatorii inițiali nu reușise să publice până în acel moment nicio lucrare fundamentală, specifică avangardei românești, care să se impună. De pildă, în cazul lui Bogza, poate cea mai însemnată lucrare de avangardă și cu vădite influențe suprarealiste este tocmai Jurnalul său de tinerețe și adolescență, deci nu o construcție propriu-zis adecvată curentului. Este poate o ironie a sorții faptul că avangarda a apărut din cenușa unui război inutil si absurd (primul război mondial), și a dispărut în cenușa unui alt război inutil și absurd (al doilea război mondial).

Mai mult decât atât, cum majoritatea celor din grupul de la unu și Urmuz se prezentau în perioada interbelică drept antifasciști, fiind profund îngrijorați de ascensiunea fascismului în Italia și mai ales a nazismului în Germania, aceștia au îmbrățișat imediat după 1933, când Adolf Hitler câștigă puterea absolută în Germania, ideile și ideologia socialistă promovate de Lenin și ulterior de Stalin.

Eram de o mare naivitate și îmi imaginam că odată cu comunismul vor dispărea toate relele de pe pământ. (p.25)

Mai târziu își vor da seama că au fost păcăliți, și că ambele ideologii nu erau decât niște totalitarisme criminale, în egală măsură. În orice caz, după 1950 membrii grupului încep să scrie literatură cu tendință mai mult sau mai puțin proletară, și să fie înregimentați politic și ideologic regimului comunist.

Noi, de fapt, nu foloseam termenul de comuniști, ci de social-democrați. (p. 39)

Geo Bogza nu a făcut excepție, și chiar dacă nu a fost niciodată membru de partid totuși a colaborat la ziarele si revistele vremii, Scânteia, Flacăra, Meridiane sovietice, publicând articole încarcate de propaganda delirantă a vremii.

De fiecare dată când mi s-a propus carnetul roșu am reușit să mă strecor pe lângă el. (p.29)

De convigerile sale de stânga, Geo Bogza nu s-a dezis niciodată, și mărturisea senin și asumat acest lucru.

Diana, o parte din mine va rămâne de stânga până la moarte: latura răzvrătită, cumva misionară, justițiară a firii mele. (p.254)

Din acest punct de vedere Geo Bogza a rămas până în ultima clipă un idealist, crezând cu tărie că sistemul socialist poate rezolva toate problemele societății, în special pe cele de echitate socială și bunăstare materială.

Existența celor săraci mă impresiona la culme și pentru ca situația lor să se schimbe, aș fi admis orice. (p.27)

Asta însă nu îl împiedică să recunoască, cu resemnare, poate, că sistemul comunist s-a dovedit a fi în final o greșeală a istoriei, iar principalul exponent al lui, Iosif Stalin, un „măcelar de oameni, nemilos”.

Revenind la cartea doamnei Diana Turconi, aceasta reprezintă o carte-interviu, sau o carte-jurnal, unde, pe parcursul a unui an și câteva luni (18 iulie 1992 – 14 septembrie 1993) sunt făcute însemnări ad-hoc, cele mai multe dintre ele la reședința scriitorului de la Snagov, însemnări aproape zilnice despre cine este Geo Bogza și despre epocile pe care acesta le-a trăit – regalitatea interbelică, comunismul postbelic, și democrația post-decembristă.

Întrebările interlocutoarei sunt cât se poate de bine alese, și chiar dacă Diana Turconi este o apropiată a familiei Bogza, totuși aceasta nu se ascunde în a pune și întrebări incomode bătrânului Geo Bogza, în special cele care aveau legătura cu sfera politică. Nicio urmă de întrebări-șablon. Predilecția pentru întrebări din sfera politică ale Dianei Turconi se explică prin faptul că familia acesteia a avut de suferit teribil în timpul regimului comunist, prin arestări, confiscări ale averii și bineînțeles nelipsitul cantonament forțat la Canal. Se simte din tușele cu care autoarea își creionează întrebările din sfera politicului că există o ușoară tentă vindicativă față de comunism și de cei care au îmbrățișat comunismul. În acei ani de teroare, tatăl autoarei se împrietenește cu fratele lui Geo Bogza, scriitorul Radu Tudoran. Și tocmai aici cartea câștigă în calitate. Scriitorul nu este câtuși de puțin menajat, și nu de puține ori, fiind pus în dificultate de o întrebare sensibilă, acesta încearcă să eludeze răspunsul și să fie cât se poate de evaziv. Dar interlocutoarea nu renunță și revine peste câteva zile la aceeași temă, bineînțeles fără să practice un jurnalism lipsit de etică și bun simț. Se insistă foarte mult pe aspectele care țin de convingerile politice ale scriitorului, și nu este nevoie să ne străduim prea mult ca să înțelegem că Geo Bogza a fost un om al timpului său, un scriitor care a știut să meargă o dată cu vremurile astfel încât să își păstreze integritatea fizică (și acesta era un aspect foarte important în acele vremuri în care beciurile Securității erau pline de „reacționari”), și o oarecare libertate de exprimare, dar fără să se compromită ca intelectual. Să nu uităm că au existat scriitori mult mai importanți decât Bogza care nu numai că au colaborat intens cu autoritățile, dar putem spune că și-au vândut și sufletul ideologiei comuniste doar pentru a primi onoruri și bunuri materiale. Așa cum au fost de pildă Tudor Arghezi dar mai ales Mihail Sadoveanu. Două entități uriașe în literatura română, doi scriitori de o valoare incontestabilă, dar care, din păcate, la nivel uman nu puteau fi catalogați decât drept niște oportuniști lipsiți de caracter și integritate morală, care, mai mult decât literatura, iubeau banul. Mărturiile lui Bogza despre cei doi sunt grăitoare în acest sens. Geo Bogza, dacă a avut înclinații comuniste utopice, le-a avut pentru că el chiar a crezut în mântuirea omenirii prin socialism. Nu a fost un comunist de conjunctură sau din oportunism, ci din convingere. Și asta îi poate spăla multe dintre păcate.

Ce este de ramarcat la această carte este faptul că reușește să surprindă ultimele clipe ale unui personaj atât de important din istoria literaturii române. Este ultimul an al vieții scriitorului. Putem observa, printre rânduri, degradarea fizică zilnică prin care acesta trece, dar care în ciuda acestui aspect inerent vârstei înaintate, reușește cumva să își păstreze luciditatea minții și a gândirii. Geo Bogza a fost lucid până la ultima suflare, iar moartea sa pare mai degrabă o liniștită trecere în evanescență decât o moarte indezirabilă pe un pat de spital, înconjurat de pereți albi și ținut în viață de o perfuzie. Din lectura cărții aflăm detalii inedite despre familia scriitorului, despre traumele prin care acesta a trecut mai ales în timpul războiului, despre personalitatea sa și mai ales despre interacțiunile acestuia cu o pleiadă de scriitori și oameni de cultură pe care acesta i-a cunoscut. Aflăm astfel detalii inedite despre Sadoveanu, Arghezi, Nichita Stănescu, George Călinescu, Perpessicius, Constantin Noica, Petre Țuțea, Zaharia Stancu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Eugen Barbu (pe care Bogza îl consideră un impostor și un plagiator), Pamfil Șeicaru (pe care Bogza îl detestă atât de mult încat nu se sfiește să îl numească țigan necioplit, corupt și needucat), Marin Preda sau Maria Tănase (cu care scriitorul a legat o frumoasă prietenie). Pe toti aceștia Geo Bogza a avut ocazia să îi cunoască personal și să le facă un portret, bineînțeles subiectiv, dar care poate fi privit și ca o sursă alternativă de informare cu privire la personalitatea acestor mari oameni de cultură și nu numai.

Este de-a dreptul impresionant să afli câte personalități a cunoscut Geo Bogza de-a lungul vieții sale, mai ales când ne gândim de unde a plecat acesta, ce copilărie și adolescență tumultoasă a avut, plină lipsuri materiale care pentru oricare dintre noi ar fi însemnat o limitare a posibilităților de realizare, și prin câte încercări a trebuit să treacă în procesul său de devenire. Fascinat de sondele de petrol din Buștenari care aveau să îl urmărească oniric toată viața (incendiile sondelor m-au modelat esențial și m-au făcut patetic, fără sondele de petrol aș fi fost cu totul altfel, mult mai plat în orice caz), ucenic și urmaș autoproclamat al lui Urmuz, față de influența căruia Bogza mărturisea că a fost covârșitoare, dar ca cititor și nu ca scriitor (dacă aș fi scris în genul lui nu aș fi putut fi decât un simplu pastișor), martor al unor evenimente dramatice din istoria României în urma cărora nu de puține ori ar fi putut să își piardă viața (bombardamentele americane asupra capitalei, și apoi cele germane) arestat de două ori din ordinul regelui Carol al II-lea pentru pornografie, și eliberat tot de către acesta, antifascist declarat și având puterncie înclianții către ideologia de stânga, scriitor angajat în perioada comunistă, jonglând în publicistică printre jaloanele proletcultismului,  Geo Bogza rămâne un personaj al contrastelor și inconsecvenței, dar trăite asumat, și cu un destin care, urmărit încă din adolescență, nu poate să nu fascineze

Am trăit cu totul la întâmplare, dar asta nu înseamnă că destinul nu a venit el după mine. (p.10)

Titlul cărții consemnează ultimele cuvinte ale scriitorului pe patul de moarte de la spitalul Elias:

„V-am adus radioul. Să-i dau drumul? întreabă Diana Turconi. Nu, ascultă: de jur împrejur e o liniște în curbe desăvârșite. Degeaba încerci tu să mă ascunzi, eu sunt ținta…

Interlocutoarea încearcă, într-adevăr, să îl ascundă morții de mai bine de un an pe Mahatma (suflet mare), așa cum era poreclit Bogza. Acest interviu i-a prelungit cumva cu un an viața scriitorului, pentru că era o lucrare care trebuia dusă la bun sfârșit. Era ultima carte a lui Geo Bogza, și așa leneș cum se considera, scriitorul a avut totuși puterea să o ducă la bun sfârșit. Încheierea cărții devensie, cu două zile înainte morții sale, un obiectiv important, un scop în sine care depășea sfera preocupării de ultimele clipe ale vieții sale. Din acest punct de vedere, Geo Bogza se aseamănă cu figura lui Socrate în preajma înghițirii cucutei, pentru că se preocupa de moarte ca de nimic.

„Am asistat neputinioasă la amurugul unui uriaș blând. El își spunea calul de cărămidă, prietenii îl numeau Mahtama. (Diana Turconi)

…Geo Bogza a comentat până la sfârșit spectacolul istoric și comedia umană. (Sorin Vieru)

Curiosul caz al lui Mircea Vulcănescu

De ceva timp observ, cu indignare si mâhnire, că s-a (re)pornit o campanie de denigrare și terfelire prin mlaștina pestilențială a politicii autohtone, a imaginii și caracterului unor personalități marcante din istoria recentă a României. Printre aceste personalități se numără și Mircea Vulcănescu, economist, filozof și om de cultură din România interbelică, un personaj de o valoare inestimabilă față de care nu există și nu poate exista niciun dubiu că a fost un mare român. Și ca orice mare român, și Mircea Vulcănescu merită statuie, și numele său merită să fie pus pe frontispiciul oricărei instituții publice din România. Dar există o problemă. Mircea Vulcănescu a fost condamnat de către “Tribunalul Poporului”, la finele anilor ‘40, la ani grei de temniță, pentru că a activat în perioada ianuarie 1941 – august 1944 în cabinetul mareșalului Ion Antonescu cu funcția de subsecretar de stat în Ministerul Finanțelor, și drept consecință din om de cultură și economist, a devenit criminal de război și dușman al poporului. Că acest Tribunal al Poporului, același care a condamnat întreaga intelectualitate interbelică română la ani grei de temniță și la un regim de exterminare, nu avea nicio legitimitate prin faptul că nu era nimic altceva decât un organism de stat subordonat direct Uniunii Sovietice și care punea în practică sentințe gata făcute de tovarășul Stalin și clica lui de comuniști abjecți, nu mai încape nicio îndoială. Dar ce surprinde și mai mult la această situație de-a dreptul aberantă, e faptul că cei care azi vor să calce în picioare memoria lui Mircea Vulcănescu și a altor intelectuali români din perioada interbelică și imediat următoare, se folosesc ca și pretext acuzator tocmai de decizia acestui Tribunal al Poporului, alcătuit din personaje reprobabile, din cetățeni fără nicio expertiză judiciară, și în final de niște marionete ale URSS. Și totuși…

Bazându-se pe decizia acestui pseudo-tribunal, o organizație de tipul Elie Wissel și un deputat anonim sătul de prea mult somn în Parlament, reușesc cumva să-l anuleze pe Mircea Vulcănescu, să propună să fie scos din cărțile de istorie, să i se dărâme bustul, iar numele său să dispară de pe orice instituție publică din România. Așa s-a întâmplat bunăoară cu Liceul Mircea Vulcănescu din București, care peste noapte s-a transformat în Liceul Economic nr.1. Așa s-a întâmplat și cu unul dintre busturile sale din București, care urmează, probabil, să fie demolat, pe același criteriu al dreptății tardive și al luptei împotriva fascismului și antisemitismului.

Cum s-a ajuns în această situație incredibilă și dezonorantă atât pentru personalitatea lui Mircea Vulcănescu cât și pentru noi ca popor spălat pe creier cu idei de o anumită nuanță venite de peste ocean (acolo unde vendeta negrilor sclavagiști împotriva albilor colonialiști a atins proporții îngrijorătoare), popor ce nu știe să își respecte și să își promoveze valorile naționale, este un mister pe care nu voi încerca să îl deslușesc în acest articol, deși îmi este cât se poate de la îndemână. Mă tem că făcând aceasta voi ajunge inevitabil să aduc în discuție poporul evreu și mai ales pe unii evrei resentimentari din România, chiar oameni de cultură unii dintre ei, care în fiecare zi, sub paravanul și protecția totală a statului român, primind fonduri nelimitate din tărâmul făgăduinței pentru propaganda Holocaustului și a antisemitismului, nu fac decât să distrugă sistematic memoria celor care au luptat în perioada celui de-al doilea război mondial împotriva comunismului, pentru asigurarea existenței statului român, pentru unirea tuturor românilor din provinciile istorice răpite prin ultimatumul sovietic și dictatul nazist, și pentru credința strămoșească.

Acestea fiind spuse, voi încerca în acest articol să vorbesc despre cine a fost Mircea Vulcănescu, care a fost rolul său în guvernul Antonescu, și de ce stigmatizarea sa drept criminal de război și antisemit este o gravă eroare, nu atât judiciară, pentru că aici nici nu mai încape îndoială că avem de a face cu o sentință nedreaptă și mincinoasă, cât mai ales istorică, eroare pentru care purtăm cu toții o vină ce ar trebui să ne trezească măcar acum un licăr de conștiință și responsabilitate civică și cetățenească.

Mircea Vulcănescu (1904-1952) a fost filozof, sociolog, economist și profesor de etică. Studii univeristare de filozofie și de drept la București, continuate printr-o specializare la Paris. Asistent de sociologie și de etică la catedra profesorului Dimitrie Gusti, a participat la campaniile monografice, impunându-se ca „filozoful” școlii de sociologie de la București. Unul dintre teoreticienii „tinerei generații” deosebit de activ la asociația Criterion. Referent la oficiul de studii al Ministerului de Finanțe, director al Direcției Vămilor și al Datoriei Publice, unul dintre conducătorii Asociației Științifice pentru Enciclopedia României. După 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului românesc, conturat îndeosebi prin Omul românesc, Ispita dacică, Existența concretă în metafizica românească, și Dimensiunea românească a existenței. În perioada celui de-al doilea război mondial a fost însărcinat cu gestiunea financiară a treburilor țării. Ca fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe (ianuarie 1941 – august 1944) în guvernul Ion Antonescu, a fost judecat și condamnat la opt ani de temniță grea. A murit în închisoarea de la Aiud. (Extras din prefața cărții Ultimul cuvânt).

Acesta este tabloul bibliografic al lui Mircea Vulcănescu, cel care azi este considerat drept criminal de război și antisemit notoriu. Cartea Ultimul cuvânt este și ultima lucrare scrisă de Mircea Vulcănescu. Ea nu conține un studiu filozofic sau științific, ci reprezintă stenografierea și dactilografierea pledoariei susținută de inculpatul Mircea Vulcănescu, în fața Curții de Apel București, în perioada decembrie 1946 – ianuarie 1947, pledoarie de o patetică sinceritate și de o solidă întemeiere juridică (….) demnă, prin înălțimea sa morală și eleganța argumentării, cu celebra Apărare a lui Socrate scrisă de Platon. Ca fapt divers, Mircea Vulcănescu, în spiritul lăutăresc al lui Nae Ionescu, nu a scris niciodată cărți, ci doar a susținut conferințe care ulterior au fost tipărite.

Această apărare rostită de Vulcănescu timp de 4 ore în fața comisiei de judecată, ar fi impresionat și convins orice judecător și procuror, și i-ar fi obținut achitarea în orice sistem de justiție din lume, mai puțin în cel tip sovietic care tocmai se instaurase și în România. În fața acestor detractori cu nume rusești românizate, nimeni nu ar fi putut să aibă câștig de cauză. Sunt unele voci care spun că de fapt, această comisie de judecată nu era una de inspirație sovietică, și asta pentru că în perioada desfășurării procesului lui Mircea Vulcănescu, în România încă nu se instaurase regimul comunist. Acesta este și motivul pentru care, în 2019, Curtea de Apel a respins defintiv reabilitarea lui Mircea Vulcănescu și considerarea procesului său drept un proces politic.  Bineînțeles că această afirmație nu stă în picioare, pentru că regimul comunist s-a instaurat de facto în România la 23 august 1944, în momentul în care mareșalul Ion Antonescu și primul ministru Mihai Antonescu au fost arestați printr-o lovitură de stat, și România a întors armele împotriva Germaniei naziste.

Oricât de argumentată ar fi fost apărarea inculpatului, oricât de aberante și mincinoase ar fi fost capetele de acuzare, sentințele fiind deja stabilite, procesul nu putea fi decât un veritabil simulacru. Procesele de tip sovietic nu aveau la bază stabilirea adevărului, a echității, a dreptății, nici măcar a unui oarecare grad de vinovăție. Nu acesta era scopul în sistemul judiciar al URSS, ci epurarea pe baze politice, etnice și chiar intelectuale, a tuturor celor care reprezentau în viziunea conducerii supreme a URSS, un pericol pentru stabilitatea și integritatea sistemului stalinisto-comunist.

Mircea Vulcănescu a fost și el victima acestui sistem juridic criminal, care a condamnat la moarte nu sute, nu mii, ci milioane de oameni, a căror singură vină a fost aceea de a se fi născut la momentul nepotrivit în locul nepotrivit. Este indubitabil că procesul lui Mircea Vulcănescu a fost unul politic.

Mă întreb și eu, ca un simplu cetățean, dacă împotriva lui Mircea Vulcănescu s-a luat această decizie de anulare a memoriei sale și catalogarea sa drept criminal de război și antisemit, atunci cred că următorul pas va fi acela de a-l anihila și pe Eliade, și pe Cioran, pe Noica, pe Nae Ionescu și în fond întreaga intelectualitate românească a perioadei interbelice. Pentru că toți, fie că ne place sau nu, au avut la un moment dat convingeri naționaliste, specifce perioadei agitate dintre cele două războaie mondiale. Toți au fost de dreapta (mai puțin Mihail Sebastian) și au luptat împotriva comunismului având totodată păreri mai puțin corecte politic despre populația evreiască din România. Dintre cei enumerați mai sus, Eliade a fost poate cel mai radical dintre toți. Eliade a fost unul dintre ucenicii lui Nae Ionescu cu care a și împărțit o celulă de penitenciar la Malmaison atunci când regele Carol al II-lea a luat decizia suprimării Gărzii de Fier și arestării tuturor membrilor și ideologilor acestei mișcări. Eliade a scris articole cu și despre Mișcarea Legionară, s-a pronunațat, ce-i drept în cercuri restrânse, împotriva evreilor, a militat pentru acțiuni energice împotriva acestora, a fost, pentru o perioadă, nu un naționalist, ci un ultranaționalist. Scoase din contextul istoric toate aceste detalii nu fac decât să-l incrimineze pe Eliade drept un extremist legionar antisemit. Și în această situație ce trebuie să facem? Să redenumim Liceul Mircea Eliade în Liceul nr.2? Să micționăm pe întreaga istorie a religiilor scrisă de acesta? Să-i interzicem pronunțarea numelui în spațiul public și în cărțile de istorie? Probabil că aceasta este agenda pe care statul român vrea să o urmeze, la sugestia unor instituții de miliție culturală și politică cum este institutul Elie Wissel.

Pe mareșalul Antonescu l-au aranjat. I-au distrus personalitatea, i-au interzis memoria, l-au scos din cărțile de istorie. Azi Antonescu este persona non grata. Memorialistica lui este interzisă și lecturarea cărților cu și despre el reprezintă o infracțiune. Poate că mareșalul Ion Antonescu poartă o vină pe care și-a asumat-o în fața istoriei. Militar de carieră, asumându-și răspunderea totală asupra cărmuirii țării, în poate cea mai dificilă perioadă din istoria recentă a României, era inevitabil să nu se înfăptuiască și greșeli, unele dintre ele conducând la pierderea de vieți omenești. Toate greșelile făcute în timpul regimului antonescian, Ion Antonescu le-a luat asupra sa. Dar Mircea Vulcănescu, ce vină poartă pentru faptul că și-a dat concursul și toată priceperea pentru a pune umărul la îmbunătățirea situației economice a țării?

În funcția sa de subsecretar de stat în Ministerul Economiei, conduita profesională a lui Mircea Vulcănescu a fost ireproșabilă. Și nu numai cea profesională, lucru recunoscut de însăși comisia de anchetă. De pildă, în 1946, corpul de filaj care îl ancheta pe Mircea Vulcănescu menționa în raportul său următoarele – funcționar de carieră, n-a făcut nici un fel de politică”, „comportarea în serviciu – ireproșabilă, în familie – ireproșabilă, în relații personale – ireproșabilă, în societate –ireproșabilă, aptitudini în carieră – cu mare putere de muncă și pregătire temeinică pentru posturi înalte, aprecierile șefilor – foarte apreciat, corectitudinea – foarte corect”.

Și tot din dosarul acestuia trebuie menționat un lucru mai puțin cunoscut, care trebuia să îl absolve pe Mircea Vulcănescu de o cercetare penală, și anume că procurorul de caz, dl. Al. Ionescu-Lungu, a constatat prin Ordonanța din 4 septembrie 1946 „că nu este caz de urmărire penală contra învinuitului Mircea Vulcănescu, pentru vreun fapt penal prevăzut de art. 1 și 2 din Legea nr. 312/1945 pe care le-ar fi săvârșit în calitate de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Antonescu”. Această Ordonanță de scoatere de sub urmărire penală nu a fost niciodată revocată sau infirmată, ci a fost pur și simplu ignorată de Parchetul general al Curții de Apel București, care a dispus trimiterea în judecată a lui Mircea Vulcănescu printr-un act de acuzare nesemnat de procurorul general, dar aprobat de Consiliul de Miniștri în ședința din 24 septembrie 1946 prezidată de Petru Groza, după cum remarcă ziaristul Eduard Jurgen Prediger, într-un articol publicat la începutul acestuia an.

Pentru a susține observațiile făcute chiar de către corpul de filaj, aducem în discuție un episod cel puțin ciudat care s-a petrecut în timpul în care Mircea Vulcănescu s-a aflat în structurile Ministerului de Finanțe, un episod care demonstrează încă odată integritatea acestui mare român. “Odată, a venit la mine (Nae Ionescu) pe când eram director la Vămi, prin 1936-1937, să-mi ceară scutire pentru un automobil splendid, Maybach, cu dublu compresor pe care-l adusese din Germania. Nu i-am putut răspunde decât cu stereotipul – Legea nu prevede asemenea scutiri, și s-a uitat puțin chiorâș la mine, dar a zis – Bine, nu e nimic! A intervenit sus, la ministrul Cancicov, cu care era prieten, și secretarul general Cristu Simionescu l-a scutit, cu toată opunerea Direcției Vămilor. (…) Altă dată, prin vara anului 1937, pe când eram nou-venit la Datoria Publică, a venit la mine, în Calea Victoriei, la primul etaj al clădirii, deasupra cafenelei Corso, să intervin în favoarea domnului Mirto, al cărui iaht nou cumpărat din străinătate îl prinsesem tocmai, din întâmplare, pe când mă plimbam la Eforie pe faleză, făcând contrabandă cu alcool. (…) I-am răspuns că nu pot face nimic. (extras din Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut)”.

Imediat după încheierea războiului, Mircea Vulcănescu știa ce îl va aștepta. Urma să fie judecat și cel mai probabil condamnat. Și deși ar fi putut să părăsească țara, a preferat să rămână și să își facă dovada cunoștințelor sale în drept, hotărând să se apere singur și să își susțină cauza, neștiindu-se vinovat cu nimic. A dat dovadă de naivitate făcând acest lucru? Mă îndoiesc. Mai degrabă a dat dovadă de curaj și integritate, preferând să fie surghiunit pentru adevărul în care credea, decât să își lezeze onoarea și să dea dovadă de lașitate.

În ceea ce privește procesul propriu-zis al lui Mircea Vulcănescu, multe detalii le regăsim în amănunt în cartea Ultimul cuvânt. Lui Vulcănescu i-au fost imputate toate așa zisele nelegiuri ale regimului antonescian, nu prin faptul că le-ar fi comis personal ci prin simpla colaborare indirectă la acestea – vina prin asociere. Adică prin simplul fapt că Vulcănescu a făcut parte din regimul Antonescu, atunci se face vinovat de „dezastrul țării”. La fel de bine ar fi putut fi acuzat oricine ar fi făcut parte din acea conducere dictatorială de conjunctură, de la femeia de serviciu până la paznicul Palatului. S-a aplicat și în acest caz același criteriu cu care au fost judecați și condamnați naziștii în procesele colective de la Nurnberg. Doar că între demnitarii naziști și cei români, între faptele comise de către cei aflați în anturajul lui Hitler și faptele comise de către cei aflați în anturajul lui Antonescu există deosebiri uriașe. Unii au fost complici și autori direcți ai unor crime de război și ai unui genocid, punând în practică o politică de stat legiferat antisemită și anti-umană, în timp ce ceilalți s-au aflat într-un context istoric defavorabil, prinși între două puteri criminale în egală măsură, care doreau împărțirea prăzii de război, fiind constrânși să lupte alături de una dintre acestea împotriva voinței lor, și asta pentru a salva existența statului. Pentru a trece puntea, te faci frate și cu dracu, spune o vorbă din bătrâni. Toate represaliile și acțiunile întreprinse împotriva civililor, în speță împotriva evreilor, represalii pe care se bate atâta monedă, nu au venit ca urmare a unor politici de stat antisemite decretate de mareșalul Ion Antonescu, pentru că aceste politici și legi existau deja de pe vremea lui Carol al II-lea, care în disperare de cauză, găsindu-se în preajma izbugnirii conflagrației mondiale fără aliați puternici care să îi garanteze granițele statului, și căutând în consecință să se apropie de Germania nazistă, emite legi antisemite, și instaurează un guvern profund antisemit, pe cel condus de către profesorul A.C. Cuza. Așadar între criminalii de război judecați la Nurnberg și cei judecați de Tribunalul Poporului, nu încape grad de comparație.

Revenind la Mircea Vulcănescu, acuzațiile aduse acestuia au fost făcute prin deducție, și nu prin dovezi concrete ale faptelor comise. Printre aceste fapte deduse se numără – militarea pentru hitlerism și fascism, permiterea intrării trupelor armatelor germane în România și declararea războiului contra URSS și Națiunilor Unite. Aceleași acuzații au fost aduse tuturor membrilor guvernului Antonescu, indiferent de funcția deținută, ceea ce este o cretinitate specifică justiției de tip sovietic, care folosește drept măsură a acuzării un veritabil pat al lui Procust.

Dacă cineva a permis intrarea trupelor germane în țară și a declarat război Uniunii Sovietice acela nu putea fi decât Ion Antonescu, șeful statului, care și-a și asumat răspunderea pentru aceste acțiuni în fața instanței de judecată. Așadar întreaga răspundere politică pentru astfel de decizii nu putea aparține unui subsecretar de stat în Ministerul Economiei, ci doar conducătorului statului, prim-ministrului și miniștrilor de război. Remarcăm o situație cel puțin curioasă în perioada judecării lui Vulcănescu. Acesta, deși se afla în plin proces fiind cercetat penal, a fost solicitat, între două închisori, să redacteze amendamentele românești la clauzele economice ale tratatului de pace de după încheierea războiului. Aceste amendamente redactate de Mircea Vulcănescu, având expertiza și cunoștințele necesare, au fost însușite de către statul român la conferința de pace de la Paris.

Mergând mai departe, singurele învinuiri care i-ar fi putut fi aduse lui Mircea Vulcănescu nu puteau fi decât de ordin economic. Și comisia de judeacată a încercat să speculeze acest aspect, aruncând asupra inculpatului tot felul de acuze care au fost demonstrate de către apărare ca fiind nefondate. De pildă, finanțarea armatei germane de către statul român, delict de moarte pentru sovietici, nu a existat în niciun moment. Și Mircea Vulcănescu explică în detaliu acest aspect în apărarea sa. Ba mai mult, armata germană s-a finanțat singură pe toată perioada prezenței sale pe teritoriul României, iar Vulcănescu, ca și subsecretar de stat, s-a asigurat că aceștia plătesc la prețul pieței orice achiziție făcută de pe teritoriul țării. Armata germană nu a avut niciun privilegiu economic în România.

Un alt detaliu demn de menționat este faptul că finanțarea armatei române care a luptat peste graniță s-a făcut chiar de către germani, care au furnizat armament armatei române, atât de puțin înzestrată. Relațiile economice dintre Germania și România pe durata alianței celor două state (impropriu spus alianță, pentru că între cele două state nu a existat niciun document oficial de consfințire a unei alianțe militare) au fost în primul rând în avantajul României. România a obținut, pe deasupra, peste opt vagoane cu aur și devize aur de la nemți, ceea ce a permis Băncii Naționale să își dubleze stocul de aur față de aprilie 1941, ajungând de la 15 vagoane la 24 de vagoane de aur. Oare azi câte vagoane cu aur deține România? Și asta s-a întâmplat pentru că acești membri ai guvernului Antonescu, atât de rău intenționați, au încheiat contracte economice cu Germania nazistă cu plata mărfurilor, nu în mărci, așa cum dorea Hitler, ci prin acoperirea datoriilor în aur, a cărui valoare nu suportă devalorizare. România a avut numai de câștigat din punct se vedere economic din relația cu Germania nazistă, ținând cont de starea de război în care se afla. După încheierea războiului România deținea printre cele mai mari rezerve de aur din Europa! Toate au fost jefuite și exportate în URSS, la fel cum tezaurul românesc evacuat în 1916 a rămas sechestrat până în ziua de azi în mama Rusie.

Însuși Hitler remarca contribuția economică negativă a României la războiul german din Est, spre deosebire de cea politică. Politicește România era de partea Germaniei naziste, nu încape îndoială, și nici nu avea cum să fie altfel ținând cont de situația și contextul istoric în care se afla. Dar această raliere la politica Germaniei naziste nu a fost una de natură ideologică, ci a fost mai degrabă de interes personal și de moment. Aceasta a fost la momentul respectiv cea mai bună variantă pentru ca România să supraviețuiască ca entitate statală și să nu ajungă un satelit subordonat în totalitate Germaniei naziste așa cum s-a întâmplat cu Polonia, Austria, Cehoslovacia sau Iugoslavia. Faptul că România a supraviețuit în limitele unor granițe, așa ciuntite cum au fost, este un miracol. Însă economic, România și-a păstrat în totalitate independența, și a obținut de la Hitler mai mult decât a obținut oricare dintre aliații Axei. Când un stat își pierde independența economică, își pierde implicit și suveranitatea. O observație pentru politicienii de azi care au vândut pe bucăți această țară atât de bogată odinioară.

Nu guvernul mareșalului Ion Antonescu a cauzat așa zisul dezastru al țării. Nici pe departe. Dezastrul țării a fost cauzat de partidele politice istorice, în frunte cu regele Mihai, care, la 23 august 1944, iau decizia de a întoarce armele împotriva naziștilor, fără însă să aibă nicio garanție din partea aliaților că procedând astfel eforturile le vor fi în vreun fel recunoscute. Adevăratul dezastru al țării a fost provocat de această clică de politicieni corupți și oportuniști care au încercat cu disperare, nu să salveze țara de la cotropirea comunistă, ci să își salveze pielea, iar capul încoronat al țării, un adolescent răsfățat și nepriceput în tainele politicii, să devină erou național. Au primit și aceștia, mai târziu, din partea comuniștilor pe care i-au ajutat să pună mâna pe conducerea țării, ceea ce au meritat pentru trădarea lor.

În ceea ce privește desfășurarea procesului, Mircea Vulcănescu remarca, mâhnit – (..) rămâi cu sentimentul straniu că ai intrat într-o cursă, din care zadarnic te zbați să scapi, orice ai spune.

În continuarea dezvoltării apărării sale, Mircea Vulcănescu face o analiză lucidă a perioadei guvernării antonesciene, care a fost un guvern dictatorial, nu o dictatură fascistă, așa cum spunea actul de acuzare. Cuvântul fascist era la ordinea zilei în vocabularul nomenclaturii comuniste. Numai prin simplul fapt că erai catalogat drept fascist, te făcea pasibil de închisoare pe viața sau pedeapsa cu moartea. Restul nu era decât poezie. “România a avut începând cu anul 1940 o dictatură militară apolitică, de apărare a țării într-un ceas greu, cu concursul tuturor”. Cu concursul tuturor! Aceasta propoziție trebuie repetată, pentru că Ion Antonescu nu a luat conducerea țării prin lovitură de stat, așa cum a procedat regele Mihai la 23 august, ci prin aprobarea tacită a tuturor partidelor politice și la invitația expresă a regelui Carol, partide politice care în acel moment de cumpănă au refuzat categoric să își asume responsabilitatea în fața istoriei. Și Mircea Vulcănescu reiterează această informație deosebit de importantă cu privire la guvernul Antonescu.

 „Ce a anunțat generalul Antonescu? Că cel care guvernează este el și numai el, și că nu înțelege să împartă cu alții sarcina guvernării lui – când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dumneavoastră toți. (…) numai eu guvernez în țara asta”.

Iar Antonescu nu s-a dezis în niciun moment de aceste afirmații, pe tot parcursul procesului Mării Trădări Naționale care i-a fost intentat. A luat asupra sa toate deciziile politice, cu bune și cu rele, lucru care trebuia, într-o justiție normală și coerentă, să îl absolve de exemplu pe Vulcănescu de responsabilitatea unor decizii care nu aveau nimic de a face cu poziția sa ocupată în guvernul Antonescu. Împotriva lui Mircea Vulcănescu s-au emis 6 capete de acuzare.

1. Că a făcut parte din guvern, în timpul când s a declarat războiul.

2. Că a colaborat la toate actele lui.

3. Că a militat pentru hitlerism.

4. Că s-a solidarizat cu toate actele guvernului și că

5. În consecință și-a asumat întreaga răspundere a tuturor faptelor rezultate din această guvernare și

6. Deci a continuării războiului.

În apărara sa Vulcănescu menționează – “Am făcut parte din guvern, dar nu am colaborat la toate actele guvernului (atribuțiile sale erau exclusiv economice, nu militare sau politice, el seconda pe Ministrul economiei). Nu am militat pentru hitlerism (acuzarea nu aduce nicio dovadă în acest sens), nu am luat parte la niciun consiliu în care să se fi hotărât continuarea războiului”.

Și Vulcănescu continuă, neînțelegând ce acuzații concrete i se aduc – „M-aș opri, dar nu pot să nu mă întreb – ce se pedepsește aici? Solidarizarea mea cu actele altcuiva? Asumarea răspunderii actelor altuia? Pe ce text? În fața cui?”.

Acuzațiile aduse de către procurori erau, dacă nu niște bufonerii, cel mult niște acuze generale care puteau fi aplicate în orice moment tuturor celor care făcuseră parte din guvernul Antonescu. Era, dacă vreți, procedura standard după care se judecau inculpații. Se formulau niște capete de acuzare cu caracter general, care din punct de vedere juridic nu puteau fi nici demonstrate dar nici desființate. O împletire sinistră de minciună și adevăr, din care se extrăgea ceea ce convenea comisiei de judecată. O răstălmăcire a afirmațiilor inculpaților și a legilor statului, astfel încât rezultatul să fie cel mai dinainte prescris. Este bine cunoscut faptul că propaganda comunistă se îndeletnicea printre altele cu schimbarea sensului cuvintelor. Astfel, de pildă, cuvântul democrație, un cuvânt cu greutate, cu o tradiție care pornește din Grecia antică, ajunge să însemne în orânduirea comunistă exact opusul sensului originar. În comunism cuvântul demokratos, puterea poporului, ajunge să însemne puterea statului asupra poporului. Și cu toate astea comuniștii nu se sfiesc în a folosi termenul de democrație ca fiind la baza sistemului socialist. Mircea Vulcănescu remarcă și el acest aspect al folosirii de cuvinte din partea acuzării fără să le fie demonstrat sensul în contextul afirmațiilor. Astfel, voind să i se impută inculpatului Vulcănescu că a hotărât, a avut răspundere, a militat, a permis, a contribuit, a pregătit, sau a desăvârșit o acțiune, în spatele acestor cuvinte nu se află nimic, nicio argumentare logică, nicio demonstrație veridică. Când i se impută lui Vulcănescu că a militat pentru hitlerism, afirmația rămâne în coadă de pește pentru că procurorii de caz se folosesc de subînțelegere și deducție pentru a-și susține afirmațiile, adică de raționamente care nu au ce căuta în sistemul judiciar din nicio țară din lume. Faptul că Vulcănescu a făcut parte din cabinetul Antonescu se subînțelege că a și militat pentru hitlerism, spune acuzarea, care se folosește de deducția că Antonescu a fost hitlerist din moment ce a luptat alături de Hitler. Comuniștii nu au știut niciodată să folosească corect un silogism.

În materie de economie, mă îndoiesc că cei prezenți în sală la expunerea activității sale de către inculpatul Mircea Vulcănescu au înțeles ceva, atâta timp cât nu s-a vorbit de marxism și teoria plusvalorii și a muncii exploatate. Menționez în treacăt câteva detalii care nu pot fi contestate cu privire la dezastrul economic al țării în timpul guvernării Antonescu și în timpul cât Vulcănescu a deținut poziția de subsecretar de stat. Și spune acesta -„Nu se exporta nimic în Germania decât după ce se rezerva cantitățile necesare consumului intern. Schimburile se făceau în mod echilibrat, la prețuri fixe. În acoperirea exporturilor se primeau mărfuri necesare pieței și investițiilor statului. Petrolul se exporta pe armament. Totul se acoperea cu aur și devize libere. România nu numai că nu a fost secătuită economic de către naziști, dar ea a putut să constituie prin rezervele acumulate pe teritoriul ei, o bază importantă de aprovizionare a aliaților în războiul dus în vest după 23 august 1944. Toate convențiile economice încheiate cu Germania nazistă au fost favorabile României”.

În ceea ce privește continuarea războiului, existau planuri de ieșire din război încă din 1941, un plan de rezervă care trebuia să ia în considerare și scenariul în care Germania ar fi pierdut războiul. Aceste planuri devin tot mai evidente după dezastrul de la Stalingrad din iarna lui 1943, moment în care diplomația română dezvoltă intensiv relații cu diplomațiile europene aliate în vederea asigurării unei ieșiri onorabile din război, și mai ales NU prin capitulare fără condiții, așa cum s-a întâmplat de fapt cu largul concurs al regelui Mihai și al liderilor partidelor politice istorice. Este de notorietate faptul că mareșalul Antonescu oferise toate pârghiile atât liderilor partidelor politice, în frunte cu Iuliu Maniu, cât și organziațiilor secrete să pornească concomitent acțiuni de ieșire din război și pace separată. Încă din vara lui 1942, efectivele române angajate dincolo de câmpiile Rusiei încep să fie reduse drastic. Se pornește fortificarea unei linii de apărare pe zona de est a țării, concomitent cu întărirea de efective pe zona de vest în vederea unor acțiuni viitoare împotriva Ungariei hortiste pentru recuperarea Ardealului de Nord. Era cât se poate de evident că Transilvania nu va putea fi câștigată decât pe calea armelor, în ciuda nenumăratelor promisiuni din partea lui Hitler. Ministerul Economiei a funcționat ireproșabil pe toată perioada guvernului Antonescu. Obținerea de opt vagoane de aur și devize primite din partea Germaniei naziste prin colaborări economice de producție și schimb, stau drept dovadă incontestabilă pentru acest lucru. Întreaga muncă desfășurată de Mircea Vulcănescu în cadrul Ministerului de Finanțe a fost una de apărare exclusivă a intereselor țării. Întreaga sa activitate în guvernul Antonescu a fost conform fișei postului, adică de natură economică, iar pe parte economică Vulcănescu și-a demonstrat priceperea. Orice altă problemă care depășea sfera finanțelor nu îl privea pe acesta. Din punct de vedere economic nu i se pot aduce acuzări, ci din contră, aprecieri pentru efortul depus. Astfel, cele 6 capete de acuzare se desființează de la sine, jumătate dintre ele fiind false iar celelalte fiind caduce.

Mircea Vulcănescu nu și-a făcut decât datoria față de România, în măsura priceperii de care a fost capabil. A intrat în guvernul Antonescu din ordin și a rămas în el din convingere și patriotism.

Mircea Vulcănescu făcea parte dintr-o generație de tehnicieni și intelectuali care nu se va mai naște niciodată în România. El a fost produsul sistemului de educație și cultură interbelic, a fost ucenicul lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Virgil Madgearu, Dimitrie Gusti, personalități de marcă ale acestui popor, care i-au conturat personalitatea și inteligența. Oamenii de factura acestora se ghidau după alte principii, care astăzi sunt complet perimate. Onoarea, jertfa, iubirea de patrie și datoria față de popor erau întotdeauna puse înaintea oricărui interes personal. Așa se explică sacrificiul a milioane de ostași români în cele două războaie mondiale, și așa se explică martiriul unei întregi generații de oameni de cultură în numele libertății, dreptății și al adevărului. Dacă astăzi țara noastră s-ar mai afla la un moment de răscruce așa cum a fost în cele două războaie mondiale, oare câți români ar pune umărul la salvarea țării sau ar lupta în prima linie a frontului? Probabil am fugii cu toții prin unghere precum șobolanii, și asta pentru că noi nu ne mai identificăm azi nici cu istoria țării în care trăim, nici cu spiritualitatea și cultura în care ne-am format, nici cu drapelul și nici măcar cu naționalitatea pe care o avem. Toate au devenit simple simboluri, idei abstracte pe care le trecem cu vederea. Azi noi suntem cetățeni universali ai pământului, creații ale Universului nemărginit, venind de nicăieri și mergând către nicăieri.

În final trebuie spicuit câte ceva și despre Mircea Vulcănescu și populația evreiască, dat fiind faptul că cei care încearcă azi să îl anihileze social și istoric, sunt tocmai cei din neamul lui Avraam, Iacov și Isaac. În procesul intentat lui Mircea Vulcănescu, din capetele de acuzare lipsește tocmai cel cu privire la așa zisul genocid împotriva evreilor ce ar fi avut loc pe teritoriul României în perioada antonesciană. Acest genocid i-a fost însă imputat lui Ion Antonescu, primului ministru Mihai Antonescu, lui Radu Lecca directorul Centralei Evreilor din România, generalului Piki Vasiliu, și guvernatorului Transnistriei, Gheorghe Alexianu. Toți au primti pedeapsa cu moartea, mai puțin Radu Lecca care a fost amnistiat chiar în ziua executării.

Dar, cu toate acestea, Mircea Vulcănescu este considerat azi criminal de război, în urma sentinței dată de către Curtea de Apel București în 1948. De ce criminal de război? Pe cine a ucis Mircea Vulcănescu? Explicația e simplă după demagogia și logica comunistă. Prin simplul fapt că a făcut parte din guvernul Antonescu, și Mircea Vulcănescu împărtășește aceeași vină cu toți cei care s-au aflat în slujba statului român în perioada septembrie 1940 – august 1944. 

Referitor la populația evreiască, Vulcănescu spune – „Am intervenit pentru comunitatea evreiască, stăruiind să-i fie lăsați membrii să își exercite activitatea profesională, măcar în folosul statului și al corelegionarilor lor, în loc să fie puși să lucreze la zăpadă (aceasta era una dintre muncile josnice pe care evreii erau obligați să le facă în România, în timp ce ostașii români luptau și erau uciși pe front, și asta pentru că evreilor nu li se permitea să se înroleze în armată). „Nu am fost niciodată partizan al ghetourilor, ci dimpotrivă, am argumentat pentru ca membrii comunității evreiești să poată activa profesionalicește”.

 Lui Vulcănescu nu i se poate imputa nicio acțiune de suprimare în rândurile comunității evreiești. Din poziția ocupată acesta nu putea decât cel mult gestiona fluxul monetar care venea din partea evreilor în vistieria statului, ca și contribuție a lor pentru eforturile de război, și aceasta în schimbul păstrării unui oarecare grad de libertate. Evreii erau obligați la plata în bani sau bunuri materiale pe toată durata războiului, ei fiind scutiți pe criterii etnice de la înrolarea în armată, dar și degradați social și interziși în a deține funcții în aparatul de stat. Însă în niciun moment nu au existat pe teritoriul României un Holocaust împotriva evreilor, așa cum astăzi se vehiculează. Nu au existat lagăre de exterminare ci doar lagăre de muncă forțată unde erau internați toți cei care se făceau vinovați de atitudini șovine împotriva statului, criminali, hoți, dezertori, sau comuniști dovediți. Nu s-au creat în niciun moment astfel de lagăre exclusiv pentru populația evreiască ci ele reprezentau o măsură de forță majoră într-o stituație excepțională. Mircea Vulcănescu nu a fost niciodată condamnat pentru antisemitism, și dacă într-adevăr el ar fi comis acte criminale împotriva populației evreiești, cu siguranță că Tribunalul Poporului, această inchiziție a anilor ‘40, i-ar fi găsit capete de acuzare în această privință. Și atunci, bazându-ne pe decizia acestei instituții supreme judecătorești, de a-l condamna pe Mircea Vulcănescu pentru crime de război și NU pentru antisemitism (crime de război care cuprind toate cele 6 capete de acuzare mai sus menționate), oare nu ar trebui să îl reabilităm în fața istoriei, cel puțin în problema evreiască?

Încheierea depoziției lui Mircea Vulcănescu în fața comisiei de judecată, după 4 ore de expuneri detaliate a întregii sale activități în Ministerul Economiei, este memorabilă și lovește puternic în vintrele tuturor celor care astăzi au tupeul fantastic de a-l scoate din istorie și a-l pune în rândurile criminalilor de război pe cel ce a fost una dintre cele mai strălucite minți ale culturii române.

„Onorată Curte, (…) revendic dreptul de a pătimi și de a muri pentru Adevăr! (…) Patru ani mi-am cercetat toate actele, căutând să alfu, în activitatea mea publică, unul de care m-aș putea căi. N-am găsit! În asemenea condiții, Onorarata Curte poate să hotărască, în privința mea, orice! Un singur lucru o pot asigura de pe acum, când încă am integritatea mea corporală și a facultăților mele sufletești – că până în ultimul meu ceas o să dorm bine! (…) Să vă ajute Dumnezeu, domnilor judecători, să fiți nu judecători drepți, ci Judecători Adevărați! Am zis!!

Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani de temniță grea, degradare civică, și confiscarea averii. La recurs nu a intervenit nicio schimbare. Se stinge din viață pe 28 octombrie 1952, în închisoarea de la Aiud, fiind supus unui regim penitenciar de exterminare. Ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu ar fi fost: să nu ne răzbunați! A fost înmormântat în cimitirul de pe Dealul Robilor, din marginea Aiudului.

Mărturii despre Mircea Vulcănescu

Emil Cioran – …În nicio clipă nu a fost ademenit de glorie, această ispită a omului căzut și care roade pe toți muritorii…nu cred că va fi fost vreodată nici măcar de departe atins de ideea nesănătoasă de a fi un neînțeles. Nu râvnea la nimeni și nu ura pe nimeni. Potrivnic ideii înseși de a se pune în valoare, el nu se străduia să fie – era. …El trăia integral fiecare clipă, orice lucru despre care vorbea devenea un univers. (Paris, 1966)

Mircea Eliade – …Îl interesa tot. … Imensa lui cultură nu era distribuită în compartimente; era perfect integrată. …Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile – era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prieteni și admiratori, nu fusese încercat de nicio tragedie personală sau familială, triumfase întotdeauna, și pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita… Oamenii uită de obicei că darurile, ca și înercările, vin tot de la Dumnezeu. Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin și încrezător – într-un anumit fel, misterios, se integrau vieții lui religioase. În câteva zile a pierdut tot – avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate. Dar a rămas același. Iar ultimul lui mesaj din temniță, adresat fiecăruia dintre noi, a fost acesta – să nu ne răzbunați. (Chicago, 1967)

Constantin Noica – …Era inima și temeiul în grupul ce își spunea generația tânără, deși se manifesta în public cel mai puțin. După Mircea Eliade era socotit șeful generației. …Era o mare prezență printre noi, dar undeva și o dureroasă absență, sau mai degrabă o evaziune… Făcusem sub patronajul său, o asociație filozofică la care se țineau zi de zi seminarii sau lecții de greacă… între timp istoria se rostogolise mai departe și el comenta evenimentele cu un ochi rece, de expert al războiului. Spre sfârșitul acestuia ne-a transmis că Ică Antonescu (Mihai Antonescu, primul ministru) vrea să depună bani în Elveția pentru a salva vreo 200 de intelectuali tineri. „Eu nu voi pleca”, a adăugat. Cum era sa plecăm și noi? Și cum era să plecăm fără el? …Într-o zi, după o discuție, …ne-a dus într-o odaie alăturată, a ridicat capacul unui cufăr plin cu dosare și ne-a spus – aici sunt toate piesele justificative pentru cuvântul meu de apărare în procesul ce mi se va face. Avea să-l rostească și el există. L-am citit cândva și am simțit că admirabila apărare pe care, făcându-și-o sieși, o făcea de fapt țării. 1979.

Constantin Floru – M-a izbit totdeauna la Mircea extraordinara lui deschidere asupra lumii, a vieții și a culturii. Nimic nu-i era indiferent. O extraordinară atitudine pozitivă – față de lume, față de minunea lumii. Nu l-am auzit vorbind rău de oameni. În fond cred că-i vedea pe toți la locul care li s-a încredințat de destin. Era la antipodul oricărei revolte. La antipodul lui Cioran – pe care îl înțelegea și îl iubea… O natură leibniziană, deschisă, fără margini! 1979.

În loc de încheiere

În zadar vor încerca unii, naivi ca și mine, să reabiliteze imaginea unor personalități culturale și istorice, prin articole și eseuri, sperând că astfel vocea lor va fi auzită și că se va face dreptate. Toate aceste detalii prezentate aici sunt știute. Nimic nu este nou. Și totuși în pofida cunoașterii adevărului, si nu din ignoranță sau prostie, unii oameni, contemporani de-ai noștri, cu funcții, cum este de pildă directorul de la deja fostul liceu Mircea Vulcănescu, decid, sub impulsul unor atitudini șovine și anti-românești, să îl discrediteze pe Mircea Vulcănescu și să-i ștreargă numele din cartea de istorie a instituției pe care o administrează. Noi însă știm că pe Mircea Vulcănescu nu îl pot judeca niște pigmei de teapa celor care conduc de pildă institutul Elie Wissel, sau niște politruci ordinari, membrii de partid de cea mai joasă speță morală, intelectuală și etică. Chiar dacă aceștia, având privilegiul funcției pot să ia astfel de decizii atât de importante, și totul să treacă aproape neobservat de opinia publică, totuși vreau să cred că acești mercenari ai culturii și spiritualității românești, nu vor putea să distrugă memoria și conștiința unui popor aflat, deocamdată, în moarte clinică. 

Ultimele cuvinte

Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură.

Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc.

Dacă veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria de cetăţean al acestei ţări oropsite” (Ion Constantinescu-Mărăcineanu, coleg de închisoare, în articolul „Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu”, publicat în revista Memoria, fragment preluat de pe siteul Institutului de invstigare a crimelor comunismului si memoria exilului romanesc – http://www.iiccmer.ro).

Karl Marx și marxismul

Cel mai mare blestem al divinității aruncat asupra omului, după încălcarea acestuia a poruncii de a nu gusta din fructul oprit, a fost acela de a-și câștiga existența prin muncă. Referințele biblice sunt bine cunoscute – alungarea lui Adam și Eva din Rai a presupus ca bărbatul să înceapă să își câștige existența cu sudoarea frunții iar femeia să nască în chinuri și durere. Universul paradiziac a fost înlocuit cu un univers teluric.

Nu există nimic mai îndepărtat de adevărata însemnătate a vieții decât efortul pe care omul trebuie să îl facă zi de zi pentru a-și câștiga existența, de parcă viața lui nu ar fi un lucru deja câștigat, ci pe care trebuie în fiecare zi să îl câștige sau să îl recâștige. Fiind preocupat în marea majoritate a vieții de acest aspect al câștigării existenței, omul trebuie să muncească. Și muncind nu îi mai rămâne timp pentru alte lucruri, pentru acele lucruri esențiale care îl apropie mai mult de ce înseamnă cu adevărat să trăiești. Omului nu îi mai rămâne timp de pildă pentru a medita asupra condiției sale de muritor, pentru a se bucura de natură, pentru a mirosi o floare, pentru poezie, pentru literatură, pentru spiritualitate și conectare cu sine însuși. Dacă omul trebuie să fie preocupat doar de câștigarea existenței, adică de muncă, și doar în subsidiar se mai gândește și la ce e cu el pe lumea asta și care e scopul existenței sale, atunci aceasta nu e o viață nici fericită și nici îndestulătoare, oricât de multe lucruri și-ar cumpăra din banii câștigați prin muncă. Pentru că din păcate, oricât de mult ni se spune contrariul, totuși banii nu pot cumpăra fericirea. Este cât se poate de evident că sursele fericirii vin de undeva din interiorul nostru, din resorturile noastre profunde, și nu din dobândirea de lucruri materiale, oricât de clișeistic ar suna asta. Dacă banii nu pot cumpăra fericirea, ei totuși pot cumpăra timp. Dar nu timpul-existență, ei nu pot cumpăra viață, dar pot cumpăra timpul-muncă și făcând asta ajung să reprezinte resursa din care omul își câștigă existența. A-ți câștiga existența înseamnă a câștiga bani, deci a munci, pentru că nu poți să îți câștigi existența decât plătind-o. Astfel ajunge viața să fie redusă la un bun de consum care trebuie cumpărat, și asta se întâmplă exclusiv în domeniul muncii, în general, și în sistemul capitalist, în particular. Lăsăm aici deoparte cazurile excepționale în care unii oameni câștigă bani fără muncă. Deci spațiul muncii și al câștigării existenței are această calitate, ciudată poate, de a reglementa viața omului sub forma raporturilor economice de producție și schimb.

Pornind de la aceste idei, și observând situația dramatică a muncitorului din economia proaspăt industrializată și mecanizată a secolului 19, Karl Marx, un tânăr născut în Trier, Germania, dintr-o familie evreiască care trecuse la creștinism, începe să dezvolte o teorie economică a claselor sociale de-a lungul întregii istorii, și să propună câteva soluții la îmbunătățirea condiției muncitorilor care nu dețin mijloace de producție și își câștigă existența exclusiv prin forța brațelor, adică ceea ce Marx denumește în sistemul său drept clasa proletariatului. Fiind la rândul său un proletar, Marx luptă din toate puterile pentru a-și îmbunătății condiția și începe să colaboreze la mai multe publicații alături de prietenul său Friedrich Engels, pe care îl întâlnește în Franța. În aceste publicații Marx publică eseuri și articole în care condamnă clasa exploatatoare capitalistă, considerând-o principala vinovată pentru condițiile grele de muncă în care milioane de muncitori sunt obligați să își câștige traiul, dar și religia, pe care o consideră opiu pentru popor. Interesant este faptul că Engels, spre deosebire de Marx, provenea dintr-o familie înstărită, tatăl său deținând câteva fabrici de textile în Prusia. Cu toate acestea, Engels a susținut de la bun început ideile lui Marx, chiar dacă acestea erau practic îndreptate împotriva industriașilor capitaliști cum era și tatăl său. La vremea în care Marx își expunea în scris nemulțumirile, Europa occidentală se alfa în plin avânt industrial. Condițiile de muncă în fabrici erau execrabile, muncitorii nu aveau aproape niciun drept, erau nevoiți să lucreze până la 16 ore pe zi în condiții extreme de oboseală și uzură fizică și psihică, iar introducerea în câmpul muncii se făcea de la vârste fragede, minorii reprezentând o sursă importantă de forță de muncă pentru marii și micii industriași.

Această realitate era izbitoare, dar câmpul muncii în zonele urbane proaspăt industrializate nu fusese în niciun fel reglementat. Intențiile lui Marx erau bune, doar că ideile sale nu putea fi considerate la acea vreme decât revoluționare, și implicit metoda de implementare nu putea fi decât radicală și chiar violentă. Prin urmare, Marx a fost nevoit sa părăsească Germania datorită convingerilor sale, pentru a se stabili mai întâi în Franța, ca mai apoi, fiind și de aici expulzat, să ajungă în Belgia, la Bruxelles. Între timp Marx si Engels aderaseră la mișcarea politică Bundul comunist (comunismul nu a fost inventat de Marx, cum nici nazismul nu a fost inventat de Hitler), constituită de câțiva imigranți germani. Treptat cei doi ajung ideologii mișcării, și astfel publică în 1848, în plină perioadă revoluționară în întreaga Europă, Manifestul Partidului Comunist. Expulzat ulterior și din Belgia, Marx se reîntoarce în Paris pentru o scurtă vreme, ca în final să se stabilească definitiv la Londra unde avea să și moară pe 14 martie 1883. Ce este interesant e faptul că Marx, în ciuda părerii comune, nu a absolvit niciodată o școală de economie. El a urmat studiile de drept, istorie și filozofie ale universităților din Bonn și Berlin. Capitalul, opera sa de căpătâi, nu a apărut integral în timpul vieții autorului. Marx nu a reușit să publice decât primul volum din lucrarea sa în timpul vieții, în 1867. Friedrich Engels este cel care a publicat ultimele două volume, post-mortem, în 1885, respectiv 1894, după manuscrisele autorului.

Pornind de la ideea centrală cum că raporturile economice sunt acelea care determină dezvoltarea istorică a omenirii, și fiind puternic influențat de iluminismul francez și filozofia lui Hegel, mai ales în ceea ce privește sensul evenimentelor istorice și rațiunea proprie a istoriei de a se îndeplini prin orice mijloace ca un destin implacabil, Marx devine poate cel mai radical gânditor al secolului 19, și cu siguranță cel care a avut cea mai mare influență asupra dezvoltării socialismului în Europa, și ulterior al comunismului în Rusia țaristă. Din punct de vedere filozofic, fiind un empirist și un materialist, crezând doar în puterea rațiunii și a experienței imediate, deci ancorat puternic în realismul așa zis istoric, Marx vede în întreaga dezvoltare a omenirii, de la primele comunități de vânători-culegători până în secolul 19 în care trăia, decât o mare luptă între factori economici, care mai târziu, o dată cu dezvoltarea societăților, s-a transformat într-o veritabilă luptă de clasă. În viziunea lui Marx, numai condițiile vieții materiale domină omul, numai aceste condiții și deci modul lor de producție, au determinat și vor determina moravurile și instituțiile sociale, economice, politice, juridice etc. Așadar, punând pe seama dezvoltării economice întreaga condiție a omului, întreaga lui existență, Marx găsește sursa tuturor problemelor societății dar și surse de ameliorare și îmbunătățire a condiției oamenilor de pretutindeni. Îmbunătățind condițiiile de muncă, în primă fază, ca mai apoi sa treacă la nimicirea forțelor exploatatoare reprezentate de capitaliști, și în final punând în practică universalizarea muncii și distrugerea claselor sociale antagoniste, Marx își imagina că va reuși să creeze acea societate visată de atât de mulți gânditori de-a lungul timpului, societate în care, în ultimă instanță, toți oamenii sunt fericiți. O astfel de societate ideală au visat Platon în Republica, Thomas Moore în Utopia, Tommaso Campanela în Cetatea Soarelui, și mulți alții. Dar nimeni nu a reușit să creeze o astfel de societate în care să nu existe niciun conflict, nici discriminare sau nedreptate, ci doar egalitate și fericire absolută. 

O dată cu apariția Iluminismului francez în secolul 18, au apărut câțiva gânditori care s-au aflat cel mai aproape de a realiza acea societate ideală la care visa și Marx. Robert Owen în Anglia și Henri de Saint Simon în Franța au vrut să creeze comunități de oameni care să trăiască fericiți fără niciun control al statului, și mai mult de atât, chiar fără bani. Unul dintre ei a și reușit să închege o comunitate de oameni care trăia într-o formă rudimentară de societate arhaică, unde schimburile se făceau fără intermedierea banilor. Saint Simon chiar a dezvoltat ideea transformării valorii nominale și economice a banilor în valoare de ore de muncă, asta pentru a împiedica orice formă de speculă pe piața muncii. Practic, în viziunea acestuia, oamenii trebuiau plătiți în bani care să aibă valoarea nominală a orelor de muncă prestate. Astfel echivalența dintre orele de muncă prestate și remunerația primită să fie absolută și univocă. Asta bineînțeles că presupunea schimbări radicale în întregul sistem economic al lumii.

Marx a fost cu siguranță influențat de iluminismul francez care a produs până al urmă revoluția franceză, cu consecințele pe care le cunoaștem. Tocmai din acest motiv Marx, în ultimă fază, nu vedea în reușita teoriilor sale decât folosirea forței brute, care în istorie a avut tot timpul de câștigat în dauna mentalităților pașnice. Un astfel de sistem radical nu putea fi implementat decât cu forța, sau printr-o revoluție. Acea mare revoluție, visată poate de Marx, nu s-a întâmplat în timpul vieții sale, ci în secolul următor, când, în 1917, în Rusia țaristă, au avut loc succesiv, două mișcări sociale care au zdruncinat din temelii Imperiul țarului Nicolae și care au condus într-un final la dispariția țarismului în Rusia și la instaurarea primului regim comunist din lume. De menționat faptul că ceea ce s-a întâmplat în octombrie 1917 în Rusia nu a fost punerea în aplicare a ideilor lui Marx în tocmai, și nici măcar sintetizarea ideilor sale sub forma unei teorii socialiste revoluționare, ci mai degrabă a fost acțiunea violentă și sângeroasă a Imperiului german de a scoate Imperiul rus din Primul Război Mondial, cu ajutorul unor agenți trimiși special pentru acest scop. Unul dintre acești agenți a fost Vladimir Lenin care și-a impus în Rusia propria viziune și filozofie socialistă. Iar această filozofie politică și economică nu a fost nici marxism, nici socialism, nici comunism. Ci a fost leninism. Adică o demență colectivă în care au fost prinși milioane de țărani nevoiași și furioși, în primul rând, și alte câteva milioane de soldați ruși care refuzau să mai lupte pe front pentru o cauză care le devenise cât se poate de străină, în slujba unui rege pe care îl detestau și a unei monarhii care își făcuse dovada incapacităților sale de a guverna țara.

Capitalul lui Marx, lăsând deoparte faptul că în secolul 21 teoriile prezentate acolo sunt vetuste și nu mai au nicio relevanță în studiul economiei de piață, prezintă totuși câteva aspecte care pot face obiectul unui studiu amănunțit. Și anume asupra a ceea ce înseamnă profit în sistemul de producție capitalist (plusvaloarea la Marx) și ceea ce înseamnă exploatarea muncitorului prin supramuncă. Asupra acestor două elemente se pot dezvolta câteva teorii care au valabilitate și în zilele noastre. Care este valoarea muncii unui lucrător în zilele noastre, indiferent de domeniu? Este el remunerat corespunzător pentru munca prestată? Salariile pe care oamenii le primesc, sunt ele relevante pentru a asigura existența oamenilor și nu doar atât? Avem condiții de muncă satisfăcătoare? Acestea sunt doar câteva întrebări pe care ni le putem pune și astăzi, la fel cum și le-a pus și Marx acum aproape două secole.

De la bun început înțelegem cu toții că forța de muncă a omului reprezintă în sistemul capitalist o marfă de schimb. Capitalistul, sau patronul, cumpără această forță de muncă de la angajat, pe care o transformă în producție de ceva, și o fructifică în profit. Angajatul primește apoi remunerația, nu cea meritată ci cea oferită sau negociată (în cele mai fericite cazuri). Asupra acestui aspect se oprește Marx la un moment dat. Asupra valorii muncii și asupra plusvalorii, adică a profitului. Cum face capitalistul profit din munca angajatului? Prin exploatare, spune Marx. De ce prin exploatare? Pentru că, în viziunea lui Marx, capitalistul obține de pe urma muncii angajatului un profit care vine exclusiv, nu din munca prestată de către acesta, ci din supra-muncă. Ce înseamnă supra-muncă? Raportat la numărul de ore muncite, supra-munca reprezintă numărul de ore pe care muncitorul este nevoit să le muncească dincolo de plata care i se cuvine pentru munca prestată. Mai exact, dacă un muncitor este angajat pentru 8 ore de muncă pe zi, și din acele 8 ore, doar 4 ore sunt necesare pentru ca din munca prestată să producă ceva și să își asigure și salariul, atunci restul de 4 ore pe care muncitorul este obligat să le muncească conform contractului, reprezintă supra-muncă și de aici patroul își extrage profitul. Practic, dacă muncitorul ar munci doar cât să își acopere salariul, aceasta ar fi muncă neexploatată, dar ar însemna să nu mai aducă niciun profit patronului. Putem deduce că în viziunea lui Marx, orice profit obținut de către un capitalist este muncă exploatată. Capitalistul însă nu poate face profit și nu poate exista pe piață decât astfel, adică decât obținând un profit de pe urma unei munci neplătite. Profitul înseamnă banii obținuți de către patron dintr-o muncă pe care practic nu o plătește. Asta este valabil și azi. Dacă însă capitalistul ar plăti doar munca prestată de angajat, atunci timpul de muncă s-ar reduce drastic, condițiile de muncă s-ar îmbunătății, angajatul ar fi plătit întocmai pentru munca prestată, însă patronul nu ar mai avea nicio rațiune de a exista, pentru că profitul lui ar fi zero. Nici nu ar pierde nici nu ar câștiga. Cine sunt capitaliștii? Cei care dețin mijloace de producție, spune Marx, și care își câștigă existența prin munca altuia. Capitalistul este cel care are angajați în subordine. Făcând asta, capitalistul intră în economia de piață, iar profitul său reiese din mecanismul de transformare a capitalului său, adică a banilor, în marfă, și retransformarea mărfii în bani, obținând astfel profit. Fără plusvaloare sau profit nu există capitalism. Așa devine un posesor de capital, capitalist. A cumpăra pentru a vinde mai scump este formula generală a capitalului, spune Marx. Iar aceasta este totodată o aberație a capitalismului, care permite deținătorilor de capital să facă profit și din a cumpăra ieftin din stânga și a vinde mai scump în dreapta, iar asta fără să dețină mijloace de producție sau să aibă angajați; fără să producă ceva anume, ci doar posedând capital. Iar asta se cheamă speculă sau, pe înțeles balcanic, bișniță. Cum au ajuns acești speculanți să dețină capital nu poate fi decât intuit. Însuși capitalismul prin structura sa este o formă de speculă. Patronul speculează și exploatează în egală măsură. El exploatează muncitorul prin muncă neplătită, și speculează valorea mărfurilor produse de către acesta vânzând mai scump marfa decât suma capitalului investit în producerea ei. Astfel profitul său este dublu. Tocmai de aceea este imposibil ca în capitalism să se dezvolte capital și profit plătind munca la adevărata ei valoare și vânzând produsul ei tot la adevărata ei valoare. Orice altceva în afară de a specula și exploata în capitalism înseamnă decât un schimb de valori echivalente.

Dar cu ce soluție vine Marx la această problemă a capitalismului prădalnic? În primul rând trebuie spus din capul locului că Marx și-a dorit îmbunătățirea condițiilor de muncă pentru toți oamenii, ceea ce nu poate fi decât o idee cât se poate de bună și nobilă. Problema la Marx este, si nu atât la Marx cât mai ales la cei care i-au interpretat ideile mai târziu, metoda prin care se îmbunătățește condiția muncitorului și scopul final. Pentru că scopul final al marxismului era acela de a nimici clasa exploatatoare, adică capitalismul, și pentru asta era nevoie de câștigarea puterii politice. O dată scos din schematismul filozofiei economice, marxismul nu este nimic altceva decât un extremism cu valențe totalitare, care nu se diferențiază cu nimic față de fascism, de pildă. Dar să rămânem la teoria economică a lui Marx, singura care trebuie să intereseze. În capitalism putem vorbi de 3 praguri ale producției capitaliste, spune Marx. Primul este producerea unui obiect util, al doilea producerea unui obiect cu o valoare, și al treilea producerea unui obiect cu plusvaloare. Plusvaloarea, adică profitul, este legea universală după care sistemul capitalist funcționează. Plusvaloarea nu este valoarea reală a produsului, ci este valoarea adăugată de către capitalist. Cum stabilește capitalistul cantitatea de plusvaloare atribuită produsului ține de legile intrinseci ale economiei de piață. În zilelele noastre această valoare adăugată din care capitalistul obține profit este taxată de către stat sub formă de TVA (taxa pe valoarea adăugată) care la bază nu este nimic altceva decât taxarea profitului obținut de către patron prin adăugarea unei valori artificiale produsului vândut. Valoarea reală a produsului se afla în cantiatea de muncă umană necesară pentru obținerea lui, și în cantitatea de materie primă întrebuințată. Marx își imagina un sistem economic în care produsele comercializate sunt vândute la adevărata lor valoare, adică fără o valoare artificială adăugată. Acesta ar fi fost prețul just și adevărat al produsului. Dar un astfel de sistem nu putea exista într-o piață liberă, ci doar într-o economie controlată integral de către Stat, unde scopul final nu ar fi fost obținerea de profit, ci asigurarea unor condiții de trai decente pentru toți oamenii. Într-un astfel de sistem munca ar fi fost în continuare salariată, dar ea s-ar fi transformat într-o muncă socială în slujba Statului, Stat care s-ar fi ocupat cu distribuirea corectă si echitabilă a bunăstării financiare către toți cetățenii. Munca privată trebuia înlocuită, în viziunea apostolilor lui Marx, cu munca socială, muncă care în aparență nu mai este prestată pentru îmbogățirea capitalistului, ci pentru îmbogățirea Statului, care are obligația să asigure o existență decentă tuturor oamenilor. Pentru ca acest lucru să se îndeplinească, oamenii trebuiau să se identifice cu Statul, și Statul cu oamenii. Această idee de sorginte totalitară apare mai întâi la Hegel, la sfârșit de secol 18 început de secol 19, care vede în stat cea mai înaltă formă de exprimare și organizare a voinței unui popor.

O altă mare problemă a capitalismului din acele vremuri, ca și de azi în unele locuri, este aceea că muncitorilor nu le este asigurată decât existența de pe o zi pe alta. Muncitorul este remunerat doar atât cât să nu moară de foame, să se reproducă, și să poată să muncească în continuare. Astfel, el este ținut într-o stare mizeră de subzistență, fără să poată ieși din această situație, fiind constrâns să accepte starea de fapt. Ce alternativă avea un muncitor din secolul 19, dintr-un oraș industrializat, care nu deținea niciun fel de mijloace de producție, nici unelte și nici locuință sau pământ, pentru a-și câștiga existența? El nu putea decât să fie aruncat în marea industrie și să își vândă munca unui capitalist pe un preț de nimic. Cererea fiind cu mult mai mare decât oferta de muncă, situația nu putea fi decât dramatică. 

După cum spuneam și mai sus, ideea de bază în capitalism este de a produce plusvaloare, adică profit, ceea ce nu reprezintă valoarea intrinsecă sau reală a produsului  obținut prin muncă. Munca umană nu poate produce decât valoare, care este perfect egală cu cantiatea de timp social necesar pentru obținerea valorii respective. Marxismul nu se împacă cu ideea de a obține profit, ca și particular, de pe urma unei munci pe care o prestează altcineva pentru tine. Marx vede în asta cel mai bun exemplu de exploatare a omului de către om. Cu ce înlocuiește în definitiv Marx această exploatare? Cu exploatarea omului de către Stat, Stat care este văzut ca reprezentând voința comună a tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte oamenii se pun de acord să abolească inițiativa particulară în economie, firmele și companiile private, adică să-i scoată din joc pe micii și marii industriași deținători de capital, pentru a trece la un sistem social de muncă colctivă, nu în folosul unui patron, ci in folosul tuturor oamenilor. Astfel s-a deschis larg poarta comunismului, care a fost cel mult schițat de către Marx, dar teoretizat și pus în practică de Lenin și Trotzki. Problema cu exploatarea angajatorului de către capitalist vine din dorința capitalistului de a acumula cât mai multă plusvaloare sau profit. Lucrătorul, forța de muncă, mai întâi produce propria sa valoare, adică echivalentul plății muncii sale raportat la numărul de ore muncite, apoi, după atingerea acestui prag, el produce valoare în plus de unde rezultă profitul pentru angajator. Interesul capitalistului e ca forța de muncă să producă cât mai multă plusvaloare. De unde tendința continuă de exploatare a muncitorului. Și asta pentru că nimeni nu spune cât profit îi este îngăduit capitalistului să obțină. Capitalistul obține cât profit poate să extragă din munca neplătită a muncitorului. Procentul plusvalorii este prin urmare expresia exactă a gradului de exploatare a forței de muncă prin capital, sau a muncitorului de către capitalist, spune Marx. Lupta de clasă nu este în viziunea lui Marx, decât lupta muncitorului de a obține condiții de muncă mai bune din partea capitalistului și de a reduce la un timp rezonabil cantitatea de supra-muncă prestată, sau de ce nu, de a o reduce la zero. Dar pe parcursul dezvoltării teoriilor sale, Marx realizează că aceasta nu este o soluție convenabilă, că se poate merge mai departe de atât și că din bine poate fi și mai bine. Astfel, dintr-o problemă de natură economică, el transformă lupta de clasă într-una de natură politică. Și aici marxismul clachează și își atinge limitele, pentru că vrea pentru oameni nu doar binele, ci mai binele, care este dușmanul binelui, după cum bine remarca Noica. Binele reprezntând condiții mai bune de muncă pentru muncitori și cât mai puțină supra-muncă, iar mai binele reprezentând nimicirea clasei capitaliste și smulgerea puterii politice din mâna asupritorilor, asupritori care nu sunt doar capitaliștii ci și nobilii, monarhii, stăpânii de sclavi, sau seniorii feudali, adică toți aceia care dețin un monopol al mijloacelor de producție. Astfel marxismul prezintă la început un carcater moderat, iar pe parcurs el devine radical, simbolizând perfect personalitatea, caracterul și evoluția autorului lui.

Problema capitalistă se prezintă și azi cât se poate de pregnantă în societate, în primul rând din punct de vedere al acaparării timpului muncitorului. Programul de lucru de 8 ore, 5 zile pe săptămână, completat cu ore suplimentare, nu este nici pe departe o formă ideală de condiție de muncă. Omului nu îi mai rămâne timp de pildă pentru dezvoltare intelectuală, pentru îmbunătățirea sănătății fizice, pentru a petrece timpul său liber și altfel decât fiind preocupat să rămână în formă pentru a da randamentul scontat la locul de muncă. Este cât se poate de evident că oamenii acordă o prea mare valoare timpului de muncă și neglijează timpul liber, și sunt cumva condiționați să facă acest lucru de nevoia de a obține un salariu pentru a-și putea câștiga existența. Viața apare astfel ca o luptă de clasă dar într-un context social ușor diferit și într-un climat politic ameliorat. Viața oamenilor se învârte și azi ca și acum 200 de ani în jurul muncii. Există, firește, diferența că acum există o înșelătoare libertate de a-ți alege cariera, de a te emancipa social și financiar prin propriile forțe. Dar câți reușesc cu adevărat? Lipsa de interes pentru muncitor din partea angajatorului este aceeași ca și acum 200 de ani. Patronul nu este interesat decât de obținerea a cât mai mult profit cu costuri minime. Iar orice tendință de a obține o plată corectă din partea anagajatorului este taxată prin replici de genul – nimeni nu este de neînlocuit, ai idee câțit oameni își doresc locul tău de muncă?! și altele asemenea, care au rolul de a-l determina pe angajat să se creadă privilegiat și norocos că lucrează în slujba patronului și să nu își mai dorească decât să își păstreze locul de muncă.

Sistemul visat de către Marx nu a fost niciodată bine schițat de către acesta, sau cel puțin nu a fost dus la bun sfârșit în teorie. Marx s-a mulțumit mai întâi să explice de ce nu este bun capitalismul, dar nu a propus o soluție concretă. Prea puțin vorbește Marx despre alternativa la capitalism, ea poate fi cel mult dedusă. Acea muncă socială în folosul tuturor oamenilor, este o teorie lacunară ce poate fi interpretată în mii de feluri și a cărei aplicabilitate este limitată într-un sistem economic planetar. Din nou, ideea în capitalism nu este să se reproduca valoarea zilnică a forței de munca ci pe lângă aceasta să se produca plusvaloare, adică profit. La modul ideal vorbind, cine nu ar fi interesat de obținerea de profit ci doar de bunăstarea societății? Statul. Astfel, alternativa ar fi să se arunce toate prerogativele capitalismului în mâinile statului. Și atunci nu devine statul la rândul său exploatator? Marx nu o spune, dar noi deducem și observăm că nu ar fi decât o înlocuire de stăpân. Dar Statul, din nou la modul ideal vorbind, nu ar fi interesat de obținerea de profit, ci de asigurarea unui trai decent pentru toți oamenii indiferent de rasă, sex sau capacități intelectuale. Și atunci din ce trăiește Statul ca să își permită să ofere salarii și pensii cetățenilor? Nu din munca oamenilor? Cu siguranță. Dar această muncă, în viziunea marxistă, nu ar mai fi una de exploatare ci de producere de valoare adică ar fi o muncă bazată pe utilitate nu pe profit. Oamenii ar lucra cu toții pentru Stat și ar produce obiecte utile, de unde nu ar rezulta niciun profit, pentru că nu mai există nimeni care sa încaseze acest profit. Ar mai exista în cazul acesta economie de piață? Cu siguranță nu. Ar fi o economie arhaică și rudimentară. O economie închisă. Să presupunem că totuși o astfel de societate ar avea deschidere și către alte piețe. S-ar produce și s-ar vinde. Profitul ar intra atunci în contul Statului. Stat care ar distribui egal și echitabil profitul obținut către toți oamenii. Dar cum s-ar putea ajunge la un profit real dacă munca oamenilor nu ar conține și supra-muncă? Pentru că am stabilit mai sus că în urma producerii unui bun nu poate exista profit de pe urma acelui bun decât dacă s-a folosit o anumită cantitate de supra-muncă. Daca nu se folosește supra-muncă, atunci omul lucrător nu produce decât propria sa valoare – tanda pe manda. Sunt plătit cât să produc un lucru într-un anumit timp a cărui valoare reprezintă exact cantitatea de timp necesară pentru producerea lui. Dacă Statul plătește o astfel de muncă, fără să adauge valoare suplimentară produsului obținut, atunci Statul este falimentar. Iar dacă Statul adaugă o plusvaloare produsului obținut, fără ca această plusvaloare să fie susținută de o supra-muncă din partea muncitorului, atunci profitul dorit este la fel de speculant ca și în cazul producției capitaliste. În fond munca omului este aceeași în orice sistem social și politic ar fi prestată. Ea are la bază obținerea unui produs într-un anumit interval de timp, produs care este valorificat mai departe pe piața economică, fie ca utilitate fie și ca profitabilitate.

Și Statul, în genere, funcționează ca o firmă. Ca să existe trebuie să aibă profit. Un stat care nu produce profit este un stat îndatorat. Acesta este un aspect pe care Marx pare să nu îl fi înțeles pe deplin. Teoriile sale erau pe de o parte utopice și pe de altă parte învechite chiar și pentru secolul 19. Teoriile marxiste nu puteau fi considerate revoluționare decât dacă veneau la pachet cu o dogmatică politică. Abia atunci când privim marxismul și din punct de vedere al ideilor politice putem spune că vorbim de ceva nou, și poate nici măcar atunci. Pentru că revoluții au mai fost până la Marx, și gânditori radicali care voiau să schimbe societatea din temeleii au mai fost deasemena înaintea lui Marx.  Însă ceea ce l-a făcut pe Marx celebru a fost punerea ideilor sale în practică la câteva decenii după moartea sa de către Vladimir Lenin. Până la Lenin, Marx și marxismul erau aproape necunoscute lumii. Partidul comunist era o himeră în sec 19, iar Manifestul Partidului Comunist redactat de către acesta nu fusese decât un foc de paie, uitat în istorie în tumultul revoluționar al anilor 1848. Lenin este cel care readuce la viață scrierile lui Marx și le transformă în biblia mișcării comuniste din Rusia țaristă. În 1917, la izbugnirea revoluției bolșevice, scrierile lui Marx se răspândiseră cel mult în cercul său de apropiați, și nimeni nu se gândea că cineva ar putea pune în practică teoriile unui gânditor pe alocuri mediocru. Istoria însă a avut alte planuri. Marx și-a trăit viața într-o stare precară, și-a pierdut atât soția cât și copilul, iar el a murit într-o sărăcie nedemnă de asiprațiile sale pentru o lume mai bună, într-o țară străină, fiind renegat de Germania natală. Destinul său tragic se încadrează în liniile destinelor oamenilor care și-au dedicat viața unei idei și care au trăit în consecință slujind țelului acelei idei.

Astăzi marxismul și neomarxismul sunt termeni folosiți în toate discursurile politice și sociale. Toate tendințele unora de alunecare către politici și ideologii de stânga, sunt taxate de dreapta ca fiind neomarxiste. Neomarxismul a devenit răspunsul la orice se află în contradicție cu democrația și libertatea. Nu știu dacă cei care folosesc marxismul în argumentarea polemicilor din spațiul public cu privire la drepturi și libertăți, au habar de scrierile lui Marx sau l-au parcurs măcar în rezumat. Marxismul este confundat astăzi cu comunismul, și asta pentru că timp de aproape un secol marxismul, sau o parte din el, a fost folosit pentru îndoctrinarea ideologică a milioane de cetățeni din Europa de est. Doar că acel marxism folosit în propaganda lor de către Lenin, Stalin, Hrușciov, sau Brejnev, este mai degrabă un amestec aberant de doctrină politică bolșevică cu teorie economică marxistă transformată în ideologie și luptă de clasă. Din combinarea celor două a rezultat comunismul sovietic, care nu a fost nimic altceva decât o crimă împotriva umanității. Interesant este faptul că, în viziunea marxistă, capitalismul, oricât de demonic ar fi portretizat, el reprezintă totuși o necesitate istorică, iar aici Marx este cât se poate de hegelian. Capitalismul este în viziunea marxistă o treaptă necesară pentru dezvoltarea ulterioară a societăților umane. El ajută, indirect, la transformarea muncii izolate a individului în muncă socială, colectivă, prin înregimentarea muncitorului în fabrici. Munca colectivă, dar nu în slujba capitalismului ci a socialismului, este ultimul țel al ideologiei marxiste. Această teorie se poate aplica și pe plan politic, unde lupta de clasă presupune mai întâi alierea celor două forțe muncitoare – burghezia (adică clasa de mijloc) și proletariatul (clasa de jos), pentru înlăturarea forțelor exploatatoare reprezentate de către marii industriași, moșieri, nobilime și monarhie, deci a dușmanului comun, urmând ca mai apoi, o dată înlăturați aceștia, proletariatul să întoarcă armele împotriva foștilor aliați burghezi, și să pună mâna, prin orice mijloace, pe puterea politică. Astfel dispariția claselor sociale antagonice este asigurată prin triumful proletariatului, adică a clasei muncitoare. Acest proces reprezintă, în viziunea marxistă, ultimul stadiu în dezvoltarea societăților. De aici încolo nu mai există nedreptate socială și exploatare, ci doar belșug și prosperitate. Apariția capitalismului creează astfel toate premisele dezvoltării producției și muncii sociale. Cine stabilește însă când acesta și-a atins scopul și trebuie înlăturat? Cine stabilește cum se face trecerea de la capitalism la socialism? Și nu în ultimul rând, cine sunt cei care trebuie să își asume rolul de făuritori ai noii ordinii sociale? Marx nu o spune, dar o spune Hegel. Istoria are propriile ei mijloace de a își îndeplini menirea și va alege, nimeni nu știe cum, peronajele cheie pentru a duce la îndeplinire destinul omenirii. Dacă a existat un Napoleon în istorie, aceasta nu a fost o pură întâmplare. Istoria nu se petrece fără niciun sens. Ea se comportă precum o providență care își alege apostolii pentru a duce la bun sfârșit lucrarea. Unii pot fi răi, alții pot fi buni, dar toți au un rol bine stabilit. Ei îndeplinesc o misiune care se află deasupra năzuințelor lor personale. Și de cele mai multe ori aceste personaje istorice sunt perfect conștiente de rolul lor măreț.

În anumite aspecte intențiile marxismului sunt bune, după cum spuneam. Condmanarea muncii copiiilor și a femeilor în fabrici, numărul mare de ore de muncă, condițiile proaste de muncă, salariile mizere, lipsa de protecție socială a muncitorului, transformarea muncii omului în fabrică într-o mișcare repetitivă și mecanică, care îl transformă pe lucrător într-un sclav al mașinii – omul subordonat mașinii nu mașina subordonată omului, sunt doar câteva aspecte aupra cărora Marx discută în scrierile sale și pe care vrea să le schimbe. Doar că Marx se mărginește să scoată în evidență aceste aspecte negative ale producției capitaliste și oferă prea puține soluții concrete și viabile. Prea marea sa sepranță în capacitățile clasei muncitoare, cum că doar aceasta poate schimba starea de fapt și că doar o lume în care există numai o singură clasă socială, cea a muncitorilor în fabrică, este o lume ideală, nu poate fi considerată decât o utopie. Pe de altă parte, neajunsurile sistemului capitalist nu pot fi trecute cu vederea. Distribuirea muncii cât mai egal între toții membrii societății, ca de altfel și a remunerației este o idee utopică specifică marxismului. Dar dacă privim sistemul de muncă și salarizare capitalist observăm că este unul cât se poate de parazitar, de unde apar și discrepanțele sociale flagrante. Deși el ar trebui să răsplătească pe fiecare muncitor în parte după capacitățile sale și după munca prestată, observăm că nu se întâmplă deloc așa. În capitalism avem multe cazuri evidente de nedreptate socială în ceea ce privește câmpul muncii. Avem cazuri de oameni cu studii superioare care sunt constrânși de situația economică și de nivelul de corupție, să lucreze în domenii mult inferioare capacităților lor intelectuale și pe salarii din care abia își permit să supraviețuiască. Sau aceeași oamenii sunt nevoiți să muncească pe piețe străine pentru a putea să se întrețină. Nici alternativa socialistă nu este mai bună, care de dragul egalității sociale și nu pe crtierii de capacitate și valoare, propune muncă egală și salariu la fel de egal pentru toți cetățenii. Soluția socialistă pare a fi aceea care spune că din moment ce nu putem să-i facem pe toți oamenii la fel de bogați, hai să-i facem pe toți oamenii la fel de săraci. Capitalismul promovează criteriul concurențial, dar fără nicio regulă – câștigătorul ia totul iar pierzătorul moare de foame. În schimb socialismul anulează acest criteriu al concurenței sălbatice și îl subordonează egalității sociale absolute. În capitalism avem de a face cu clase sociale, în socialism clasele devin mase.

Marea problemă în jurul căruia întreaga ideologie marxistă gravitează, nu este nici libertatea, nici politica, nici drepeturile omului, nici împărțirea societății pe clase sociale, ci exploatarea din câmpul muncii. Exploatare făcută de către capitaliști în dauna muncitorilor. Și problema pleacă de la faptul că, capitalistul, având mijlaoclele necesare să cumpere forța de muncă (nimeni nu știe cum a ajuns capitalistul să dețină atât de mult capital încât să-I facă pe alții să muncească pentru el), cumpăra automat și un anumit timp de exploatare a acelei forțe de muncă. Și, spune marxismul, timpul de exploatare se împarte în două perioade. În timpul uneia, funcționarea forței nu produce decât echivalentul prețului plătit, în timpul celeilalte perioade munca e gratuită și produce, prin urmare, capitalistului o valoare pentru care el n-a dat niciun echivalent, care nu îl costă nimic. În acest sens, supra-munca din care el scoate plusvaloarea poate fi numită muncă neplătită. În jurul acestei teorii gravitează întregul marxism. Capitalul este puterea de a dispune de munca altuia, dar mai ales de a dispune de o muncă neplătită. Și asta însemană exploatare. Însă dacă capitalistul ar plăti numai munca utilă din care muncitorul își extrage plata pentru a-și asigura mijloacele de trai și nu ar dispune de așa zisa supra-muncă, de unde să își extragă profitul, atunci capitalistul ar da faliment, după cum am spus. Fie că ne place fie că nu, asta este întreaga rațiune de a fi a capitalismului, de a dispune de munca altuia (și) în mod gratuit. Corectitudinea, dreptatea socială, echivalențele, egalitatea, nu au ce căuta într-un sistem capitalist. Acest sistem capitalist prădalnic, nu este interesat decât de întreținerea și reproducerea unei forțe de muncă pe care vrea să o cumpere și să o plătească cât mai ieftin cu putință. În schimb marxismul vine și ne spune că socialismului îi păsă cu mult mai mult de oameni.  Noi nu credem pe nimeni. Ambele sisteme au fost puse în practică și ambele și-au făcut dovada incapactiății de a asigura condiții decente de trai pentru toți oamenii. Ambele sunt sisteme economice politico-sociale care nu pot face fericiți pe toți oamenii. Întotdeauna va rămâne o masă de oameni nemulțumită de condițiile de trai. Oare capitalistul, care este forțat să treacă la sistemul socialist, să renunțe la privilegiile sale și să devină muncitor, așa cum propune Marx, este mulțumit de o astfel de condiție? Cine în afară de muncitorii estropiați social, a aderat de bună voie la marxism/socialism/comunism? Nimeni. Implementarea comunismului în anii 50 ai secolului trecut s-a făcut cu forța, nu din convingere, ceea ce spune multe. Socialismul îi mulțumește pe socialiști la fel cum capitalismul este îndestulător în primul rând pentru cei care îl practică, adică pentru capitaliști. De ce am crede că unii sunt mai buni decât alții, sau că unii au dreptul să existe mai mult decât ceilalți? Aici marxismul eșuează, pentru că nu vede decât o singură parte a problemei. El nu vede decât exploatarea muncitorilor, și vrea să obțină drepturi exclusiv pentru aceștia, considerând că, capitaliștii sunt răul absolut și în ultimă instanță ei trebuie nimiciți.

Orice sistem politic, social sau economic care promovează violența sau obținerea de drepturi prin orice mijloace, nu are ce căută pe fața pământului. Așa a procedat revoluția franceză, și în ciuda părerii comune, ea a fost nu o emancipare a claselor de jos, o îmbunătățire a condițiilor de trai prin liberte, egalite, fraternite, ci mai degrabă o epurare în manieră totalitară a tututuror adversarilor revoluției. Monarhi, nobili, aristocrați, intelectuali, artiști, oameni de știință, toți ghilotinați de o gloată revoltată. În fond la exact același lucru a condus și revoluția bolșevică. Orice revoluție nu debutează decât prin generalizarea și legalizarea crimei. Marx însă nu avea de unde să știe la ce vor conduce ideile sale, răstălmăcite mai târziu de Lenin și Trotzki. Totuși, nu trebuie negat caracterul violent al marxismului, ce fac Lenin și Stalin este să accentueze până la paroxism acest caracter. Ceea ce la Marx este violență, la Lenin se transformă în crimă, și ceea ce la Lenin este crimă, la Stalin se transformă în genocid. Împlinirea marxismului în socialism și împlinirea socialismului sub forma comunismului este punctul maxim al demenței unor idei apărute pentru prima dată în secolul 19, din mintea unui evreu creștinat din Germania, dezamăgit și revoltat, pe bună dreptate, de condiția muncitorului mediu, adică și de condiția sa, și care își imaginează un sistem economic și politic în care toate nedreptățile sociale dispar și clasa de jos, a proletariatului se ridică prin lupta de clasă, și smulge puterea din mâinile exploatatorilor.

Comunismul nu este altceva decât un socialism utopic. Și ca orice utopie, el nu trebuie să rămână decât în cărți, la raftul de literatură fantastică. Dar ce este cu adevărat fantastic e faptul că acest socialism utopic a fost pus în aplicare și că el încă mai există pe pământ.

Iar despre Marx nu putem spune decât atât – drumul către iad este întotdeauna pavat cu cele mai bune intenții.

A L E X

Despre personalitatea tânărului rege macedonean s-au scris multe și nevrute. Personaj de legendă, depășind prin anvergura bătăliilor sale și a cuceririlor înfăptuite până și pe eroii clasici ai culturii elenistice, așadar mai măreț și mai cunoscut decât Hector, Agamemnon, Pericle, Heracles, sau chiar decât Ahile, Alexandru al III-lea, zis și Macedon, zis și cel Mare, reprezintă figura istorică centrală a secolului IV înainte de Hristos.  Fiu al lui Filip al II-lea al Mecedoniei, Alexandru primește de la cea mai fragedă vârstă o educație aleasă, atât în arta războiului, predată de generalul Leonidas (nu acel Leonidas care le ține piept perșilor la Termopile) cât și în cea a elocinței și filozofiei, predate de nimeni altul decât Aristotel.

Se spune că Alexandru, datorită acestei educații pe alocuri aspre, și învățând de mic să se detașeze de micile plăceri lumești, ca și de lauda deșartă, ajunge treptat să capete un grad de înțelepciune care părea că îl va face mai degrabă un mare filozof decât un mare războinic. Dar tatăl sau, Filip, era un războinic înnăscut, și la vremea în care Alexandru se apropia de adolescență, regele Macedoniei supusese cu sabia mai multe cetăți grecești și se pregătea de o nouă expediție împotriva perșilor care stăpâneau țărmurile Greciei. Despre Filip se spune că era iute la mânie, avid de putere și onoruri, și cât se poate de sângeros. Alexandru începe să devină invidios pe succesele tatălui său pe câmpul de bătălie și își propune să ajungă și el cel puțin la fel de renumit. Din acest moment Alexandru lasă de o parte educația în spiritul culturii și a virtuții, și se concentrează pe cum să devină un mare războinic. Astfel se explică excesele făcute de acesta mai târziu, atât pe cămpul de lupta cât și în viața privată, în totală contradicție cu educația sa aristotelică. Cu cât Filip dobândea mai multă glorie, cu atât Alexandru se întrista mai mult, gândidu-se că în acest ritm lui nu îi va mai rămâne nimic de cucerit. Poate tocmai de aceea au apărut destule suspiciuni asupra lui Alexandru când Filip a fost ucis, iar el a moștenit un vast regat. Să fi fost ucis Filip la inițiativa lui Alexandru? Dar și mai multe suspiciuni planează asupra Olimpiadei, mama lui Alexandru și soția lui Filip. Se spune ca aceasta era o femeie venală, inițiată în misterele orfice, și cea care propagase o legendă cu privire la nașterea lui Alexandru. Olimpiada mărturisea că Alexandru fusese născut pe jumătate zeu, din împreunarea ei cu zeul egiptean Ammon și Zeus, iar a această împreunare avusese loc undeva pe tărâmul dintre realitate și vis. Toată această poveste fusese iscodită de unul dintre multele oracole la care apelase Olimpiada, așa cum era obiceiul pe atunci în Grecia antică. Nu se știe cât de mult crezuse Alexandru în povestea mamei sale, dar acest lucru e posibil să-i fi influențat în mare măsură destinul.

Considerându-se așadar semizeu, Alexandru a dobândit o extraordinară încredere în sine și în propriile puteri, astfel încât ajunge să fie convins că îi este hărăzit un destin măreț și că tot ce va întreprinde pe câmpul de bătălie va fi cu voia zeilor. Treptat relația lui Alexandru cu tatăl său începe să se strice, dat fiind și faptul că lui Filip îi plăcea să petreacă ca nimeni altul, era iute la mânie și aprig consumator de vin, și își luase mai multe neveste. Odată, la un banchet, regele Filip, după ce aduse în casă o tânără fecioară pe care voia să o ia în căsătorie, se îmbătă zdravăn. Unchiul fetei, Attalos, spuse atunci că macedonenii ar trebui să se roage acum ca Filip să aibă un urmaș la tron, ceea ce îl deranjă pe Alexandru, care se considera urmașul legitim al regatului. Totul a degenerat atât de grav încât Alexandru aruncă cu un pahar în Attalos, iar Filip văzând acest lucru scoase pumnalul și se aruncă asupra fiului său. Neputând să se țină pe picioare din cauza beției, Filip căzu pe jos oferind o scenă ridicolă și nedemnă de un rege. Alexandru, văzând asta, îl dojeni pe tatăl său spunând că un astfel de om nu are cum să-i conducă pe macedoneni împotriva perșilor când nici nu se poate ține pe picioare. După acest episod Alexandru plecă în Iliria iar pe mama sa o duse în Epir. Toate acestea le povestește Plutarh.

În treacăt fie spus, macedonenii aveau faimă în epocă ca fiind mari consumatori de vin, Dyonisos fiind venerat mai abitir decât orice altă zeitate din panteonul grecesc, și nu de puține ori, datorită bețiilor, aveau loc adevărate tragedii și asta pentru că nu e bine să dai de băut unor oameni care în starea de trezire sunt mânioși peste fire. Alcoolul nu va face dacât să le sporească și mai mult violența nativă. Tocmai acesta este motivul pentru care, de la niște certuri pornite din consumul a prea multă licoare bahică, și de la niște cuvinte grele aruncate la nervi și beție (vinul poate că dezleagă limba, dar încurcă mintea,) Pausanias, un tânăr nobil macedonean, întărâtat și de intrigile Olimpiadei, găsește că pentru a-și apăra onoarea trebuie să ucidă pe Filip. Și exact asta face. Astfel moare ucis Filip al II-lea, lăsând în urma sa un regat care fără un conducător puternic era pe punctul să se dezbine. Acum apare în scenă Alexandru. Filip dispărut, toate cuceririle făcute de acesta riscau să fie pierdute, pentru că popoarele subjugate aflând de veste începură să se răscoale împotriva stăpânirii macedonene.

Ca o paranteză, între greci și macedoneni au existat dintotdeauna animozități. Ceea ce azi este teritoriul statului Macedonia, a făcut parte în Antichitate din Grecia Magna. Macedonenii erau pentru greci niște verișori mai needucați, care nu cunoscuseră înflorirea culturii clasice elenistice. Ei erau grecii din munți, țăranii, sau grecii din nord pe care grecii cultivați din Atena, de exemplu, îi considerau niște sălbatici indezirabili. Dezbinarea binecunoscută care exista între polisurile grecești a creat o imagine negativă asupra istoriei acestui ținut, lăsând impresia că, de exemplu, spartanii și atenienii sau cretanii și corintienii erau popoare diferite, când de fapt toate reprezentau la bază unul și același popor. Mai târziu, după cucerirea Greciei și expansiunea Imperiului macedonean până în India sub Alexandru cel Mare, grecii își schimbă convingerea și încep să îl considere pe Alexandru un erou. Faptul că acesta i-a alungat pe perși din Grecia și le-a redat libertatea a cântărit atât de mult încât Macedonia, ca entitate statală, devine prima formă de organizare într-un singur stat și sub un singur conducător a grecilor din toate polisurile. Practic Alexandru este cel care i-a unificat pe greci într-un singur stat, denumit generic Imperiul macedonean. Așadar, înainte ca Grecia să fie Grecia, ea s-a numit Macedonia. Tocmai de aceea astăzi grecii fac apel la istorie și își însușesc cuceririle lui Alexandru, considerându-l un strămoș grec și erou național. Macedonia actuală, cu capitala la Skopje, trecută prin 50 de ani comunism și alte câteva secole de slavizare, se numește azi, după mai bine de 20 de ani de dispute și negocieri, Macedonia de Nord, și asta pentru că, din punct de vedere istoric, etnic și geografic teritoriul actualei Macedonii de Nord nu are nicio legătură cu fostul regat al Macedoniei din Antichitate. De exemplu, Alexandru cel Mare s-a născut la Pella, care este un oraș aflat la o aruncătură de băț de actualul Salonic, așadar în Grecia geografică bine-cunoscută. Cu toate astea, divergențele istorice dintre greci și macedoneni legate de acest ținut al Macedoniei antice încă nu au fost încheiate.

Revenind la Alexandru, acesta ajunge regele Macedoniei la numai 20 de ani și imediat începe să se confrunte cu răsculații greci care voiau regi pământeni (o dovadă că macedonenii nu erau văzuți drept greci sadea). Învinge pe tebani, cei mai puternici dintre greci, și ajunge la porțile Atenei unde îl aștepta Demostene. Atenienii văzând puterea tânărului rege hotărăsc să îl aleagă comandantul trupelor care vor merge să lupte împotriva perșilor care stăpâneau o bună parte din ținuturile grecești de coastă. Admirația lui Alexandru pentru cultura greacă și pentru oamenii de geniu ai acestei civilizații nu cunoștea margini. Fiind un avid cititior și un iubitor al cunoașterii, nu ar fi putut niciodată să-i considere pe greci inferiori lui sau să-i facă din oameni liberi, sclavi. Astfel că a purtat tot timpul un respect deosebit pentru aceste locuri, și a luptat tot timpul pentru a fi recunoscut ca fiind unul de ai lor, adică un grec cultivat, nu un macedonean necipolit. Mai târziu, Alexandru, după fiecare victorie împotriva perșilor, va trimite bogății și dovezi ale triumfului său în primul rând la Atena. Această nevoie de recunoaștere din partea atenienilor îl va urmări pe Alexandru totată viața, iar aceștia, în ciuda reușitelor sale, nu l-au considerat niciodată un grec adevărat.

Când a ajuns la Atena și a fost primit, mai mult din teamă, nu ca un cuceritor ci ca un fiu care se întoarce acasă din pribegie, l-a întâlnit pe filozoful cinic Diogene din Sinope. Și întâlnindu-l pe acesta la marginea unui drum stând la soare, auzind despre el mai dinainte, l-a întrebat dacă nu cumva are nevoie de ceva, iar Diogene i-a răspuns, fără să se teamă de măreția regelui macedonean, „dă-te din soare”. Auzind acestea, Alexandru a fost atât de impresionat încât ar fi spus că dacă nu ar fi fost Alexandru, ar fi vrut să fie Diogene. Pregătind armata pentru expediția împotriva perșilor conduși de regele Darius, Alexandru a cerut mai întâi sfat oracolului din Delfi. Și primind răspuns favorabil, chiar dacă nu erau zilele oracolului, a pornit la luptă. Forța armatei lui Alexnadru stătea în cavalerie și în falanga de hopliți. Falanga grecească, alcătuită din soldați înarmați cu lănci sau sulițe lungi de câțiva metri era invincibilă atâta timp cât nu era atacată din flanc sau din spate. Având alături de el generali cu experiență care îl slujiseră și pe tatăl său în multe bătălii, Alexandru a creat o armată perfect organizată, care nu a fost învinsă în nicio bătălie. Regele Darius al perșilor nu a luat niciodată în serios capacitățile militare ale lui Alexandru. Și tratând-ul cu superioritate, bazându-se de fiecare dată pe o armată uriașă, a crezut că îi va fi ușor să îl învingă pe tânărul rege. Dar Alexandru a învins de fiecare dată, chiar și atunci când era cu mult depășit numeric, iar Darius a refuzat mereu să îl confrunte direct, fugind cu carul său de luptă atunci când bătălia era pierdută. Imperiul persan era în acele vremuri un colos cu care grecii au preferat să negocieze, să se supună și să conviețuiască decât să se lupte. Astfel că multe din polisurile grecești au luptat alături de perși împotriva lui Alexandru. Asta nu trebuie să ne mire atât timp cât grecii, dacă nu se luptau cu invadatorii, se luptau oricum între ei.

Au urmat așadar ani lungi de războaie între Alexandru și Darius fără să existe o bătălie decisivă. Darius nu făcea decât să se retragă, iar Alexandru îl urmărea. Această cursă de-a șoarecele și pisica în care, ironic, pisica este alergată de șoarece, avea să se încheie tragic pentru regele perșilor. Ca ultimă soluție, Darius folosește un subterfugiu și îi trimite lui Alexandru o scrisoare în care îi cedează o bună parte din imperiul său cu condiția să ia în căsătorie pe una dintre fiicele sale. Alexandru nu a acceptat propunerea și a continuat campania. În urma unei bătălii importante, Alexandru ia mulți prizonieri persani și îi cade în mână chiar și soția regelui Darius, pe care a acesta însă o cinstește și o respectă cum se cuvine.

Cea mai importantă victorie a lui Alexandru împotriva perșilor a fost la Gaugamela. Se spune că aici Darius a trimis în luptă nu mai puțin de un milion de soldați. Cifra este cel mai probabil exagerată, dar dacă ne gândim la jumătate din această cifră, 500 de mii de soldați reprezintă oricium un număr considerabil. Darius a pierdut rușinos lupta și a fugit. Această bătălie a confirmat stăpânirea macedoneană în Asia și Egipt, acolo unde Alexandru ridică orașul Alexandria și va lăsa în urma sa o dinastie greacă, cea a ptolemeilor, care vor fi primii faraoni străini ai Egiptului. Lașitatea l-a costat scump pe Darius, care nu s-a ridicat în nicun moment la rangul lui Cyrus cel Mare, întemeietorul Imperiului persan, și a pierit ucis de niște soldați greci în timp ce fugea de Alexandru, ascuns într-o trăsură și deghizat în cetățean de rând.

Ajuns la porțile Babilonului, Alexandru începe să adopte din obiceiurile locului. Îmbracă haine persane, își ia neveste din părțile locului, dă banchete în fiecare seară, unde cheltuie o avere, iar armata sa, după lungile campanii și după atâtea câștiguri de bogății, începe să cunoască slăbiciune. Și după cum se spune că așchia nu sare departe de copac, Alexandru demonstrează că este mai degrabă fiul lui Filip decât al lui Ammon-Zeus, atunci când începe să cadă în patima băuturii și să recurgă la gesturi necugetate. Unul dintre aceste gesturi a fost uciderea bunului său prieten și tovarăș de arme Cleitos. Asta după ce mai înainte îl ucisese pe Parmenion și pe fiul acestuia Philotas, după ce acesta din urmă pusese la cale un complot ca să îl asasineze. Parmenion era unul dintre cei mai experimentați generali ai lui Alexandru, luptase în multe bătălii alături de Filip și își pierduse alți doi fii în bătăliile lui Alexandru. Dar uciderea lui Cleitos a fost una complet gratuită, cauzată de întunecarea judecății în urma unei beții zdravene la care macedonenii se dedau destul de des.

Se spune că acest Cleitos, la un banchet, după ce băuse câteva pahare, și căutând de mult să-i spună regelui ce are pe suflet, i-ar fi reproșat lui Alexandru că respectă mai mult pe perși decât pe greci, că văzând-ul îmbrăcat în haine persane și înconjurat de femei persane, si-a pierdut originea macedoneană și că, crezându-se fiu al lui Ammon s-a depărtat de tatăl său Filip, și altele asemenea. Alexandru îi dădu și el o replică la fel de tăioasă, dar Cleitos tot nu se lăsa și îl întărâta și mai tare pe Alexandru spunând-ui că ar fi bine să nu mai cheme al cină oameni liberi ca el care spun ce gândesc și să se înconjoare doar de sclavi care îl lingușesc. Alexandru, mânios, luă un măr de pe masă și aruncă cu el în Cleitos. Așa porni încăierarea. Cleitos fu scos în cele din urmă afară de prieteni, dar se întoarse pe ușă și mai îndrăzneț. Atunci Alexandru, văzând negru în fața ochilor, puse mâna pe o lance și îl străpunse pe Cleitos care căzu ucis. Acestea le povestește Plutarh, ca de altfel și Seneca, mai puțin amănunțit, care spune că Alexandru l-a ucis pe Cleitos pentru că nu fusese lingușit destul de acesta. Multă vreme a regretat gestul Alexandru, și părea că campania se va opri aici. Dar câțiva înțelepți din preajma sa îl făcură să se simtă mai bine și să treacă peste sentimentul de vinovăție. Asta nu îl împiedică pe Alexandru să îl ucidă mai apoi pe Menandros, un alt prieten al său, când acesta refuză să execute un ordin. Se spune că Alexandru începu să fie venerat și totodată temut precum un zeu, atât de cei pe care îi supunea cât și de cei din anturajul apropiat. Îi plăcea să fie lingușit și ajunsese plin de mândrie și vanitate. Iar cruzimea sa devenise din ce în ce mai pregnantă ceea ce nu făcea cinste unui fost elev al lui Aristotel.

Ajuns în India, la gurile Gangelui, Alexandru dă piept cu niște popoare războinice cu care are mult de furcă. Este nevoit astfel să recurgă la gesturi mai puțin nobile pentru a câștiga luptele – înșelăciunea. Încheind, așadar, cu aceștia o înțelegere, obține pacea, dar îi prinde apoi într-o ambuscadă și îi ucide pe toți. La fel procedează și cu filozofii care incitau la revoltă acolo unde armatele sale puneau piciorul. Pe toți aceștia Alexandru i-a spânzurat. În tot acest timp tânărul rege nu-i uita pe atenenieni cărora le transmitea – oare ați putea crede, voi atenienilor, câte primejdii înfrunt eu pentru a-mi câștiga buna faimă în fața voastră?

Alexandru era hotărât să ajungă la capătul lumii, unde nimeni nu mai ajunsese. Deja imperiul său era cel mai întins din istorie. Nimeni nu reușise să supună atâtea popoare și într-un timp atât de scurt. Dar uzura luptelor avea să își spună cuvântul asupra sa. Căpătând mai multe răni de-a lungul timpului, trupul lui Alexandru dădea semne de istovire și slăbiciune. În India era cât pe ce să fie omorât când fu lovit de o săgeată chiar în piept ce îi străpunse armura și îi ajunsese până la os. Săgeata fiind scoasă și primind îngrijiri, Alexandru și-a revenit și deveni și mai motivat să cucerească acest tărâm pe care într-un final l-a supus, ajungând cu armatele sale la Oceanul Indian.

Dar în spatele frontului începeau să aibă loc revolte. Satrapii persani se răsculau și nu mai țineau cont de stăpânirea macedoneană. În fond imperiul lui Alexandru era un imperiu de fier pe picioare de lut. Cucerind atât de multe teritorii într-un timp atât de scurt, lui Alexandru i-a fost imposibil să realizeze și consolidarea cuceririlor sale. Nu a reușit să introducă un sistem centralizat de conducere a imperiului. Imperiul era condus de Alexandru, dar Alexandru se afla întotdeauna pe câmpul de luptă pentru extinderea granițelor, deci de fiecare dată se afla la marginea imperiului său, și niciodată în centru. Încercarea de a-i face pe perși să treacă la obiceiurile macedonene, deci să îi convertească la cultura greacă nu pe calea armelor ci pe ceea a exemplului, nu a dat roade. Era cât se poate de evident că imperiul lui Alexandru, neavând nicio dinastie bine întemeiată, neconsolidat adminstrativ, eterogen etnic și fără niciun urmaș desemnat care să devină rege, va dispărea odată cu moartea întemeietorului. Ajuns așadar la Oceanul Indian, și crezând, probabil, că a ajuns la capătul lumii, Alexandru face cale întoarsă pe mare, unde navighează 7 luni și ajunge în Persia. Aici bucurându-se de reușita campaniei, dă o petrecere grandioasă unde propune o întrecere la băut vin. Despre acest episod, reprezentativ pentru a exemplifica excesele bahice ale macedonenilor, relatează Plutarh: Astfel, Promahos, cel care a băut mai mult, a ajuns până la doisprezece litri și a câștigat cununa de învingător, dar a mai trăit numai trei zile. Dintre ceilalți, patruzeci și unu au murit bând, fiind cuprinși de un tremur greu din pricina băuturii.

Tot în Persia Alexandru sărbătorește căsătoriile prietenilor săi cu femei persane, gândindu-se probabil că astfel va înlesni pe viitor legături diplomatice și dinastice cu acest popor. Mai târziu, ajuns la Ectabana, în Media, s-a dedat iarăși la mari sărbători și petreceri, excesle culinare și alcoolice fiind nelipsite. Dar tot aici, Hefaistion, cel mai bun prieten al lui Alexandru, cel pentru care se spune că Alexandru făcuse o pasiune aproape sexuală, avea să moară în urma unor excese alimentare. Relația dintre cei doi era încărcată de erotism, un erotism specific perioadei și mai ales specific culturii grecești care încuraja relațiile de tip maestru-ucenic, sau dintre doi bărbați frumoși, relații care uneori degenerau în homosexualitate. Moartea lui Hefaistion a fost pentru Alexandru cea mai dureroasă pierdere suferită. Imediat a fost cuprins de o stare de nebunie și încurajat de o profeție a zeului Ammon care îi spusese că lui Hefaistion trebuie să-i fie aduse sacrificii ca unui erou, a pornit iar la război împotriva neamului cossailor, cărora le-a ucis toți tinerii în semn de sacrificiu de împăcare pentru moartea prietenului său.

Alexandru se îndrepta acum spre Babilon, cu intenția finală de a se întoarce acasă, și îi tot apăreau semne tulburătoare care nu prevesteau lucruri bune. Dar acesta nu le-a luat în seamă, deși era un superstițios, și ajungând în Babilon a început să petreacă și să benchetuiască după cum îi era obiceiul. Despre moartea lui Alexandru nu se știe cu exactitate cum s-a întâmplat. Pe de o parte se spune că a fost otrăvit când într-o seară un cetățean din Media l-a poftit să petreacă la el acasă. Alexandru s-a dus, și bând la acest med toată noaptea și ziua următoare, a început să se simtă rău și să aibă călduri. Adică era cuprins de febră. Fiind atât de încins și având o sete foarte mare, Alexandru, pentru a se răcori a continuat să bea vin și din această cauză a început să delireze și a doua zi a murit. Pe de altă parte povestea ar fi mai nuanțată. Se pare că Alexandru suferea de călduri de ceva timp dar nimeni nu băga de seamă, iar el, pentru a nu-și arăta slăbiciunea în fața supușilor săi, nu a spus nimic nimănui. Cum era posibil ca un semizeu să fie răpus de o boală? Este posibil să se fi îmbolnăvit în urma expediției în India, unde este bine consemnat faptul că o parte din armata sa a fost răpusă de o boală misterioasă, posibil holeră sau malarie, datorită condițiilor climaterice nefavorabile, a lipsei hranei și a apei potabile. Cert este că Alexandru a stat în Babilon cel puțin o săptămână cu această boală gravă fără să fie tratat. Cu trei zile înainte de a muri Alexandru deja numai putea să vorbească, si orice tratament ar fi fost inutil. La data de 28 iunie moare, la vârsta de 33 de ani. Asupra morții sale planează și astăzi suspiciuni. Fie că a murit de o bolă luată din India, fie că a fost ucis de propriile excese alcoolice, sau fie că a fost asasinat prin otrăvire, Alexandru cel Mare dispare din istorie la fel de repede cum a și apărut. Iar imperiul său, de o vastitate nemaiîntâlnită până atunci, începe treptat să se fărâmițeze în mici regate conduse de foștii săi generali, din care s-au remarcat Seleucos și Ptolemey, primul întemeind Imperiul seleucid iar al doilea dinastia ptolemeică a Egiptului, ca într-un final să dispară definitiv.

Destinul acestui tânăr rege macedonean, care în 13 ani a eliberat cetățile grecești, a supus Imperiul persan, a cucerit Babilonul și Mesopotamia, l-a învins pe regele Darius, și a ajuns până la Oceanul Indian, este formidabil. Iar moartea sa nu face decât să contribuie și mai mult la legenda personalității sale, legendă plină de mister și fascinație. Alexandru cel Mare este atât un exemplu cât și un cotraexemplu. Un exemplu pentru că este dovada vie a capacităților nelimitate ale geniului uman, care poate să înfăptuiască lucruri ce par a fi peste putință de realizat. Iar contraexemplu pentru că ne arată la ce poate să conducă lipsa de măsură și excesele unei vieți îndestulătoare. Punând în practică preceptele filozofice ale pedagogului său Aristotel, Alexandru probabil că ar fi devenit un bun orator sau un rege-filozof, ar fi avut o viață liniștită și ar fi făcut metafizică. Dar ținând cont mai mult de sfaturile lui Leonidas, profesorul său de arme și disciplină militară, Alexandru a făcut istorie. 

Nu îmi este teamă de o armată de lei condusă de o oaie. Îmi este teamă de o armată de oi condusă de un leu.

Napoleon Bonaparte, Revoluția franceză, Grande Armée și alte zarzavaturi istorice

Simplificând lucrurile putem spune, din capul locului, fără să fim acuzatori ci doar făcând o simplă constatare, că Napoleon Bonaparte a fost un dictator și a trăit pentru război. Fiind un militar de carieră el nu a știut să trăiască altfel, orice s-ar spune. Asta nu îl face însă un personaj negativ sau unul pozitiv. Termenul de dictator nu trebuie înțeles aici în sensul peiorativ, de criminal de război, așa cum a căpătat termenul notorietate în perioada celui de-al Doilea Război Mondial grație unor personaje reprobabile precum Stalin, Hitler sau Mussolini. Napoleon a fost dictator pentru că a deținut la un moment dat întreaga putere în stat. Și nu trebuie uitat faptul că Napoleon a fost omul vremurilor în care a trăit iar dictatura sa poate fi înțeleasă mai degrabă ca o necesitate, deci păstrând aici sensul inițial al cuvântului așa cum a derivat el din Roma antică (în Imperiul roman dictatorul era un magistrat superior, ales de senat, în vreme de război sau răscoale pe o perioadă de șase luni, cu puteri nelimitate). Deci putem spune că Napoleon a fost un dictator, dar un dictator în menieră antică, un dictator de conjunctură și context istoric. Drept urmare, o necesitate.

La fel cum și Revoluția franceză poate fi considerată ca fiind o necesitate a istoriei, chiar dacă maniera în care și-a pus în practică ideile a fost una cât se poate de despotică. Ar trebui totuși să înțelegem un aspect, și anume că în perioada în care Napoleon a trăit, dictatura militară era o formă legitimă de guvernământ. Majoritatea monarhiilor europene erau conduse de către militari de carieră, de fapt nici nu se putea altfel. Un rege sau un principe nu putea să își facă dovada calităților sale de conducere decât și în primul rând pe câmpul de luptă. Această tradiție devenită regulă și ideal o întâlnim însă din cele mai vechi timpuri la fel cum o întâlnim și cu mulți ani după dispariția lui Napoleon. Și asta pentru că democrația ca formă de guvernământ, în care puterile în stat sunt separate și există militari de carieră și politicieni de carieră, este o noțiune relativ nouă în istoria lumii. Monarhiile au fost prin definiție absolutiste, cu mici excepții în cazul Angliei, dar și aici destul de târziu. Democrația, raportată la istoria politică și socială a Europei, este un copil nou născut. Europa și întreaga planetă privită social, este la început în ceea ce privește drepturi și libertăți, constituție și legi. Lumea întreagă a trăit mult mai mult în totalitarism și dictatură decât a făcut-o în democrație și libertate. Noi încă nu avem experiența și o tradiție solidă a acestor idei nobile, schițate rudimentar și utopic pentru prima dată în 1789, de către iluminismul francez și de către mai sus amintita revoluție franceză. Și drept dovadă că lumea mai lesne se întoarce către totalitarism decât să meargă înainte către democrație, o fac evenimentele politice și sociale recente. Revenind la Napoleon, sunt câteva aspecte pe care le putem observa din conduita politică și militară a acestui tunar aventurier din Corsica.

Primul aspect pe care îl observăm este faptul că după fiecare război câștigat de către Napoleon, a urmat o pace proastă, dar o pace făcută parcă premeditat prost, astfel încât să existe toate premisele unei noi conflagrații. Parcă Napoleon nu voia cu adevărat să își nimicească adversarii, adversari care în marea majoritatea a cazurilor erau cei care porneau ostilitățile, și tot aceștia, după înfrângeri dezastroase, solicitau condiții de pace și armistițiu, pe care Napoleon le oferea politicos. Nu-i de mirare că s-a luptat împotriva a numai puțin de 6 coaliții formate succesiv, care la fel de bine ar fi putut să nu existe dacă acesta ar fi luat niște decizii mai bune la momentul potrivit și ar fi fost mai intransigent. Dar perioada napoleoniană este (încă) perioada războiului văzut ca ceva plin de romantism. Este perioada duelurilor pentru onoare și a respectului pentru adversarul care a dat dovadă de bravură pe câmpul de luptă și care din acest motiv merită să primească dreptul de a mai lupta și altă dată. Împotriva acestor principii nobile și baroce, se ridică unul dintre cei mai importanți filozofi ai secolului 19, Arthur Schopenhauer. El dedică câteva scrieri acestui subiect, vorbind pe larg despre inutilitatea și absurditatea duelurilor pentru lezarea onoarei, a războiului și despre atitudinea și mina gravă în fața ghilotinei a condamnaților la moarte. Pentru noi, oamenii secolului 21, idei precum lezarea onoarei, cuvântul dat care trebuie ținut, patriotism, romantism, cavalerism etc. sunt complet desuete. Ele nu mai fac subiectul unei analize atente, nu mai vorbim de însușirea lor. Lumea lui Napoleon trebuie înțeleasă în contextul sfârșitului secolului 18 începutul secolului 19. Poate așa se explică cum, de pildă, pe austrieci Napoleon ar fi putut să-i învingă definitiv după Austerlitz, în 1805, și Viena să fie transformată într-un arondisment franțuzesc. La fel și pe prusaci, pe care i-a învins și chiar i-a desființat ca stat (în locul lor înființând Confederația Rinului) dar asta nu i-a împiedicat pe urmașii lui Frederic cel Mare să formeze noi alianțe împotriva Franței și să reia ostilitățile în scurt timp. Cu rușii Napoleon mai întâi tratează, pe criterii istorice de prietenie și înțelegere, apoi leagă alianțe, ca în final să pornească război când acesta află că țarul Alexandru I încheie în secret tratate economice cu Anglia, încălcând astfel embargoul impus perfidului albion. Războiul din 1812 împotriva Rusiei țariste a fost un război complet inutil, și făcut doar din orgoliul de preamărire al unui împarat închipuit, care nu avea nici cunoștințele și nici tradiția milenară a marilor familii imperiale europene. Pe spanioli Napoleon îi ține o perioadă în spatele expansiunii granițelor din est, ca mai apoi, după ce poporul spaniol, cu ajutorul propagandei britanice, devine nemulțumit de faptul că le va fi rege un Bonaparte (Napoleon îl pune rege în Spania pe unul din frații săi) să își concentreze toate forțele pentru a duce un război de guerrillă, care va fi pierdut înainte de a începe. În Spania Napoleon își va ține blocate trupele de elită la fel și pe cei mai experimentați mareșali, fără niciun rezultat. Pe italieni îi cucerește și îi unifică forțat. Pentru a putea să îi controleze mai ușor pune drept rege al puternicului regat al Neapolelui pe unul dintre mareșalii săi, Joachim Murat, cel care îi era și cumnat. Dar poporul italian încă nu era pregătit să se unifice, și cu siguranță nu în condițiile impuse de Napoleon care nu ezită să comită sacrilegiul de a purta război împotriva Statului Papal și a Papei. În tot acest timp Imperiul austriac încă nu renunțase la ideea de a recupera de la francezi nordul Italiei, bogat în resurse.

Ideea de a-și pune membrii familiei în poziții politice importante în toate teritoriile cucerite, creează treptat un efect de bumerang, și din ceea ce se dorea a fi un sistem de alianțe familiale indestructibile acesta devine un butoi cu pulbere, pentru că și rudele lui Napoleon sunt avide după putere și preamărire. Aceștia vor tot mai multă influență. În Spania, în Germania, în Olanda, în Italia, membrii familiei Bonaparte nu mai țin cont de instrucțunile primite de la împărat și devin tot mai incomozi. Și când te gândești că erau toți niște corsicani neciopliți care nu părăsiseră niciodată insula din Mediterană. Pe aceștia nu îi recomanda nimic să se afle în pozițiile pe care le ocupau, de prinți și regi, doar relația de rudenie cu împăratul Napoleon.

Pe englezi Napoleon a vrut tot timpul să-i cucerească, grație animozităților istorice dintre cele două popoare. Pregătise chiar și o invazie pe mare, dar după ce își pierde flota la Trafalgar, în 1805, în fața Imperiului britanic, grație manevrelor neinspirate ale amiralului Villeneuve, planurile sunt spulberate. Astfel că inițiază blocada continentală, un sistem de embargo economic cu scopul de a izola Anglia. Din nou efect de boomerang, pentru că în timp ce Anglia e izolată, continentul european începe să sufere, pentru că de blocadă nu beneficiază decât Franța, care cu resursele stoarse din teritoriilor subjugate trebuie să întrețină o armată colosală. În tot acest timp sute de mii de soldați mor pe întregul continent european pentru nicio cauză majoră, în micro conflicte militare care sărăcesc tot mai mult imperiul de resursa cea mai de preț – soldații.

Și cu toate acestea nu poți să nu fi fascinat de personalitatea acestui corsican devenit împarat al unui imperiu cum poate doar Carol cel Mare mai realizase înaintea sa. Napoleon a schimbat fața Europei, atât în bine cât și în rău. În bine pentru că, pe de o parte a creat, involuntar sau nu, premisele necesare pentru unificarea și emanciparea unor noi state europene, care mai târziu vor deveni Germania și Italia, și i-a readus la viață pe polonezi, care erau practic dispăruți din istorie, creând un stat puternic la granița de est a Europei. Din acest motiv, polonezii păstrează și acum un respect sacro-sanct petru Napoleon, mai ales că acesta a și fost căsătorit cu o poloneză. A creat codul civil francez care va deveni un model de legiferare civilă pentru întreaga Europă, și nu în ultimul rând a modernizat Franța și mai ales Parisul, care a devenit una dintre cele mai spectaculoase și moderne capitale ale lumii grație unor planuri făcute de Napoleon. În rău, pentru că Napoleon a creat un precedent în ceea ce privește războiul total și mondial. Primele scântei ale unei viitoare conflagrații mondiale, în care să fie angrenate toate statele Europei, cel puțin, au apărut în vremea lui Napoleon. La exact 99 de ani după înfrângerea definitivă a lui Napoleon la Waterloo, izbugnește Primul Război Mondial. Războialele napoleoniene au adus cu ele totodată un aer de romantism, de spirit de aventură, de patriotism și eroism, spirit cu care vor fi animați toți acei tineri care vor merge să lupte în prima conflagrație mondială. Din nefericire războiul mondial a depășit cu mult așteptările, iar generalii la fel ca și soldații au pornit în acest război având o idee total greșită despre cum ar trebui să se desfășoare un astfel de război în care lumea este împărțită în două tabere. Tactica generalilor, logistica și pregătirea armatelor, erau toate depășite de înzestrarea și inovația tehnologică a vremii. Cu alte cuvinte, se luptau niște armate care încă mai practicau arta războiului ca pe vremea lui Napoleon, chiar dacă acum aveau la dispoziție arme automate și semi- automate în loc de muschete, nave de război blindate și cu motor, nu corăbii cu vele, tunuri care puteau arunca proiectile la câțiva zeci de kilometrii, camioane de transport, nu cai, chiar și tancuri. Nu-i de mirare că, datorită acestui aspect, adică armate cu mentalitate și o pregătire rămase un secol în urmă, au murit pe câmpurile de lupte zeci de milioane de soldați. Dacă dăm la o parte factorul uman și privim întreaga perioadă napoleoniană ca pe un mare roman de dragoste, război și eroism, lectura este dintre cele mai bune – acte de vitejie, eroi cu nume de generali și mareșali, mari bătălii, dramatism, povești de iubire cu final nefericit, intrigi de curte, politicieni corupți, trădări, avem astfel toate ingredientele pentru o capodoperă literară. Și s-a scris mult despre aceasta perioadă, atât studii științifice cât și literatură. Prin anii 70 ai secolului trecut existau în întreaga lume 400 de mii de lucrări despre Napoleon și perioada napoleoniană. 400 de mii! Între timp numărul cu siguranță a crescut. Într-adevăr, despre niciun alt mare conducător nu s-a scris atât de mult.

O altă statistică pe care am găsit-o recent spune că, într-un top 10 al celor mai mari si pricepuți conducători de oști, Napoleon ocupă prima poziție. Statistica respectivă este una care folosește criterii științifice și ecuații matematice pentru a determina calitatea generalilor. Napoleon, așadar, este peste marii eroi ai Antichității – Alexandru cel Mare, Hannibal sau Cezar. Asta spune ceva. Și da, nu putem să negăm, oricât de cârcotași am fi și oricât de porniți împotriva lui Napoleon, că acesta nu a fost un mare general și un mare conducător. Într-adevăr, numărul bătăliilor duse de acesta și câștigate, într-o perioadă în care mai existau și alți mari generali pe care chiar i-a confruntat (austriacul Blucher, rusul Kutuzov sau britanicul Duce de Wellington), nu poate fi trecut cu vederea. Dar ca orice mare om de arme ajuns în fruntea unui stat, și Napoleon a căzut în capcana politicianismului. A fost foarte dificil pentru el (și pentru cine nu ar fi?) să împreuneze meseria de împărat cu aceea de general șef. Crezând că poate fi la fel de priceput și în politică la fel cum este în arta războiului, Napoleon a început să facă greșeli, și treptat să își piardă din mână imperiul. Tot ce cucerise pe câmpul de bătălie, cu sacrificii umane imense, a pierdut în culisele politicii naționale și internaționale. Oricât de genial ai fi nu poți să te pricepi la fel de bine atât în război, cât și în politică sau treburi administrative. Această patologie a puterii o întâlnim des în istorie. Cei care suferă de această maladie manifestă o lipsă totală de încredere în anturajul personal și vor să controleze toate aspectele care țin de conducerea statului. Devin astfel copleșiți de volumul de muncă și sclavi ai propriilor excese. Napoleon se implică chiar și în activitățile artistice, ajungând să aprobe sau să dezaprobe ce spectacole de teatru se pot juca. Asta nu este ceva nou la Napoleon. El a fost pe lângă un mare general și un maestru al propagandei și cenzurii. Fără propagandă și cenzură Napoleon nu ar mai fi fost Napoleon, pentru că aceste două elemente au cotribuit și ele la crearea unui adevărat mit al lui Bonaparte. Putem spune ca Napoleon a câștigat multe bătălii, dar a făcut și propagandă acestor bătălii astfel încât posteritatea să vorbească și după o mie de ani despre ele, la fel cum se vorbește azi despre victoriile lui Alexandru cel Mare, pe care corsicanul îl considera drept model.

În privința patologiei puterii, Napoleon nu este un caz singular. Ba chiar istoria ne învață că există o regulă în privința patologiei puterii. Toți marii generali care au ajuns și șefi de stat au dispărut împreună cu tot ceea cea ce construiseră. Interesant este că foarte puțini oameni de arme nu au fost atrași de mirajul puterii absolute. Ce-i drept, victoriile aduc victorii, iar încrederea în puterile proprii este de nestăvilit atunci când ai la picioare întreaga lume. În acel moment crezi că te pricepi la toate. Nimic nu îți mai este străin. Greșeala capitală pe care mulți au făcut-o. Majoritatea acestora, o dată ce s-au remarcat pe câmpul de luptă, treptat au ajuns să se înalțe până la cele mai înalte ranguri, ca în final să devină conducătorii supremi ai unui imperiu. Napoleon este cel mai tipic caz, pentru că spre deosebire de Alexandru cel Mare, Hannibal sau Cezar, acesta nu s-a născut într-o familie domnitoare, nici măcar într-o mare nobilime. El nu a moștenit nici măcar un rang princiar. Drept urmare a fost nevoit să își facă loc în ierarhia socială prin propriile forțe. A pornit de jos, de la o școală militară, pentru care tatăl său s-a străduit din răsputeri să o poată urma, iar acest aspect este demn de apreciat. Tot ceea ce a reușit Napoleon a fost prin muncă, dăruire și sacrificiu, și dintr-un corsican anonim ajunge împăratul Imperiului francez. Cazul său este unic în istorie. Prin comparație, Alexandru Macedon s-a născut prinț al Macedoniei, tatăl său Filip era rege. Astfel că a moștenit un regat. La fel și Hannibal, care moștenește de la tatăl său, Hamilcar, Imperiul cartaginez. Cezar provenea din marile familii nobiliare al Romei, astfel că i-a fost la îndemână să devină un politician iscusit și apoi să își ridice și o armată cu care va trece Rubiconul și se va proclama dictator. Nici Attila nu face notă discordantă. Școlit la Roma, moștenește un regat căruia îi extinde granițele. Poate singurii cu care ar putea să își asemene destinul Napoleon, au fost niște regi mongolo-asiatici, pe numele lor Ghinghiz-Han și Tamerlan, care au ridicat din vastele stepe ale Asiei centrale, cele mai mari imperii pe care le-a cunoscut umanitatea, Imperiul mongol și Imperiul timurid. Nici Ghinhiz-Han nici Tamerlan nu s-au născut în mari familii nobiliare, și singurul lucru care i-a ridicat în cele mai înalte ranguri au fost calitățile lor excepționale pe câmpurile de bătălie.

Dar a mai existat un aspect al ascensiunii fulminante a lui Napoleon, și anume generalii și soldații. Adică resursele umane. Iar acesta este cel mai important aspect. Fără o armată gata să îl urmeze oriunde, și fără niște generali cel puțin la fel de pricepuți ca și el, Napoleon ar fi dispărut din istorie la fel de repede cum a și apărut. Fără un Lannes, Murat, Ney, Davout, Massena, Berthier și mulți alți generali și mareșali, Franța revoluționară s-ar fi mărginit probabil la granițele ei  naturale, și nu ar fi ajuns la Moscova. Marele noroc al istoriei Revoluției franceze a fost că a dat lumii niște ofițeri geniali, care au urcat treptat în rangurile armatei revoluționare prin acte de cruaj și eroism demne de cărțile de istorie. Dar tot acești mareșali aveau să îl și trădeze pe Napoleon, în momentul când era evident că acesta nu mai poate ține piept coalițiilor care nu încetau să se formeze împotriva sa și când starea de război permanent în care se afla Franța de mai bine de două decenii devenise insuportabilă. Când a început să își piardă mareșalii, Napoleon a pierdut implicit și armata, iar cand a pierdut armata a pierdut și imperiul. Este de notorietate cazul mareșalului Bernadotte, care în 1810 întoarce armele împotriva lui Napoleon, trece în tabăra suedezilor, se luptă împotriva francezilor în cea de-a șasea coaliție din 1813, și ulterior devine rege al Suediei și Norvegiei.

Napoleon a avut alături de el mareșali care au dat peste 20 de bătălii, și care au fost răniți tot de atâtea ori. L-au urmat din Italia până în Egipt, și din Egipt până în Spania. Uzura războaielor și-a spus cuvântul asupra acestora, la fel și asupra lui Napoleon, care în ultima sa mare bătălie, la Waterloo, nu mai era decât o imagine palidă a celui ce fusese Napoleon la Austerlitz, Marengo, Lygni sau Lodi. Chiar dacă în memoriile sale Napoleon dă vina pentru înfrângerea de la Waterloo pe incompetența unor mareșali care altădată îi adusese victorii strălucite, cum a fost de pildă Ney, totuși, indiferent dacă Napoleon ar fi câștigat la Waterloo, asta nu ar fi schimbat cu nimic situația gepolitică a vremii. Franța într-un final tot ar fi fost învinsă. Bătălia de la Waterloo nu mai putea salva imperiul, cel mult ar fi putut garanta Franței condiții mai bune la tratativele de pace. Incapacitatea diplomatică a lui Napoleon de a încheia o pace durabilă cu cel mai mare dușman, Imperiul britanic, încă din 1805 când Europa continentală se afla la picioarle sale, și dorința acestuia de a forma un clan al Bonapartiștilor care să guverneze întreaga Europă, i-au fost într-un final fatale.

Pe de altă parte, în ciuda părerii comune, Napoleon nu a împărtășit niciodată principiile iluministe ale revoluției franceze. El nu era un republican, ci un imperialist. Drept dovadă că a și instaurat în 1805 imperiul și s-a încoronat împărat, sfidând parcă opinia publică, opinie publică care cu câțiva ani înainte, sub pretextul libertății, egalității și fraternității, dar mai ales sub pretextul lipsei de pâine, îi ghilotinase pe regele Ludovic al XVI-lea și pe regina Maria-Tereza, și abolise monarhia. Violența teribilă a revoluției franceze, al cărei simbol devenise peste noapte eșafodul, nu era pe placul lui Napoleon, care era un militar de carieră și pentru care disciplina era literă de lege. Napoleon cel mult a tolerat revoluția și pe revoluționari, dar niciodată nu s-a amestecat cu aceștia. El era în cel mai bun caz un burghez care a salutat revoluția burgheză și schimbarea de regim, dar nu a ținut cont de necesitatea istorică a emancipării proletariatului, ca să îl cităm pe Marx. Acesta este aspectul pe care ideologii comunismului îl reproșează lui Napoleon. Și anume că nu a continuat împlinirea revoluției, care în viziunea lui Marx, Engels și mai târziu Lenin, trebuie să înceapă prin revolta burgheziei (cu concursul proletariatului, adică al muncitorimii), deci a clasei de mijloc, care însemna detronarea monarhilor și a claselor privilegiate nobiliare, ca mai apoi burghezia la rândul ei sa fie detronată de către proletariat, și astfel să se ajungă la ultimul stadiu al dezvoltării sociale unde nu mai există clase sociale, ci doar muncitori fericiți. Marea problemă a acestei ideologii radicale este faptul că omite din capul locului o altă clasă socială, care este predominantă și reprezintă cu adevărat poporul și anume țărănimea. Pentru a rezolva această problemă, comunismul îi bagă din pix pe țărani în statistica proletariatului. Țăranul devine astfel muncitorul care nu are mijloace de producție și își câștigă existența exclusiv prin puterea brațelor sale, adică proletar. Dar aici apare o altă problemă. Munca țăranului nu este industrializată. Când a vorbit de proletariat, Marx înțelegea prin proletariat muncitorul din industrie, care era, pe bună dreptate, exploatat de marii industriași până la limita suportabilității. El nu a avut în vedere în niciun moment țărănimea, și asta pentru că nu îl interesa această non-clasă socială. Marx lupta pentru drepturile acelei clase sociale din care și el făcea parte, clasa proletariatului. Ideile sale însă au fost răstălmăcite mai târziu de Lenin, care înțelege că va trebui să facă ceva cu această clasă socială tot mai numeroasă. Mai întâi se folosește de puterea propagandei și îi folosește pe țărani drept carne de tun pentru manevrele sale revoluționare, iar mai apoi decide să facă din țărani niște proletari, adică le confiscă averile și mijloacele rudimentare de producție, și începe să-i înregimenteze forțat în marea industrie. Această idee criminală împotriva dreptului și a libertății a continuat să fie implementată în viitorul bloc comunist din anii 50 în toată Europa de Est. Aceasta este în rezumat istoria ideologiei comuniste și a colectivizării forțate.

Revenind la Napoleon, este bine știut din istorie faptul că atunci când s-au schimbat regimurile, sau au avut loc importante mișcări sociale, singura instituție care a rămas aceeași indiferent de vremuri a fost armata. Armata și-a păstrat dintotdeauna identitatea, fie că a servit regi, împărați sau președinți. Din acest punct de vedere putem spune că armata a știut să profite de fiecare dată de schimbările din climatul politic și social. Este poate cel mai sigur loc în care să te afli atunci când există instabilitate politică și socială, și asta pentru că acele mari schimbări nu se pot face decât cu ajutorul armatei. Indiferent de cine iese câștigător, armata este la adpăost, pentru că nu face decât să execute ordine. Revoluțiile, loviturile de stat și războaiele nu se pot face decât cu armata. Armata ca instituție nu a fost niciodată în pericolul dispariției. Au existat, ce-i drept, momente când au avut loc epurări în rândul armatei, când au fost decapitați conducătorii armatei, dar armata ca instituție nu a dispărut niciodată și a jucat de fiecare dată un rol decisiv în istoria statelor. Istoria lumii este în fond istoria armatelor. Și Napoleon a înțeles cel mai bine acest aspect. Niciodată în istorie nu a existat o armată mai bine pregătită și mai profesionistă decât marea armată a lui Napoleon. Napoleon este cel care a readus la viață principiul armatei profesioniste și bine antrenate, a tacticii de luptă, și a ofițerilor de carieră, principiu implementat pentru prima dată de Gaius Marius în Imperiul roman, dar care o dată cu dispariția Romei ca putere a lumii, a disparut și el. Până la Napoleon, timp de mai bine de un mileniu armatele europene au fost alcătuite fie din soldați slab pregătiți sau mercenari, fie din nobili sau țărani, care trebuiau să își plătească singuri înzestrarea cu armament și tehnică de luptă și care se luptau fie din obligație, fie din necesitate, dar niciodată din principiu.

Nici măcar la 1600, în timpul Războiului de 30 de ani, nu întâlnim armate profesioniste. Și nici măcar în timpul țarului Petru I al Rusiei și al lui Carol al XII-lea al Suediei, principalii actorii pe scena lumii în secolul 18, armatele nu sunt alcătuite din soldați și ofițeri de meserie care să aibă o pregătire temeinică și sistematică în știința războiului. Tactica de luptă lipsește cu desăvârșire în secolele 17-18, iar confruntările armate nu sunt nimic altceva decât o luptă față în față, uneori la distanțe de câțiva zeci de metri, între cine deține mai multe guri de foc, adică tunuri, muschete sau archebuze. Armata devine cu adevărat o instituție de tradiție abia în timpul lui Napoleon, și asta înseamnă că armata devine o meserie și o carieră unde nu era o condiție prestabilită că vei avea șanse foarte mari să mori la prima confruntare. Șansele de supraviețuire ale soldaților pe câmpul de luptă cresc exponențial în vremea lui Napoleon și asta datorită tacticii superioare de luptă, și rațiunii generalilor care nu se sfiesc să șarjeze alături de cavalerie. Așa se explică faptul că în urma unor bătălii unde se confruntau o sută de mii de oameni, să nu existe mai mult de 10 la sută victime. Un exemplu grăitor în acest sens este bătălia de la Austerlitz, unde Imperiul francez s-a confruntat cu a treia coaliție alcătuită din forțe ale Imperiului austriac și Imperiului rus. În această bătălie Napoleon a avut la dispoziție între 65 și 75 de mii de soldați, în timp ce rușii și austriecii au avut cumulat între 85 și 95 de mii. Și cu toate acestea pe câmpul de luptă s-au înregistrat mai puțin de 20 de mii de victime. Francezii, care au ieșit victorioși, au pierdut mai exact 1.288 de soldați dintr-un total de 70 de mii! În timp ce rușii și austriecii au înregistrat 16 mii de soldați morți pe câmpul de luptă. Această diferență considerabilă a făcut-o bineînțeles pregătirea și calitatea armatei franceze. Armata creată de către Napoleon, așa numita Grande Armee, cu soldați bine instruiți, tehnică de luptă, generali de geniu și o logistică bine pusă la punct poate fi considerată cea mai puternică armată pe care istoria a cunoscut-o. Cu o astfel de armată nu e de mirare că Napoleon a reușit să supună într-un deceniu întreaga Europă. Ceva asemănător regăsim în armata celui de-al 3-lea Reich, în 1939, când Adolf Hitler pornește războiul fulger împotriva aliaților, și reușește să ajungă la Paris în mai puțin de 2 luni, și să pună sub stăpânirea sa întregul continent european. Hitler, ca si Napoleon, a avut la dispoziție un corp ofițeresc formidabil, soldați bine pregătiți tehnic și tactic și niște generali de excepție. Chiar dacă Hitler recunoștea că era un mare admirator al lui Frederic cel Mare și a încercat să implementeze în armata nazistă aceeși disciplină și pregătire de inspirație prusacă, totuși, personalitatea și reușitele lui Napoleon, chiar dacă era francez, nu puteau să fie trecute cu vederea de către Fuhrer și dacă nu s-a inspirat din campaniile lui Bonaparte, cu siguranță Hitler l-a studiat temeinic.

Napoleon Bonaparte rămâne în istorie drept un personaj fascinant, un geniu al tacticii de luptă, un incredibil motivator pentru trupele sale, care l-au urmat oriunde, pe orice câmp de bătălie și împotriva oricărui adeversar chiar și atunci când șansele de victorie erau insignifiante. Un om de arme cum doar Antichitatea a mai oferit și de aceea personalitatea sa se întrepătrunde atât de bine cu mitul și legenda. Studiat și azi în marile academii militare, Napoleon și-a câștigat pe deplin meritul de a rămâne alături de Hannibal, Alexandru cel Mare, Cezar, Ghinghiz-Han, Cyrus cel Mare, Carol cel Mare și Scipio africanul, unul dintre cei mai mari conducători militari din istoria omenirii.

Estetica adevărului

H.R. Patapievici, pe care nu încetez să îl admir și să îl aduc în discuție cu fiecare ocazie, și asta pentru că nu există carte pe care acesta să o fi scris și din care să nu extrag cel puțin o idee importantă despre viață, face o afirmație în cartea Două eseuri despre paradis și o încheiere care m-a pus pe gânduri.

Spune acesta la pagina 88 (…) În manifestare, ca lucru, frumosul și adevărul stau împreună. (…) Dispariția frumuseții în lumea modernă corespunde unei transformări a esenței adevărului.

Afirmația, pusă în contextul subiectului cărții, face referire în principal la domeniul artei, dar se extinde naturalier(sic!) și asupra ideii de adevăr în genere, sau adevărului ca valoare umană universală. Ceea ce nu am putut să înțeleg din această afirmație este convingerea autorului cum că adevăul este și trebuie să fie însoțit întotdeauna de frumusețe. Astfel că am încercat să mă lămuresc punându-mi mai multe întrebări.

Așadar, fără frumusețe nu există adevăr și fără adevăr nu există frumusețe. Cum e posibil? Mă întreb, oare frumusețea nu poate să fie și înșelătoare? Dacă frumusețea însoțește substanțial adevărul oare nu pot exista și aparențe, înșelătorie, eroare? Oare știm tot timpul că acolo unde este frumusețe există și adevăr? Ce ne atrage la adevăr este frumusețea ascunsă a acestuia? Aici cred că intervin facultățile de judecată ale omului, adică discernământul. Oare adevărul se poate manifesta doar în prezenta frumuseții? Există această condiție sine que non a adevărului?  Adevărul nu poate fi însoțit și de urâțenie, de ceva respingător? Putem oare să distingem adevărul de minciună bazându-ne exclusiv pe criterii estetice și pe o intuiție a frumosului? Este până la urmă adevărul și o problemă de natură estetică? Să nu uităm că în literatură avem o estetică a urâtului, cea a lui Arghezi, dar nu am auzit până acum de o estetică a adevărului.

Atâtea întrebări și niciun răspuns, care nu denotă faptul că autorul acestor rânduri se află în confuzie, ci că este pe drumul căutării, că e pe cale să se lămurească, atâta timp cât crede că a pus întrebările corecte. Și ca un mic ocol, legat de acest aspect trebuie spus că, cultura în general și filozofia în particular nu îți oferă vreun răspuns la nicio întrebare gata formulată, ci te învață să pui întrebările corespunzătoare, propriile tale întrebări la propriile tale nelămuriri. Te pune pe drumul căutării răspunsurilor. Este mai degrabă o punere în temă decât o soluție universală asupra temei.

Și totuși, de ce iubesc oamenii adevărul? Pentru că este atrăgător din punct de vedere estetic (aici esteticul și atracția trebuie înțelese, firește, la nivel superior) pentru că le este folositor, sau pentru că acesta corespunde propriei lor interiorități? Nu am simțit oare cu toții atunci când am spus un adevăr că suntem în deplin acord cu noi înșine, pe când atunci când am spus o minciună am simțit un fior de vinovăție, un dereglaj? Cu siguranță, și asta se întâmplă pentru că avem o morală, și înainte de estetică avem o etică, un sistem de valori cu care ne ghidăm în viață, astfel încât să nu ajungem să avem un conflict nici interior, cu propria noastră ființă, și nici exterior cu lumea înconjurătoare – trupul și sufletul în perfect echilibru. Deplinul nostru acord cu existența, cu faptul de a fi în lume și a ființa, adică cu ceea ce Heidegger numește Dasein, nu se realizează decât în circumstanțele unei retorici a moralității, și nu a esteticii. Deci criteriile adevărului țin mai degrabă de o filozofie a imperativelor (morala kantiană) decât de una a proporțiilor ideale ale formei (estetica grecilor antici).

Spunem adevărul pentru că e moral nu pentru că e frumos. Pentru că ne ajută să ființăm, cum ar spune același Heidegger, în acord cu noi, cu lumea înconjurătoare și cu legile naturii (iată reminiscențele filozofiei grecești). Frumusețea poate fi înșelătoare, indiferent de natura ei (cu precădere cea artistică, pe care Platon o considera o imitare a naturii menite să păcălească privitorul). În schimb moralitatea, fie că e una pământească, așa cum propunea în secolul luminilor Henri de Saint Simon, fie că e una cerească, așa cum practicau primele comunități creștine, nu poate fi decât autentică. Nu există principii morale înșelătoare sau anti-umane indiferent de cât de mult s-ar încerca o răsturnare a scării valorilor. Morala nu poate fi în esență rea. Nu spun că adevărul ar putea fi rău sau anti-uman, spun doar că el nu suportă comparații estetice sau criterii ierarhice de valoare. Adevărul nu este nici bun nici rău, nici frumos nici urât, el doar există, și nu cred că poate fi cuantificat în vreun fel. Da, el poate fi drămuit, poți spune într-o frază mai mult adevăr sau mai puțin adevăr, poți să îl ascunzi și să afirmi doar o parte din el, dar atunci avem de a face cu un adevăr trunchiat, schimonosit, iar un adevăr care nu se prezintă în toată plenitudinea lui este un simulacru. Nu poți să prezinți un adevăr drept o minciună și nici o minciună drept un adevăr (deși în ultimele secole valorile umane s-a degradat considerabil și au existat foarte multe derapaje). Adevărul poate fi prezentat la un moment dat drept o eroare, atunci când face referire la domeniul științelor exacte, dar când vorbim de adevărurile sufletești, cele specifice spiritului și culturii umaniste, deci acolo unde nu lucrăm cu fracții și ecuații sau observații experimentale, ei bine atunci adevărul este imuabil și absolut.

Și poate că din acest punct de vedere adevărul are totuși și o frumusețe a lui, una aparte, care ține de structura interioară a umanității, de spiritul ei. Poate tocmai de aceea este frumoasă umanitatea în ansamblul ei, pentru că se folosește de valori frumoase, de o estetică a plăcerii, adică o estetică a îmbinării trăirilor extatice ale trupului cu contemplația profundă a Paradisului.

Va urma…

“Horizontal Volumes” 1912
painting by Umberto Boccioni (1882-1916)