Poemele unui sinucigaș lamentabil

Câteva pseudo-poezii penetrantiste bogziene, într-un fel de proză scurtă și aforism, aflate din punct de vedere al stilului la granița dintre suprarealism și modernism, pe care Geo Bogza ar fi putut să le scrie din jurnalul său de copilărie și adolescență dacă ar fi trăit în zilele noastre și nu i-ar fi fost lene.

vulturul

Azi după prânz m-a răzbit

Tremur din tot corpul și capul îmi vuiește

Picioarele parcă-mi sunt paralizate

Mă gândesc al moarte

Fiecare clipă a vieții noastre trebuie trăită în înțelesul cel mai înalt

Și atâția trec prin ea fără să înțeleagă nimic

Capul îmi e plin de gânduri

Despre viață despre moarte despre univers

Vreau să îmi schimb total felul de viață

Vulturul să fie vultur

Vulturul să fie vultur să planeze deasupra munților

Să nu coboare pe pământ

Să nu se târască prin țărână

Vulturul să plutească la mari înălțimi

Iar eu vreau să fiu vultur

Și voi fi!

***

exercițiu de sinucidere #1 (douăzeci de ani)

Zi de infecție sufletască

E ora zece dimineața

Afară ceață grea

Sufletul se dizolvă dureros

Un ștreang sau un revolver încep să se contureze

Începe rătăcirea în beznă

Totuși sunt copil

Azi am împlinit douăzeci de ani

Cât voi mai trăi oare? în nici un caz mult

Treptat îmi revin din groaznicul dezechilibru

Ce porcărie viața!

Voi îndura totul până la sfârșit?

Trăiesc între realitate și vis

Tot timpul mă gândesc ce făceam cu douăzeci și patru de ore înainte

Realitatea mă strânge de gât

În ultimele zece zile m-a pătruns tot mai mult gândul să mă sinucid

Inutil îmi defilează în minte lucrurile care altădată mă țineau legat de viață

Acum nu mă mai ține nimic

Doar frica de moarte

***

Hotel Europa

Hotel Europa camera nr.1

Fete bete răcnind

Tipi grași și excitați

Privesc cu satisfacție această mocirlă

Și apoi adorm cu gândul al puritate

Tot timpul dorm

Mănânc dorm mă doare pieptul fac poezii visez

Cândva îmi propusesem să zgârii violent viața…

***

lenea (douăzeci și unu de ani)

Azi împlinesc douăzeci și unu de ani

Începe boala

Moleșeală dureri de cap temperatură dureri în piept tuse

Prin sat umblu în picioarele goale

Am fost la doctor

Spune că nu am nimic

Dar mie mi-e mereu somn

Stau tot timpul în casă

Vreau să scriu să citesc

Dar îmi este imposibil

Singurul lucru pe care pot să-l fac e să stau degeaba

Zilele trec de pomană

Nu știu când îmi voi

 învinge lenea!

Dar vreau să

o înving!

TREBUIE și VREAU să

 termin cu lenea!

***

frumusețe îngrozitoare

Eram pe stradă îndreptându-mă spre casa ei

Mă vede pe geam

Îmi face un semn care mi se pare uriaș

Intru

Abia își pusese pijamaua

Se tolănise prin casă în pielea goală

Stau până după doisprezece cu cafea dulceață cornuri struguri

Ea povestește din vilegiatură

Discuțiuni mai intime

Mă va obseda veșnic pocnetul jartierei pe care apucând-o cu două degete și întinzând-o o lasă să cadă la loc

Scriu pe o filă de bloc-notes am înnebunit

Ea citește

Se uită în ochii mei

Dar cum erau oare ochii mei atunci?

Că începe ea să plângă

Am vorbit amândoi prăpăstii

Eu i-am spus că n-am să mai vin niciodată

Ea mă ruga să-mi vin în fire

Stăteam cu transperantul ridicat și priveam afară orașul sub lună

***

douăzeci și doi

Mâine împlinesc douăzeci și doi de ani

Îmi dau seama că m-am banalizat

Îmi propun să recobor adânc în mine însumi

Fiindcă altfel – deși aș trăi mai senin – sunt mort

Noaptea am avut un vis quasi-incestuos

Fata cu care eram era un amestec din toate fetele pe care le-am cunoscut

Și se făcea că îmi este și soră

În sufletul meu e o întreagă orgie erotică

Pe dinăuntru sunt căptușit cu imagini de femei

Prin sânge un vast bal de femei goale dansând înotând în mine

Dar actul sexual nu mă tentează nu mă încântă

Pentru potolirea setei de Sahară din sufletul meu

Aș vrea oceaunul unui Altceva

***

exercițiu de sinucidere #2

Duminica trece tâmpit ca toate duminicile

Mă gândesc la sinucidere

Nu ca pusă în practică imediat

Ci ca o supapă de siguranță a unei vieți nesigure

De-aș putea să scriu tot clocotul corosiv al gândurilor al sângelui meu

În noaptea care a trecut n-am putut adormi pradă unei febre a sângelui

Noaptea era convulsivă

Pe la două am auzit sau mi s-a părut țipetele unui măcel

Trăiam violent aproape de nebunie

Simțeam atât de tare lumea încât îmi venea să urlu

Și tare mi-e frică sa nu înebunesc de-adevărat

Nu aș vrea

Totuși voi lucra

Poate împins de aceeași pornire care te face să dorești o femeie

Deși cu o oră înainte

Îți dădeai perfect – și oarecum dezgustat – seama

De tot mecanismul sexualității

***

valpurgie

Noaptea care a trecut sinistră

Torturat nu mai știam dacă am înnebunit

Dacă visez

Dacă nu-s cumva mort

În fine s-a făcut ziuă

Eram distrus

Uneori ar fi bine să te desfaci de creieri ca de o haină care ți-ar ține prea cald și te-ar înăbuși

Planeta e în flăcări

Mă arde aerul pe care îl respir

***

exercițiu de sinucidere #3 și exasperare

ora patru după amiază//

Trece ceva prin mine prin creier ca un burghiu

Sunt distrus complet de gânduri

Parcă pe dinăuntru mi-ar circula acid sulfuric

Sunt ars speriat cuprins de panică

În aceste trei ore am trăit moartea mea

Mi-am zărit-o mizerabilă

N-a fost halucinație

ora opt seara//

Abia azi îmi dau seama de tragedia sinucigașilor

 Înainte îmi ziceam – eu dacă ar fi să mă sinucid mai întâi aș comite un atentat senzațional aș arunca în aer un oraș nu mi-aș da viața degeaba

Și totuși iată clipa asta

Dacă aș avea aici un revolver încărcat sunt sigur că mi-aș trage în cap

Simt nevoia să fac asta

Parcă ar fi ceva în creier

Un vierme

Și aș avea satisfacția să-l strivesc

Și aș muri fără să fac nici cel mai mic act de eroism

Fără să las o scrisoare în care să ard lumea

Fără să dau nicio explicație nimănui

Aș muri lamentabil și mizer

Fără nici un protest

Ca un pui de găină

Aș vrea să fie scrisă – nu știu nu de mine – toată tortura ființei mele

Dacă ar exista un cazan pe un foc uriaș

Și dacă mi s-ar spune că aruncându-mă în el m-aș topi

Și m-aș face literele de plumb ale unei cărți

Fiecare părticică din mine formând o frază directă chinuitoare

Așa cum simt acum

N-aș ezita să mă arunc în el

Să mă topesc

Să mă prefac în adevăruri care să ardă lumea

Așa cum mă ard pe mine creierii

Fiecare clipă cu care întârzii în viață mi se pare o lașitate

O terfelire a zbuciumului meu

Dumnezeule ce să mă fac

Sunt singur

Singur în tot universul

Cine sunt eu?

Mă privesc în oglindă

Sunt palid și clănțăn din dinți

ora nouă//

N-am revolver

Să mă spânzur? e sinistru

ora nouă și câteva minute//

Pendula e la doi metri de mine dar nu mai văd bine

Ochii îmi sunt uscați

O senzație de oboseală groaznică mă cuprinde

Când mă gândesc să fac ceva ce nu e în planul morții mele

Sunt obosit

Parcă mi s-a turnat plumb în creier

Mă gândesc la o plecare definitivă în munți

La sinucidere

Aș vrea să urlu

Să sparg geamuri

Un gust de sinucidere pornit din sentimentul inutilității mele

Din ce în ce mai puternic

Urăsc pe toată lumea

Puținii idoli i-am dărmat eu ori s-au dărmat singuri

E îngrozitor

Gândurile acestea mi-au ars creierii inima sângele

Un suspin adânc

Și cu mine suspină stelele

Gândurile aleargă în creier cu viteze uluitoare

EU VIAȚA TOTUL

***

Morișca

Ca o pânză de păianjen care se țese în întuneric

Ideile mele se întind se ascuțesc

Se multiplică fără să-mi dau seama

Mă pomenesc deodată altul

Nu mai sunt de recunoscut în cel de acum un an

În cel de acum o lună în cel de ieri în cel de acum un ceas

Îmi dau jos pletele și mă rad în cap

Se miră toți n-au mai văzut așa ceva

regret că m-am născut –

Căteodată merg atât de departe cu gândurile

Pierd contactul cu lumea

Mă rătăcesc și îmi este frică

Sunt obosit grozav de obosit

Dacă ar veni moartea n-aș refuza-o

Astă-noapte Morișca a fătat patru căței

Pe unul de teamă că voi fi nevoit să-l dau cuiva care nu-l va îngriji

L-am omorât

Oribil

Tembelism

***

Calul

Nevroză

La nouă seara ies afară din oraș și intru în farmecul unui basm

Lună și o tăcere imensă

Mă îmbăt de frumusețea nopții

Trec prin sate luminate pe soșea cu oameni

Sunt năpădit de o mare tristețe

Calul aleargă sufletul mi se sinucide

Pe cer luna se deplasează încet și cu precauțiune

Parcurgeam spațiul de câmp dintre pădure și gârlă

Când simt că mă prăbușesc

Zbor peste gâtul calului și cad în șanț

Cu picioarele încurcate în frâu

În urma mea el gemea deasemeni în șanț

Îmi descurc piciorele din frâu și mă scol

Sufletul îmi rămase însă în noroiul șanțului

Stau în fața calului care gemea de moarte

Prea l-am gonit nebunește

Și cât era de bucuros dimineață

Acum trage să moară

De jur împrejur noapte câmp

După ce flueiră prelung sinistru miezul nopții încerc să-l scol

Era cu spinarea în șanț și cu picioarele sus

Îl trag cu mâinile de urechi îl izbesc să se scoale încearcă nu poate

Îmi era groază de gândul că nu s-ar mai putea ridica niciodată

După un timp reușesc să-l pun în picioare

Abia mergea și eu înaintea lui trăgând-ul de frâu

Se clătina la fiecare pas

Mă învinuiesc că l-am adus în halul acesta

Mâna dreaptă pe care căzusem începe să înțepenească

Cu mare greutate încalec

La biserică era lumină denie

Scrâșnesc din dinți și trec mai departe

La o răspântie rătăcesc drumul

Pornesc pe unul greșit

Mă întorc apuc pe altul tot greșit

Înainte de a mă aventura pe al treilea iese o femeie

Mi-l arată pe cel bun

Și intru în pădurea cea mare

Aici iau doi licurici drept ochi de lup

Mă sperii scapăr chibrituri

Speranța mea în caz de pericol fusese fuga calului

Acum abia se mișcă

Dacă l-aș lua la fugă s-ar prăbuși din nou

Pădurea nesfârșită o parcurg într-un timp îndelungat

Plin de frică de groază de gânduri

Calul pășea rar

Înregistrez durerors fiecare metru parcurs

Văd venind un autombil

Mă feresc din bătaia farurilor

Începe o ploaie rece și un vânt puternic

Eu merg la pas și sunt făcut leoarcă

Tremur ca o vargă și dinții îmi clănțănesc în gură

Ajung sus aproape de ziuă

Mai fumega vatra a două sonde incendiate de cu seară

Las calul în grajdul nostru

Mă dezbracă mama

Mă prăbușesc în somn

***

douăzeci și trei

Altceva e în mine

O tristețe o nedumerire o sete chinuitoare de viață nefalsificată

Parcă îmi vine să strig celor din jur

– opriți-vă o clipă gândiți-vă bine ce-i cu voi –

Unde alergați? ce-s sistemele și organizațiile astea?

Dacă toți și-ar da seama așa cum îmi dau eu

Poate că fața pământului s-ar schimba.

Am douăzeci si trei de ani

Douăzeci și trei și mă sperii

***

La Viena cântă (voiaj în subconștient)

Palid de tot trece gândul că am înebunit că sunt nebun

Privesc lucrurile din casă

Sunt toate la locul lor iar eu trăiesc

Sunt aici cu tocul în mână

Scriu cuvinte scriu eu scriu Urmuz scriu Magdalena scriu Edy scriu pisică

Știu ce înseamnă fiecare dar există toate astea?

Poate n-am să mai scriu niciodată aici

Poate n-am scris nicodată

Poate numai am visat

Acum va trebui să mă duc la masă

Aici mai e frate-miu

Ce curios să ai un frate și mamă și două pisici și un câine

Cine sunt ei în noaptea asta sub același acoperiș cu mine?

Pisica e pe masă în dreapta lângă fruntea mea

Mi se pare o ființă extraordinară

Până acum am stat în pat îmbrăcat

Mă privea tulburătoare privire

E neagră are un cap fantastic

Mă gândesc la natură la uluitoarele forme pe care ea le-a dat vieții

Noi puteam fi altfel puteam fi niște turnuri

Pisica a plecat de mult

Acum doarme pe un scaun

Privesc forma scaunului

Iată ceva cu care m-am întâlnit de când eram mic cu care eram obișnuit

Și totuși acum scaunul mi se pare fantastic

În mintea mea e un lung șir de scaune și pe el femei tinere

Femei bătrâne principese femei în pielea goală prostituate

Toate se agită vorbesc și deodată dispar ca în gropi adânci

Nu se mai văd

Scaunele rămân mai departe parcă rânjesc

Pe ăsta e o pisică

Până acum fusese mama

Ce curios să ai o mamă

Ce crede ea despre mine? am privit-o cu atenție

Ce curioasă e ființa omenească

Dar oamenii trăiesc orbește fără să cunoască nimic fără să se cunoască

Trec pirn viață cu creierul zăvorât ca într-o cutie de conserve

Radio prinde Viena

Viena? un oraș

Dacă aș avea bani aș pleca în clipa asta la Viena

Am să mă culc am să mai trăiesc o zi

Nu m-am culcat

Mă preocupă existența sobei în aceeași cameră cu mine

O privesc bine

Soba

Înăuntru ard lemne

Ce rost au toate astea?

Văd toată țara cum doarme

Ce curios e somnul

Cât de neînțeles cum doarme toată lumea

Cum voi dormi și eu

Ce-ar fi dacă într-o noapte să uite toți să se mai trezească?

La Viena cântă…

***

logodnicul neliniștii (Magdalena)

Pe cheiul Dâmboviței spre oraș

 Eu tot timpul cu Magdalena la braț

Apropiați mă antrenează să vorbesc să o doresc

Spre deosebire de alte femei frumoase

A căror prezență mă face să mă gândesc la sinucidere

Dar nici un erotism

Astfel lungim străzile și ajungem în Cișmigiu

Alei apoi pe un punct mai înalt așezare pe bănci

 Spectacol feeric și citadin

Vulg petrecând care nu mă indispune totuși

De după doi arbori imenși luna galbenă

Vorbesc tot timpul despre dragostea mea

Trecută pe planuri metafizice cosmice

Ea ascultă e nemaipomenit de frumoasă

Dar nicio grație feminină pare un băiat

Si totuși ce imens rezervor de feminitate

Pe deasupra căruia spiritul meu plutește și se turbură

E o noapte de mai ca atâtea care altă dată mă făceau să fiu invectiv

Dar acum o devoțiune față de tot universul 

Dorința unei mântuiri

 Îi vorbesc despre Dante Divina comedie Beatrice

Magdalena trece prin mine în toate sensurile ca peștii într-un acvariu

Dragostea curge mai departe ca un fluviu de ape veșnice

Eu cu Magdalena ferestrele deschise orașul viața moartea

***

manifestul unui sifonar (dintr-o singură suflare)

un sentiment se afirmă din ce în ce mai puternic de a nu-mi bate joc de existență de a nu o morfoli cu cedări treptate cu compromisuri până ce am să mă văd bătrân și terfelit în fața morții sunt aici pentru o singură dată nu mă pot lăsa momit nu mă pot lăsa amăgit îmi dau seama acum de tot ce se întâmplă pe planetă citisem auzisem lucruri extraordinare dar le simțeam fără nici o exaltare acum totul mi se pare uriaș viața mea extraordinară mă văd cât am fost de răzvrătit de pur cum n-am acceptat niciun confort e un destin aici ce meschină ce jegoasă e existența acelora care se aruncă pe viață să se îndoape să se îngrașe mă simt din aceeași substanță cu toți răzvrătiții cu toți martirii n-am să accept nimic niciodată nimic dacă ar fi să mă înjosesc să-mi bat joc de viața mea o voi sfârși oricând dar nu o voi sfârși în lașitate voi face greva foamei de-abia acum îmi dau seama ce înseamnă o idee și ce înseamnă să mori pentru ea și văd pe cei putreziți în închisori pe cei spânzurați pentru ideile lor mă îngrozesc dar celălalt destin mă dezgustă mi-e scârbă să fiu un îndopat cu bunuri și dintre aceste două căi aleg pe cea care mă îngrozește decât pe cea care mă dezgustă e alegerea mea nu fac parte din nici o tagmă din nici un partid sunt eu singur cu ideile și sufletul meu deodată tot ceea ce până acum mi se părea că are vreun rost îmi apre complet lipsit de orice semnificație e idiot ce fac mai toți oamenii învață carte se însoară își clădesc case își cumpăra automobile cuceresc situații își fac cavouri toate le disprețuiam și până acum dar umil acum deodată mă simt uriaș iluminat pe dinăuntru nimic nu mai poate veni să ma scadă îmi dau seama că tortura de până acum apropierile în panica de moarte nu erau decât vaccinuri împotriva a ceea ce mi-ar fi ucis spiritul e cineva în mine care mă face să nu mă las terfelit înglobat în ordinea lor care înseamnă anchilozare și moarte tot ce a fost până acum n-a fost decât o trambulină azi m-am azvârlit mă desfac din mine care am fost ca dintr-o larvă e ceva extraordinar ce se petrece viața a devenit prețioasă nu pentru șansele pe care le ofera ci pentru că le disprețuiesc mi-a trecut orice depresiune mă simt tare vreau să lupt pentru libertatea desăvârșită a individului nu mai sunt dispus să mă las asasinat

REVOLTA E VIAȚĂ A TRĂI ÎNSEAMNĂ SĂ TE RĂZVRĂTEȘTI DACĂ TE CONFORMEZI EȘTI MORT

***

totul mă chinuia atunci… tânăr neîmblânizt, haotic, revoltat mai întâi de destinul biologic al lumii…

Sextil Pușcariu și Primul Război Mondial

O poveste de viață

De-a lungul istoriei au existat mulți oameni de cultură care au lăsat scrise în urma lor gânduri și însemnări zilnice, sub formă de memorii sau jurnal intim, ca o mărturie asupra propriei lor vieți zbuciumate, astfel încât, deși plecați la cele veșnice totuși memoria lor să dăinuiască pentru totdeauna. Jurnalul este fără îndoială o metodă de a-ți supraviețui, de a trăi în continuare dincoace deși tu te afli dincolo. Dar nu toți oamenii de cultură au reușit să facă din jurnalele și memoriile lor un act cultural în sine sau măcar o poveste care, dacă nu te ține cu sufletul la gură, măcar să îți stârnească curiozitatea. Cei mai mulți dintre aceștia nu au ținut morțiș să le fie publicate post-mortem memoriile și jurnalele, și tocmai de aceea câteva dintre acestea, ale unor scriitori de renume chiar, deși au fost publicate cu surle și trâmbițe, totuși nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor cititorilor, și asta pentru simplul fapt că le lipsesc intriga și sunt pe alocuri seci și lipsite de profunzime. Acum se pune întrebarea ce anume e de preferat să se publice din creația unui scriitor important. Să-i fie publicate doar scrierile relevante pentru opera sa, cele create special pentru a fi citite de către oricine? să-i fie publicate doar jurnalele intime, care, ca orice jurnal cuprinde în el și elemente mai puțin intelectuale, uneori chiar mediocre și banale? sau să-i fie publicate doar memoriile, de o valoare intelectuală mult mai mare decât jurnalul dar cărora față de acesta din urmă le lipsesc totuși spontaneitatea și gândul surprins exact în momentul nașterii. Ei bine, fiecare dintre acestea ar trebui să prezinte interes pentru cititori, pentru că atunci când ești preocupat de viața unui om de cultură, sau ești măcar curios de activitatea sa, cu siguranță pentru a avea o imagine de ansamblu vei avea nevoie să intri în contact atât cu lucrările sale, să le spunem științifice, dar și cu memoriile în care autorul reiterează, parcă aducându-și aminte la gura sobei, evenimente și momente importante. La fel cum vei avea nevoie să intri în contact cu jurnalele intime, care au și ele farmecul lor, și uneori acestea relevă personalitatea și caracterul scriitorului sau omului de cultură așa cum este el în viața de zi cu zi, fără nicio urmă de superficialitate de dragul artei.

Dacă ar fi să vorbesc despre câțiva scriitori pe care i-am cunoscut atât în ideile lor expuse publicului larg cât și în intimitatea memoriilor și a jurnalelor, aș putea să-i aduc în discuție pe doi dintre aceștia, despre care eram foarte curios să aflu cum erau în viața de zi cu zi, în scrisori și în jurnal, asta după ce mă familiarizasem cu sistemul lor de gândire oficial – aceștia sunt Emil Cioran și Friedrich Nietzsche. Și nu mare mi-a fost mirarea să aflu că între ceea ce spuneau oficial în cărțile publicate și ceea ce gândeau în intimitatea gândului necizelat și neîndreptat pentru editură, exista o mare prăpastie. Atât pe Cioran cât și pe Nietzsche am putea, dacă am fi discipoli ai lui Diogene (câinele cinic), să-i caracterizăm drept niște impostori. Pe Cioran pentru că jurnalul său intim apărut sub forma deja celebrelor Caiete, unde regăsim și multe scrisori, pare a fi fost scris cu gândul că la un moment dat se va publica ceva din el, și atunci filozoful nu lasă jos armura grea a speculației filozofice, și nu se expune așa cum poate ne-am fi așteptat, iar pe Nietzsche pentru că în scrisorile sale este contaminat de un lirism specific romantismului de secol 19 în care a trăit. Și atunci ne este foarte greu să aflăm cum erau de fapt acești gânditori în realitate, cât de adevărați erau ei. Un lucru este sigur, Cioran nu și-a trăit sistemul filozofic în toată profunzimea sa, și ceea ce scria nu era convingător decât pentru adepții săi, pentru că în realitate Cioran iubea viața, confortul, mâncarea bună, plimbările cu bicicleta, femeia și amorul, și nu avea niciun gând să se sinucidă. Iar în ceea ce îl privește pe Nietzsche, dacă ar fi să dăm la o parte ultimii ani din viața sa, când deja începuse să își piardă mințile și atunci nu se mai putea ascunde de cine era cu adevărat, sub nicio formă autorul atâtor diatribe caustice, atâtor aforisme pline de cinism, a unei critici acide la adresa religiei și a unui sistem filozofic atât de rece și plin de ego, nu era așadar atât de înveninat împotriva lumii, ci mai degrabă avea momente de adâncă introspecție și pierdere de sine care nu îl caracterizau în totalitate. Binînțeles, cei doi gânditori fiind filozofi li se pot acorda circumstanțe atenuante.

Dar revenind la jurnal și memorii, fără îndoială cea mai sinceră scriere este cea pe care autorul nu o realizează în vederea publicării. Când te gândești că la un moment dat există posibiltatea ca ideile tale intime să fie publicate și citite, te vei gândi de două ori înainte să scoți un porumbel pe gură și vei fi reținut în afirmații. Sau din contră, vei fi plin de vanitate și vei vrea să rupi gura târgului cu texte cât mai îndrăznețe și mai revoluționare.

Nu același lucru se poate spune despre personajul pe care vreau să îl povestesc astăzi – Sextil Pușcariu. Despre Sextil Pușcariu nu știam decât un singur luru, că la sfârșitul Primului Război Mondial, un oarecare tânăr din Ardeal, pe numele său Lucian Blaga, îi trimite un manuscris de poezii. De fapt manuscrisul este trimis de către iubita poetului, Cornelia Brediceanu, care vrând să afle valoarea scrierilor iubitului ei, și ca o surpriză frumoasă pentru poetul în devenire, îl trimite la Cernăuți profesorului universitar și filologului Sextil Pușcariu. Acesta, fiind profund impresionat de talentul tânărului poet, de versul său alb și profundele stări sufletești exprimate, îl ajută în publicarea manuscrisului și îl promovează mai târziu în cercurile înalte ale intelectualității interbelice. De aici restul e istorie. Blaga ajunge să fie unul dintre cei mai importanți poeți, filozofi, eseiști, esteticieni și chiar critici de artă din regatul României Mari. Iar valoarea lui a fost pe deplin recunoscută până in zilele noastre.

Dacă despre Lucian Blaga am scris acum ceva timp un eseu în care am încercat să cuprind copilăria și tinerețea poetului și filozofului, așa cum le-am cunoscut din cartea sa Hronicul și cântecul vârstelor (Copilăria și tinerețea lui Lucian Blaga), m-am gândit că ar trebui să scriu un eseu asemănător și despre cel care l-a descoperit, indirect, și cel care i-a deschis larg porțile destinului.

Pe Sextil Pușcariu l-am găsit cel mai bine expus, cu întreaga sa viață, începând cu anii de cătănie, în consistentul volum de Memorii apărut la editura Minerva, în 1978 – Născut în Brașov (…) dintr-un tată care reprezenta o familie de țărani (…) și dintr-o mamă care, după ambii părinți, se trăgea din neamuri de negustori veniți, probabil, din Macedonia.

Memoriile lui Sextil Pușcariu reprezintă un cuprinzător text memorialistic de o valoare inestimabilă, atât din punct de vedere istoric, pentru că filologul participă direct atât la prima conflagrație mondială oferind detalii inedite asupra situației geopolitice de la acea vreme și asupra fronutului, cât și la marea unire de la 1918, fiind unul dintre reprezentanții politici ai provinciei istorice a Bucovinei, chiar dacă Pușcariu nu făcut niciodată parte dintr-un partid politic și s-a ferit cât a putut de mult să facă altceva decât cultură. Memoriile lui Sextil Pușcariu au valoare si din punct de vedere cultural, politic și nu în ultimul rând sentimental, pentru că în acest volum sunt cuprinse un număr considerabil de scrisori pe care autorul le schimbă cu scumpa sa soție, aflată în Brașov și crescând singură doi copii mici.

Dar să începem cu începutul.

În 1914, la Sarajevo, este asasinat împreună cu soția sa prințul moștenitor al coroanei austro-ungare, Franz Ferdinand, de către un tânăr extremist de origine sârbă, pe numele său Gavrilo Princip. Nimeni nu se gândea atunci că acest eveniment izolat va avea repercursiuni atât de grave asupra întregului continent european. Imediat Austro-Ungaria trimite Serbiei un ultimatum, și după câteva zile urmează și declarația oficială de război. Chiar și așa, majoritatea europenilor considerau că acesta nu va fi decât un război de scurtă durată, așa cum fuseseră anterior cele două războaie balcanice, care se va încheia cel mai probabil cu victoria Austro-Ungariei și apoi, o dată răzbunată moartea principelui, lucrurile se vor așeza din nou pe făgașul normal. Dar nu a fost deloc așa, căci declarația de război a Austro-Ungariei a atras după sine un adevărat domino în care au fost cuprinse majoritatea statelor de pe continentul european, și asta pentru că între statele europene existau niște relații de alianțe militare si ajutor reciproc care trebuiau respectate. Astfel, în ceea ce părea o conflagrație balcanică a fost atrasă și Germania, aliatul austriecilor, iar de cealaltă parte Rusia, aliata neoficială a Serbiei. Apoi au început să intre în război și Franța, Anglia, Italia, de partea Puterilor centrale, și Turcia și Bulgaria de partea Antantei. Până în 1916 războiul devine mondial, căci se extinde și în afara continentului european și cuprinde Africa și orientul. Transilvania și Bucovina se aflau la acea dată sub dominația coroanei Austro-Ungare, cele două teritorii aveau un statut special, și nu făceau parte din regatul României. Sextil Pușcariu era la acel moment un simplu profesor universitar, dar care făcuse armata în imperiu, deci era rezervist. În vârstă de 37 de ani, cel ce avea să devină un personaj atât de important pe plan cultural, se vede chemat la arme pentru a servi sub drapelul negru-galben al monarhiei bicefale austro-ungare. În această situație s-au aflat sute de mii de ostași români din Cluj, Sibiu, Brașov, Cernăuți, Timișoara, Arad, și așa mai departe, care trebuiau să lupte pentru a apăra o țară de care erau cât se poate de alienați. Și cu toate acestea foarte mulți ostași se vor oferi voluntari pentru a merge pe front, considerând ca astfel își îndeplinesc datoria. Astfel că se vor regăsi pe front de la simpli țărani până la profesori universitari. Toți își vor găsi sfârșitul în tranșee, într-un război de care erau complet străini și față de care aveau sentimente contradictorii.

  • Mi-am făcut repede socoteala – puteam sta în România, unde eram sigur deocamdată. Nimic nu mă atrăgea să merg la război cu austriecii, eventual contra României. Războiul în sine mi se părea o monstruiozitate. Totuși drumul pe care aveam să merg era clar înaintea mea. Între toate sentimentele ce mă stăpâneau, unul singur domina – sentimentul datoriei. Rațiunea nu avea voie să vorbească.

Acestea sunt cuvintele lui Sextil Pușcariu la începutul războiului, atunci când încă ar fi putut să se sustragă cumva serviciului militar. Și cu toate acestea el era stăpânit de un singur sentiment – cel al datoriei, față de ceilalți ostași români care mergeau și ei la război, față de instituția armatei în care intrase cu ani în urma ca voluntar, și nu în ultimul rând cu gândul că poate acest război va fi în cele din urmă benefic și pentru România. Sextil Pușcariu nu a încetat în niciun moment să se gândească ce cauză nobilă și măreață servește dacă merge pe front. Era în sinea sa convins că acest război se va termina repede și că la finalul lui situația românilor din Ardeal se va îmbunătăți, datorită sacrificiilor pe care ostașii români le vor face pe front. Pe de altă parte exista în concepția comună convingerea că mersul la război reprezintă un act de eroism îmbrăcat foarte frumos în haine de sărbătoare, dacă vreți un fel de romantism al sacrificiului suprem pe care doar cei curajoși puteau să îl facă. Nimeni nu mai luptase până atunci într-un război mondial, și nimeni nu se gândea că acest război va fi și cel mai sângeros de până atunci. Oamenii erau naivi și mânați de o adevărată psihoză a eroismului și a spiritului de aventură. Fiind mai în vârstă decât cei recrutați și cei voluntari, Sextil Pușcariu este rapid avansat în grad, și devine organizator și instructor al cetelor de soldați care se pregăteau să meargă pe front. Preia în subordine o cazarmă din apropierea Brașovului unde timp de 6 săptămâni trebuia să-i instruaiscă pe tinerii voluntari dornici de acte de eroism. În mintea sa aceste 6 săptămâni îl puneau la adăpost de a fi trimis pe front, pentru că războiul se va fi sfârșit până la finalul instrucției. Doar dacă ar fi știut ce îl așteaptă și cât va dura războiul…

Ofensiva Puterilor centrale, în special a Germaniei pe frontul de vest împotriva Franței, părea să încheie războiul înainte de vreme. În mai puțin de un an Franța era aproape învinsă, și doar măestria generalului Joffre îi oprește pe nemți la Marna, acolo unde trupele împăratului Wilhelm vor suferi o înfrângere usturătoare. Bineînțeles în gazetele din imperiu nu trebuiau să ajungă astfel de știri despre înfrângerile suferite pentru a nu afecta moralul soldaților. Iată ce spune Pușcariu într-o scrisoare către soția sa.

  • Gazetele! ce rol important au avut ele în acest război. Mai întâi rapoartele, buletinele oficiale, erau atât de măestrit ticluite, încât în ele aveai impresia că ești victorios când mănânci bataie. (…) de câte ori armatele austro-ungare învingeau, nu lipseau hărțile, de câte ori mâncau bătaie, nu lipseau explicațiile.

Să ne aducem aminte de Napoleon. Napoleon Bonaparte și puterea propagandei

Și câtă bătaie nu au luat honvezii unguri din partea micii armate a Serbiei, care a rezistat cu îndârzenie în fața tăvălugului austro-ungar, și le-au cauzat imperilalilor pierderi însemnate atât de oameni cât și de material de război. Rezistența sârbilor a fost coroborată cu nesfârșitele resurse umane ale Rusiei imperiale, care au zdruncinat din temelii încrederea în victorie a Puterilor centrale. Fiind căliți în războiul nu de mult încheiat ruso-japonez, cazacii au făcut ravagii în rândurile armatelor germane și austro-ungare. În tot acest timp Sextil Pușcariu era contrariat de incompetența ofițerilor austrieci, care, spune el, își pierduseră capul și dădeau porunci stupide pe care nu le puteai împlini. Situația materială era și ea cât se poate de dificilă. Soldații nu aveau material de război, le lipseau armele de foc și săbiile, nu exista hrană pentru cai, care de foame rodeau lemnul barierelor, iar prețurile alimentelor crescuseră alarmant și specula era în floare, fiecare dorind să se îmbogățească de pe urma acestui război mizerabil. Chiar și din rândul ofițerilor existau cazuri de speculă și corupție. Și nu este greu de înțeles acest lucru din moment ce o bună parte din cei care alcătuiau armata austriacă erau de altă naționalitate – existau în imperiul austro-ungar români, unguri, croați, bosniaci, sloveni, sârbi, cehi, și așa mai departe, iar aceștia nu se identificau sub nicio formă cu coroana imperială. Imperiul austro-ungar era o creație artificială care nu putea să reziste. Tocmai de aceea au existat și nenumărate cazuri de dezertare, iar alții își întocmeau dosare medicale din care reieșea că suferă de boli incurabile. Mulți au scăpat astfel de a fi trimiși pe front. Gândurile lui Pușcariu zburau către România, care până în 1916 își va menține neutralitatea.

  • intermezzo

Având la conducere un rege neamț, pe Carol I de Hohenzolern, încă de la începutul conflagrației Puterile centrale erau convinse că România va intra în război alături de imperiali. Dar Carol avea să treacă le cele veșnice în octombrie 1914, după ce cu greu acceptase neutralitatea României votată în consiliul de miniștrii. Lucrurile nu au stat deloc așa cum se așteptau imperialii, pentru că regele Ferdinand, succesorul lui Carol pe tronul României, a trebuit să țină cont de părerea miniștrilor și liderilor partidelor politice, iar în urma consiliului de coroană din 1916 decizia a fost ca România să intre în război de partea Antantei. Această veste a venit ca un șoc pentru nemți și austrieci, care peste noapte s-au trezit că trebuie să se lupte cu cineva pe care îl considerau aliat. Imediat a venit și reacția Bulgariei și a Turciei care trec de partea Puterilor centrale. În acest moment situația României nu era deloc una bună, caci toate speranțele erau puse pe seama Rusiei, României fiind-ui imposibil să lupte de două fronturi. Evenimentele din 1917 din Rusia, cu revoluția bolșevică, i-au pecetluit însă României soarta.

Perioada de instrucție a voluntarilor s-a scurs repede, iar Pușcariu urma să fie trimis pe front în prima linie. Fiind convins că nu va scăpa, merge acasă și își ia la revedere de la soție și de la copii. Șansa lui însă s-a numit Ion Bogdan, un renumit filozof, istoric și slavist, profesor la Universitatea din București și membru al Academiei Române, care era familiarizat cu munca lui Sextil Pușcariu la un Dicționar al limbii române pe care acesta îl începuse în Cernăuți, dar care o dată cu căderea orașului în mâinile rușilor se afla în pericol. Ion Bogdan, având trecere în cercurile înalte ale politicii de la Palatul regal, și aflând de situația mai tânărului său coleg de breaslă, intervine pe lângă regele Ferdinand ca Pușcariu să nu fie trimis pe front ci să fie lăsat la partea sedentară pentru a i se acorda misiunea de a face o lucrare a Academiei care să fie patronată de rege. Acceptând sugestia, regele intervine al rândul său pe lângă ministrul austro-ungar la București, contele Czernin, iar acesta trimite intervenția mai departe la comandamentul suprem din Cașovia de care aparținea regimentul lui Pușcariu, și în cele din urma filologul nostru scapă pentru moment de atrocitățile războiului și de o moarte sigură. Nu a trecut însă foarte mult timp, și din sedentar Pușcariu ajunge în cele din urmă să ia parte activă la război, dar cu o misiune mai ferită, aceea de a asigura aprovizionarea cu armament a soldaților din prima linie. Nevoia acută de personal a Austro-Ungariei nu putea să îl păsuiască în cele din urmă pe Pușcariu de a merge la război, indiferent de cine ar fi intervenit pentru el. El era totuși un ofițer în rezervă, iar acum toți rezerviștii fuseseră mobilizați pentru ceea ce se credea a fi o ultimă sforțare, un ultim asalt care să încheie războiul înainte ca și alte state să ia parte la conflagrație. Urmează o perioadă în care memoriile scriitorului sunt împânzite de scrisorile către soția sa Leonora. Timp de 4 ani cât a durat războiul, între cei doi a existat un schimb continuu de scrisori în care profesorul și ofițerul Sextil Pușcariu vorbește în amănunt despre ceea ce se întâmpla în spatele frontului, despre viața de zi cu zi din cazarmă, despre locurile unde este mutat în scopuri strategice, despre probleme întâmpinate cu superiorii și cu cei aflați în subordine, și despre cât de obișnuit a devenit războiul, încât simplul șuierat prin aer al obuzelor trase de la zeci de kilometrii depărtare nu mai trezește în el niciun instinct de conservare.

Pentru a-și limpezii mintea și a se detașa de mizerabilul război care pare că nu se mai termină, Pușcariu se concentrează pe studiile sale de filologie, asupra Dicționarului, și asupra proiectului unui viitor muzeu al limbii române. Scrisorile către soția sa sunt de un romantism extraordinar, care trezește în cititor cele mai frumoase sentimente. Formulele de adresare sunt și ele pline de gingășie și de dragoste curată, de parcă ce doi sunt proaspăt îndrăgostiți – Dragă puișor scump și drag, dragă nevestica mea iubită, Dragă Muți dulce, Dragă Puișor mic. Iubirea dintre cei doi este amplificată și mai mult de disanța dintre ei și de imposbilitatea de a se vedea decât în scurtele zile de concediu, atât de rare în ultimii ani ai războiului.

  • Mi se pare că niciodată nu am simțit mai mult ca acuma intensitatea iubirii noastre. Nu vreau să zic că ea e acum mai mare ca altădată, dar înainte, când eram împreună toată ziua o consideram ca ceva de sine înțeles, ea nu ne impresiona sau, mai bine zis, nu ne apărea în conștiință așa clar ca acuma, când suntem despărțiți și când dorul cel mare țese punți neîntrerupte de la Brașov aici și invers.

Felul în care Pușcariu se poartă cu subordonații săi relevă un caracter nobil pe care acesta îl avea într-un mediu în care amabilitatea, bunul simț și omenia lipseau cu desăvârșire și nici nu putea să fie cerute de la cineva. Se cerea în schimb sânge rece și putere de sacrificiu. Și cu toate acestea Pușcariu se preocupa de starea oamenilor săi, și chiar și de starea animalelor, în special a cailor care reprezentau la acea vreme principala sursă de tracțiune pentru armamentul greu și al muniției.

  • Eu am ambiția să le dau oamenilor și cailor care muncesc, tot ce li se cuvine, la timp. Cu împărțeala bună și fără izida proverbială, am ajuns să le dau, în loc de cafeaua de seară, un gulaș sau o fasole cu o bucată de slanină prăjită. (…) firește că toți cărăușii aștia nefiind soldați, sunt sau flăcăi sub 19 ani, sau oameni de peste 42 de ani (am și câțiva de 60 de ani). Deunăazi l-am trimis pe unul cu copii mulți acasă și am cerut de la comună pe altul în locul lui (am acest drept). A doua zi a venit biata nevastă-sa să-mi mulțumească și mi-a adus ca plocon un ștergar cusut cu flori.

Astfel de momente erau rare pe câmpul de luptă, dar Pușcariu era un om complet și integru, pentru care cultura avusese cel mai probabil și rolul definitoriu în a-i modela caracterul, iar iubirea de oameni, indiferent de naționalitatea acestora, face din el un adevărat creștin.

În 1915 situația pe câmpul de luptă era cât se poate de incertă. Nu se câștigase nicio palmă de pământ, iar numărul morților îl depășise deja pe cel din conflagrațiile ce avuseseră loc în întreg secol 19. În fiecare lună se spera că războiul se va încheia, 1915 părea să fie anul decisiv. În scrisorile sale către scumpa sa soție, Pușcariu se arată demoralizat și nu mai vrea să creadă în nicio dată a încheierii războiului. Informațiile care veneau în spatele frontului erau contradictorii. Unii spuneau că războiul va mai dura cel puțin doi ani, alții spuneau că se va sfârși în curând. Însă resursele alocate acestui război erau cele mai mari de până acum, căci fuseseră agonisite timp de 50 de ani în care domnise o pace relativă. Nicio parte nu voia să lase garda jos, toți erau pregătiți pentru un război total care nu avea să se încheie decât atunci când unul dintre combatanți va fi nimicit în totalitate. Toți liderii europeni, și nu numai, erau convinși că acest război va schimba pentru mult timp harta lumii, și astfel interesele geostrategice și economice erau enorme. Dacă nu mai erau soldați de trimis pe front, se trimiteau rezerviști, dacă nu mai erau nici rezerviști se înrolau în armate feciorii de 18 ani și bătrânii de 42 până la 50 de ani – în mai multe cazuri va lupta tătăl cu fiul alături. E ultima sforțare. Optimiștii care credeau că războiul se va termina în curând, se înșeală. De-abia acum începe. (…) nu mai e hrană îndeajuns, banul nu mai poate cumpăra materialul trebuitor, caii se împuținează, boalele decimează materialul uman. De acum vom cunoaște războiul, cu spectrul foametei și blestemele mamelor. (21.04.1915)

Acum începe războiul de poziții și liniștea de dinaintea furtunii.

În tot acest timp cei din spatele frontului, responsabili cu aprovizionarea, își omorau timpul cu cititul romanelor, cu diferite jocuri, cu îngrijirea animalelor. Era o viață infinit mai bună decât cea a celor din prima linie care cădeau secerați în fiecare zi de obuze și mitraliere. În tot acest măcel general speranța că ceva bun se va întâmpla pentru România nu înceta să animeze spiritul tuturor ostașilor români aflați pe câmpurile de bătălie. Când în 1916 România intră în război de partea Antantei, Pușcariu nu ezită să saboteze armata austriacă căreia îi depusese jurământ de credință, și să nu execute întocmai ordinele primite.

  • Încă din august (…) voiam să evit să fiu împărțit cumva la frontul românesc, în caz de conflict armat cu România. Asta eram hotărât – contra României eu nu voi lupta, oricare va fi urmarea.

Foarte mulți soldați români vor trece Carpații în România sau se vor preda fără luptă așa zisului inamic. Speranța era că România va reuși să recupereze cu arma în mână teritoriile aflate de atâta timp sub dominație străină. Și am sperat. Dar a fost în zadar. Încurajați de câteva succese importante pe linia Carpaților, armata română reușește să elibereze mai multe orașe importante, printre care și Brașovul. Urmează o perioadă de lupte grele și câteva decizii neinspirate ale unor generali români prea plini de propriul orgoliu, decizii care ne vor costa scump. Deși ofensiva din 1916 a armatei române alături de cea rusă reușește să împingă forțele austro-ungare până într-acolo încât nu mai era nevoie decât de o ultimă sforțare pentru a elibera întregul Ardeal, totuși din necunoscute motive, armata română se oprește pe loc, și acordă astfel inamicului răgazul necesar pentru a-și aduna forțele și a da o ripostă pe măsură. Primind întăriri din partea armatei germane, austriecii recurg al contraofensivă și împing armata română din Ardeal. În doar câteva luni brava și totuși atât de slab pregătita armată română este învinsă iar capitala București cade sub ocupație germană. La acest dezastru a contribuit și debandada din armata rusă, care încet și sigur începea să se pregătească de o revoluție răsunătoare. Anul 1917 găsește România într-o situație dramatică. Capitala este mutată la Iași, întregul cabinet de miniștrii și suita regală se refugiază în Moldova, iar pacea încheiată la București cu Germania face din regatul României o simplă colonie a imperiului german. În același an la Brest-Litovsk, Rusia semnează și ea o pace separată cu puterile centrale, asta după ce dinastia Romanovilor este înlăturată printr-o lovitură de stat de către bolșevicii lui Lenin și Trotzki, finanțați substanțial cu bani de către împăratul Wilhelm al Germaniei. Cine mai credea în acele momente că războiul va mai putea fi câștigat de către aliați? Și totuși…

Între timp Pușcariu reușește, prin multe insistențe și invocând diferite pretexte, să fie trimis nu pe frontul românesc ci în sud, pe frontul italian, în regiunea Isonzo, acolo unde austriecii duceau lupte grele. Scapă astfel de dezonoarea și crima de a lupta împotriva fraților săi români.

Scrisorile către cei de acasă curg în continuare. Soția sa Leonora, împreună cu cei doi copii, se refugiază la Graz, acolo unde exista mult mai multă securitate. Tot în 1917 are loc intervenția care va schimba decisiv soarta războiului – intrarea SUA în război de partea Antantei. Din acest moment balanța războiului începe să se încline. Deși pe frontul francez armata germană condusă de mareșalii Hindenburg și Ludendorff luptă cu tenacitate, totuși liniile de apărare ale francezilor rezistă în fața bombardamentelor continue ale tunurilor Krupp. Parisul se clatină, dar rămâne în picioare. Resursele interminabile ale americanilor vor fi distribuite către Marea Britanie și Franța, iar acestea o dată întărite vor putea să dea o replică pe măsura nemților. Pentru prima dată în 3 ani de război ostilitățile sunt conduse de către aliați. Între timp în Austro-Ungaria apar curente anti-război, iar situația economică din Germania, cu sute de greve ale muncitorilor, va da o lovitură din interior care va destabiliza eforturile de război total ale imperiului german. În mai puțin de doi ani de la intrarea în conflict a SUA războiul este încheiat. Împăratul Wilhelm abdică, Germania devine republică proclamată la Weimar, imperiul austro-ungar dispare și el, iar în urma sa vor apărea state noi în Balcani, care vor reprezenta mai bine interesele diferitelor naționalități. România, deși practic învinsă, nu ratifică totuși pacea dezavantajoasă de la București cu imperiul german, și reșuește printr-o activitate de excepție a miniștrilor săi de externe, printre care Nicolae Titulescu și I.C. Brătianu, să obțină din partea aliaților recunoașterea tuturor teritoriilor istorice ca aparținând-ui de drept. Astfel are loc la 1 decembrie 1918 marea unire. România a știut să profite de contextul geopolitic și de principiul promovat de marile puteri, principiul autodeterminării statelor, și a reușit astfel să realizeze un deziderat vechi de secole.

Sextil Pușcariu, la sfârșitul războiului spunea următoarele:

Suferințele oamenilor din acești lungi ani de război trebuie să-i fi nobilitat, să-i fi făcut mai serioși. Privirea morții, cu care milioane au stat față în față, a trebuit să deștepte în omenire alte gânduri și alte năzuințe decât fuga nebună după bani, omorârea vremii cu distracții ușoare, călcarea în picioare a celui ce-ți stă în cale și stoarcerea celui slab. Are să vină iară o vreme a sentimentului nobil, cu milă față de sărmani, cu credință în dragoste, cu iubire mare pentru copii, cu sentimentul frumuseții vieții intime.

Din păcate omenirea nu a învățat nimic din această primă conflagrație mondială și din acest carnagiu. Oamenii nu au devenit mai serioși, războiul nu i-a făcut mai nobili, ba din contră, a accentuat în ei cele mai meschine înclinații și cele mai vulgare dorințe. Și ca să ne dăm seama de cum arăta lumea europeană după Primul Război Mondial putem să privim viața din capitala României, București. Cu tot farmecul ei, perioada interbelică din România a reprezentat o perioadă de profundă degradare morală și a moravurilor societății. În marea majoritate personajele de pe prima scenă a vieții publice bucureștene nu erau decât niște saltimbanci care copiau în cel mai prost gust moda din occident. Intelectuali de mucava, politicieni corupți și incompetenți, lingușitori pe la curtea regală, bufoni și arlechini care delectau la banchetele unui rege afemeiat o lume atât de pestriță și lipsită de griji. Nu-i de mirare că la izbugnirea celui de-al Doilea Război Mondial România este complet nepregătită, și toate eforturile generației de la 1918 vor fi fost în zadar, căci provinciile istorice cad în mâna inamicilor fără ca armata română să tragă un singur foc.

Pe Sextil Pușcariu destinul l-a ajutat să realizeze tot ceea ce își propusese încă din timpul războiului când nu se știa dacă va mai apuca ziua de mâine. Ba chiar se îmbolnăvește de temuta gripă spaniolă care făcea la finalul războiului ravagii în întreaga Europă, și reușește să se vindece. Apoi este eliberat de serviciul militar și imediat este abordat pentru a reorganiza Universitatea din Cluj. Începe o munca titanică cu mijloace restrânse dar cu o dorință nestrămutată de a reuși să dezvolte cultura și educația pe întregul teritoriu al României Mari. Totodată el ajunge să facă parte din delegația României la conferințele de pace de după război, și timp de mai mulți ani participă activ la ședințele interaliate ale Ligii Națiunilor care aveau drept scop reorganziarea politică, socială, economică și culturală a continentului european, răvășit de un război atât de săngeros. Sacrificiile și eforturile lui Sextil Pușcariu au fost pe deplin răsplătite. El reușește să înființeze primul muzeu al limbii române, să organizeze Universitatea din Cluj după principiile românismului, cu profesori români dar și străini și cu studenți din întregul regat dar și din țările vecine, și deasemenea reușește să finalizeze munca sa de o viață, Dicționarul limbii române. Moștenirea pe care acesta o lasă urmașilor săi este de o valoare colosală. Ceea ce face acest profesor din Cernăuți pentru cultura română, într-o perioadă atât de grea din istoria țării noastre și a întregii Europe, nu poate fi trecut cu vederea. Și nu ar fi reușit să facă toată acestă muncă titanică fără sa nu fi avut alături de el pe tovarășa sa de viață, Leonora, și pe cei doi copii ai lor, totul fiind parcă o pildă creștină cum că nimic nu se poate face fără dragoste.

  • Omul cât e singur, chiar dacă concepe gânduri mari și noi, chiar dacă are darul de a le împărtăși altora, este uneori speriat de ele și va trece prin momente de cumplite îndoieli. (…) singurătatea naște năluca fricii.

Făcând parte din generația lui Vasile Pârvan, Rădulescu-Motru, Victor Babeș, Dimitrie Gusti sau Nicolae Iorga, Sextil Pușcariu a fost mai mult decât un filolog, a fost unul dintre stâlpii pe care s-a clădit edificiul cultural și educațional al României Mari. La 1918, pentru prima dată în istorie, toate provinciile istorice ale României erau unite în același cuget, sub același tricolor și având aceleași aspirații. Pentru prima dată în istorie între materia cenușie din fiecare provincie exista o comuniune și o colaborare intelectuală. Pentru prima dată în istorie românii din toate provinciile istorice puteau să își manifeste liberi cultura și spiritul. Ce onoare pe această generație de sacrificiu – cu adevărat generație de sacrificiu – să contribuie la realizarea României Mari, nu doar politic și social, ci și cultural. Pentru că am avut oameni politici importanți în acesată perioadă, dar am avut și oameni de cultură pe măsură, iar contribuția lor este cel puțin al fel de importantă, pentru că o Românie Mare unită geografic și politic, nu putea să dăinuiască dacă nu ar fi avut și o cultură bine rânduită.

Să-i pomenin întru veșnicie pe acești făuritori de cultură, pentru că astăzi, noi, cei ajunși deja în post-modernitate și având anumite inclinații către cunoaștere, ne folosim de roadele muncii lor.

În încheiere o caracterizare perfectă a lui Sextil Pușcariu făcută chiar de către marele om de cultură, pentru că cine ar fi putut să spună mai bine lucruri despre el decât însuși personajul în cauză.

(…) În structura mea fiziologică s-a îngemănat energia mare, latentă, rustică, cu o sensiblitate dusă până la rafinare și cu un puternic simț de cinste și omenie, cultivat în aceste familii de negustori din care mă trag, cu viața lor patriarhală, cu dărnicia lor proverbială, dar ceva cam degenerate în urma traiului moleșit oriental. Crescut la școalele din Brașov, în apogeul lor pe acea vreme, care cultivau cu sfințenie sentimentul național și idealismul, am copilărit cu tovarăși de școală distinși și inteligenți și cu rude bine crescute din neamul nostru plodos, mai ales cu fete deștepte, care din fragedă pruncie m-au făcut să respect femeia și să simt tot farmecul pe care îl dă vieții apropierea ei. Universitatea în străinătate, în curs de zece ani, la maeștrii specialității mele, în tovărășie veselă și aleasă, cu posibilități materiale de a petrece anii tinereții în zburdălnicie fără excese, oscilând între preocupările artistice care mă cereau – fără să am talentul de a deveni însumi un artist – și între știința pe care am iubit-o totdeauna și pentru care aveam aplecări firești, stăruință și răbdare. (Sextil Pușcariu, Memorii, editura Minerva, 1978, p.775)

Iuda și „mișcarea progresistă”

Vasile Astărăstoae

Iuda Iscariotul sau Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre cei doisprezece apostoli aleși de Iisus. Numele de „Iscariot” ar indica proveniența sa din satul Karioth (cca 25 km Sud-Est de Hebron). „Unul dintre aspectele, care îl separă pe Iuda de restul apostolilor, este că acesta nu provine din Galilea. Iisus este din partea nordică a lui Israel sau Palestina romană. Dar prenumele lui Iuda poate fi dovada că este din sudul ţării, ceea ce înseamnă că e străin” (Robert Cargill). Alți experți au precizat că Iscariot vine de la Sicarii sau „Cuţitari”, un grup de rebeli, care se opuneau ocupației romane și comiteau acte de terorism.

Iuda l-a trădat pe Iisus pentru 30 monede de argint. Chiar dacă la început Iuda a fost bun, el ajunge să fie iubitor de arginți (Ioan 12, 6) și această iubire i-a deschis sufletul spre…

Vezi articolul original 967 de cuvinte mai mult

Foarte scurtă istorie a țiganilor

Țiganii, această populație nomadă care se găsește în zona Balcanilor și a României mai mult decât oriunde în lume (asta bineînțeles dacă îi diferențiem elementar de indieni), au printre altele, o istorie foarte bogată și interesantă. Nu știu dacă a scris cineva până acum un studiu științific și etnografic asupra acestei populații fără patrie, dar cred că o astfel de lucrare ar fi una de mare întindere și cu ajutorul ei cred că am înțelege mai bine și propria noastră istorie, atât a noastră a românilor cât și a țărilor din Balcani și din estul Europei. Și cum de multe ori atunci când cauți ceva nu vei găsi acel ceva, dar în schimb vei fi găsit de acel ceva, așa am pățit și eu atunci când, din întâmplare, răsfoind un volum al lui Gala Galaction am deschis cartea din întâmplare, sau poate nu, exact la un text despre țigani. Și ceea ce mi se pare de-a dreptul surprinzător este faptul că scriitorul se introduce în această mică incursiune asupra istoriei țiganilor exact în maniera în care îmi propusesem și eu în ciorna articolului de față – Mă întrebam – până mai deunazi – dacă a fost pe undeva vreun om de știință care să fi cercetat temeinic de unde vin țiganii și prin ce împrejurări istorice s-au revărsat în lume valurile acestui neam strident și arămiu. Mă întrebam dacă este vreo carte în care măcar fragmentar ori ocazional, să fie vorba de țigani și de trecutul lor…

Gala Galaction mai spunea, printre altele, că la acea vreme existau foarte multe lucrări despre istoria țiganilor, o menționează de pildă pe cea a lui Mihail Kogălniceanu – Schiță asupra istoriei moravurilor și limbii țiganilor, ba chiar existau și țiganologi, dar cu toate acestea problema originii și identității țiganilor era totuși nelămurită. Astăzi, fără să cunosc foarte multe detalii de ordin științific referitoare la istoria țiganilor, cred că problema rămâne încă pusă. Da, există într-adevăr părerea comună care spune că țiganii sunt originari din India, și au ajuns în zona europeană la începutul mileniului întâi. Dar mai departe ce se poate spune despre țigani?

Pe teritoriul României țiganii sunt atestați istoric cel mai devreme în jurul secolului 14, dar așa cum remarca Constantin C. Giurescu în a sa Istorie a românilor, în câteștrele țări însă (n.a. Moldova, Țara Româneasă și Transilvania), țiganii sunt mai vechi decât primele mențiuni documentare. Același Giurescu mai spune despre țigani că au venit o dată cu tătarii (adică undeva prin secolul 13, căci la 1200 cunoaștem că are loc prima mare invazie mongolă pe teritoriul Țărilor românești). Așadar țiganii sunt prezenți pe teritoriile istorice românești cu un secol înainte de a fi atestați documentar. Cum au venit țiganii împreună cu tătarii nu putem decât să intuim. Înainte de a ajunge pe teritoriile românești, tătarii făcuseră ravagii în întreaga Asie, și cu toate că nu erau adepții luării de prizonieri, căci pe unde ajungeau distrugeau totul în cale, este foarte posibil ca tătarii să fi luat cu ei în campanii drept sclavi sau supuși, un număr considerabil de locuitori ai nordului Indiei. O dată ajunși în Țările românești, și după încheierea campaniei de cuceriri, tăvălugul mongol s-a oprit, armatele s-au retras, iar în urma lor au rămas populațiile aduse din Industan, ceea ce azi poartă numele general de țigani. Chiar dacă nu se mai aflau sub stăpânirea mongolilor, și nu mai trebuiau să călătorească cu aceștia, țiganii au continuat să fie supuși, de data aceasta domnilor noștri pământeni. Astfel ajung țiganii să capete un statut special și singular în organizarea socială a Țărilor românești; ei devin robi (cuvânt de origine slavă). Robii, ne-o spune C. Giurescu, erau cu totul în puterea stăpânilor lor, care puteau face cu dânșii ce voiau, fără însă ca să-i omoare.

De menționat că robi nu erau în acele vremuri decât țiganii. Restul populațiilor se încadrau în alt statut social, dintre care îi mai regăsim pe – propietarii de pământ, adică boierii, apoi pe vecini sau rumâni, ei erau cei care depindeau de cei dintâi și locuiau în satele acestora, lucrând pământul primit într-o formă incipientă de arendă, de unde trebuiau să ofere boierilor un procent din recoltă și să își întrețină și familia, și mai existau orășenii care aveau un statut privilegiat. Statutul de rob era asemănător cu cel de sclav pe care l-au dobândit populațiile africane dar și cele din lumea nouă, o dată cu întemeirea imperiilor coloniale. Nu știm dacă țiganii puteau fi vânduți, pentru că nu se cunoaște, cel puțin pe teritoriul Țărilor românești, un comerț bine organizat cu robi, așa cum de pildă exista în America cu sclavii aduși din Africa. Chiar și așa se pare că tătarii obișnuiau să-i vândă pe țigani la porțile Europei, dar dat fiind faptul că țiganii erau folosiți ca forță de muncă de către boieri, este posibil ca aceștia să fi fost folosiți pe teritoriul Țărilor românești și ca monedă de schimb. Cu siguranță erau tranzacționați, nu en detail ci en gros, ca să folosim o terminologie economică, pentru că avem izvoare istorice care menționează nenumărate vânzări de sate și familii țigănești, dar mai ales danii, sau donații, făcute de către domnitori de cele mai multe ori curților mănăstirești. Astfel existau mănăstiri care aveau drept moșie 5-10 sate țigănești sau 300 de familii țigănești, pe lângă zeci de hectare de pădure și teren agricol. Secularizarea averilor mănăstirești s-a făcut abia la 1850 o dată cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, iar pe atunci țiganii încă erau robi. Dar existau și boieri care dețineau sate întregi de țigani sau familii numeroase, pe lângă satele de vecini și rumâni, adică de țărani pământeni.

De menționat că țiganii au venit din India în estul Europei și Balcani cunoscând anumite îndeletniciri pe care populația autohtonă nu le avea și la care țiganii în schimb excelau. Dat fiind faptul că în India, chiar și în ziua de azi societatea este în mare parte organizată sub formă de caste și ginți meșteșugărești (meșteșugul cu care te ocupi îți definește statutul social și spune despre tine cine ești, precum o carte de vizită) țiganii veniți din nordul Indiei au adus cu ei această organizare pe caste meșteșugărești. Astfel că avem un număr considerabil de îndeletniciri ale țiganilor, și în funcție de aceste îndeletniciri țiganii prestau munci și servicii boierilor și domnului țării.

Astfel menționăm pe cele mai importante dintre acestea:

  • țiganii zlătari/argintari – erau țiganii care se pricepeau la strângerea aurului sau a metalelor prețioase din nisipurile râurilor. Termenul de zlătar este de origine slavă, și este derivat din cuvântul zlat, care înseamnă aur.
  • țiganii rudari – erau țiganii care lucrau lemnul, făcea linguri, vase, copăi. Nu știm exact originea numelui, dar cuvântul rudar îl găsim în limba slovenă, și înseamnă miner, deci tot pe filieră slavă. Astăzi țiganii rudari sunt pe cale de dispariție și se mai găsesc în comunități restrânse în zona de sud a României și în special în Dobrogea.
  • țiganii căldărari – aceștia erau țiganii care se ocupau cu făuritul cazanelor și a tuciurilor, și cum în țara noastră din cele mai vechi timpuri producerea de alcool în propria gospodărie era un lucru cât se poate de răspândit, iar mămăliga era nelipsită de pe masă, acești țigani căldărari erau foarte căutați.
  • țiganii lăutari – aveau un statut la prima vedere privilegiat, pentru că se ocupau cu buna dispoziție a boierilor și a curții domnești. Țiganii lăutari erau nelipsiți nu doar de la mesele boierești dar ei erau folosiți de către propietarii de pământ chiar și la muncile câmpului, nu pentru a munci efectiv pământul, ci pentru a întreține atmosfera și a creea o bună dispoziție lucrătorilor al câmp. În ciuda acestei aperențe de voie bună și viață frumoasă pe care lăutarii ar fi avut-o, totuși aceștia nu erau nici pe departe atât de respectați pe cât am crede. Uneori munca de lăutar putea să fie mult mai istovitoare decât celelalte munci, pentru că muzica nu se oprea decât atunci când voia boierul sau domnul. Nu de puține ori lăutarii erau batjocoriți și puși să cânte până la epuizare.
  • țiganii spoitori – în ciuda sensului peiorativ pe care această ramura a țiganilor a căpătat-o în zilelele noastre, țiganii spoitori erau meșteri în construirea de locuințe, iar cei mai mici dintre ei devenau ucenici și salahori pe la curțile mănăstirești și palatele domnești de care aparțineau și de care erau legați. Se ocupau de asemenea cu comerțul cu var.
  • țiganii ursari – erau țiganii care din cele mai vechi timpuri umbalu prin sate cu ursul, dar nu doar de sărbători, ci mai ales în cursul anului, pentru că ursul avea puteri tămăduitoare și era folosit în tratarea problemelor reumatice. Dacă un țăran avea probleme cu spatele, de oase sau musculare, apela al serviciul acestor țigani ursari, care foloseau puterea și greutatea animalului pentru a-i îndrepta pe cei cu probleme. Ursul se urca pe spatele pacientului, și prin presiunea aplicată asupra zonelor dureroase, problema era rezolvată.
  • țiganii gabori – sunt țiganii originari din zona Ardealului și a Ungariei. Ei au avut un statut special față de celelalte ramuri țigănești dat fiind faptul că locuiau într-un imperiu, Imperiul Habsburgic, ceea ce le-a și permis să se emancipeze mai devreme decât rudele lor din Țările române. După căderea Imperiului Habsburgic și ulterior și a coroanei bicefale a Austro-Ungariei, o parte dintre țiganii gabori au rămas în granițele României mari, iar o parte au mers în Ungaria și în statele vecine. Țiganii gabori sunt ușor recognoscibili – poartă haine largi, mustăți lungi, pălării impunătoare, au un accent specific zonei din care provin, și sunt recunoscuți drept negustori de animale, în special cai.
  • țiganii cămătari și țiganii samsari sunt o ramură a țiganilor emancipați din zilele noastre, care s-au rupt de tradiții, nu mai fac parte din caste, nu mai cunosc meșteșugurile străbunilor, dar în schimb au deprins îndeletniciri mai moderne, liberale dacă vreți, specifice unei piețe libere. Putem spune despre aceștia că sunt țigani deghizați în întreprinzători și afaceriști.

De menționat un aspect important. Când vine vorba de îndeletnicirile țiganilor de acum un mileniu, bineînțeles că aceștia își exercitau muncile la curtea boierilor sau a domnilor de care erau stăpâniți. Situația țiganilor nu s-a îmbunătățit secole de-a rândul, și îi găsim chiar aproape de zilele noastre în aceeași stare de robie. Dar nu de puține ori, țiganii obișnuiau să fugă de la curțile boierești, și să încerce să supraviețuiască singuri. Astfel ajung țiganii să lucreze în nume propriu, să revină la tradiția lor ancestrală de popor nomad și să îi găsim călătorind în căruțele lor colorate și cu coviltir prin toate satele țării.  

Dacă în ceea ce privesc meștesugurile care necesită o forță fizică pe măsură acestea erau rezervate bărbaților, ei bine țigăncile, pe lângă rolul esențial în creșterea pruncilor, aveau și alte îndeletniciri, mai speciale. Datul în ghioc (ghicitul) sau descântatul de deochi erau apanajul țigăncilor. Descântatul, care mai este folosit și astăzi, a fost adus în țara noastră pe filiera țigănească. Descântecul de deochi era un ritual pe care nu îl putea face decât țigăncile, și implica de cele mai multe ori rostirea anumitor mantre și dezlegarea de sub anumite vrăji și energii negative. Însuși deochiul reprezintă scoaterea persoanei deochiate de sub o vrajă făcută cu sau fără voie de către o persoană cunoscută sau nu. Treptat descântatul de deochi a devenit o îndeletnicire și a populației indigene, dar totuși și-a păstrat caracterul feminin. Doar femeile pot descânta de deochi. Astăzi, acolo unde se mai practică descântatul de deochi, el nu mai are o atât de mare profunzime, și de cele mai multe ori implică o simplă rostire a unei rugăciuni creștine (observăm influența religiei asupra unui obicei păgân) și folosirea unui anumit simbol sau totem. Descântecul de deochi face parte din ritualul magiei, fără să atingă însă profunzimea spirituală și sacră a magiei negre sau albe, pentru care țigăncile sunt atât de cunoscute în zilele noastre. Aceasta este o dovadă că tiganii au luat cu ei din India atât tradițiile și meștesugurile cât și superstițiile, pe care le-au adaptat la nevoile populațiilor cu care au intrat în contact.

Nu trebuie să ne ascundem după deget, țiganii au fost dintotdeauna o populație dificilă, greu de integrat într-o societate și de adaptat la rigorile vieții citadine și nu numai, pentru că și în mediul rural, care a fost predominant cel puțin în Țările române multe secole, situația în ceea ce privește integrarea țiganilor era aceeași. Țiganii au fost de-a lungul istoriei prigoniți și stigmatizați în primul rând pentru că aveau anumite obiceiuri și deprinderi mai puțin ortodoxe apărute din nevoie nu neapărat dintr-o înclinație naturală. Și mă refer aici la deprinderea țiganilor cu furtișagurile pentru care sunt recunoscuți. Țiganii dacă furau, furau din nevoie, din necesitate, dar și dintr-o lipsă de educație civică. Având statutul de robi, aceștia depindeau în totalitate de boierii de care erau stăpâniți – nu aveau haine, nu aveau bani, nu aveau probabil hrană suficientă, ceea ce îi determina la un moment dat să încalce legile scrise și nescrise. Apoi stigmatizarea țiganilor avea la bază și un fapt cât se poate de evident – țiganii erau o populație străină, care nu vorbea aceeași limbă cu populațiile băștinașe, nu avea aceleași tradiții, nu avea aceeași religie și probabil nu avea nici aceleași principii morale. Și pe deasupra arătau din punct de vedere fizionomic total diferit față de locuitorii pământeni. Astfel rasismul, stigmatizarea, stereotipul, erau elemente cât se poate de normale pentru perioada în care aceștia au început să populeze spațiul est european și balcanic intrând în contact cu atâtea popoare. Faptul că aceste elemente au continuat să existe până în zilele noastre, nu poate fi pus decât pe mersul istoriei populațiilor autohtone, și pe dinamica acestei populații asiatice cu care au coabitat. Inclinațiile negative de sute de ani ale țiganilor nu vor putea fi șterse cu buretele de pe o zi pe alta, și nici tradițiile lor uneori atât de greu de înțeles, oricât de multă educație li s-ar oferi, pentru că asta ar însemna pierderea propriei lor identități. La fel cum și tendințele de stigmatizare ale unei populații indigene față de o populație străină, indiferent de care ar fi vorba, nu vor dispărea peste noapte dintr-o societate, pentru că țin de caracterele individuale ale membrilor acelei societăți. Asta bineînțeles dacă nu vrem să gândim toți la fel, și să ne raliem corectitudinii politice contemporane, care anulează orice fel de manifestare a personalității individuale și care își propune să creeze o societate perfectă unde nu mai există niciun conflict între membrii societății, și unde nimănui nu îi mai este permisă greșeala și eroarea, cu atât mai puțin convingerile personale. O astfel de societate nu poate exista decât într-un regim totalitar.

În ceea ce privește drepturile minorităților entice, astăzi, mai mult ca niciodată în istorie, există organizații si forumuri internaționale care îi protejează pe aceștia de orice abuz. În România nu se mai poate vorbi astăzi de rasism împotriva țiganilor, chiar dacă unii, de dragul diversității și privind la ce se întâmplă peste ocean sunt de altă părere, pentru că populația rromă a fost asimilată natural, fără ca această etnie să își piardă identitatea. Iar țiganii care și-ai pierdut totuși identitatea și nu mai știu de unde vin și încotro se îndreaptă, și nici măcar nu își mai spun țigani, au făcut-o din dorința de a-și șterge trecutul și de a se dezice de faptele unor compatrioți care nu fac cinste acestei etnii. Dar ce să vezi, astăzi toți aceia care până mai ieri se rușinau de originea lor țigănească, și își spuneau oricum nu mai țigani nu, au revenit la sentimente mai bune, văzând că este la modă să te mândrești cu originile tale atât de speciale. Bunăoară un cunoscut cântăreț de muzică pop din România își spunea despre sine acum ceva timp, când era o rușine se fii țigan, că are origini portoricane. Aveai tendința să îl crezi fiind mai tuciuriu la culoare. Astăzi același cântăreț se mândrește cu originile lui țigănești, ba se vrea a fi mai țigan decât țiganii, făcând în multe privințe exces de zel cu orginea lui, pe care până mai ieri o renegase. La fel și peste tot în lume, actori, muzicieni, artiști, au început să iasă public și să spună sus și tare că au origini țigănești, iar acest lucru le aduce un formidabil capital de imagine în mass-media. Este și asta o tactică. Dar cred că trebuie să păstrăm decența și proporțiile, pentru că dacă am merge pe acest principiu, atunci la fel de bine am putea spune și noi, restul, cel puțin unul din o mie, că ne tragem din hoardele mongole ale lui Ghenghis-Khan (asta dacă ar fi la modă). Iar în această privință există se pare o foarte mare probabilitate științifică.

În ceea ce îi privește pe țiganii din România, și în general pe orice minoritate etnică aflată pe teritoriul țării noastre, nu cred că aceștia au fost mai bine primiți în altă parte decât în România. Românii nu sunt rasiști și nici xenofobi. A existat de curând cazul acela atât de mediatizat al arbitrului român care la un meci internțional de fotbal a făcut o remarcă, lipsită de orice fel de intenție jignitoare, al adresa unui jucător de culoare. Opinia publică corectă politic, în special cea din străinătate, a sărit în aer și a vrut să îl linșeze pe bietul arbitru pentru că îi spusese unui jucător negru, negru. În cele din urmă, după câteva explicații de logică elementară și câteva exerciții de semantică a limbii române făcute de oameni cu scaun la cap, situația s-a liniștit.

În încheiere trebuie spus din capul locului că poporul român este un popor primitor, înțelegător și deschis către orice minoritate etnică, atâta timp cât această minoritate își cunoaște atât drepturile cât și obligațiile, și nu atentează la integritatea teritorială și statală a României. Poporul român nu a avut niciodată un conflict deschis cu vreo altă etnie și nici nu a asuprit alte populații, așa cum au făcut de exemplu turcii cu armenii, rușii cu basarabenii, naziștii cu evreii, sau coloniștii britanici, spanioli, și francezi cu populațiile pe care le-au măcelărit în numele lui Dumnezeu, al civilizației si al imperiului colonial. Cu țiganii, românii nu au avut niciodată vreun conflict deschis, decât poate al nivel local în comunități restrânse. Nici măcar cu minoritatea maghiară din Ardeal românii nu au un conflict, spiritele sunt inflamate mai mult de către politicieni iresponsabili, chiar dacă nu putem trece cu vederea că de prea multe ori în istorie minoritatea maghiară din România și-a demonstrat șovinismul și iredentismul față de statul român. Maghiarii din Ardeal au fost de atât de mult ori păsuiți pentru atitudinile lor anti-românești, încât au reușit cu timpul să creeze adevărate enclave extremiste în inima țarii și așa zise ținuturi separatiste. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în oricare alt stat din lume, acea minoritate ar fi fost de mult expulzată. Încă o dovadă că românii în relațiile interumane sunt dominați de o singură trăsătură – bunacuviință, iar aceasta este o virtute creștină.

Va urma…

Lacrimi de crocodil

Am fi putut face mai mult ca să îl salvăm. Fiecare dintre cei care l-au cunoscut ar fi putut să facă mai mult. Nu încape îndoială, oricât de mult am încerca să ne împăcăm cu noi înșine și să ne mângâiem orgoliul, cu toții trebuia să fi făcut mai mult. În schimb am preferat, unii mai mult, alții mai puțin, să nu ne implicăm, să fim indiferenți la suferința aproapelui nostru. Niciunul dintre noi nu și-a asumat răspunderea în fața unei situații în care era în joc viața unui om, a unui prieten. Ne-am eschivat, ne-am făcut că plouă, am găsit pretexte, am evitat situația pe cât de mult am putut. Ai crede că într-o comunitate restrânsă, într-un sat, unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea și între marea majoritate există grade de rudenie, există legături strânse, că oamenii sar unul pentru celălalt, se ajută la nevoie. Din păcate această tragedie care ne-a lovit pe neașteptate a demonstrat pe deplin că oamenii au devenit reci și impasibili. Până nici părinților nu le mai pasă de copii, și nici copiilor de părinți. Nimeni nu mai sare pentru nimeni, nici măcar într-o comunitate de câteva sute de suflete. Și mai mult decât atât, extrapolând, pot spune, cu riscul de a fi criticat pentru generalizare, că satul românesc se stinge, moare încet și sigur. Relațiile interumane sunt complet degradate. Vecinii nu se mai au bine unii cu alții. Nu mai poți să strigi peste gard – băi vecine, ziua bună, poți să îmi dai și mie un ou sau un dram de făină? nici vorbă de mai mult. Astăzi, în satul românesc, consătenii află de tragedia unui vecin când e prea târziu – îl mai știi pe cutărescu? a murit azi dimineață sau a fost găsit mort în casă sau a căzut pe uliță și nu a știut nimeni. Păcat de el, era om bun sau nu era? cine știe… Oamenilor nu le mai pasă decât de propria persoană și propria familie (în cazurile fericite). A dispărut cu desăvârșire sentimentul comunității și al înțelegerii. Guvernează dezbinarea.

Iar când vine vorba de cineva cu probleme de sănătate, este o regulă nescrisă că nimeni nu vrea să aibă de a face cu un om bolnav, care cine știe ce boală contagioasă poate să aibă. Însăși prezența bolnavului în preajma noastră parcă ne deranjează, parcă ne face să ne dorim să nu fim acolo, să spunem mai repede – la revedere, ne mai auzim, te descurci tu, ai încredere în doctori… Și asta mai ales acum în aceste vremuri tembele în care trăim. Când leproșii vin la Iisus, oare acesta se îndepărtează de ei, sau îi primește și le tămăduiește rănile? Însă mai putem să luăm în considerare astfel de pilde când noi nu mai suntem creștini de multă vreme? Ne închinăm banului, lui îi aducem ofrande și rugăciuni, nu lui Dumnezeu. Și ce e și mai rău, e că până și medicii, tămăduitorii trupurilor se închină ochiului diavolesc. Oare de medicii fără de arginți ce se mai știe astăzi? În societatea modernă și super tehnologizată în care trăim, este imposibil de admis tratamentul bolnavului dacă acesta nu are cel puțin o asigurare de sănătate, iar pentru intervențiile care îi pot salva viața nici nu se poate concepe lipsa banilor. Oare e împotriva legii să tratezi un bolnav care nu dispune de mijloace financiare? Oare o operație care îi poate salva viața unui om trebuie să depindă de o sumă de bani?

Medicina zilelelor noastre este compromisă datorită interesului financiar al fiecărui medic în parte, și a instituției în care își desfășoară activitatea. Atunci când în relațiile interumane nu guvernează concordia, înțelegerea, buna cuviință și iubirea de semen, ci interesul financiar meschin, atunci societatea respectivă este una condamnată la distrugere și dispariție. Mai mult decât atât, până și relația noastră cu Dumnezeu, mijlocită de biserică și de către preoți si monahi, a ajuns să fie înlesnită de existența banilor. Preotul solicită bani pentru orice activitate religioasă pe care o desfășoară – pentru cununie, pentru botez, pentru înmormântare, pentru pomeni, pentru sfeștanii, până și pentru Sfânta Liturghie! Ce fel de biserică mai este asta, Doamne? Ce fel de slujitori ai Domnului sunt aceia care solicită enoriașilor sume de bani pentru – prestarea de servicii, de parcă ar fi agenți imobiliari nu sacerdoți? Păi dacă până și la preoți trebuie să plătești, oare nu ne-am întors cumva cu câteva sute de ani în urmă, când în biserica apuseană își făcuseră apariția așa zisele indulgențe cu ajutorul cărora credincioșii își puteau plăti locul în rai?

Și românul face haz de necaz, în loc să schimbe lucrurile, el se adaptează. Așa a inventat câteva vorbe de duh – până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, sau, și în rai de vrei să stai, tot bani trebuie să dai.

Nu vreau să divaghez, și vă întreb cum rămâne cu prietenul nostru, fraților? Pentru că după război mulți viteji se arată. Au fost unii dintre noi care au venit la înmormântarea lui cu coroane mari de flori, care mai de care mai impresionante. Oare ce ați încercat să demonstrați prin gestul vostru? Oare astfel nu v-ați scos la suprafață nimicnicia și indiferența tocmai prin excesul gesturilor voastre de milostenie și regrete eterne? Oare nu v-ați comportat precum niște farisei și saduchei? Și mă întreb, ce rost mai are să oferi defunctului o sumă mare de bani – pentru lumea cealaltă – în semn de mărinimie, dacă tu nu i-ai oferit acea sumă de bani atunci când încă mai era în viață și chiar avea nevoie de ea? Mă uitam la voi, fraților, și niciunul nu îmi păreați sinceri. Sentimentele voastre păreau prefabricate, tristețea voastră prefăcută, gesturile voastre pe cât de impunătoare pe atât de protocolare.

Ce teatru ieftin, fraților. Ați cumpărat coroane de flori de sute de lei, și v-ați întrecut care mai de care în trufie și vanitate. Acele sute de lei le-ați fi putut cheltui pentru sănătatea prietenului nostru când era în viață, bolnav și în suferință, nu pentru coroane de flori la mormântul său. Voi chiar nu vă puteți vedea? Unde vă este conștiința, unde vă este măsura? Ce păcat că această înmormântare nu a fost despre prietenul nostru, ci despre voi, cei care l-ați îngropat când încă mai era în viață, despre voi, cei cărora nu v-a păsat, despre voi, cei care ați făcut paradă cu suferința voastră pentru cel plecat mult prea devreme dintre noi. Eu nu știu ce este în sufletul vostru, dar mă rog ca măcar unul din voi să simtă atâta regret și atâta neputință cât simt eu în aceste momente. Mă rog să aveți cu toții conștiința la fel de încărcată cum o am eu, cu gândul că ați fi putut să faceți mai mult, dar nu ați făcut suficient, și unii dintre voi că nu au făcut absolut nimic, nu pentru a-l salva pe el, ci măcar pentru a-i alina suferința și a nu se simți abandonat de cei apropiați. Și nu l-am abandonat doar în ultima săptămână pe patul de spital unde avea să își găsească sfârșitul, ci noi toți ne-am abandonat prietenul în fiecare zi, an de an, puțin câte puțin. L-am lăsat deoparte pentru că nu se mai potrivea cu ambianța în care noi ne trăiam propria viață. L-am aruncat la gunoi precum un obiect vechi care nu își mai are locul în casă odată ce am renovat. Am uitat complet de amintirile care ne legau de el. Poate că unii dintre noi nu mai aveam nevoie de el, dar el cu siguranță încă mai avea nevoie de noi, și trebuia să îi fim alături. Nu am făcut acest lucru, pentru că ne-am văzut de viață. Și ce este cel mai frustrant și regretabil este faptul că unii dintre noi erau atât de aproape de el… la propriu. El, defunctul, prietenul nostru, fratele nostru, se afla în curtea unora dintre voi, la o aruncătură de băț. Niciunul dintre voi, în ultima lună cel puțin (unii de luni bune, chiar ani de zile), nu v-ați deranjat să îl mai întrebați pe prietenul vostru, pe vecinul vostru, ce mai face, cum se mai simte? Un mesaj, un telefon, un salut pe stradă – ce mai faci, prietene? Nu, voi doar l-ați judecat pentru viața pe care o avea și pe care a ales-o sau în cel mai bun caz v-ați amuzat copios de greșelile sale. Dacă ați fi avut măcar un grăunte de credință în Dumnezeu ați fi știut ce le spune Iisus fariseilor și cărturarilor care aruncau cu pietre în femeia adulteră – Acela dintre voi care este fără păcat, să arunce primul cu piatra în ea! Și ce fac aceștia? Pleacă rând pe rând din fața femeii, căci niciunul nu era fără de păcat. Și atunci mă întreb, dragi prieteni, este vreunul dintre voi fără de păcat? Duce vreunul dintre voi o viață exemplară? Și cum sunteți voi în măsură să vă judecați aproapele? Cum v-ați fi descurcat voi în viață fără să aveți părinții alături, sau un partener de viață? Pentru că dacă prin judecata voastră strâmbă v-ați îndepărtat de el, atunci aveți minți strâmbe și nu vă puteți numi prietenii lui, iar voi la rândul vostru veți fi judecați de cel de sus. Eu am multe lucruri să îmi reproșez. Sunt tulburat și mă frământ, tot gândindu-mă că aș fi putut să fac mai bine dar am ezitat. Nu am dat totul pentru prietenul meu, nu m-am sacrificat pe cât de mult aș fi putut, chiar dacă și eu, din diferite motive, nu mai eram atât de apropiat de el, și poate că nu am fost niciodată. Dar voi, restul, cei care ați vărsat șiroaie de lacrimi la mormântul său și ia-ți adus omagii, sunteți în același asentiment? Suntem falși cu toții, fraților, și dragostea noastră față de prietenul nostru a fost și este falsă. Nu am vărsat nicio lacrimă la înmormântarea lui pentru că dacă aș fi făcut-o aș fi fost unul dintre voi și aș fi vărsat lacrimi de crocodil…

Am preferat să îmi ascund tristețea în cutia toracică. Nici măcar nu aveam dreptul să fiu trist la înmormântarea prietenului meu, pentru că știu în sinea mea că nu meritam acest privilegiu. Dacă aș fi fost trist ar fi însemnat că sunt fals, că mă mint pe mine. Atunci când nu îți pasă de ceva, cum să îți pară rău că acel ceva nu mai există? Și cu tot astea mie mi-a păsat, atât cât am putut, sau mai bine zis atât cât am vrut să îmi pese. Să mă împac cu ideea și să am o părere mai bună despre mine pentru că unora nu le-a păsat deloc deși erau poate chiar mai apropiați de el decât mine? Nu pot să fac asta, pentru că din nou, ar însemna să mă mint pe mine. Împăcat cu gândul că prietenul meu nu mai este și nu îl voi mai vedea niciodată în viața asta, nu pot să fiu. În acest caz, timpul nu va vindeca rănile, ci le va amplifica, căci lipsa lui se va face resimțită tot mai profund pe zi ce trece. Va fi o lipsă în viața mea, una cu care voi încerca să mă obișnuiesc, pentru că știu că vor urma și alte astfel de episoade din acest spectacol tragi-comic numit viață, episoade pentru care trebuie să mă pregătesc ca să nu clachez.

Nici măcar în cuvintele astea nu simt că mă regăsesc. În fond, nici eu nu sunt decât un simplu fariseu, la fel ca voi, și am scris aceste rânduri pentru a nu mă pierde într-un exces de conștiință, despre care filozoful abisului, Cioran, spunea că poate fi fatal.

Odihnește-te în pace, blondule, și Dumnezeu să te ierte. Iartă-ne și tu pe noi, prieteni, cunoștințe, familie, că am fost mult prea indiferenți la suferința ta și nu am făcut totul ca să te salvăm.

in memoriam

murim! de aici nu scapă nimeni,

ne prăpădim ca la război,

și dacă viața-nseamnă moarte

atunci e moartea printre noi!

și noi tot mergem înainte,

nicigând nu vrem să ne oprim,

strigăm cu toți la unison că viața asta ne-aparține

 – păcat că nu știm s-o trăim.

nebuni! și mai nebuni decât nebunii

sunt cei ce cred că le-aparține

o zi, o oră sau poate un minut,

din viața cea dată de Tine.

Tu, Dumnezeule prea sfânt,

ești singurul fără sfârșit și singurul făr de-nceput,

ești negustorul sufletelor noastre,

căci ne-ai dat viața cu împrumut.

dar nu vezi mărite Doamne

câtă moarte-i pe pământ?

mamele-și ngroapă fiii,

 vor să intre în mormânt

cimitire prea-ncărcate

sunt de morții noștri tineri,

mamele își plâng copiii

ce s-au stins în zi de vineri,

gemetele se îneacă

printre lacrimi și suspine,

cu atâta suferință

să ne mai rugăm la Tine?

contemplând a vieții moarte

ne vom duce toți pe rând,

ne-am născut dintr-o femeie

și vom deveni pământ.

la finalul vieții noastre,

când se va sfârși cu totul,

când va dispărea mirarea

și vom desluși secretul,

numai cruci în cimitire

vom lăsa drept amintire,

și un epitaf în versuri

cu profunde înțelesuri.

Doamne,

eu sunt furios pe Tine,

viața nu ai întocmit-o

așa cum era mai bine.

Doamne,

viața-ncepe când ne naștem,

și sfârșitul niciodată

nu avem cum să-l cunoaștem.

Doamne,

astăzi nu am să-ți țin partea,

când ți-ai întocmit lucrarea

trebuia să-ncepi cu moartea…

Scrisoare deschisă

Domnule Doru Nicolae Grădinaru,

Spuneți că sunteți profesor de istorie. Vă felicit. Ați ales foarte bine cariera. Istoria este o disciplină foarte frumoasă, si după cum spunea marele nostru poet Mihai Eminescu, daca vrem să cunoaștem viitorul trebuie să ne întoarcem spre trecut. Din păcate în țara noastră, ca peste tot, nu mai există oameni care să aibă o înclinație către umanioare, către cultura umanistă. Toată lumea se orientează către științele așa zis exacte pentru că de acolo nu vin satisfacțiile, dar vin banii (și măcar de ar excela în acestea). Și atunci, când nu prea mai există umaniști, te aștepți ca acei puțini care aleg să meargă pe linia aceasta să fie cât de cât pregătiți în domeniu, să aibă cunoștințe temeinice de istorie, să fie obiectivi nu părtinitori, și înainte de toate să aibă discernământ în a diferenția ceea ce este adevăr istoric față de ceea ce este istorie falsificată și gândire optuză.

Acum câteva zile am citit articolul dumneavoastră despre predarea Holocaustului în mediul online (https://dorugradinaru.ro/2021/02/12/predarea-holocaustului-in-mediul-online/), și nu am putut să mă abțin în a vă da o replica la cele spuse de dumneavoastră. Nu atât o replică, cât mai ales să vă cer câteva lămuriri, pentru că dumneavoastră faceți niște afirmații, în calitate de profesor de istorie, care, din punctul meu de vedere (și eu tot istoric la bază), nu au absolut nicio legătură logică, în primul rând, și în al doilea rând sunt de o superficialitate crasă.

Și o voi lua metodic, astfel încât expunerea mea să fie cât se poate de limpede, pentru că vreau să înțeleg raționamentul din spatele celor spuse de dumneavoastră. Nu știu dacă ce ați scris în articol ați găsit prin vreo carte de pedagogie talmudică tipărită într-o sinagogă din Tel-Aviv, și dumneavoastră doar ați făcut o scurtă expunere sau un rezumat al acestei cărți, rezumat care din nefericire v-a ieșit teribil de prost, sau dacă nu cumva articolul scris este pur și simplu tendențios, și asta datorită unor convingeri personale (din punctul meu de vedere complet eronate) care vă întunecă judecata. Mai întâi de toate vreau să vă întreb dacă dumneavoastră înainte de redactarea articolului ați cercetat vreun dicționar? Mă gândesc că poate nu ați înțeles pe deplin la ce face referire termenul de Holocaust. Să presupunem că totuși știți ce înseamnă Holocaustul (ar fi și penibil ca profesor de istorie să nu cunoașteți semnificația termenului). În viziunea dumneavoastră absolventul (la materia istorie, presupun), trebuie să aibă 8 competențe – comunicarea într-o limbă maternă, comunicarea într-o limbă străină, competență matematică, științifică și tehnologică, competență digitală, competențe sociale și civice, spirit de inițiativă și antreprenoriat, sensibilizarea și exprimarea culturală. Mă gândesc totuși că aceste competențe absolventul și le însușește după completarea unui ciclu de câțiva ani de studii nu doar istorice ci de învățământ în general. Este destul de vag ceea ce spuneți, nu insist. Apoi spuneți următorul lucru, care pe mine m-a debusolat încă de la începutul articolului – Studiul timpului, al axei cronologice, al hărților, al succesiunii secolelor, al descoperirilor științifice, al tehnologiilor și revoluțiilor industriale contribuie la formarea de competențe matematice, științifice și tehnologice, ceea ce recomandă studiul online al Holocaustului încă o dată ca prioritate în studiu ce urmărește formarea celor opt competențe cheie ale absolventului.

Vă rog, domnule Grădinaru, faceți puțină lumină, și lămuriți-mă și pe mine care este legătura dintre studiul timpului, al descoperirilor științifice, al tehnologiilor, al revoluției industriale, a competențelor matematice și științifice, cu studierea Holocaustului? Încă o dată îmi pun serios întrebarea dacă dumneavoastră chiar cunoașteți sensul cuvântului Holocaust, altfel nu se explică această asociere de termeni, această echivalență de-a dreptul aberantă. Adică ce se înțelegem, că dacă elevul studiază online sau la școală Holocaustul (adică dacă învață despre cum câteva milioane de evrei au fost uciși de către regimul nazist în perioada celui de al doilea război mondial) el va deprinde cunoștințe științifice și matematice? Va avea cunoștințe despre descoperirile științifice și despre revoluțiile industriale dacă învață la școală despre Holocaust? De când studiul unui genocid este necesar în educația elevului? De când crimele împotriva umanității ajută elevul să aibă competențe matematice, științifice sau de orice natură? Ce legătură are studiul hărților sau al succesiuni secolelor cu Holocaustul? Holocaustul a fost un eveniment izolat pe axa cronologică a evenimentelor istorice. S-a petrecut o singură dată și a fost comis de o singură națiune, oricât de mult ar vrea unii să generalizeze vina și asupra altor popoare. Că evreii au suferit din totdeauna, și au fost în întreaga lor istorie prigoniți și ostracizați, este un alt subiect, care însă nu poate fi trecut la capitolul din istoria evreilor numit Holocaust. Dar dumneavoastră nu doar că spuneți o aberație, dar mai și susțineți această aberație prin certitudinea că studiul Holocaustului trebuie să fie o prioritate pentru a forma acele opt competențe cheie ale aboslventului, competențe pe care probabil le-ați scos de undeva din joben. De ce nu 7 competențe? Sau de ce nu 9? Sunt convins că dacă ne străduim, putem găsi împreună nu 8, ci 28 de competențe pe care elevul trebuie imperativ să la aibă după absolvirea unui ciclu de studii, indiferent care ar fi acela.

Trec mai departe, la următorul paragraf, în care spuneți următoarele – Având în programă și elemente de istorie universală, anume Holocaustul, aceasta poate contribui și la formarea unor abilități de comunicare în limbile străine prin studiul anumitor secvențe, citate, inscripții, texte în limbile de circulație internațională.

Mă întreb, oare elevul nu poate dobândi cunoștințe de limbi străine și prin studiul, să zicem, efectiv al unei limbi străine? Elevul nu poate să aibă abilități de comunicare în limbi străine decât dacă studiază Holocaustul? Și mă întreb cum ar putea totuși elevul să își formeze abilități de comunicare în limbi străine studiind Holocaustul? prin secvențe, citate, inscripții, texte de circulație internațională… care vorbesc despre Holocaust, bănuiesc. Dar nu mai bine punem elevul să învețe direct idiș sau ebraică? Sau îl învătăm să numere până la șase milioane în toate limbile de circulație internațională… sper că ați înțeles aluzia.    

Studierea Holocaustului dorește să pună în balanță anumite elemente culturale, sociale, politice, economice (…)

Studiul Holocaustului este recomandat în vederea dobândirii de competențe sociale și civice (…)

Studiul Holocaustului contribuie în mod indubitabil la formarea de competențe antreprenoriale și la spiritul de inițiativă (…)

Domnule Grădinaru, dacă sunteți într-adevăr profesor de istorie, cruțați-vă elevii. Dacă dumneavoastră predați aceste principii la orele de curs nu vă meritați meseria, și pe deasupra distrugeți și mințile unor elevi, care poate chiar vor să învețe ceva la ora de istorie. Nu aveți absolut niciun argument pentru cele spuse mai sus. Vă rog, încă o dată, lămuriți-mă și pe mine cum poate elevul să dobândească competențe sociale și civice dacă studiază Holocaustul? Vă rog argumentați-vă afirmația, pentru că altfel lăsați impresia că nu ați gândit absolut nimic din ce ați scris în articol. Care este legătura, domnule profesor, dintre studiul Holocaustului și formarea de competențe antreprenoriale? Dacă dumneavoastră reușiți să vă argumentați această afirmație debusolantă, sunteți genial și meritați Premiul Nobel. Vreau și eu să întâlnesc elevul acela care la orele dumneavoastră, studiind cu mare interes Holocaustul, a reușit să dobândească competențe antreprenoriale? Cuvântul antreprenoriat știți ce înseamnă? Eu cred că aici ați vrut să spuneți altceva. Că de fapt elevul studiind mentalitatea și spiritul   afacerist al everilor, pentru care sunt recunoscuți în întreaga lume, elevii pot să obțină și ei cunoștințe de business. Păi și în acest caz nu mai bine le vorbim elevilor despre marii bancheri evrei stabiliți în America în secolul 19?  Dicționarul acela din colțul bibliotecii vă face cu ochiul. Vă rog să îl răsfoiți pentru că nu v-ați făcut temele pentru acest articol. Redau încă o dată acest pasaj de-a derptul ilar – studiul Holocaustului contribuie în mod indubitabil la formarea de competențe antreprenoriale și la spiritul de inițiativă. (…) Indubitabil?! Domnule, dumneavoastră sunteți pe bune? Chiar sunteți serios? Nu aș fi fost surpins, ținând cont de maniera în care ați scris articolul, să găsesc la un moment dat afirmația cum că studiul Holocaustului ne ajută să fim piloți de avion, sau jucători de fotbal, sau tâmplari…sau cine știe ce inepție.

Dar, vai, nu v-ați lăsat deloc – Prin abordarea temei Holocaustului în învățământul online, elevii sunt determinați să învețe să aprecieze cultura, diversitatea, să accepte existența mai multor popoare în același spațiu, să aprecieze arta, pictura, muzica, elementele de cultură națională, internațională și locală.

Practic, în viziunea dumneavoastră Holocaustul este cel mai bun lucru pe care elevii îl pot învăța la școală – să aprecieze cultura, arta, pictura, muzica. Ale cui? Ale evreilor bănuiesc. Dar de ce pentru a aprecia toate aceste elemente din spiritualitatea unui popor, este nevoie ca elevul să treacă prin studiul Holocaustului, care este ceva cât se poate de teribil? Nu mai bine creăm un curs de studiere a culturii evreiești? Nu mai bine le vorbim elevilor despre personalitățile importante din cultura universală pe care evreii le-au dat omenirii (și au fost destule, în toate domeniile). De ce trebuie să pornim de la Holocaust? Înțelegem cu toții că Holocaustul a fost o nenorocire, dar de ce trebuie să batem monedă pe acest subiect? Vi se pare că în România Holocaustul încă nu a fost recunoscut pe deplin? Să vă spun ceva, țara noastră și-a recunoscut și vini pe care nu le-a avut niciodată în problema evreiească, cum ar fi de exemplu Holocaustul. Să știți că printr-un genocid nu au trecut doar evreii, doar că evreii au știut să facă PR și marketing cu tragedia lor, au știut cum să își vândă povestea. Au fost și alte popoare care au trecut printr-o epurare etnică. De exemplu românii din Basarabia în 1940. Dacă totuși trăim în România, de ce să nu predăm elevilor genocidul din Basarabia, înfăptuit de măreața armată roșie eliberatoare a Uniunii Sovietice? Oare din calvarul basarabenilor elevii nu pot să dobândească aceleași aptitudini și cunoștințe pe care dumneavoastră spuneți că aceștia le pot dobândi prin studiul Holocaustului? Situația este aceeași, diferă doar numărul. Dar atâta timp cât uciderea unor oameni este politică de stat, atunci indiferent de numărul celor uciși, crima în masă tot genocid se numește. Iar uciderea evreilor din perioada celui de-al doilea război mondial a fost politică de stat, și tot politică de stat a fost și uciderea românilor din Basarabia în aceeași perioadă din istoria omenirii. Haideți, domnule Grădinaru, să lăsăm subiectivitatea la o parte, animozitățile de orice natură și convingerile personale, și să fim corecți, așa, ca istorici ce suntem, și să apărăm adevărul istoric, nu vreo etnie sau vreun popor, din motivul că unii au suferit mai mult decât alții. Vă spun ceva, în al doilea război mondial toată lumea a suferit – de la chinezii care erau decapitați la linie de armatele imperiale ale Japoniei, până la evreii care erau făcuți scrum în cuptoarele din lagărele naziste. Nimeni nu fost cruțat de suferință. Mi se pare de-a dreptul dezgustător atunci când cineva se erijează în apărătorul cauzei unei etnii care a trecut printr-un genocid, dar uită complet că printr-o astfel de grozăvie au trecut și alte populații de-a lungul istoriei.

Și cireașa de pe tort, domnule Grădinaru, după ce mi-ați făcut atâta greața prin absurditățile debitate în acest articol de pomină, este următorul paragraf – Așadar, remarcăm faptul că predarea Holocaustului contribuie masiv la formarea celor opt competențe cheie ale absolventului, prin intermediul învățământului online, studiul Holocaustului fiind imperativ pentru înțelegerea lumii în care trăim și formarea noastră pentru a putea viețui în aceasta. 

Dacă dumneavoastră considerați că studiul Holocaustului este imperativ pentru înțelegerea lumii în care trăim, eu unul nu mai am ce să comentez. Mă dau bătut. M-ați făcut praf. Credeam că mai știu și eu ceva istorie, dar se pare că nu știu nimic. Știți ce altceva mai ajută la înțelegerea lumii în care trăim? Studiul prostiei maselor și a manipulării acestora prin mijloacele de comunicare moderne.

Dacă aceasta este noua metodă de predare a istoriei, dacă asta învață astăzi elevii la ora de istorie în mediul online, nu ne mai rămâne decât să ne rugăm la Dumnezeu, oricare ar fi el, Iisus, Iahve, Buddha sau Allah, și să sperăm că generațiile care vin din urmă nu sunt complet pierdute, și asta nu neapărat datorită situației medicale mondiale actuale, cât mai ales datorită unor profesori din noul val ce sunt pierduți în spațiu, nu au absolut nicio logică în gândire, și care având o judecată strâmbă, formează minți și mai strâmbe.

Doamne ajută.

Portret de mareșal: Ion Antonescu

Erou național sau criminal de război?

Trebuie să recunosc din capul locului că personalitatea Mareșalului Ion Antonescu m-a fascinat din totdeauna. Și asta în primul rând pentru că subiectul Antonescu mi-a fost tot timpul interzis. Atât în familie, în perioada copilăriei și a adolescenței, cât și la școală, cu precădere, și surprinzător poate, în învățământul superior. Îmi aduc aminte de taică-miu cât de înverșunat era atunci când aduceam din întâmplare subiectul în discuție. Refuza cu desăvârșire să vorbească, și nu pentru că nu era pe subiect, ci pentru că timp de 40 de ani trăise într-un regim comunist care a distrus sistematic imaginea acestui militar și a întregului regim antonescian. Taică-miu învățase la școală în anii ‘70 să pună semnul egal între Antonescu și Hitler, între regimul antonescian și regimul nazist. Logica comunistă spunea așa – din moment ce Antonescu s-a aliat cu Hitler și a luptat împotriva Uniunii Sovietice, rezultă de aici că Antonescu a fost și el un nazist. Lui taică-miu îi era interzis în familie să rostească până și numele acestui personaj, și mi-a transmis și mie aceeași educație istorică de inspirație sovietică. Bineînțeles acest lucru nu a făcut decât să îmi sporească și mai mult curiozitatea. Când ești copil și ți se interzice un lucru, ai tendința să faci acel lucru și mai abitir decât înainte. Pe parcurs am început să gândesc cu mintea mea, și am început să îmi pun niște întrebări – a fost intr-adevăr acest militar de carieră un criminal de război? a trimis el spre exterminare zeci, poate chiar sute de mii de evrei așa cum s-a tot vehiculat pe întreaga perioadă a regimului comunist, și cum se vehiculează și astăzi? a fost sau nu un trădător, dând țara pe mâna naziștilor și aservind-o economic și militar acestora? a fost sau nu un dictator însetat de putere care a instaurat în România un regim tiranic de inspirație totalitară?

De-a lungul timpului, prin lecturi relevante, din surse de netăgăduit, am găsit răspuns la toate întrebările privitoare la personalitatea acestui general, devenit ulterior mareșal și conducător suprem al statului. Și ceea ce intuiția mea mi-a spus în totdeauna, s-a adeverit. Adevărul istoric a ieșit la suprafață. Dar din păcate adevărul istoric în cazul lui Ion Antonescu a fost băgat sub preș de către oameni rău intenționați (puțin spus), care i-au creat mareșalului o imagine ce astăzi cu greu mai poate fi reabilitată. Atât de bine a funcționat propaganda unor descreierați ce își spun fie jurnaliști, fie istorici, fie biografi, fie intelectuali sau șefi de institute fără rost, dar numai iubitori ai adevărului nu, încât astăzi numele lui Ion Antonescu este sinonim cu acela de criminal de război, nazist, fascist și legionar.

La fel ca și în cazul profesorului Nae Ionescu, despre care am spicuit câte ceva într-o recenzie a cărții doamnei Tatiana Niculescu – Un fel de recenzie de carte sau eseu critic – într-o încercare modestă da a-i face dreptate acestui mare filozof al României interbelice, și despre Ion Antonescu s-au făcut afirmații defăimătoare imediat după încheierea războiului, venite din partea unor detractori care nici măcar nu l-au cunoscut personal și care nu învățaseră la școală istoria românilor, ci a Uniunii Sovietice, iar aceste afirmații au fost considerate mai târziu, de către alți învățați, drept dovada incontestabilă că acest personaj merită ștres din istorie, sau în cel mai bun caz să îi se intenteze proces public. Dar la ce bun încă un proces public? nu era suficient că fusese condamnat o dată la moarte, și că își ispășise sentința? Mareșalul Ion Antonescu murise de mult, la Jilava, în Valea Piersicilor. Dar niște criminali ai conștiinței au vrut să îi ucidă și memoria. Așa că l-au dezgropat, și l-au adus din nou în fața justiției. De mai bine de 20 de ani al doilea proces al mareșalului se judecă, și parcă acele ultime cuvinte ale sale – poporul și istoria să mă judece (acel popor care nu-i merita nici cenușa) – s-au adeverit pe deplin. Istoria l-a judecat de mult, și i-a dat o sentință nemeritată, așa cum s-a întâmplat de atâtea ori cu marile personalități, dar poporul, ei bine poporul încă îl mai judecă. Acesta va fi probabil cel mai lung proces din istoria românilor, pentru că este un proces al propriei lor conștiințe. Doar o singură mențiune am de făcut, pe Mareșalul Ion Antonescu să îl judece poporul român, nu poporul evreu, nici poporul rus, nici poporul german sau american. Un popor are datoria morală să își judece atât criminalii cât și eroii, și același popor are obligația de a da și sentința, dar numai în cunoștință de cauză. Or, de mai bine de 20 de ani pe Antonescu nu îl mai judecă poporul român, ci niște parveniți care nu au nicio legătură cu istoria, cu structura spirituală și cu filonul moral al acestui popor, și mă refer aici chiar la șeful statului prin prisma unor declarații recente. Dar ce nu își dau seama acești demnitari de rang înalt, ca de altfel și restul celor care recurg la acuzații nefondate împotriva celui care a fost Mareșalul Ion Antonescu este că prin atitudinea lor creează și o imagine proastă și neadevărată României. Până nu de mult același șef al statului, susținut din spate de lingăii de serviciu, care îi și scriu discursurile cu toate că inteligența lor adunată la un loc nu o depășește pe cea a unei nevertebrate, declara sus și tare că, în numele poporului român, cere iertare poporului evreu și regretă faptul că pe teritoriul României au avut loc atrocități împotriva fiilor lui Avraam, Iacob și Isaac în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar nu numai că au avut loc atrocități, ci că a existat un genocid în adevăratul sens al cuvântului, iar exterminarea evreilor din România nu a fost cu nimic diferită față de ceea ce se întâmpla în lagărele de exterminare naziste de la Auschwitz, Maidanek, Sobibor sau Treblinka. Bineînțeles, politica externă a României, din păcate, astăzi nu mai e făcută de un Nicolae Titulescu, ci de către niște cretini îmbrăcați la patru ace care consideră de bun simț și corect politic ca țara noastră să se ralieze trendului european de recunoaștere a Holocaustului. Dar una este să recunoști existența Holocaustului, ceea ce nimeni nu poate să conteste, și altceva este să recunoști că acest Holocaust a avut loc și pe teritoriul țării tale, în speță România.

Astfel că țara noastră și-a asumat o vină inexistentă, o vină pe care, spun forurile internaționale, trebuie să o poarte toate statele care au luptat alături de Germania nazistă (mai puțin mama Rusie, pentru că nimeni nu are curaj să comenteze în fața tovarășilor din nesfârșitele stepe asiatice, și în fond Rusia a câștigat războiul…). Ei bine, să nu uităm că alături de Germania nazistă a luptat și Ungaria hortistă, a luptat și Italia fascistă, a luptat și Japonia imperialistă. Dar cum dracu se face că nici Ungaria, nici Italia și nici Japonia, nu și-au asumat vreodată vreo crimă împotriva evreilor, și cu atât mai puțin un Holocaust. România în schimb face notă discordantă, noi ne asumăm faptul, complet neadevărat și de-a dreptul aberant, că pe teritoriul țării noastre a existat în al Doilea Război Mondial ceea ce evreii numesc Holocaust.

În niciun moment în perioada așa zisei dictaturi antonesciene, nu a existat pe teritoriul țării noastre lagăre de exterminare împotriva niciunei etnii. Au existat într-adevăr lagăre de muncă forțată împotriva celor care se făceau vinovați de tot felul de delicte – de la dezertări, furturi, deturnări de fonduri, spionaj, simpatii și convingeri comuniste, acțiuni de sabotaj împotriva armatei române, incompetență la nivel de instituții publice, și așa mai departe. Iar existența acestor lagăre nu pot face obiectul niciunui fel de rechizitoriu împotriva statului român sau a guvernării antonesciene din perioada anilor 1940-1944, pentru simplul fapt că exista o stare de război care atrăgea după sine anumite măsuri, perfect rezonabile într-o stare de urgență, iar conducerea țării devenise la acea vreme în totalitate una militară. Dar bineînțeles aceastea sunt detalii neînsemnate pentru cei care au pornit pe o anumtiă linie a acuzațiilor fără fond și nu vor să accepte și acele dovezi care practic le desființează întreaga argumentație.

Se vorbește foarte mult de către adepții holocaustului pe teritoriul României dar și de către cei care nu au nici cele mai elementare cunoștințe de istorie modernă, de câteva evenimente care, în opinia acestor acuzatori publici ridicați al rang de formatori de opinie, sunt reprezentative pentru a le susține teoriile atât de false și totuși atât de răspândite. Unul dintre aceste evenimente, și poate cel mai important este deportarea evreilor din Basarabia. În vara anului 1941, o dată cu ofensiva româno-germană de eliberare a teritoriilor ocupate pe nedrept și prin dictat de către armata sovietică în vara lui 1940, armata română a intrat triumfătoare în provincia istorică Basarabia. Aici ostașii români nu au fost întâmpinați cu flori și aplauze, pentru că în Basarabia nu prea mai rămăsese picior de român, Stalin deportând-ui pe marea lor majoritate în Siberia sau cel mai simplu ucigând-ui pe loc. Despre calvarul pe care au trebuit să îl îndure basarabenii o dată cu cedarea de către România a Basarabiei în favoarea uniunii sovietice, fără să tragă măcar un foc, puțini mai vorbesc astăzi. Să nu uităm că a existat și în Basarabia un genocid, despre care foarte puține lucruri se cunosc astăzi. Golgota Basarabiei este însă vie în sufletele celor care au supraviețuit și a urmașilor victimelor de atunci.

În mai puțin de un an în Basarabia nu a mai rămas picior de român, mulți au fost uciși, majoritatea a fost deportată. Basarabia a fost populată de către generalisimul Stalin cu simpatizanți comuniști, aduși de prin toate colțurile URSS-ului care, întâmplător sau nu, erau în marea lor majoritate de origine evreiască (adevăr consemant istoric). Stalin a creat astfel o regiune tampon cu etnici evrei, cărora le-a promis tărâmul făgăduinței. Dar regiunea Moldovei, inclusiv partea de dincolo de Prut, fusese populată din cele mai vechi timpuri de etnici evrei. Nu era ceva nou să găsim evrei în Moldova, dincoace și dincolo de Prut. Aceștia, fiind prigoniți de către imperiul rus timp de sute de ani (Pogrom), au găsit liniște și alinare în Moldova și Basarabia.

Astfel că în Basarabia, în 1941, se găsea o populație majoritar evreiască, simpatizantă a ideologiei comuniste, care a dat mari bătăi de cap armatei române. Acești evrei comuniști alături de trupe bolșevice s-au dedat la acte de terorism împotriva ostașilor români, acte care au fost consemnate în docmente oficiale. Având de gestionat această situație dificilă, Antonescu a trebuit să acționeze energic. Astfel că, în urma unei trieri, s-a luat decizia ca toți cei care sunt simpatizanți comuniști să fie deportați, iar cei care au acționat împotriva armatei române să fie aspru pedepsiți pentru acțiunile lor.

Dar evreii bolșevici nu puteau fi deportați pe teritoriul României, pentru că în primul rând ar fi fost nevoie de resurse pentru a-i acomoda chiar și în lagăre, iar în al doilea rând, și cel mai important, o astfel e populație reacționară, ostilă armatei și statului român, nu putea să fie trecută în spatele frontului. Armata română pur și simplu nu își permitea să aibă în spatele ei niște simpatizanți comuniști care oricând ar fi putut să acționeze subversiv. Astfel că Marele Stat Major a luat decizia de a-i deporta pe toți evreii comuniști și teroriști în fața frontului, adică în Transnistria, sau oriunde aceștia nu ar mai fi putut să se dedea la acte împotriva armatei române. Pe acest criteriu au fost deportați evreii din Basarabia, pentru că erau comuniști și acționaseră împotriva armatei române, deci se încadrau perfect în statutul de inamic. Practic orice locuitor al Basarabiei care acționase împotriva armatei române, o dată capturat, devenea prizonier de război.

Bineînțeles nu poate fi exclusă posibilitatea să fi existat și abuzuri din partea comandanților trupelor române și germane. Iar din acest punct de vedere, nu trebuie trecut cu vederea faptul că armata română înainta alături de armata nazistă, iar evreii erau principala țintă a trupelor SS. Cele mai multe abuzuri și crime împotriva evreilor, pe parcursul înaintării frontului, au fost comsie de către soldații germani și de către trupele SS. Iar toți soldații români care s-au dedat la acțiuni care nu le făceau onoare, și au fost complici cu soldații germani, și-au primit pedeapsa meritată, pentru că Antonescu nu a permis în niciun moment să aibă loc astfel de devieri de la discplina militară. Astfel de cazuri particulare trebuie judecate ca atare. Nu poți blama un întreg guvernământ și o întreagă armată pentru acțiunile unor soldați sau ofițeri care nu au respectat dispozițiile primite. Și în armata română se aflau descreierați, asta este sigur, căci pădure fără uscăciuni nu se poate. Și pe deasupra să nu uităm că exista un puternic resentiment în cadrul armatei române împotriva bolșevicilor care puseseră mâna pe Basarabia fără ca ostașul român să poată să lupte pentru apărarea ei. Orice altceva pe acest subiect e istorie falsificată. Și asupra evenimentelor petrecute pe parcursul eliberării Basarabiei s-au scris multe neadevăruri, care încă sunt considerate adevăruri istorice. Sunt unele mărturii venite din partea unor scriitori ruși de origine evreiească, care nu au nicio legătură cu realitatea. Aceștia au exagerat cu mult atrocitățile comise de către armata română. Mai mult decât atât, și-au folosit și imaginația bolnavă pentru a descrie crimele comise de către soldații români. Nu intru acum în detalii specifice, pentru că mi-am propus ca în viitorul apropiat să desființez, cu ajutorul documentelor oficiale, toate acuzațiile și așa zisele mărturii care au fost folosite pentru a denigra armata română.

Nimeni nu i-a în considerare și acest aspect – că evreii bolșevici au luptat împotriva armatei române.

Drepturile evreilor din România fuseseră cu mult îngrădite anterior, la finele anilor ’30, și nu de către mareșalul Antonescu, ci de către capul încoronat al țării, Carol al II-lea, care spre finalul domniei sale, în disperare de cauză a promulgat legi anti-evreiești pentru a intra în grațiile lui Hitler și ale Mișcării Legionare, legionari de care avea nevoie la guvernare după ce scosese în afara legii toate partidele istorice.

Antonescu, după ce a ajuns conducătorul țării, a menținut ce-i drept actele legislative anti-evreiești ale lui Carol al II-lea, iar printre acestea se afla și interzicerea înrolării în armată a evreilor. În schimbul acestei scutiri, Antonescu s-a folosit de capitalurile evreilor în susținerea economiei de război. Astfel s-a deschis un fond de donații și subscripții unde toți evreii din România erau obligați să ofere bani și bunuri materiale statului pentru aprovizionarea armatei române. Este de notorietate îndemnul liderilor spirituali ai comunităților evreiești din țară, către compatrioții lor de a contribui la acest fond, și buna colaborare pe care aceștia au avut-o cu mareșalul Antonescu. Mărturiile acestora sunt edificatoare în demontarea acuzațiilor aduse împotriva  mareșalului. Ion Antonescu și-a dat cuvântul în fața evreilor din regatul României că nu va recurge la deportări și internări în lagăre dacă aceștia își vor face datoria la care fuseseră deja obligați. Iar Mareșalul Antonescu a fost întotdeauna un om de onoare care și-a ținut cuvântul dat, uneori chiar prea mult. Multor evrei Antonescu chiar le-a înlesnit plecarea din țară prin portul Constanța.

În ceea ce îi privește pe evreii din Basarabia, care, după cum am spus, în marea lor majoritate nu erau cetățeni români și nici nu puteau face dovada unei descendențe din evrei basarabeni aflați pe acest teritoriu anterior deportărilor masive efectuate de către armata sovietică în 1940, Antonescu menționeză limpede, într-o notă adresată Marelui Stat Major și unuia dintre liderii comunității evreiești din România, că nu își poate da cuvântul că aceștia nu vor fi deportați. Pentru evreii din Basarabia, cunoscându-se istoricul acestora și acțiunile lor împotriva armatei române, Antonescu nu putea să își asume responsabilitatea. El nu putea garanta pentru siguranța unei populații care recursese la acte de violență împotriva ostașilor români, cu atât mai mult cu cât acea populație fraternizase cu inamicul.

Deportarea evreilor din Basarabia a fost răul cel mai mic pe care în acel context Anonescu putea să îl facă. Dacă nu i-ar fi deportat, cu siguranță mult mai mulți evrei din Basarabia ar fi murit, fie datorită războiului, căci ar fi fost prinși la mijloc între armatele româno-germane și cele sovietice, deci ar fi ieșit un carnagiu de nedescris, fie ar fi intrat pe mâna trupelor SS care i-ar fi executat pe loc. Aici mai intervine o problemă. Armata română nu acționa singură pe teritoriul inamic. Armata română și-a închieat acțiunea efectivă în Est o dată cu eliberarea Basarabiei. Antonescu chiar a refuzat o ofertă făcută de către Hitler, care i-a propus să intre în stăpânirea unei porțiuni din Ucraina. România nu voia să capete decât ceea ce îi aparținea de drept – Basarabia și Transilvania. Din această cauză armata română s-a aflat într-o situație delicată o dată cu înaintarea pe frontul de est. Aici suverană era armata germană. Deciziile privind populația civilă trebuiau cumva luate însă prin colaborare. Nimeni nu știe exact cum se împărțeau rolurile și ordinele pe câmpul de luptă. Cert este că armata germană s-a comportat în cele mai multe cazuri fără să se consulte cu armata română. Ofițerii germani nu comunicau ofițerilor români deciziile pe care le luau cu privire la teritoriile cucerite. Exista fără îndoială o atitudine de sfidare și un aer de superioritate în rândul ofițerilor germani, care considerau, conform propagandei naziste că sunt de rasă superioară, lucru comunicat în nenumărate rânduri Mareșalului Antonescu de către generalii români aflați pe front. În ciuda protestelor mareșalului, comandamentul german a continuat să acționeze fără să țină cont de doleanțele aliaților săi. Tocmai de aceea au avut loc și nenumărate atrocități față de populațiile civile, pe care comandamentul român nu a putut să le împiedice, devenind practic complice la crimele înfăptuite de către armata germană.  

De notorietate pe acest suibiect este așa zisul Pogrom de la Iași. Mai întâi termenul de pogrom este folosit greșit. Pogromul reprezintă acțiunea de exterminare a evreilor înfăptuită de regimul țarist din Rusia imperială de-a lungul a mai multor secole, încă de pe vrema țarului Petru I, și chair mai devreme. Rușii nu i-au simpatizat niciodată pe evrei, și dacă se poate vorbi de un prim genocid împotriva acestui popor, ei bine acesta trebuie căutat mai întâi în Rusia țaristă, cu precădere între secolele 18-19. Așadar Pogromul de la Iași este o utilizare greșită a unui termen deosebit de grav. La Iași nu a existat niciun pogrom, au fost doar niște atrocități regretabile comise de către armata germană cu complicitatea unor soldați și ofițeri din armata română (unii dintre ei cu un trecut legionar), și ulterior, o foarte proastă gestionare, la nivel înalt, în ceea ce privește transportul cu ajutorul trenului, pe linia frontului, a unui considerabil număr de etnici evrei din Iași, care în prealabil fuseseră triați în piața mare din oraș, pentru a se deosebi partizanii comuniști de civilii nevinovați. Din păcate trierea nu s-a făcut așa cum fuseseră trimise instrucțiuni de la comandamentul suprem. Notele informative ale serviciilor secrete erau însă deosebit de îngrijorătoare. Se spunea în aceste note, printre altele, că în Iași există un focar de partizani comuniști care direcționează bombardamente ale URSS asupra orașului. S-a creat astfel o stare de tensiune care a condus la precipitări inacceptabile din partea comandamentului român din Iași. Pe de altă parte, armata germană a profitat de aceste greșeli de comunicare și gestiune, și s-a comportat la Iași ca pe un teritoriu aflat sub ocupație și nu ca pe un teritoriu din regatul României. S-a ajuns astfel la grave încălcări ale ordinelor militare și la multe abuzuri, ca de altfel și la crime.

Apoi, datorită condițiilor vitrege din vagonale de marfă cu care populația evreiească a fost evacuată, a lispei totale de răspundere a unor funcționari din CFR, ca de altfel și a incompetenței unor cadre militare de rang înalt, toate acestea au condus în final la un adevărat dezastru umanitar care ar fi putut fi totuși evitat.

Astfel istoria, cea scrisă de învingători, a consemnat acest eveniment ca fiind o dovadă clară de acțiune criminală a Mareșalului Ion Antonescu și a întregului său cabinet, împotriva unor civili nevinovați de etnie evreiască. Iar astăzi încă se mai profită de acest tragic eveniment pentru a se face propagandă împotriva lui Ion Antonescu și pentru a arăta că mareșalul a fost un antisemit. Ceea ce este complet neadevărat.

Un al treilea eveniment regretabil, și despre care s-a vorbit, se vorbește și se va vorbi mult timp de acum înainte, este ceea ce s-a întâmplat la Odessa. O dată cu eliberarea Basarabiei, trupele române angajate în război alături de trupele germane, au fost nevoite să continue înaintarea dincolo de Nistru. Aici apare o altă dilemă. Cei mai mulți istorici, intelectuali, specialiști, și așa mai departe, s-au întrebat ce a căutat armata română dincolo de Nistru? Și drept urmare, după 3 secunde de reflecție au tras o concluzie exhaustivă – armata română, după ce a eliberat Basarabia, si-a atins scopul pentru care intrase în război. Drept urmare trebuia să iasă din acest conflict imediat. Dar acești mari gânditori care vin cu astfel de idei pe atât de tâmpite, dar totuși pe atât de răspândite, nu iau în calcul un număr considerabil de factori, și nu iau în considerare contextul în care țara noastră se afla. România după ce recuperase Basarabia încă nu era întreagă. Transilvania, după dictatul de la Viena, se afla încă în mâinile Ungariei. Ironia sorții face însă ca Ungaria și România să lupte ambele alături de Germania. Pentru a putea obține garanții din partea Fuhrerului că Transilvania se va întoarce României cât mai curând, Antonescu s-a văzut obligat să continue lupta până la cotul Donului. Pe de altă parte, chiar dacă ar fi renunțat să zicem la ideea recuperăii Transilvaniei, României îi era imposibil să se retragă bursc din război. Logistic vorbind, diplomatic, economic, militar, și din orice alt punct de vedere, România nu putea ieși din război în acel moment, în plină ofensivă împotriva URSS, luptând alături de armata germană cot la cot. Este o aberație să spui altceva. Dar chiar și o astfel de aberație a fost susținută sus și tare în epocă de catre liderii partidelor politice istorice, printre care și domnul Maniu. Același domn Maniu care a refuzat cu desăvârșire să își asume responsabilitatea creări unui guvern de uniune națională care să salveze ce mai era de salvat dintr-o Românie ciuntită și rămasă fără două dintre provinciile sale istorice. Mareșalul Antonescu nu a dorit în niciun moment să creeze o dictatură. Înlăturarea regelui Carol al II-lea era o necesitate imperativă și de la sine înțeleasă. Incompetența sa în ceea ce privește treburile statului îl recomanda pentru o abdicare cât mai grabnică, pe lângă faptul că, alături de principalii exponenți ai partidelor istorice și de camarila regală, el era principalul vinovat pentru dezastrul țării și pentru pierderea a aproape jumătate din teritoriu fără ca măcar armata româna să tragă un foc. Dar Antonescu, în ciuda faptului că considera partidele istorice la fel de vinovate ca și regele pentru situația critică în care se afla țara, se aștepta totuși ca după abdicarea regelui să primească susținere din partea acestor partide pentru a forma un guvern. Nu a primit susținerea necesară. Partidele nu voiau să își asume răspunderea în fața istoriei. Probabil că liderii acestor partide în frunte cu țărăniștii lui Iuliu Maniu și clanul liberarilor brătieni, înțeleseseră într-un final că fuseseră compromiși în fața poporului.

Și astfel au ajuns al putere legionarii conduși de Horia Sima, acest terorist cu cămașă verde și centură cu revolver. Mișcarea Legionară nu mai făcea la acea vreme de mult agenda intereselor naționale ci era reprezentanta intereselor reichului în România. Dacă Antonescu ar fi dorit o dictatură personală, așa cum vehiculează unii, nu ar fi făcut atâtea demersuri pentru a creea totuși un guvern de coaliție și de politicieni, nu unul de militari. Nu peste mult timp România a devenit stat național legionar, și în câteva luni s-a instaurat anarhia. O dată ajunși al putere, fără nicio opoziție politică în Parlament, legionarii au început să guverneze țara cu pistolul. Crimele și abzurile erau la ordinea zilei, evreii au început să fie vânați după modelul nazist și oricine se împotrivea legionarilor risca să fie împușcat. Oricât de mult am încerca să dezicem Mișcarea Legionară de Germania nazistă, este cât se poate de evident că liderul mișcării, Horia Sima, primea instrucțiuni precise din partea naziștilor despre cum să acționeze la guvernare. Eu unul sunt convins că Hitler spera că Mișcarea Legionară va reuși să dea o lovitură de stat în România, lovitură de stat care să îl elimine pe mareșalul Antonescu, care era un personaj incomod, si astfel România să devină un satelit al celui de al 3-lea reich. În această situație periculoasă în care se afla țara, Antonescu s-a văzut nevoit să lichideze imediat Mișcarea Legionară, să o scoată în afara legii, și astfel să se găsească în poziția de a guverna singur țara. Drept dovadă că Horia Sima avea legături cu Germania nazistă, o reprezintă refugierea acestuia după rebeliune chiar în Germania. Deși Hitler în fața mareșalului s-a dezis de acțiunile acestuia și l-a repudiat, consider că Fuhrerul nu făcut decât să joace la două capete și în niciun moment, în ciuda promsiunilor și declarațiilor făcute mareșalului, nu s-a preocupat de soarta României sau a armatei române care lupta vitejește prin stepele siberiene. Pentru Hitler România nu reprezenta decât o sursă de materie primă, economică și militară. Antonescu nu a luptat alături de Germania nazistă din convingere, el nici măcar nu era un filogerman, căci fusese educat militărește în spiritul britanic și francez, ci s-a aliat cu reichul pentru că la acel moment era singura soluție pentru a salva țara de la o nimicire totală. S-a format un guvern de tehnicieni și de militari și așa a început așa zisa dictatură antonesciană. Orice altceva pe acest subiect e din nou istorie falsificată.

Revenind la cazul Odessa, aici trebuie aduse câteva lămuriri. Problema nu este deloc simplă. O dată cucerit orașul, armata română a ocupat mai multe clădiri pentru ofițeri și generali. Una dintre aceste clădiri a fost aruncată în aer de către partizani comuniști și astfel au fost uciși în jur de o sută de ofițeri români. Pentru astfel de acte de terorism nu exista nicio indulgență. Drept urmare, din ordinul mareșalului au fost uciși mai mulți locuitori ai Odessei, presupuși a fi bolșevici. Mai întâi s-a trecut la identificarea făptașilor, apoi după finalizarea anchetei s-a trecut la represalii. Ordinul explicit al lui Antonescu după aflarea veștii a fost acesta – să se supună la represalii, pentru fiecare ofițer român ucis în comandament, să se ucidă o sută de partizani comuniști. Dacă facem un calcul, asta înseamnă că armata româna trebuia să ucidă 10.000 de partizani comuniști în Odessa. Cifra este evident o absurditate, căci asta însemna genocid, și la astfel de acte s-a dedat doar armata germană, pentru care genocidul era politică de stat. Represaliile au fost într-adevăr dure, dar cu siguranță nu au fost uciși 10.000 de oameni al Odessa. Propaganda evreiească și comunistă a profitat din nou de pe urma acestui eveniment regretabil și a susținut cu îndârjire că la Odessa au fost uciși de către armatele germane și române zece mii de civili nevinovați. Este o un fals care se poate demonstra prin actele oficiale ale Marelui Stat Major, prin note ale serviciilor de informații, stenograme și rezoluții.

Dar la fel de regretabil a fost și faptul că aproape o sută de ofițeri români au fost uciși printr-un act interzis până și de legile războiului.

Într-adevăr la Odessa au fost uciși mai mulți partizani comuniști, și e posibil ca unii dintre ei să nu fi fost bolșevici ci simpli civili care au devenit victime colaterale. Nu știm cum s-a făcut diferențierea și cum au fost aleși cei care au primt pedeapsa capitală. În acele vremuri de incertitudine cu greu mai puteai să spui cine este civil și cine este terorist. Trebuie adăugat la aceasta și indignarea trupelor române la aflarea veștii. Exista fără îndoială o puternică dorință de răzbunare a soldaților pentru cele întâmplate, și tocmai de aceea au avut loc și abuzuri. Cert este că mareșalul a cerut să se dea un exemplu prin aceste represalii, care să descurajeze pe viitor astfel de acte de sabotaj. Prin urmare în piața publică din Odessa au fost spânzurate și lăsate acolo câteva zile mai multe persoane identificate drept teroriști bolșevici. Numărul lor nu poate fi nici măcar de ordinul sutelor. Un alt lucru care trebuie spus este că armata română nu trebuie să fie făcută răspunzătoare pentru crimele înfăptuite de către trupele SS ale Germaniei naziste. Dificultatea intervine însă atunci când se stabilesc vinovații. Cum poți să stabilești cine se face răspunzător de uciderea unor civili nevinovați de pe un teritoriu inamic? Datele nu pot fi decât consemnate în statistică. Statistica nu ne spune cine, de ce și de către cine au fost uciși. Lipsește astfel contextul, iar pentru a stabili vinovații se folosește generalizarea, pentru că este cel mai simplu. Astfel vina devine comună. Așa s-a întâmplat la Odessa.

În perioda comunistă imaginea lui Ion Antonescu era una cât se poate de proastă. Comuniștii s-au asigurat, prin propagandă, că toți cei care au luptat împotriva Uniunii Sovietice vor rămâne pentru totdeauna niște criminali de război. După anii ’90 însă au început să apară pe piață mai multe lucrări și cărți despre personalitatea mareșalului și guvernarea antonesciană. Acestea, având la bază o temeinică studiere a arhivelor, au scos la suprafață adevărata imagine a mareșalului Ion Antonescu – un militar devotat patriei, un om de o conduită morală exemplară, loial, credincios, cu o discilpină a muncii ireproșabilă, care a luptat până în ultima clipă pentru reîntregirea teritoriilor pierdute de către Carol al II-lea prin dictat în anul 1940. Pe tot parcursul anilor ’90 se părea că imaginea lui Ion Antonescu urma să fie reabilitată, și asta se datora și unui naționalism pronunțat al maselor proaspăt ieșite de sub un regim comunist criminal. Dar la sfârșitul anilor 2000 situația avea să se schimbe. Deodată naționalismul și cultul eroilor au început să fie aspru criticate și blamate de către forurile internaționale, iar aderarea la Uniunea Europeană a însemnat și ea o schimbare de paradigmă. România a trebuit să se ralieze unor politici europene de stigmatizare și denunțare a unor personalități din perioada interbelică și din cea a celui de-al Doilea Război Mondial, asupra cărora planau unele suspiciuni, neprobate, de crime impotriva umanității, de convingeri naționaliste, extremiste, rasiste, legionare sau anti-semite. Nu numai istoria este scrisă de către învingători, ci și legile internaționale. Nu mai era nimic de făcut, România trebuia să execute ordinele UE. Și astfel, treptat, țara noastră a început să își arunce la gunoi cam toată crema intelectualității din perioada interbelică, și să intenteze proces de conștiință tuturor celor care au făcut parte din cabinetul mareșalului Antonescu în perioada 1940-1944. Așa au ajuns pentru o perioadă la coșul de gunoi al culturii și al istoriei Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nae Ionescu, Radu Gyr, și mulți alții. Câțiva dintre ei au fost între timp reabilitați, dar cei mai mulți încă mai poartă cu ei și în mormânt vina de a fi fost la locul nepotrivit în momentul nepotrivit al istoriei.

Mareșalul Antonescu nu a fost un erou, dar nici criminal de război. El a fost un militar de carieră care și-a servit țara cum a știut mai bine în două războaie mondiale, care a purtat pe umerii săi povara unui război pe care l-a purtat împotriva convingerilor și simpatiilor sale, și care și-a asumat responsabilitatea salvării neamului și a țării de la un dezastru iminent, atunci când nimeni nu voia să facă acest lucru iar marii politicieni ai țării, corifeii unirii de la 1918, se ascundeau pe sub birouri. Antonescu este cel care, observând situația politică europeană, a înțeles încă din 1933, când Hitler preia puterea absolută în Germania, că Europa trebuie să se pregătească de un război sângeros – când vrei pace trebuie să te pregătești de război. În acest sens a făcut tot posibilul din calitatea sa de general, detașat militar la Londra, membru al Marelui Stat Major, și mai târziu ministru al apărării, să înzestreze armata română cu material de război, să instruiască militarii români după modelul occidental și să asigure astfel pe viitor integritatea granițelor țării. Fără intervenția lui Antonescu izbugnirea războiului ar fi găsit armata română în izmene și opinci, ca la 1877.

Cu siguranță Antonescu nu a fost un sfânt. Idolatrizarea lui este cea mai mare greșeală a celor care vor să îi facă dreptate, dar nu putem să trecem cu vederea că fără intervenția acestui militar, România ar fi capitulat necondiționat în fața celor doi mari coloși de la apus și de la răsărit, așa cum a făcut de altfel, la 23 august 1944, cu largul concurs la regelui Mihai I și a clicii de politicieni oportuniști cu care acesta s-a înconjurat.  

Dacă ar fi ceva ce trebuie să i se reproșeze mareșalului Ion Antonescu ar fi faptul că a ținut prea mult la cuvântul dat și la onoare, atunci când situația impunea să primeze de fapt interesul țării. Pentru onoarea sa de militar Antonescu a pus în pericol de prea multe ori întreaga țara, și mai ales armata română, și asta doar pentru a-i demonstra unui soldat austriac devenit peste noapte Fuhrer și mare politician, că este un om de cuvânt. Antonescu funcționa după niște principii destul de demodate chiar și pentru perioada anilor ‘40 – orice mai puțin lezarea onoarei, cuvântul dat mai presus de cuvântul scris, disciplina mai presus de competență, și alte principii care, deși în sinea lor sunt nobile, totuși în situația în care ești lider suprem și trebuie să salvezi un popor de la distrugere, acestea trebuie puse în planul doi – celui care vrea să salveze un popor îi este îngăduită orice faptă, spunea Napoleon. Faptul că a tergiversat tratativele de pace cu aliații până în momentul în care a fost înlăturat prin lovitură de stat, reprezintă o mare pată asupra capacităților sale de decizie. De vină poate fi și eroziunea mentală la care mareșalul fusese supus în cei 4 ani de guvernare pe timp de război. După dezastrul de la Stalingrad, unde armata română a fost măcelarită datorită îndârjirii unui scelerat – niciun pas înapoi  a spus Hitler, era evident că războiul nu putea fi câștigat. Antonescu a înțeles acest lucru, dar a amânat prea mult luarea unei decizii ferme. Pe de o parte nu a vrut să își încalce cuvântul față de Hitler, pe care îl asigurase în ultima sa vizită că România va merge până la capăt în acest război, atâta timp cât primește garanții ca va primi Translivania înapoi, și pe de altă parte a estimat greșit resursele militare și umane ale URSS, și a considerat că va putea să țină pe loc armata roșie, pe linia fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați-Brăila, până când va obține condiții acceptabile de pace din partea lui Stalin. Linia fortificată era menită să blocheze înaintarea trupelor sovietice către București, unde se afla cartierul general al conducerii statului român, și nu să oprească efectiv pătrunderea sovieticilor pe teritoriul României, pentru că armata roșie se afla deja în august 1944 în nordul Moldovei și ocupase Iașiul.

Ideea de a obține condiții de pace favorabile făcea parte din planul lui Antonescu de a împiedica țara să capituleze necondiționat în fața aliaților și astfel la tratativele de pace ulterioare să nu fie în postura de a nu avea nimic de spus. La un moment dat se părea că România totuși nu va capitula necondițonat, și că va obține o ieșire onorabilă din război și o pace acceptabilă, dată fiind situația existentă, asta după ce Stalin acceptase în prealabil condițiile propuse de către Antonescu prin intermediul ambsadorului rus la Stockholm. Dar clasa politică din România avea alte planuri, și nu a colaborat cu mareșalul Antonescu în vederea obținerii unor condiții de capitulare din partea URSS. Politicienii încercau să obțină pace pe alte căi, și au mers către englezi. Iuliu Maniu era un colaborator cunoscut al englezilor și americanilor. Interesant este faptul ca Antonescu știa foarte bine de acțiunile paralele ale politicienilor, și cu toate acestea nu a făcut nimic, nici nu i-a împiedicat să negocieze în numele României și nici nu i-a susținut.

Astfel că în loc să existe coeziune pentru un scop comun, exista o dezbinare care a condus mai târziu al dezastru. Mai mult decât atât, partidele politice au sabotat acțiunile întreprinse de către cabinetul lui Antonescu în vederea negocierii unei păci separate. Deși Maniu declarase în urma unor întrevederi conspirative cu membrii partidelor politice, inclusiv cu partidul muncitoresc al lui Groza, că e de preferat ca armistițiul să fie semnat de către Antonescu, pentru că avea toată autoritatea să o facă, totuși conspiraționiștii s-au precipitat, și la 23 august 1944 au dat o lovitură de stat care a pus România într-o situație incredibilă – de a se afla în stare de război atât cu Uniunea Sovietică cât și cu aliații, pentru că puterile aliate nu își dăduseră acordul pentru o astfel de acțiune. Politicienii în frunte cu regele Mihai au acționat fără să aibă nicio garanție din partea aliaților. Astfel că armata sovietică, după proclamația regelui de la radio din seara zilei de 23 august, prin care se anunța schimbarea taberei, a înaintat nestingherită în România până când a ocupat-o în întregime. Armistițiul a fost semnat abia pe 12 septembrie, și în toată această perioadă țara noastră s-a aflat în război cu ambele tabere. Lovitura de stat de la 23 august a fost un dezastru diplomatic, politic și militar. Mii de soldați români au fost uciși și luați prizoneri în perioada 23 august – 12 septembrie de către armata roșie eliberatoare. O rușine națională, pentru care liderii partidelelor politice istorice, în frunte cu regele Mihai vor purta pentru totdeauna responsabilitatea și o vină de neiertat.

Din păcate, după sacrificii umane uriașe, în 1944 România încă nu obținuse de la Hitler Transilvania. Ungurii încă se aflau stăpâni în Banat și Ardeal, și erau autorii unor atrocități de nedescris împotriva populației românești. Hitler l-a ținut tot timpul în șah pe Antonescu, garantându-i că la sfârșitul războiului îi va ceda Transilvania, asta după ce tot Fuhrerul fusese cel care o cedase pe tavă ungurilor. Antonescu nu era naiv, sunt convins că știa că războiul va fi pierdut, și că Transilvania nu va putea fi recuperată decât la conferințele de pace, prin demonstrații etnografice. Aștepta momentul oportun pentru a ieși din război. A așteptat însă prea mult și a plătit pentru asta. Să nu uităm că în august 1944 Basarabia era deja pierdută, situația economică a țării era dezastroasă, iar armata română, sau ce mai rămăsese din ea, nu ar mai fi putut să reziste în fața tăvălugului sovietic nici măcar o săptămână, în ciuda previziunilor optimiste ale lui Antonescu.

În 1946 Antonescu este judecat în manieră sovietică într-un simulacru de proces pentru crime de război și executat la Jilava. În ianuarie 1947 regele Mihai este obligat de către Petru Groza și partidul comunist, sub amenințarea armei să abdice, și se stabilește în Elveția, unde, în ciuda părerii comune, va duce o viață mai mult decât îndestulătoare. În 1950 pușcăriile comuniste de la Pitești, Poarta Albă și Aiud sunt pline de deținuți politici, membrii ai partidelor politice istorice și foști generali din cabinetul lui Antonescu care au complotat direct pentru arestarea acestuia și indirect pentru aducerea la putere a comuniștilor. Toți au primit ce au meritat.

Va urma…

Fii om, fii drept și recunoaște că, pe deasupra ambițiilor, intrigilor și urilor, este Patria, este veșnicia neamului, și că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înțelegem de fiecare dată. (General Ion Antonescu, Către români, 1 ianuarie, 1941)

Geniul militar al lui Hannibal Barca

Când vine vorba despre cele mai mari personalități politice și militare ale Antichitătii, nu putem să nu le enumerăm pe cele mai cunoscute dintre acestea, Alexandru Macedon și Julius Cezar. Despre acești doi conducători s-au scris cărți, s-au pus în scenă spectacole de teatru, s-au ecranziat filme și așa mai departe, iar acest lucru a contribuit la crearea unor adevărate legende care circulă și azi printre muritorii de rând. Dar Antichitatea a mai dat lumii o altă mare personalitate, nu atât politică cât mai ales militară, cartaginezul Hannibal Barca. De ce nu a rămas și Hannibal atât de cunoscut în istorie precum Cezar și Alexandru? Răspunsul este destul de simplu, Cezar și Alexandru s-au luptat cu niște populații barbare, în timp ce Hannibal era el însuși un barbar, un barbar care a învins civilizația. Istoria este scrisă de învingători, dar și de cei civilizați.   

Hannibal Barca este în opinia multor istorici cea mai mare personalitate militară nu doar a Antichității, ci din întreaga istorie a omenirii. Și pe bună dreptate. Niciun alt lider militar nu s-a ridicat la performanțele de pe câmpul de luptă ale acestui barbar din nordul Africii. Victoriile obținute de Hannibal împotriva Republicii Romane au rămas pentru totdeauna în analele istoriei militare, și chiar până în ziua de azi tacticile folosite de către acesta sunt predate la marile academii militare. Dar de ce a fost Hannibal atât de mare?

Mai întâi trebuie să stabilim un lucru. Hannibal nu s-a luptat cu ceea ce noi cunoaștem azi ca fiind Imperiul Roman. La vremea respectivă, secolele 2-3 înainte de Hristos, cetatea eternă, Roma, încă nu ajunsese la întinderea și organizarea pe care o va cunoaște câteva secole mai târziu, mai exact în vremea lui Octavian Augustus. La acea vreme Roma nu era imperiu ci republică, iar înainte de republică, prima formă de organizare politică a cetății capitoline fusese monarhia. Așadar Hannibal s-a luptat cu Republica Romană nu cu Imperiul Roman, dar asta nu înseamnă că Roma nu era și la acea vreme o forță de temut, mai ales militară.

Cartagina se afla situată în Africa de Nord, pe locul Tunisiei de azi, și la acea vreme reprezenta principalul adversar al Romei pentru supremația în bazinul Mării Mediterane. Senatul roman era ferm convins că o confruntare cu Cartagina nu putea avea loc decât pe mare sau în Peninsula Iberică, deci în niciun caz pe teren propriu. Numai că Hannibal, acest general genial, nu a atacat Roma pe mare, și nici nu a așteptat o confruntare în Peninsula Iberică, ci a folosit principiul că cea mai bună apărare este atacul, și a pornit într-o campanie legendară direct către câmpiile însorite ale Peninsulei Italice. Hannibal a pornit per pedes din tărâmurile Iberiei, a ajuns în Galia, a trecut munții Alpi, și a ajuns în Italia, unde „le-a dat cu terenul în cap” îngâmfaților de romani.

La momentul când Hannibal devine comandant (nu avea mai mult de 27 de ani), Cartagina se afla deja în război cu Republica Romană. Prima confruntare dintre cele două forțe purtase numele de Războiul Punic, și fusese dusă de către tatăl lui Hannibal, Hamilcar. Primul război Punic a fost pierdut de către cartaginezi, iar tânărul Hannibal a jurat că va răzbuna înfrângerea tatălui său. Primind o educație militară aleasă, în special de inspirație greacă, căci grecii erau la acea vreme modelul de urmat în tot ceea ce însemna cultură, politică, organizare socială și militară, tânărul Hannibal va deveni treptat un excelent cunoscător al strategiilor millitare care îl făcuseră faimos pe Alexandru cel Mare, dar mai ales un excelent motivator pentru trupele sale. Având sub conducerea sa în mare parte doar mercenari adunați de prin toate colțurile lumii, Hannibal avea o misiune greu de îndeplinit: să motiveze acești mercenari să lupte alături de el, într-un război din care aceștia nu se puteau alege decât cu glorie personală și pradă. Spre deosebire de Alexandru Macedon, care a avut sub conducerea sa soldați din același neam, și care luptau pentru un țel comun, ceea ce ia și făcut să meargă alături de acesta până la gurile Gangelui, Hannibal nu s-a bucurat de acest privilegiu, și cu atât mai mult performanțele sale militare trebuie apreciate. Pentru a putea comanda o armată atât de diversă, Hannibal a recurs la exemplul personal, și în loc să se înfățișeze în fața armatei sale ca un lider absolut pe care soldații trebuiau să îl venereze, a ales să coboare de pe cal, și să meargă printre soldați, să lupte alături de ei cot la cot, șă mănânce aceeași mâncare, să bea aceeași băutură și să îmbrace aceleași haine. Practic să nu existe nicio diferență între comandant și soldat. Acest lucru l-a ajutat în mod decisiv pe Hannibal să îi convingă pe acești mercenari să îl urmeze din Cartagina în Iberia, din Iberia în Galia, și mai apoi, traversând munții Alpi, până la porțile Romei. Mai târziu această modalitate de a fraterniza și de a fi în asentimentul soldaților tăi, au folosit-o și Carol al XII-lea al Suediei (care din acest motiv și-a pierdut și viața, aflându-se de fiecare dată în prima linie pe câmpul de luptă) dar mai ales Frederic cel Mare al Prusiei. Se spune că între Frederic și un simplu soldat prusac nu exista nicio diferență de vestimentație, iar marele comandant și ulterior rege nu se sfia să ia masa la popotă alături de oamenii săi. La fel ca Hannibal, Frederic se considera un simplu soldat printre alți soldați, împărtășind aceeași viață pe câmpul de luptă cu subordonații săi.

Dar din nou, atât Carol al Suediei cât și Frederic al Prusiei au obținut recunoașterea și respectul soldaților datorită modestiei lor, dar mai ales datorită faptului că aveau sub comandă soldați care luptau pentru aceeași cauză, sub același drapel, și care vorbeau aceeași limbă. În schimb Hannibal a condus în luptă un grup de soldați cât se poate de eterogen, și a reușit să scoată untul din ei.

În jurul anului 218 înainte de Hristos, Hannibal, aflându-se în Iberia, mai exact în Noua Cartagină, pe coasta de est a Peninsulei Iberice, încalcă un tratat semnat anterior de către tatăl său cu Roma după încheierea Primului Război Punic, trece râul Ebru și pornește în expediția sa legendară alături de o armată alcătuită din mercenari libieni, numizi și iberici. Dar să nu credem că în Peninsula Iberică Hannibal a mers la plimbare. Dacă părțile de coastă ale peninsulei erau sub stăpânire cartagineză, nu același lucru se poate spune despre părțile centrale și de nord, unde se aflau diferite triburi de iberici și lusitani, care nu erau în cele mai bune relații cu Cartagina. Iar Roma era cât se poate de interesată de resursele Peninsulei Iberice, și încerca să atragă de partea ei cât mai multe triburi barbare. Hannibal însă reușește să treacă prin Iberia fără să aibă vreun conflict armat major cu populațiile băștinașe. Dar o dată trecut Ebrul situația devenea mai complicată căci în drumul către Roma trebuia să treacă prin Galia. Galia la acea vreme reprezenta un teritoriu în mare parte necunoscut. Dacă cetățile din parte de sud, zona de coastă, erau relativ cunoscute atât pentru romani cât și pentru cartaginezi, nimeni nu știa ce pericole se aflau dincolo de râul Isere. Galii vor deveni mai târziu cei mai aprigi adversari ai Romei, mai ales după ce triburile lor au fost unificate sub conducerea legendarului Vercingetorix. Galia va fi cucerită ulterior de către Julius Cezar, care, în fruntea legiunilor sale, reușește în câțiva ani să facă ceea ce nu a reușit Republica Romană în mai bine de două secole. Și pe deasupra Cezar a mai avut timp să și scrie tot ceea ce se întâmpla pe câmpul de luptă. Așa ne-a parvenit lucrarea de Bello Gallico, unde Cezar povestește cu lux de amănunte cum a măcelărit poporul lui Vercingetorix, fără dicriminare, de la soldați și bătrâni până la copii și femei.  

O dată ajuns în Galia, Hannibal a înțeles că ar fi mult mai înțelept să nu se lupte cu triburile galice, ci să le convingă să se răscoale împotriva Romei. Nu a reușit acest lucru, dar în schimb și-a mărit grosul armatei sale cu un număr considerabil de mercenari. Acești mercenari din Galia vor fi folosiți în campania sa drept carne de tun, astfel Hannibal putând să își menajeze trupele de elită.

Fără să mai stea prea mult pe gânduri Hannibal a pornit cu armata sa direct către munții Alpi. În același timp generalul cartaginez a dat și o înfățișare nobilă campaniei sale, motivându-și expediția împotriva Romei drept una de eliberare sau de protecție a populațiilor împotriva pericolului roman. Același pretext l-a folosit Hannibal și când a ajuns în Peninsula Italică, încercând să convingă triburile italice să îi devină aliate împotriva unui dușman comun. La fel a procedat și Napoleon în secolul 19, toate campaniile sale fiind considerate nu de cucerire ci de eliberare. Peste tot pe unde călătorea Hannibal strângea noi mercenari pentru armata sa, dar cu toate acestea la momentul când a ajuns în peninsulă armata sa nu număra mai mult de 30.000 de mii soldați, dintre care un contigent numeros era alcătuit din mercenari gali. Dar înainte să ajungă în Italia, Hannibal trebuia să treacă peste acest obstacol natural reprezentat de către munții Alpi. În primul rând ce face extraordinară această expediție este faptul că Hannibal a reușit să treacă Alpii nu doar cu câteva zeci de mii de infanteriști și călăreți, dar și cu 37 de elefanți! Indiferent de anotimp, dacă mergem în Alpi, la câteva mii de metrii altitudine, condițiile nu vor fi deloc prielnice unei traversări. Zăpadă, viscol, temperaturi sub zero grade, de toate aceste condiții a avut parte Hannibal în marșul său prin Alpi, căci o dată traversat lanțul muntos în Italia începuse solstițiul de iarnă. Deci deducem că marșul prin munți nu a început pe timp de vară, ci undeva spre mijlocul toamnei. Izvoarele istorice în persoana lui Polybios și Titus Livius spun că Hannibal a trecut Alpii prin două rute posibile. Cercetări recente au arătat că Hannibal a pornit de fapt pe o a treia rută. Indiferent de rută aleasă, pierderile de trupe trebuie să fi fost considerabile, ținând cont că împotriva intemperiilor vremii mercenarii cartaginezi nu se puteau proteja decât cu piei de animale, iar elefanții, aduși tocmai din Africa, nu ar fi avut în mod normal nicio șansă să supraviețuiască acestui supliciu. Și cu toate acestea se pare că Hannibal a reușit să treacă cu o bună parte din elefanții săi în Peninsula Italică, și astfel să bage spaima în romani.

Hannibal știa că rolul elefanților nu era acela de a schimba decisiv soarta unei bătălii, ci mai degrabă de a influența moralul adversarilor. Să fii soldat roman în secolul 3 înainte de Hristos, să mergi pe câmpul de bătălie și să vezi aceste creaturi uriașe despre care poate doar ai auzit povești, era ca și când ai vedea în fața ta niște bestii mitologice. Cu siguranță impactul a fost unul devastator asupra soldaților romani. Elefanții și-au îndeplinit rolul pentru care fuseseră folosiți. O dată ajuns în peninsulă, Hannibal a dat piept cu legiunile romane, legiuni complet nepregătite să îl vadă pe Hannibal pe timp de iarnă intrând pe teritoriul Republicii Romane. Hannibal i-a luat pe romani ca din oală.

Deși depășit numeric în toate bătăliei date în peninsulă împotriva romanilor, Hannibal s-a impus de fiecare dată în fața acestora. Prima mare bătălie s-a dat în anul 218 înainte de Hristos, aproape de râul Trebbia. Aici Hannibal a dat piept cu 4 legiuni romane plus alte divizii ușoare și de cavalerie. Totalul soldaților romani se ridica la 40.000 de mii. De cealaltă parte Hannibal a avut la dispoziție în jur de 30.000 de mii de soldați și 30 de elefanți. Victoria a fost de partea cartaginezului, care a știut să își folosească foarte bine cavaleria ușoară alcătuită din mercenari numizi. Acești numizi erau excelenți călăreți. Și ce este cel mai interesat e faptul că aceștia călăreau fără absolut niciun harnașament, doar cu o simplă funie legată de gâtul cailor. Iar caii era foarte bine dresați astfel încât numizii se puteau organiza în ambusacade fără ca adversarul să îi observe. Așa s-a întâmplat și la Trebbia, unde legiunile romane au fost prinse într-o ambuscadă și măcelărite până la ultima. De regulă, în bătălie, Hannibal își trimetea cele mai puțin importante trupe să hărțuiască inamicul, acesta pornea în urmărire, apoi cădea într-o ambuscadă, iar acolo intrau în joc mercenarii iberici, libieni și gali, care luptau fără niciun fel de teamă cu piepturile dezgolite. Trebuie spus că armata romană nu a avut parte în luptele cu Hannibal de niciun conducător strălucit. Iar mai târziu când totuși au avut parte de unul, în persoana lui Publius Cornelius Scipio zis și africanul, atunci Hannibal a suferit prima și singura înfrângere în fața romanilor. În luptele cu Hannibal legiunile romane s-au bazat de fiecare dată pe un singur factor – forța brută. Tactica de luptă le-a lipsit cu desăvârșire. Abia în vremea consulului și tribunului Gaius Marius, în jurul anului 100 înainte de Hristos, armata romană avea să fie complet reformată și să devină într-adevăr o mașinărie de război.

În schimb Hannibal trebuia să improvizeze, să aibă fantezie pe câmpul de luptă, pentru că de fiecare dată pleca din start cu dezavantajul numeric. Hannibal nu avea numărul legiunilor romane, dar avea geniu militar, spre deosebire de generalii romani care nu știau decât să își trimită legiunile la atac „tare și pe centru”. La Trebbia armata romană a fost condusă de un oarecare Tiberius Sempronus Longus, care nu s-a ridicat la importanța misiunii ce i-a fost încredințată de către Senat. Din patru legiuni, Sempronus s-a mai întors la Roma doar cu scuturile acestora.

În anul următor Hannibal mai dă o bătălie importantă la lacul Trasimene. Era anul 217 înainte de Hristos. La bătălia de la Trasimene Hannibal l-a înfruntat pe consulul Caius Falminius, aflat în fruntea a 25.000 de mii soldați. Hannibal, rănit la un ochi între timp, a avut și de data asta clarviziune, și a atras legiunile romane într-o nouă ambuscadă. Terenul era prielnic pentru o astfel de abordare, căci lupta urma să se dea într-un defileu. Din nou romanii au mușcat momeala, și în loc să trimtă cercetaști pentru a verifica terenul, Caius Flaminius și-a trimis întreaga armată în urmărirea unor contingente neînsemnate de mercenari pe care Hannibal îi trimisese la înaintare cu scopul de a-i atrage pe romani cât mai adânc în defileu. Din lacul Trasimene se ridica în acea dimineață o ceață groasă care a dezorientat legiunile romane și i-a oferit lui Hannibal avantajul de care avea nevoie pentru a câștiga lupta. În această bătălie a căzut victimă însuși consulul roman, el fiind mai degrabă victima propriei sale incompetențe. Se spune că romanii au pierdut la Trasimene nu mai puțin de 15.000 de soldați iar restul au fost luați prizioneri, în timp ce pierderile lui Hannibal nu se ridicau la mai mult de 1.500. Aceasta a fost o nouă înfrângere catastrofală pentru Republica Romană, și o victorie magistrală pentru Hannibal. Deși în acel moment se afla la o aruncătură de băț de Roma, Hannibal hotărăște, nu știm exact de ce, să nu atace cetatea eternă, și să continue campania sa către sud. Unii istorici sunt de părere că Hannibal voia să ridice triburile italice împotriva Romei, alții spun că Hannibal nu se considera pregătit să dea o bătălie decisivă, și știa că Roma era foarte bine apărată și fortificată. Pe de altă parte Hannibal nu avea nici experiența necesară unui asediu, și nici nu era pregătit logistic pentru acest lucru. Este foarte posibil ca Hannibal totuși să fi supraestimat resursele militare ale Romei.

În orice caz, Hannibal lasă Roma în spate și se îndreaptă către Capua, un oraș important din sudul Italiei, pe care voia cu orice preț să îl cucerească, ca mai apoi să îi ridice pe samniți împotriva Romei. Însă înainte să ajungă în Capua, Hannibal a trebuit să înfrunte o nouă armată romană, în apropierea orașului Cannae din Apulia. Aici Hannibal și-a câștigat pe bună dreptate renumele de geniu militar, și a obținut poate cea mai răsunătoare victorie din istoria Antichității. La Cannae romanii au venit câtă frunză și iarbă. Senatul roman nu mai accepta sub nicio formă o nouă înfrângere și să îl lase pe acest barbar din Africa să defileze prin Peninsula Italică ca la el acasă. Ca să se asigure de victorie Senatul roman a trimis pe câmpul de luptă nu mai puțin de 88.000 de mii de soldați. O cifră uriașă pentru acele vremuri. Legiunile au fost dispuse în maniera clasică pe trei rânduri. Romanii, ca de fiecare data, nu aveau nicio tactică. Se bazau exclusiv pe superioritatea numerică. Legiunile romane erau conduse de doi consuli cu veleități de generali – Caneus Servilius Geminus și Marcus Atilius Regulus, iar comanda supremă a întregii armate i-a revenit lui Caius Terentius Varro. De partea cealaltă armata de mercenari a lui Hannibal număra 50.000 de mii de soldați. Din nou Hannibal se afla în inferioritate numerică. Pe câmpul de luptă se afla și fratele lui Hannibal, Mago, care îi fusese alături de la începutul campaniei. O dată lupta începută ea s-a transformat rapid într-un adevărat măcel. Cavaleria numidiană a lui Hannibal și-a făcut din nou excelent treaba, a hărțuit inamicul și a creat breșe adânci în legiunile romane, care treptat au început să se dezorganzieze și să lupte haotic. La Cannae Hannibal a folosit tactica dublei învăluiri, și a prins legiunile romane ca într-o menghină. Spre deosebire de generalii romani, Hannibal a luat parte activă la luptă, insuflând astfel curaj și dându-le un moral excelent trupelor sale. Legiunile romane nu au avut nicio șansă. În ciuda numărului uriaș de combatanți, bătălia s-a dat într-o singură zi, iar la finalul ei pe câmpul de luptă zăceau uciși nu mai puțin de 48.000 de mii de soldati romani, iar alți 20.000 au fost capturați și luați prizonieri. Printre victime s-au numărat și cetățeni romani de rang înalt, dintre care un proconsul, doi cvestori, 29 de tribuni, 80 de consuli, si mulți alți pretori și edili, care veniseră probabil pe câmpul de luptă, nu atât ca participanți direcți, cât mai ales ca observatori; voiau să se bucure de o victorie aproape sigură a legiunilor romane. Din păcate pentru ei au fost martori la cea mai zdrobitoare înfrângere a armatei Republicii Romane. Totodată la Cannae a fost prezentă cea mai mare armată strânsă laolaltă de către republică. Înfrângerea a fost un adevărat dezastru care a răsunat în întreaga lume antică.

Putea oare Roma să își revină după o astfel de înfrângere? Mulți au crezut că nu, la fel și Hannibal, care era convins că după această bătălie resursele umane ale Republicii Romane se sfârșiseră. Pentru Hannibal campania se încheiase, victoriile sale zguduiseră din temelii Roma, iar triburile din Peninsula Italică nu mai puteau vedea în Roma un pericol. Scopul fusese atins. După Cannae, Roma a fost redusă la o simplă cetate, înconjurată de triburi care erau acum loiale Cartaginei. La scurt timp după Cannae Hannibal a fost rechemat în Cartagina pentru a se ocupa de probleme interne și nu a mai revenit niciodată în Italia. Astfel că Roma nu a dispărut. Cetatea eternă a rămas eternă. Deși ar fi putut să o zdrobească, Hannibal a preferat să fie pragmatic și să se întoarcă acasă. Dar vorba din popor – pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești – avea să se adeverească după 16 ani (de atâția ani a avut nevoie Roma ca să își revină după Cannae), când Scipio a debarcat în nordul Africii și l-a învins pe Hannibal la Zama în anul 202 înainte de Hristos. Cu această victorie Scipio și-a făcut un renume, el fiind cel care a scăpat Roma pentru totdeauna de pericolul cartaginez. Dar cum a fost răsplătit acest general pentru victoria sa? Prin calomnii și procese trucate, intentate de către adversarii săi. Astfel că, fiind hărțuit și umilit, acesta a fost silit să părăsească Roma și să ia calea exilului. Dar înainte de a face acest lucru, Scipio a rostit câteva cuvinte memorabile la adresa Republicii Romane – popor ingrat, nu meriți nici măcar cenușa mea! Acest cuvinte au fost rostite și de către mareșalul Ion Antonescu, atunci când în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, fostul conducător al statului român a fost judecat și condamnat la moarte.

După victoria zdrobitoare de la Cannae rămâne întrebarea dacă Hannibal ar fi trebuit să atace Roma? La prima vedere Hannibal pare să fi făcut o greșeală. Dacă ar fi atacat Roma probabil că nu ar mai ai fi existat un Imperiu Roman în istorie, și lumea ar fi arătat cu totul altfel. După Cannae armata romană fusese distursă aproape în totalitate. Roma nu mai era apărată atunci decât de cetățeni romani înarmați cu nuiele și praștii. Dar să nu uităm totuși că la Cannae și Hannibal a avut pierderi considerabile. Titus Livius spune că Hannibal a pierdut în bătălie 8000 dintre cei mai curajoși luptători ai săi. Nu știm dacă armata lui Hannibal mai era în stare să atace Roma, cert este că lăsând-o să supraviețuiască, cetatea eternă s-a răzbunat, și nu numai că l-a învins pe Hannibal, dar a distrus complet Cartagina, astfel încât să nu mai rămână nicio o urmă din fosta cetate din nordul Africii. Se spune că după victoria de la Zama romanii au adus în Cartagina pluguri cu care au arat locul pe care fusese orașul, doar pentru a șterge cu desăvârșire orice urmă a cartaginezilor. Romanii voiau să îi șteargă din istorie.

Cu toate acestea Hannibal, exilat, avea să mai supraviețuiască încă 19 ani după înfrângerea de la Zama, și să rămână astfel, pentru mult timp, un coșmar pentru Republica Romană. Nu știm sigur cum a sfârșit Hannibal, cele mai multe izvoare istorice spun că s-ar fi sinucis, atunci când, deși având o vârstă venerabilă (peste 60 de ani) era încă căutat de către romani pentru a fi ucis. Este posibil ca într-adevăr Hannibal să se fi sinucis văzând că nu mai poate să strângă o armată cu care să se lupte cu Roma, și cu siguranță nu ar fi acceptat să cadă în mâinile inamicului de o viață. Decât în mâna romanilor, mai bine mort. Onoarea era în acele vremuri un lucru capital. Așa a sfârșit Hannibal Barca, cel mai mare strateg al Antichității. În urma lui rămâne o frumoasă istorie militară care și astăzi încă mai face deliciul celor pasionați de istorie, dar și amatorilor deopotrivă.  

Uraganul invaziei mongole din secolul al XIII-lea

Se cunoaște foarte bine de către toată lumea că istoria este scrisă de către învingători. De cele mai multe ori această istorie a învingătorilor îi prejudiciază pe cei învinși de o prezentare obiectivă a adevărului istoric și astfel, timp de generații, se propagă un adevăr despre un eveniment, o personalitate sau o perioadă istorică care, analizat în detaliu, poate fi cel puțin pus la îndoială. Nu este cazul să dăm exemple de astfel de istorii falsificate care și astăzi continuă să își mențină statutul de adevăr istoric absolut (am vorbit în eseul anterior despre un astfel de caz, cel al lui Napoleon). Pentru cei pe care îi preocupă istoria, măcar ca fapt divers nu neapărat ca și pasiune, aceste detalii sunt cât se poate de cunoscute, și istoria pe care ei o știu nu este istoria care se predă la școală. Pentru că una este istoria predată, cea din planurile cadru de învățământ, cea care ține de “programă” (niciodată nu mi-a plăcut acest termen atât de încărcat de schematism și cât se poate de anti liberal) și alta este istoria învățată din lecturi particulare, pentru că doar printr-o astfel de cunoaștere, și din alte surse a istoriei vom putea găsi date și informații cu care nu ne-am fi întâlnit niciodată în sistemul de învățământ, nici măcar la nivelul universitar. Cred că a sosit timpul să cunoaștem și istoria învinșilor, și comparând-o cu cea a învingătorilor să tragem propriile concluzii. Doar procedând astfel vom putea avea o imagine adevărată, obiectivă și lipsită de echivoc asupra istoriei omenirii, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.

Dacă data trecută am vorbit despre Napoleon Bonaparte și campaniile sale de cucerire, și cum în spatele mitului și legendei sale se află de fapt o excelentă campanie de propagandă, dusă tocmai de personajul în cauză, astăzi voi schimba puțin registrul și voi merge îndărăt. Mai precis în secolul 12, anul 1162, când, undeva în stepele îndepărtate ale Asiei se naște unul dintre cei mai mari și în același timp cei mai cruzi conducători de oști pe care omenirea i-a cunoscut vreodată, Ghenghis-han. Despre Ghenghis-han și Imperiul Mongol se cunosc destul de puține lucruri, și asta pentru că, spre deosebire de un Alexandru Macedon, un Cezar, sau un Napoleon, mongolilor nu a avut cine să le scrie istoria. Istoria mongolilor a fost scrisă de către popoarele pe care aceștia le-au supus. Și au fost multe, foarte multe. Mongolii nu au avut cu ei, în campaniile purtate, scribi sau cărturari care să le ateste măreția cu ajutorul cuvântului scris. Și asta se datorează foarte probabil faptului că nimeni din hoardele mongole nu știa să scrie și să citească. Mongolii erau o populație nomadă din stepele Asiei, nordul Chinei, care se deplasa o dată cu pășunatul, pentru că principala lor îndeletnicire era creșterea animalelor. Scrisul și cititul nu se aflau printre plăcerile acestor sălbatici. Dar mai aveau o calitate acești mongoli teribili, erau excelenți călăreți și formidabili mânuitori ai arcului. Dar caii pe care acești stepari îi călăreau nu aveau nici pe departe constituția celor din Europa, acei armăsari impunători, cai mai mult de tracțiune decât de fugă, pe care îi vedem călăriți de către toți regii și împărații europeni. Caii mongolilor erau de talie mică, cu constituție atletică și foarte agili, fiind obișnuiți cu condițiile vitrege ale stepelor asiatice. Cu acești cai mongolii pornesc într-o campanie uimitoare de cuceriri, fără asemănare în istorie. Principala armă a mongolilor, arcul, era și el unul special. Dacă britanicii se lăudau în epoca medievală cu arcul lung (Longbow), acel arc de dimenisuni considerabile și având o rază de acțiune impresionantă, ei bine mongolii aveau un arc care în comparație cu cel britanic părea o glumă. Dimensiunile sale erau reduse, dar astfel el putea fi mânuit excelent călare pe cal. Și pentru a putea fi folosit cu eficacitate, mongolii s-au folosit de șeaua cu scăriță. Singura modalitate prin care puteai să ai precizie mânunind arcul de pe cal, în regim de viteză, era să folosești o scară în care te puteai sprjini cu picioarele atunci când ținteai victima. Astfel mongolii puteau să aibă o cadență și o eficacitate incredibilă a loviturilor trăgând cu arcul de pe cal, chiar și când acesta se afla în galop. Această invenție i-a ajutat pe mongoli să aibă întotdeauna o superioritate în fața armatelor cu care s-au confruntat. De exemplu, dacă un arcaș britanic de pe vremea lui William Cuceritorul, la bătălia de la Hastings, putea să tragă cu al său arc lung în jur de 10-15 săgeți pe minut, din care jumătate își atingeau ținta, iar poziția lui era întotdeauna statică, pentru că săgețile cu care trăgea se aflau înfipte în pământ în fața sa, un arcaș mongol, mânuind arcul de pe cal, în galop, putea să tragă la bătălia de la Kalga, de două ori mai multe săgeți și să aibă o eficacitate de două ori mai mare, prin simplul fapt că avea de partea sa avantajul schimbării rapide a poziției de tragere. E adevărat, cu arcul mongol nu puteai să îți atingi ținta de la 100 de metrii, dar în schimb o puteai nimeri de fiecare dată de la 25 de metri.

La numai 27 de ani Ghenghis-han devine împarat al unuia dintre numeroasele triburi mongole din Asia centrală. Imediat își făurește o armată considerabilă cu care supune restul triburilor, unindu-le sub o singură conducere fie cu puterea armelor, fie pe cale diplomatică, sau chiar și prin căsătorii. O astfel de unificare a triburilor era indispensabilă lui Ghenghis-han dacă voia să creeze un imperiu. Trebuie spus mai întâi că Ghenghis-han nu este un nume de persoană propriu-zis, el denumește de fapt un titlu pe care acest conducător și-l atribuie o dată cu unificarea tututor triuburilor mongole. C. Giurescu ne spune în a sa Istorie a românilor că Ghenghis-han înseamnă în traducere stăpânitor autocrat. Deci, acest stăpânitor autocrat, o dată săvârșită unificarea tirburilor, pornește într-o vastă campanie de cuceriri de noi teritorii. Nu știm exact ce se afla în spatele acestei campanii a lui Ghenghis-han. Era oare dorința de a face din poporul mongol cel mai puternic popor din lume, era oare lipsa de resurse naturale de pe stepele de acasă, sau doar dorința de glorie și putere a unui împărat? Cert este că Ghenghis-han pornește mai întâi către China pe care o supune după lupte îndelungate. Apoi țintește Persia, și o supune și pe aceasta. Iar Persia însemna deja jumătate din Orient. Mongolii lui Ghenghis-han merg și mai departe și trecând prin munții Caucaz ajung la Don, în nordul Mării Negre unde îi înving pe cumanii aliați cu rușii. Același C. Giurescu spune despre această campanie a lui Ghenghis-han că a fost una dintre cele mai mari și mai rapide expediții militare din istorie, comparabilă cu cea a lui Alexandru Macedon.

La moartea lui Ghneghis-han, în 1226, Imperiul Mongol se întindea din China până la porțile Europei. Dar spre deosebire de toate marile imperii care au fost create în jurul unui singur personaj, și o dată cu moartea acestuia a dispărut și imperiul creat, Imperiul Mongol nu a dispărut o dată cu moartea lui Ghenghis-han. Tradiția a fost dusă mai departe de către fiii și generalii săi, care au continuat campania de cuceriri și au extins și mai mult Imperiul Mongol. Urmașul lui Ghenghis-han a fost Ogodai, dar nu acesta s-a remarcat pe câmpul de luptă, ci un comandant pe nume Subutai, care a repurtat atât de multe victorii încât istoriografia a decis că e mai bine să îl dea uitării, căci altfel ar fi știrbit din succesele marilor conducători europeni și ai Antichității. Acest Subutai, conducând o armată de peste 150 de mii de oameni, majoritatea călăreți, a supus Rusia și Ucraina medievală, cucerind atât Kievul cât și Moscova. Trebuie menționat că atunci când mongolii cucereau un oraș sau o așezare, aceștia nu lăsau nimic în urma lor, doar cenușă. După ce prădau tot ce apucau, incendiau locul respectiv și mergeau mai departe. Tocmai de aceea, prin cruzimea ei, nicio altă invazie nu a fost mai teribilă pentru populațiile supuse decât cea a mongolilor. Fiind de o cruzime inimaginabilă, acești asiatici recurgeau de cele mai multe ori la ucidere în masă, adică la genocid, atunci când aveau de a face cu o populație civilă numeroasă pe care nu știau cum să o gestioneze. Însuși Ghneghis-han a fost catalogat de către unii istorici ca fiind drept cel mai mare criminal din istoria umanității, fiind-ui imputate milioane de crime, și asta doar din rândul populațiilor civile. Bineînțeles pe atunci nu exista o curte supremă de la Haga, care să protejeze omul împotriva abuzurilor. Pe atunci scăpa cine putea. Și puțini au fost cei care au scăpat de tăișul săbiilor mongole. În ciuda acestui aspect, în Mongolia de azi nu trebuie să ne surprindă faptul că Ghenghis-han este erou național. La fel cum și la noi Vlad Țepeș, în ciuda cruzimii sale, are același statut. Depinde din ce perspectivă privești problema. De regulă avem tendința să ne ridicăm în slăvi proprii eroi, chiar dacă unii dintre aceștia nu au fost decât niște scelerați, și să îi blamăm pe eroii altora. Adevărul istoric este cel care trebuie să aibă întâietate întotdeauna, nu pasiunile și preferințele personale. Asta dacă vrem să fim obiectivi și să vedem lucrurile așa cum au fost, nu așa cum ne dorim noi să fi fost. Crima nu trebuie să aibă niciun fel de justificare, iar războiale au creat acest precedent în istorie, de a justifica crima și genocidul în numele unui bine mai mare, sau unei cauze nobile.

După incendierea Moscovei și Kievului, Subutai atacă Polonia, și multe orașe poloneze vor avea aceeași soartă ca a vecinilor ruși și ucrainieni. După polonezi, hoardele mongole vor da piept cu armatele germane ale Sfântului Imperiu Roman de neam germanic. Deja băteau la porțile Europei apusene. Și aici mongolii vor repurta câteva victorii, dar pierderile fiind destul de mari, vor fi nevoiți să facă o pauză bine meritată de odihnă. Deodată săgețile mongole nu mai aveau o atât de mare forță de penetrare când înâlneau în loc de armuri din piei de vițel, armuri din fier călit, și pe deasupra, după atâția ani de campanie militară se cam terminaseră și caii. Însă un alt corp al armatei mongole, condus de către Batu-han, se orientează către Ungaria, și trecând munții Carpați pătrunde adânc în câmpia panonică. Ungurii, descendenți și ei ai unor triburi asiatice, care cu câteva sute de ani înainte, conduși de vestitul Attila, făcuseră ravagii în Europa, sunt oripilați de cruzimea și rapiditatea cu care acești verișori ai lor asiatici au ajuns să supună jumătate din lumea cunoscută. Ungurii încearcă în zadar să se împotrivească tăvălugului mongol, iar armata regelui Bela al IV-lea este zdrobită și regele abia scapă cu viață. Mongolii pătrund astfel în capitala Buda, pe care o prăduiesc și apoi o incendiază. Văzând cele pățite de către frații lor întru credința catolică, papistașii de la Roma se gândeau serios dacă nu cumva vor trebui să îngenuncheze în fața mongolilor pentru a fi cruțați, așa cum făcuseră și cu câteva secole înainte, când Attila hunul a ajus la porțile cetății eterne și a fost convins să nu cucerească orașul doar după ce a primit în dar câteva care pline cu aur. Mongolii lui Batu-han nu s-au oprit aici, au continuat năvălirea și au ajuns pe coasta Dalmației, unde au făcut ce știau mai bine, au prăduit și au incendiat orașe, ucigând pe oricine le stătea în cale.

Să nu credeți că Țările românești au fost scutite de invazia mongolilor. Pe meleagurile noastre acestor sălbatici însetați de sânge și pradă li se spuneau tătari. Invazia tătărească pe teritoriile locuite de strămoșii noștrii a început în anul 1241, și în mâinile acestor năvălitori au căzut mai multe orașe printre care Bistrița, Dej, Cluj, Zalău și Oradea. Mai târziu vor fi cucerite și cetățile Sibiului și Brașovului, ca de altfel și Sebeșul alături de Țara Bârsei. Soarta locuitorilor și a orașelor nu a fost mai bună decât în țările vecine. Tătarii se plimbau prin Ardeal, pe Valea Oltului și prin Muntenia ca la ei acasă. La un moment dat se părea că nimeni și nimic nu îi mai poate opri pe acești năvălitori asiatici din a cuceri întreaga lume. În Țările române, datorită resurselor naturale bogate, mongolii s-au mulțumit nu doar cu incendierea și prăduirea ci și cu menținerea unor relații clientelare. Astfel că unele dintre cetățile și localitățile cucerite erau obligate, în schimbul păstrării existenței, să plătească un tribut, atât în bani cât și în produse agricole. Ca de fiecare dată în istorie, poporul român a fost fortuit să trăiască pe un teritoriu bogat în resurse, care practic i-au asigurat existența în fața celor mai aprige momente ale istoriei. Aceleași resurse naturale care ne-au salvat de la o totală cotropire din partea tătărilor, ne-au salvat, mai târziu, și de la a cădea în totalitate sub dominația Imperiului Otoman. Atât mongolii cât și otomanii au văzut potențialul economic al acestui teritoriu românesc, și au preferat să îl exploateze decât să îl distrugă.

Marea scăpare a întregii Europe de la o anihilare rușinoasă în fața unor hoarde de sălbatici din Asia, veniți călare pe niște căluți care semănau mai degrabă cu niște ponei, a fost moartea marelui han Ogodai, la sfârșitul anului 1241. O dată cu moartea acestuia, Imperiul Mongol avea să își împartă vastul teritoriu între succesori. Pentru a fi de față la această împărțire, Batu-han, cel care conducea campania din Europa de sud-est, a dat ordin de retragere generală a armatelor. Atât Batu-han cât și Subutai, nu se vor mai întoarce niciodată în Europa, și spre finalul vieții vor mai purta câteva campanii în Asia. Noul rege al mongolilor, ales în 1246, Guiuk, nu a mai avut niciun interes în continentul european, el concentrându-și atenția spre China, și astfel a salvat probabil viețile și existența multor organizații statale din vechiul continent. Nu știm cine ar fi putut să îi oprească pe mongoli la momentul respectiv. Imperiul Mongol, la dezvoltarea sa maximă, era întins de la Oceanul Pacific până la Marea Adriatică! Imperiul lui Alexandru cel Mare părea cât un județ pe lângă cel mongol.

După restabilirea liniștii și încheierea campaniei de cucerire a tătărilor, multe state au rămas sub dominația acestora, fiind obligate la plata unui tribut anual. Ținuturile de la răsărit de Carpați, Moldova și o parte a Munteniei au rămas sub dominația tătarilor până la întemeierea Principatelor. Cu toate campaniile lor de cucerire, totuși mongolii nu s-au așezat propriu-zis nicăieri. Patria lor mama a rămas Mongolia, deși ar fi putut să se așeze oriunde în Europa răsăriteană. Spre deosebire de huni, și ei păstori și locuitori ai stepelor, mongolii nu au format un stat organizat după principiile mult mai moderne ale europenilor. Ei au rămas în continuare, până in ziua de azi, în marea lor majoritate, locuitori ai stepelor, crescători de animale și nomazi. Privind din această perspectivă, ne vine foarte greu să credem că un astfel de popor, atât de reticent la tot ce e nou și atât de ancorat în tradiții, nedispus la modernizare, a reușit să supună în mai puțin de cinci decenii aproape întrega lume cunoscută atunci.

Ce este interesant pentru noi ca români, în legătură cu invazia furtunoasă a tătarilor, este că această invazie a ajutat în mod indirect la oprirea înaintării cuceririi maghiare pe teritoriile locuite de strămoșii noștrii. Ungurii, la venirea tătarilor, puseseră deja piciorul în Ardeal, și începuseră să organizeze această regiune după principii apusene, chemând în ajutor chiar și coloniști germani. Regele Ștefan cel Sfânt al ungurilor, cel care îi convertise pe unguri la creștinism, începuse campania de cucerire a Ardealului și Banatului încă din secolul 11, anul 1000, având binecuvântarea Papei, scopul cuceririi fiind și acela de convertire a populației din Ardeal la catolicism. Dar această cucerire va fi oprită pentru o bucată de timp datorită invaziei tătarilor. Fără intervenția tătarilor, ungurii ar fi putut să ajungă nestingheriți până în Muntenia și Moldova, ocupând astfel încă din secolele 11-12, întregul teritoriu românesc cu provinciile sale istorice. Cu siguranță istoria poporului român ar fi arătat cu totul altfel dacă acest lucru s-ar fi întâmplat. Românul are o vorbă – totul răul spre bine.

Astăzi, din marele Imperiu Mongol nu a mai rămas decât teritoriul care poartă numele de Mongolia, și o uriașă statuie ecvestră de 40 de metri înălțime, în capitala Ulanbator, a celui care a fost Ghenghis-han, întemeietorul celui mai mare imperiu ca întindere cunoscut vreodată în istoria omenirii.  

Va urma…