Polarități

Într-o zi de primăvară eu am tras concluzia

că noi, așa ignoranți cum suntem,

încercând cu disperare adevăruri să pătrundem,

nu cunoaștem realitatea și trăim doar cu iluzia.

.

Dar mă-ntreb cuprins de spaimă

ce-ar putea fi realitatea, ce-ar putea să fie viața

sau ce este gândul morții, cel ce ne fură speranța?

…întrebări fără răspunsuri, toate sunt o mare taină.

.

Nu, nu mai vreau să-mi plâng de milă,

știu c-adevărata viață stă ascunsă printre rânduri

tot la fel și adevărul ce se-nalță din străfunduri

…mă cuprinde iar delirul, plin de greață și de silă.

.

Hai, revino-ți în simțire, viața merită trăită,

câți n-au găsit fericirea în cele mai simple lucruri

…câți de altfel n-au pierdut-o scufundați în mii de gânduri

…uite-mi inima cum șade sus pe cruce pironită.

.

Pe tabla de șah a vieții timpul fuge ca nebunul

nu mai am nicio mutare, mi-am pierdut chiar și regina,

nu mai știu nimic de mine, oare cine poarta vina?

…rătăciți suntem cu toții, doar poetul știe drumul.

O noapte de martie cu Gellu Naum

Era o noapte de martie și îl ascultam pe Gellu Naum. Eu stăteam lungit pe pat, beam ceai cu dulceață de coacăze, el stătea relaxat pe fotoliul din colțul camerei și fuma țigări fără filtru. Era frig în cameră, i se aburiseră ochelarii. Aș fi vrut să mă duc să dorm, dar el tot insista să îmi mai recite în continuare din poeziile sale. Până dimineața mi-a recitat tot ce scrisese în toată viața lui de octogenar, și după ce le-a terminat, s-a așezat la masă și a început să scrie altele. Și le scria așa, pe nerăsuflate, până când a rămas fără cerneală în stilou. Nu mai ai niște cerneală? M-a întrebat. I-am zis că am avut o singură călimară. L-am mințit, aveam mai multe ascunse în mărăcini, dar credeam că o să se oprească. Hai mai bine să mergem al vânătoare de gușteri, i-am zis, știu eu un loc, lângă calea ferată, unde mergeam cu vacile când eram copil. Dar el nu a vrut să mă asculte și a început să scrie poezii cu degetele de la mâini. Și a scris cu ele până când i s-au tocit; zeci, sute de topuri de hârtie a mâzgălit cu degetele lui pline de sânge. Și a scris așa până când a rămas fără degete, și apoi a început să scrie cu degetele de la picioare, dar nu s-a oprit până când nu și le-a tocit și pe acestea. Nu mai avea niciun pic de carne pe ele, era hidos, numai oasele îi mai atârnau precum niște păpuși de lemn, dar scria în continuare scrâșnind din dinții lui de lapte. După un timp, i s-au tocit și oasele, nu mai avea mâini și nici picioare. Cum te mai duci acasă Gellule? L-am întrebat, ești invalid, iar mie îmi e tare somn, nu mai pot să mai stau, mi-ai murdărit camera cu sânge de poet. Dar el nu a vrut în niciun chip să se oprească, și a început să își contorsioneze trupul de om bătrân și să scrie în continuare – ba cu coasta lui Adam, ba cu coasta dracului, ba cu urechea lui cea colosală, ba cu nasul lui de elefant, ba chiar și cu gura cu care l-a sărutat pe Hristos, până când a ajuns de nerecunoscut și de neînțeles precum un poet suprarealist. Și nu știu de ce, dar el a continuat să scrie poezii. Eu între timp m-am dus la culcare, mi-am dat focul în sobă, și pe el l-am lăsat la masa de scris printre topuri de hârtie cerată. Când m-am trezit, nu l-am mai găsit în cameră. L-am căutat peste tot – în călimara de cerneală, în ghiveciul cu flori, în stcila de rom, chiar și în pachetul de țigări, dar el nu mai era, dispăruse în propriul său univers poetic. Îmi pare rău că nu ne-am luat la revedere. Era o noapte de martie, și îl ascultam pe Gellu Naum…

Ivanov de A.P. Cehov

          Când vine vorba de teatru și dramaturgie, primul nume care ne vine în minte este fără îndoială Shakespeare. Ei bine, mai există în capătul celălalt al Europei o țară care se cheamă Rusia și care a dat lumii o dramaturgie originală, ce are în ea ceva și din Anglia medievală dar și din Grecia antică. Poate cel mai cunoscut scriitor al literaturii ruse este Dostoievski, dar nu despre piesele sale voi vorbi acum (căci am vorbit acum ceva timp despre Frații Karamazov – patru personaje în patru ipostaze existențiale) ci despre un alt mare scriitor al literaturii ruse, A.P. Cehov și despre piesa de teatru Ivanov.

          Există o regulă nescrisă în literatura rusă, toate personajele, indiferent de statutul social, fie că sunt țărani, cerșetori, bețivi, moșieri, toți suferă de probleme existențiale, toți au o poveste care depășește cu mult timpul și mediul în care trăiesc. La fel se întâmplă cu personajele lui Dostoievski, la fel se întâmplă și cu cele ale lui Cehov. Personajele lor se întreabă, își pun întrebări, gândesc, sunt mai lucide și mai vii decât am crede, dar în același timp se și autodistrug, și ajung într-un final să se sinucidă.

          Piesa de teatru Ivanov a lui A.P. Cehov spune povestea unui tânăr moșier, îngropat în datorii, înconjurat de oameni pe care nu îi înțelege, într-o lume pe care nu o înțelege. Totul pare să fie absurd, tot ce se întâmplă pare să fie lipsit de sens. Ivanov trece prin frământări existențiale aparent fără niciun motiv și la început nu pare a fi decât un personaj patetic, lipsit de orice profunzime chiar și în suferință. În mare parte viața lui Ivanov este un carusel de stări de fericire și extaz, urmate de profunde stări depresive. De unde și ideea că, la fel ca și majoritatea personajelor din romanele lui Dostoievski, și personajul lui Cehov suferă de mai multe patologii, printre care și tulburarea bipolară. Deși la prima vedere personajul nostru pare să aibă aceste stări din cauza soției sale care este pe moarte, pe parcursul piesei observăm că nu acesta este motivul, ci defapt el este unul mult mai profund, care ține strict de personalitatea lui depresivă.

          După moartea soției, căsătoria cu o tânără fată care îi poartă o iubire nebună, îl face pentru scurt timp pe Ivanov să creadă că acesta poate fi un nou început, defapt acesta nu va fi un nou început ci va fi sfârșitul. Lumea din jurul lui Ivanov este ancorată în cotidian, în timp ce el este precum o umbră pe lângă aceasta. Totul în jurul lui se petrece atât de repede încât lui nu îi mai rămâne nici măcar o clipă de răgaz pentru a reflecta la ce se întâmplă cu el și cu viața lui. Ivanov se află suspendat între două lumi, un fel de Hamlet al Rusiei – a fi sau a nu fi. Iar pentru a ști de partea cui să fii, trebuie să te afli pe rând în fiecare dintre ele. La fel procedează și Ivanov, care după ce se află în ființă și trăiește precum trăiesc toate ființele, observă că nu își găsește locul în această lume. Dacă asta înseamnă să fii, atunci eu aleg să nu fiu, pare să zică Ivanov. El alege să nu mai fie, și își zboară creierii cu un revolver chiar în ziua nunții.

          Ivanov spune povestea inutilității existenței și a absurdului vieții, dar într-o manieră mult mai lejeră decât suntem obișnuiți. Nu, nu e nevoie să scrii zeci de cărți sau să spui cuvinte mari ca să demonstrezi cât de insuportabilă este viața. Ivanov este lipsit cu desăvârșire de emfază, pentru el suferința vieții este simplă și totuși atâta de reală și sinceră. De aceea e posibil ca Ivanov să nu ne impresioneze, drama lui să nu fie suficient de mișcătoare pentru publicul care este obișnuit cu morțile dramatice în teatru, precum vedem în Romeo și Julieta sau Hamlet. Ei bine, moartea lui Ivanov nu are nimic dramatic mai mult decât se are pe ea însăși, nu are niciun elogiu, este o moarte fără epitaf. Cred că A.P. Cehov asta a și dorit să exprime prin moartea lui Ivanov, faptul că moartea prin sine este suficent de dramatică și tragică, și cu atât mai mult moartea prin suicid, pentru a mai fi nevoie ca personajul să aibă și o dramă interioară concret exemplificată. Pentru că Ivanov nu ne spune nimic concret legat de suferința sa interioară, ea este ambiguă, totul este lăsat la înțelegerea publicului.

          Ivanov pur și simplu se sinucide pentru că nu își mai înțelege rostul pe acest pământ. Ce l-a împins să recurgă la acest gest? Nu dragostea neimplinită, datoriile sau alte clișee de genul acesta, ci însăși viața. Viața îl împinge pe Ivanov la moarte. Viața în tot ansamblul ei. Celelalte conflicte ale personajului (lipsa banilor, iubirea efemeră) sunt exterioare, ele afectează într-o foarte mică măsură evoluția lui. Nici unul dintre ele nu reprezintă un veritabil conflict interior declanșator de tragedie. La Ivanov angoasa vine din interior și nu este cauzată de nimic din exterior. El nu se sinucide pentru că are datorii, pentru ca îi moare nevasta, sau pentru că nu o iubește pe cea cu care avea să se căsătorească, ci pur și simplu o face pentru că ceva în interiorul lui este stricat și indiferent de ce se întâmplă în jurul lui, fie rău sau bun, nu va schimba cu nimic acest aspect. Ivanov este un adevărat suferind, un personaj care s-a îmbolnăvit de moarte atunci când s-a născut, cum ar spune Marin Sorescu.

          Drama interioară a personajului este foarte bine pusă în evidență, în ciuda faptului că celelalte personaje sunt chiar mai prezente în piesă decât personajul principal, dar acestea nu îl acaprează, pentru că poveștile lor sunt circumstanțiale și de decor, pentru că nici una dintre ele nu prezintă un interes la fel cum prezintă drama lui Ivanov. Iar pentru a fi sigur că personajul său nu va fi eclipsat de nimicurile din poveștile personajelor secundare, Cehov face din Ivanov un sinucigaș și în același timp un martir. Scena suicidului este foarte bine introdusă în piesă, aceasta apare în timp ce între toate celelalte personaje se află o hărmălaie de nedescris, iar când Ivanov apare în scenă, personajele se opresc, lumina se stinge, doar Ivanov se mai află sub un reflector. Cuprins de disperare, și aflându-se la capătul puterilor, la capătul suportabilității celor din jur, apasă trăgaciul revolverului și piesa se încheie. Finalul mi-a adus aminte de o piesă a lui Eugen Ionescu, în care am regăsit o poveste asemănătoare, finalul fiind aproape identic – personajul principal se sinucide cu un revolver sub lumina unui reflector care îl luminează intermitent. Numai că aici, personajul lui Ionescu, nu arată nici o urmă de remușcare, acesta fiind un psihopat perfect lucid pentru care nu simțim aproape nicio urmă de regret sau empatie. În schimb, personajul lui Cehov luptă, este disperat, plânge, are căderi nervoase, trece prin sute de stări și încearcă din răsputeri să se salveze, dar este greu să te salvezi când nici măcar tu nu ști de ce suferi.

Când soarele strălucește, și în cimitir e frumos.

Piesa încă se mai joacă la UNATC de către studenții din anul II Master.

Spectacole și mai multe detalii pe – http://unatc.ro/prezentare/index.php și http://unatc.ro/evenimente/

 

Orgasm cosmic

de prin blogurile prafuite si de nimeni stiute

Cuvinte mizerabile | Mots misérables

tumblr_lezjqoJbRT1qa2e9qo1_500

Singur prin noapte, stateam asteptand pe spate
O fusta plimbatoare sa ma salveze de singurate
Dar calculand atent dorinta, nu m-a atras niciuna, si
Tulburat mi-am aruncat cheita refuzand minciuna.

In lipsa de solutii ca un suicid, am ridicat privirea
Era atat de patrunzatoare ca m-am pierdut cu firea
Paralizand rapid cand tipa si-a deschis larg ochii
Atata distanta era-ntre noi c-am zis sa ma apropii.

Asteapta-ma dulceata, acum vin spre tine, prin ceata
Pe cai de fum, p-un drum scump pavat cu dimineata
Dreapta mea patata trecea suav prin parul ei de stele
Iar stanga se plimba armonios peste sanii de castele.

C-o pofta de lup, eram gata sa lupt in bataia culorii
Ea s-a dezbracat seducator si si-a deschis lent norii
Mangaiam inflacarat pielea albastra ca un cer senin
Respiram adanc, am cazut frant de-al ei aer feminin.

Sorbeam venin din vin, ne sarutam ascunsi in umbre
Atingeri…

Vezi articol original 124 de cuvinte mai mult

Gânduri dintr-un telefon cu butoane

Acum înțeleg de ce unii dintre noi iubesc toamna. Incapabili să observăm și să apreciem preaplinul verii, abundența și căldura năucitoare, ne trezim din lâncezeală toamna, și ne dăm brusc seama că vara a trecut fără să ne bucurăm cu adevărat de ea. Și atunci, plini de vină, ne oprim în fața primului peisaj tomantic, în fața primului copac cu frunze arămii, și îi dăm toată atenția, îi dedicăm poezii, îl slăvim ca pe un zeu egiptean, pentru a compensa faptul că nu l-am apreciat la momentul potrivit, când bietul copac ne oferea umbră și fructe. Acum, când el nu ne mai oferă decât neînțelese stări sufletești, îl plângem și ne gândim la cât de plini de viață am fost și noi odată dar nu am știut să ne culegem roadele. (Omul și copacul).

*

Suntem atât de mulți…chiar și în cartierul meu, deși merg de mai bine de cinci ani pe aceeași stradă, la aceeași oră, văd în fiecare zi alți oameni. (Asfixiat).

*

În zilele noastre nimeni nu mai scrie despre moarte. Prea ocupați cu cotidianul, am uitat de misterul vieții și al morții. Numai în biserici se mai vorbește despre ființă și timp. (Sein und Zeit. Heidegger).

*

Încearcă să scrii nu ca să te impresionezi, ci ca să te lămurești. (ContraVanitate).

*

Nu te poți gândii lucid la moarte ziua, noaptea îți vin cele mai negre gânduri. Cum ar fi putut scrie Cioran filozofia sa dacă nu ar fi suferit de insomnii. Noaptea în beznă ești doar tu cu gândul tău, de aceea e fecund să meditezi asupra vieții noaptea când nu ești distras de lucrurile exterioare. (Patologie sau Peratologie?).

*

Marea problemă a lecturii din totdeauna – citim fără să luăm aminte, de parcă tot ce citim sunt niște basme pentru copii și nu ar avea nicio aplicare în viața de zi cu zi. (Zădărnicie).

*

Îndrăgosteala este invers proporțională cu activitatea sexuală. Cu cât ai o viață sexuală mai activă cu atât îți este mai greu să te îndrăgostești. Pasiunile puternice, dramele sentimentale, se declanșează numai după o lungă perioadă de inactivitate sexuală, când organele de reproducere controlează în mare parte fiecare aspect din viața individului. Atunci, acest instinct primar de reproducere, este transformat (sau mai degrabă abstractizat) prin intermediul creierului și al limbajului evoluat, în iubire romantică, sentimente, trăiri puternice. Acestea nu sunt decât instinctele sexuale abstractizate de către creier, pentru ca individul să obțină cu mai mult succes sadisfacerea necesităților sexuale și de perpetuare a speciei. (Psihanaliză. Schopenhauer. Freud. Deducții. Reducții).

*

E în regulă să îți iei un câine atunci că nu mai ai cui să dai ordine. E mai rău atunci când îți iei o pisică pentru că nu mai ai pe cine să mângâi. (Question- Chat ou Chien?).

*

Lumea este reprezentarea mea, iar eu sunt reprezentarea voinței mele. (Arthur).

*

Singura specializare pe care trebuie să o ai dacă vrei să te numești doctor, e chirurgia. Cei care au ales altfel nu se pot numi doctori, ci mai degrabă farmaciști.(Malpraxis).

*

În zilele noastre, dacă ești copil, și vezi lumea altfel, nu te va susține nimeni, ba mai mult decât atât, vei primii tratament medicamentos și terapie, ca să fii și tu ca ceilalți copii. Iată cum ne ucidem geniile. (Autism?).

*

E trist când nici măcar acasă nu te mai simți ca acasă. (Sfârșit).

 

Materik

          Pe data de 27 ianuarie, la Institutul Cultural Român, a fost difuzată în avanpremieră prima parte a filmului documentar Bilete de lup – Materik, realizat de Manuela Morar. Filmul, cu o adâncă încărcătură emoțională și istorică, reprezintă dorința unei echipe de filmare românești, de a scoate la suprafață mărturii ale […]

Două elegii

Elegia 1

*

Eu am să mor în zi de mai

Și-atunci când mă voi duce,

Să mă-ngropați printre castani,

 Să-mi puneți crini pe cruce.

.

Pe epitaf vreau să-mi stea scris

Cu litere de-o șchioapă,

Că viața toată mi-a fost vis –

De m-aș trezii odată!

.

Dar visul devine coșmar

Când cad pe gânduri câteodată,

Și-mi lasă-n gură gust amar –

Mai bine eram piatră!

.

Oricât de mult aș încerca

Misterul vieții n-o să-l aflu,

Mă resemnez cu soarta mea,

Mi-aștept cu întristare ceasul.


Elegia 2

*

gânduri, gânduri, gânduri,

scoase din străfunduri

le aștern în rânduri

dar se pierd prin crânguri

.

gânduri, gânduri, gânduri,

aduse de vânturi

cresc printre mormânturi

precum niște sâmburi

.

gânduri, gânduri, gânduri,

între patru scânduri

intră în pământuri

Doamne cât de singuri…

 

La mormântul lui Mihai Eminescu

          Pe 15 ianuarie s-au împlinit 167 de ani de la nașterea poetului, ziaristului și omului de cultură Mihai Eminescu. Evenimentul a fost comemorat, ca în fiecare an, la mormântul scriitorului din cimitirul Bellu din capitală. Un sobor de preoți au săvârșit slujba de veșnică pomenire, alături de câteva zeci de persoane și bineînțeles nelipsitele televiziuni. S-au depus coroane de flori, s-au recitat poezii, s-au făcut fotografii, toate pe un ger năprasnic. Anul acesta am participat și eu la acest eveniment care m-a adus pentru prima dată pe deja cunoscuta alee a scriitorilor. Cei mai importanți oameni ai culturii românești se află înmormântați, unul lângă altul, pe această alee – Eminescu, Coșbuc, Caragiale, Rebreanu, Nichita, Labiș, Păunescu, George Călinescu. Te simiți de-a dreptul copleșit, și chiar dacă la vremea cînd învățam în școală despre aceste personalități ni se păreau parcă venite din altă lume, iată că atunci cand pășești pe lângă mormintele lor, deodată realizezi că și ei erau atât de pământeni. În cimitir, cu toții suntem egali – borfași și cirminali, scriitori și oameni de cultură, cu toții intrăm în același pământ.

          Despre Eminescu e greu să mai spui altceva decât ceea ce s-a spus deja –  poet național, luceafărul poeziei românești, internat forțat în sanatoriu, tratat deliberat cu mercur, și ucis premeditat cu o piatră în cap. Destinul său tragic este bine cunoscut, cu toate că motivele pentru care Eminescu a fost scos din viața publică sunt încă puse sub semnul întrebării. Era oare Eminescu atât de înverșunat împotriva anumitor pături sociale și clase politice, încât să fie ucis? Sau totul poate fi pus pe seama hazardului, și a unei patologii reale de care poetul suferea? Cert este că Eminescu și-a creat mulți dușmani de-a lungul carierei sale de ziarist, în primul rând datorită convingerilor sale poltice conservatoare, reticiente la ceea ce era nou, occidental, și mai ales liberal, pentru că, spunea Eminescu într-un articol din 23 decembrie 1877 –

Daț-i mi statul cel am absolutist în care oamenii să fie sănătoși și avuți, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri și bolnavi.

          În acea periaodă aceasta era o problemă la ordinea zilei, România se ghida după principiile revoluției franceze – libertate-egalitate-fraternitate. Ori, România era un stat nou emergent, din care lipsea o bună bucată din teritoriu, Transilvania aflată încă sub dominația casei de Habsburg. Țara noastră era un stat în care populația țării era formată preponderent din țărani analfabeți, iar aceștia nu aveau ce face cu libertatea francezilor, nu se puteau organiza singuri, nu înțelegeau acest concept de liberalism politic și comercial. Fără a intra în detalii de oridin politic, economic și administrativ, trebuie să știm faptul că Eminescu a fost mai mult decât poetul nostru național, el a fost un luptător fervent pe scena politică a vremii, și prin articolele sale tăioase îndreptate către cei care conduceau atunci destinele unei Românii încă neîntregite, o Românie care trecuse în mâinile unei monarhii străine doar pentru a primii dreptul de a exista ca entitate statală independentă, acesta și-a pecetluit soarta.

          Despre soarta lui Eminescu există multe mărturii, poate cele mai complete le regăsim în cartea lui G. Călinescu – Viața lui Mihai Eminescu. Eu unul am regăsit câteva mărturii valoroase la un alt mare scriitor român care l-a cunsocut personal pe Eminescu, și despre care puțini mai știu câte ceva, Alexandru Vlahuță. Iată ce spune acesta într-unul din volumele sale uitate pe raftul unei biblioteci.

       Într-o zi m-am dus la tipografie să îl iau să mâncăm împreună. L-am găsit făcând corecturi. Era abătut și foarte obosit la față.

– Uf, nu mai pot, nu mai pot…Aș vrea să mă duc undeva la țară, să mă odihnesc vreo două saptămâni…

– Dar de ce nu te duci?

– Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?…

Asta era pe la sfârșitul lui mai. După o săptămână gazetele anunțau că Eminescu a înnebunit.

(…)

     Într-o țară cu atâtea nulități triumfătoare, un poet atât de mare și de cinstit nu putea să moară decât într-un spital de nebuni. 

(Al. Vlahuță, Versuri Și Proză, Amintiri despre Eminescu, pp.274-275).

          Mihai Eminescu a fost probabil unul dintre cei mai compleți oameni de cultură ai României, datorită cunoțtințelor sale din domenii diferite – drept, filozofie, literatură, ziaristică, politică, economie. A reușit prin poeziile sale să ridice limba română pe cele mai înalte culmi ale expresivității, căci limba în care ne exprimăm noi astăzi cele mai adânci gânduri, sentimente și năzuințe, este fără îndoială limba eminesciană. A luptat activ pentru propășirea spirituală și morală a poporului român, a muncit cu penița în mână până la epuizare pentru a deschide ochii unui popor îndobitocit și ignorant incapabil să observe că direcția în care țara mergea va afecta viitorul a zeci de generații care vor urma, și nu în ultimul rând a demonstrat cum nu se putea mai bine că țara noastră trebuie să meargă pe drumul ei, pe drumul care i se potrivește, nu să importe idei politice occidentale care nu au nicio aplicabilitate în societatea noastră agrară. Modelul politic francez aplicat în țara nostră încă din secolul XIX, bazat pe o așa zisă libertate-egalitate-fraternitate, a fost un adevărat dezastru pentru societatea noastră. Nu pot decât să solidarizez cu ideile politice ale lui Eminescu, și să spun că, într-adevăr, conservatorismul trebuia aplicat atât atunci cât și acum în țara noastră, adică modernizare treptată, cu pași mărunți și siguri, adaptată la condițiile și climatul social în care ne aflăm. Redau un paragraf dintr-un articol scris de Eminescu în 1877 în ziarul Timpul.

Da-i șoseaua rea, încat ți se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate și fraternitate și toate vor merge bine. Dar se înmulțesc datoriile publice? Libertate, egalitate și fraternitate dă oamenilor, ți s-or plăti. Da-i școala rea, da nu știu profesorii carte, da țăranul sărăcește, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da-i boală în vite?…Libertate, egalitate și fraternitate, și toate or merge bine ca prin minune.

          Eminescu nu a fost vreun intelectual înstărit, cu toate că și-a făcut studiile la Universitatea din Berlin și era un veritabil erudit, cunoscând la perfecție limba germană și citind în original pe marii clasici ai Greciei antice, ba din contră, odată revenit în țară a avut o existență aproape mizeră, luptând necontenit cu sărăcia. Același Vlahuță făcea următoarea remarcă – Astă iarnă l-am întâlnit des, zgrebulit de frig, ducându-se la cafenea, ca să se-ncălzească. Iată ce imagine tristă a marelui poet, care nu mergea la cafenea pentru a interacționa cu cercuri înnalte, ci pentru simlul fapt de a se încălzii. Cultura nu te poate îmbogății decât sufletește.

În încheiere, redau cuvintele aceluiași Vlahuță, care în urma morții lui Eminescu, fiind foarte afectat, spunea următoarele.

Și-acum, când umbra marelui artist nu mai supără pe nimeni, organizați comitete și chibzuiți-vă ce podoabe să-i așterneți pe mormânt. Peste voi și peste ironica voastră generozitate cad numai bine cele patru versuri mândre și disprețuitoare ale poetului, luceafăr strălucitor și vesnic ca și Hyperion.

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.

Pe 13 decembrie murea Nichita Stănescu

       Sunt unii oameni care nu mor, s-au născut să fie nemuritori, trăiesc veșnic nu prin sinele lor ci prin sinele altora. Și cum reușesc să facă asta? Simplu, prin ceea ce au lăsat în urma lor, prin edificiile artistice și literare pe care le-au ridicat. Ei rămân undeva acolo întipăriți în memoria colectivă, și oricâte generații ar trece, rămân la fel de tineri. Când îl citești pe Nichita, sau pe oricare alt poet ori scriitor, nu faci decât să îl readuci la viață, să stai cu el de vorbă, el vorbește prin tine. La fel ca un șaman care intră în transă și începe să vorbească cu spririte din altă lume, și noi atunci când lecturăm un scriitor, intrăm într-un fel de transă, devenim pentru câteva clipe posedați de spiritul scriitorului, ne pierdem sinele și trupul de oameni, ca să ne reîntrupăm în cuvânt.

Eu cred că un om este ceea ce își aduce aminte despre sine însuși, bunăoară eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta uneori oamenii sunt în aperență schimbători sau în mod diferit, pentru că de fiecare dată îți aduci aminte alte lucruri despre tine însuți.

       Pe 13 decembrie 1983 murea Nichita Stănescu. Uitându-mă pe zilele de naștere și moarte ale lui Nichita, am observat că destinul său a fost dominat de cifra 3. S-a născut 31 martie 1933, a murit pe 13 decembrie 1983, și a avut 3 soții. Nu știu nimic despre numerologie, nu am citit nici Kabala, dar acest lucru trebuie sa aibă o semnificație aparte. Nichita Stănescu, poetul nostru drag (apelativ pe care Nichita îl folosea când făcea referire la Eminescu), a fost într-adevăr special. După cum mulți spun, poet simbolist, deși am observat că în poezia lui regăsim și influențe suprarealiste, asemănătoare cu lirica lui Sorescu și Gellu Naum, Nichita a trăit poezia cum nici un al poet nu a făcut-o. Pentru mine Nichita a fost mai mult decât un poet, a fost un filozof al poeziei, căci la fel de bine cum scria poezie, Nichita putea să scrie și texte de o adâncă profunzime filozofică deși într-o manieră uneori amuzantă sau chiar hilară. Am observat acest substrat filozofic al gândirii lui Nichita Stănescu din nenumăratele interviuri pe care le-a acordat de-a lungul timpului Televizunii Române, dar și din câteva volume de idei, dacă le putem spune așa, un soi de proză scurtă, unde Nichita, cu talentul său, reușește să ne surprindă prin ușurința cu care își trece în proză ideile poetice.

Fiecare poet dacă nu se consideră că este un foarte mare poet, mai bine să se lase de scris că induce în eroare publicul. Când scrii o poezie, să crezi că o scrii pe cea mai bună poezie care s-ar putea scrie vreodată. Dacă nu ai această credință să te lași să scrii poezie. Fiecare poet este cel mai mare poet!

       Întotdeauna m-am întrebat cum se ajunge la genialitate. Există oameni de talent și oameni de geniu. Omul de talent este cel care participă la actul artistic numai în măsura în care este inspirat și nu face din asta un mod de viață. În schimb geniul, trăiește fiecare moment al vieții contopit cu propria creație, și oricât ar încerca să se explice nu va reușii niciodată, pentru că el și creația sa sunt unul și același lucru. Nichita nu a fost om, el a fost poezie, la fel cum artistul desăvârșit, artistul genial, din momentul în care și-a dedicat întreaga existență creației, nu mai este om ci un demiurg al creației.

       Nichita nu mai este printre noi, a murit de ciroză hepatică într-o zi de iarnă, într-un București mizer și cenușiu, în care oamenii mureau de frig în apartamente, iar o sticlă de vodkă era mană cerească, te făcea să uiți cât îți este de foame. Ce putem înțelege din dependența lui Nichita pentru sclipirea nocivă a alcoolului – măcar dacă suferi, suferă cu un scop și fii creativ.

Sunt zile în care îmi doresc să mă simt rău doar ca să am ce scrie (Oben).

Odihnește-te în pace Nichita, acolo, lângă steaua Canopus.

Circus

Într-un orășel de la marginea altui orășel.

– Doamnelor si domnilor, domnițelor și domnișorilor, fete și băieți, oameni morți și oameni vii, bine ați venit la circul vieții. Oho, ce nebunie o să fie, lumea s-a strâns ca la urs, dar nu sunt urși. Ahahhahaha. În schimb avem o gamă variată de giumbușlucuri scoase din mânecă de magicianul nostru. Să intre magicianul!

Se aud aplauze nocive, lumea intră în delir, câteva persoane fără personalitate leșină instantaneu, ca mai apoi să fie readuse la viață cu apă vie și descântece băbești. Câțiva copii năzdrăvani își caută disperați părinții lemurieni. Un haos generalizat cuprinde întreaga sală. Oamenii și animalele laolaltă se calcă în picioare și în mâini, se pierd ochi, se pierd capete, se pierd idei. Magicianul este totuși un magician, el le poate arăta tutror cât de magică poate fi viața atunci când îți place să fii înșelat de propriile simțuri.

– Liniște, liniște vă rog! Magicianul nostru îmbrăcat în piele de leopard, urmează să execute trucuri care vă vor face să vă dezvoltați al șaselea simț. Ceea ce urmează să vedeți cu al treilea ochi este unic, o experiență de neuitat, doar pentru domniile voastre.

Lumea se calmează după ce este bătută cu nuiele la tălpile lor de câini vagabonzi. Sângele țâșnește ca fântâna arteziană. Magicianul își începe numărul. Primul număr, numărul cu balena ucigașă. Se dă drumul unei balene ucigașe în sală, scapă cine poate. Adrenalina atinge paroxismul. Balena face ravagii, peste tot carnagiu! În sală mai rămân doar câțiva spectatori care au reușit să se adăpostească de atacul ucigător al balenei ucigașe, sub scena plutitoare.  Asistenta magicianului îi scoate în lanțuri de acolo, pentru a asista la următorul număr.

– Atenție, atenție, magicianul nostru va face al doilea număr de magie magică. Acesta presupune tăierea în două a asistentei cu o pană de gâscă îmbibată în călimara de cerneală a poetului necunoscut.

Numărul începe. Asistenta are emoții, dar magicianul nostru taie ca în cașcaval. Penița rezistă, trupul asistentei nu. Ce număr, aplauze disperate în toată sala aproape goală.

– Ultimul număr al magicianului nostru este și cel mai așteptat, dacă ați supraviețuit până acum…mare minune. Atențiune! Cu o pocnitură din degete, și o mișcare rapidă din bagheta magică din lemn de santal, magicianul nostru vă va transforma pe toți în rațe sălbatice. Apoi își va lua pușca de vânătoare de oameni, și va trage în voi cu gloanțe oarbe. Atențiune! Hocus, Horus, Pocus, Zeus, scapă cine poate!

Și vânătoarea de oameni începe. După partida de vânătoare, în sală mai e un om. Văzând că a rămas singur, își pune capăt zilelor prin metoda sepuku.

– Spectacolul s-a încheiat, vă așteptăm în stagiunea viitoare. Până atunci, aveți grijă de viața voastră, e mai absurdă decât spectcolul nostru.