Moromeții 2

Pe 5 noiembrie a avut loc la Sala Palatului din București avanpremiera filmului Moromeții 2. S-a spus că acesta ar fi cel mai așteptat film al anului în România. Și pe bună dreptate. După o pauză de mai bine de 30 de ani, regizorul Stere Gulea s-a încumetat să realizeze o a doua parte a legendarului film Moromeții. Și nici nu se putea altfel, filmul trebuia făcut. Dacă Preda a scris o continuare, unii spun mai puțin reușită, a Moromeților, era nevoie și de o a doua parte a filmului pentru a încheia cum se cuvine această mare și tristă poveste a țăranului român din câmpia dunăreană și de pretutindeni.

Dacă în prima parte rolul lui Ilie Moromete a fost jucat de inegalabilul Victor Rebengiuc, rol ce l-a propulsat printre actorii de renume ai României, în cea de-a doua parte a filmului pe Ilie Moromete l-a jucat Horațiu Mălăele. Au existat, și încă există, multe păreri contra acestei decizii a lui Stere Gulea de a renunța la Rebengiuc în dauna lui Mălăele. Oamenii însă nu știu că inițial rolul a fost atribuit lui Rebengiuc, pentru a păstra continuitatea, numai că maestrul Rebengiuc are deja o vârstă înaintată care nu i-a mai permis să interpreteze un rol ce trebuia făcut ca la carte și care, ca actor, te solicită la maxim. Acest lucru a fost recunoscut chiar de Rebengiuc într-o conferință la care întâmplător am și participat. Apoi, trebuie reținut faptul că acțiunea filmului se petrece la o distanță de câțiva ani față de prima parte (prima parte are loc la începutul războiului, 1938-1939, cea de-a doua la sfârșitul războiului, 1945). Ori, Rebengiuc nu mai putea să fie Ilie Moromete, el nu mai putea să fie tatăl lui Niculae, diferența de vârstă dintre cei doi fiind mult prea mare. Dacă Rebengiuc ar fi jucat pe Ilie Moromete, în film ar fi părut mai degrabă ca un bunic decât ca un tată pentru Niculae. Așadar, din aceste considerente rolul a fost luat de către Horațiu Mălăele, un actor bun, versatil, ce-i drept mai mult un actor de comedie, dar care are o experiență vastă atât în teatru cât și în film.

Și acum despre film.

Lăsând la o parte faptul că încă avem un public needucat, atât la teatru cât și la film, și că de multe ori, deși sălile de spectacole sunt pline, aceștia nu fac decât act de prezență, nu pleacă acasă cu nimic, fiind niște veritabili snobi (de la latinescul sine nobilitas – fără titluri nobiliare) cu toate acestea, cred că filmul și teatrul din România sunt pe o cale bună, merită o șansă, și nu trebuie judecate prin prisma publicului, deși fără public…e pustiu.

Așadar, despre Moromeții 2.

În primul rând trebuie menționat faptul că întreaga distribuție, cu două excepții, a fost schimbată față de prima parte. Singurii supraviețuitori ai primei părți au fost Florin Zamfirescu care îl joacă pe Țugurlan, și directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile. Legat de imagine, aceasta, după părerea mea, este punctul forte al filmului, capitolul la care filmul excelează, pentru că am simțit încă de la început imersiunea în universul satului românesc, în universul țăranilor lui Marin Preda și a Siliștei Gumești, localitate pe care am avut ocazia să o vizitez acum ceva timp, alături de școala în care romancierul nostru a învățat clasele primare. Filmările s-au turnat în aceeași localitate ca și în prima parte a filmului, comuna Talpa, județul Teleorman. Acest lucru a dat un spor de veridicitate filmului, iar asta a contat foarte mult, ținând cont că ,după cum am spus, filmul a avut o cu totul altă distribuție.

Rolul lui Niculae a fost jucat de un tânăr actor, Iosif Paștina, care la momentul în care au început filmările tocmai își dădea examenul de admitere la teatru. Cred că aici regizorul și-a asumat un risc, și a pierdut, pentru că din punctul meu de vedere prestația lui Niculae nu a fost la un nivel înalt. O prestație mult prea ștearsă, pe alocuri plată și lipsită de prospețime. Niculae mi s-a părut un personaj fără trăire interioară, mult prea banal și care nu ne spune nimic, deși evoluția lui este aproape la fel de importantă ca a lui Ilie Moromete. Dar să nu aruncăm toată vina asupra actorului, pentru că în fond, actorul joacă după scenariu, după un text pe care îl învață. Ori, nici măcar scenariul nu l-a ajutat pe Niculae. Probabil un regizor mai tânăr, cu o viziune mai îndrăzneață, nu atât de conservator, și cu o minte ceva mai ageră, ar fi știut cum să scoată dintr-un actor debutant mai mult decât a reușit Stere Gulea. Cu tot respectul, dar cred ca Moromeții 2 ar trebui să fie cântecul de lebădă pentru dânsul, ar beneficia și de o retragere bine meritată, pe culmile succesului.

Prestația lui Horațiu Mălăele în rolului lui Moromete mi s-a părut una bună, originală. Mălăele l-a jucat pe Moromete în stilul caracteristic. În Moromeții 2 vedem un alt fel de Moromete, unul cu mai mult simț al umorului, mai mediocru, deci mai lumesc. Pare că acest Moromete se distanțează cumva de imaginea țăranului filozof pe care a dobândit-o de-a lungul timpului personajul lui Marin Preda. Noul Moromete nu este atât de complex ca cel din prima parte, ce-i drept și vremurile sunt altele, iar omul se schimbă și el odată cu acestea. Din acest punct de vedere cred că este o evoluție perfect normală a personajului. Era poate un pic prea exagerat ca Mălăele să îl joace în același mod pe Ilie Moromete precum a făcut-o Rebengiuc. Cele două filme sunt totuși distincte. Ele trebuie analizate separat, pentru că doar povestea este ceea ce le leagă. Bineînțeles, în mod inevitabil se fac și se vor face comparații între cele două părți, dar cred că asta nu ajută cu nimic la înțelegerea ideii din spatele filmului. Pentru că înainte de toate, filmul prezintă tragedia țăranului român și a satului românesc după al doilea război mondial, când introducearea cotelor disproporționate de cereale către stat, anularea propietății private și mai apoi colectivizarea forțată, au făcut un adevărat genocid economic și social în mediul rural, nu numai în țara noastră, ci în toate țările intrate sub cortina de fier a comunismului.

Povestea filmului este una care te mișcă, iar la acest capitol producătorii au făcut o treabă bună, au prezentat adevărul istoric netrunchiat și tocmai de aceea filmul este și o bună lecție de istorie pentru cei care încă mai au o urmă de nostalgie față de vremurile nu de mult apuse. La acest capitol, al adevărului istoric, căci Moromeții 2 este pe lângă altele și un film istoric, nu am nimic de reproșat. Spre deosebire de prima parte, când filmul a trebuit să țină cont de niște criterii venite de la centru, și de o cenzură pe măsură, acum producătorii au putut să se exprime liber.

Dacă analizăm filmul din punct de vedere estetic, după cum am spus, imaginea este foarte bună (filmul este alb-negru), sunetul deasemenea, recuzita este una autentică, s-au folosit căruțe cu roți de lemn, iar la un moment dat există un cadru care prezintă Bucureștiul anilor 40, și în el apar câteva mașini de epocă, care nu știu cum de s-au păstrat până acum.

Singurul dezavantaj major al filmului, și ceea ce cred eu că trage filmul în jos, este prestația unora dintre actori. Din ce am observat s-au folosit în mare parte actori de comedie – Horațiu Mălăele, George Mihăiță, Cuzin Toma, Marian Râlea, Paul Ipate, și așa mai departe. Cred că acești actori nu au putut să intre în pielea personajelor pe care le-au jucat așa cum ar fi trebuit, și și-au trădat cumva meseria. Se poate observa destul de limpede că nu sunt de acolo. Le lipsește acel ceva care să-i facă țărani autentici. Se vede că nu sunt țărani ci doar niște orășeni îmbrăcați în straie țărănești. Dar dacă ne gândim că filmările au durat doar 4 săptămâni, cred că putem să înțelegem de ce rolurile nu au fost mai bine aprofundate. Există filme în care actorii, înainte de a juca, își acordă o perioadă de timp pentru a intra în rol. Adică se comportă în fiecare zi așa cum trebuie să se comporte pe platoul de filmare. Astfel de roluri sunt cele care ne fac să exclamăm – acest film e genial! Ori asta le-a lipsit actorilor noștri, sclipirea de geniu prin identificarea până în cele mai mici detalii cu personajul pe care trebuie să îl interpreteze. Acum, poate că trebuie să înțelgem situația. Bugetul filmului, din câte am înțeles, a fost unul destul de mic (printre sponsori s-au aflat chiar și un producător de bere și un hypermarket), unele cadre nu au putut fi filmate tocmai din această cauză, a bugetului restrâns. Și cu toate acestea, cred ca producătorii au scos maximul din ce au avut la dispoziție, mai puțin din actori, care, zic eu, ar fi trebuit să se dedice mai mult rolurilor, să joace cu mai multă dăruire, să fie mai autentici.

Bineînțeles, pentru cineva născut și crescut la oraș, care nu a simțit niciodată pământul sub picoarele goale și țărâna printre degete, poate că aceste detalii nu le-au sărit în ochi, și lor li se pare că actorii chiar arată precum niște țărani autentici. Dar sunt unii dintre noi, mai de la țară, care nu pot fi păcăliți atât de ușor.

Ar mai fi ceva, filmul mi s-a părut mult prea scurt, cred că a ținut puțin peste o oră și jumătate (prima parte a avut două ore și douăzeci de minute). Dacă ar fi ținut mai mult, cred că filmul ar fi fost mai închegat, așa însă ai impresia că totul s-a făcut pe repede înainte și niciun conflict nu a fost exploatat în totalitate, nici măcar conflictul lui Ilie Moromete cu lumea din jurul său care tocmai se schimbase radical. Dacă ar fi să fim cârcotași, am putea spune că filmul pare neterminat. Poate că până la urmă filmul Moromeții 2 reflectă mult prea bine romanul lui Preda, și ar fi trebuit să se detașeze puțin de firul narativ al cărții.

Una peste alta, cu unele excepții, filmul a ieșit bine, merită văzut, măcar din curiozitate sau din spirit critic. Nu cred că mă hazardez dacă spun că Moromeții 2 va depăși orice așteptări în ceea ce privește încasările pentru un film românesc făcut după anii 90, și asta pentru că este un film ușor de digerat, cu o poveste care prinde orice categorie de public, și asta în primul rând pentru că este făcut după o carte arhicunoscută, și poate cel mai citit roman din literatura română. Moromeții 2 este departe de experimentele cinematografice cu povești fără noimă și finaluri debusolante ale unor regizori din noul val, precum Cristian Mungiu, Bogdan Mirică, sau Corneliu Porumboiu, cu tot respectul pentru câteva dintre filmele acestora.

Filmul intră în cinematografe din 16 noiembrie.

 

Reclame

Trei ani de la Colectiv

Pe 30 octombrie s-au împlinit trei ani de la tragedia din clubul Colectiv. Ca de fiecare dată în ultimii trei ani, și anul acesta s-a organizat un marș al tăcerii pentru comemorarea celor 65 de victime. S-a plecat din fața magazinului Unirea și s-a mers până în fața clădirii Pionierul, unde lumânările nu încetează să țină aprinsă memoria celor plecați mult prea devreme dintre noi.

DSC_0050.JPG

Din păcate nici până astăzi dosarul, sau mai bine zis dosarele care vizează ce s-a întâmplat defapt în seara respectivă nu au fost soluționate. Nimeni nu dorește să își asume răspunderea, nimeni nu se consideră vinovat, și dacă pentru unii vinovăția a fost cel puțin parțial demonstrată, aceștia nu se lasă ușor și vor cu tot dinadinsul să ia după ei cât mai mulți complici. Pompierii spun că nu trebuie să fie aruncată întreaga vină asupra lor pentru că au acordat autorizație de funcționare unui local a cărui singură cale de ieșire se făcea printr-un container dezafectat. Spitalele spun și ele că, deși marea majoritate a victimelor au murit datorită infecțiilor cu bacterii luate din spitale în urma intubării, ele nu se fac vinovate pentru că acele bacterii au venit din exterior, probabil aduse de vânt, și că spitalele noastre sunt impecabile și sterile. Statul român, cel care a refuzat cu orice preț transferarea pacienților în stare gravă la spitale din străinătate asigurând familiile victimelor că aceștia pot fi tratați și în țara noastră, ridică din umeri. Cine a dat ordine atunci, cine a coordoant celula de criză, cine a cumpărat dezinfectanți care conțineau apă de la robinet, cine a dat avize de funcționare unor secții ale spitalelor de arși pline de bacterii, cine se face vinovat de toate astea? Între timp s-au mai schimbat miniștri, s-au mai schimbat guverne, au venit alții dar cu aceeași mentalitate falimentară, căci sistemul e putred în întregime, iar corupția încă se practică ca sport național. Din păcate în România încă mai mor oameni în spitale răpuși nu de boli ci de condițiile mizere și de incompetența unor medici fără coloană vertebrală, mândrii absolvenți ai facultății de medicină cu nota 6. Probabil dosarul Colectiv nu se va soluționa prea curând, atâta timp cât justiția a fost pusă pe butuci de interesele unor foști securiști cu patru clase care nu se mai satură de veșnicul ciolan. Dar să nu fim cinici. Statul român a făcut și lucruri bune. De exemplu a ridicat un monument în memoria celor 65 de tineri care și-au pierdut viața într-un mod atât de violent, chiar în fața incintei Pionierul. Nu știu ce să spun, pe mine unul m-a lăsat rece, la fel ca piatra din care a fost construit.

DSC_0070.JPG

Am stat preț de câteva minute și am privit prin obiectivul apratului de fotografiat chipurile celor care au pierit. Prima senzație a fost de gol în stomac. Apoi ce mai poți spune? În fața morții rămâi mut de uimire. Știi că și tu te vei stinge la un moment dat, dar nu știi când și nu știi cum. Iar ca să poți să trăiești în lume asta ireală te îndobitocești cu tot felul de narcotice, așterni uitarea peste singura certitudine pe care o ai în această viață. Nu știm nimic, nici de unde venim, nici încotro ne îndreptăm. Trăim în imediat, trăim clipa, așa ne învață mai nou occidentul. Atașați de tot felul de nonsensuri suntem incapabili să ne conștientizăm nimicnicia și finitudinea. Ne dăm filozofi, intelectuali, ființe raționale sau spirituale, dar uităm că orice convingere, orice credință, orice cale am urma, fie bună, fie rea, fie că suntem egoiști, vanitoși, sau plini de înțelepciune și dragoste, în fața morții toate acestea au aceeași valoare. În fața morții toate valorile și nonvalorile se nivelează. Orice am face, rezultatul e același. Și moartea asta pare să nu aibă niciun fel de noimă, niciun fel de logică. Vine aleatoriu, iar asta sporește și mai mult gradul de incertitudine asupra vieții.

DSC_0063.JPGMă întreb cum reușesc unii oameni să trăiască atât de împăcați cu propria lor condiție de ființe destinate evanescenței? De unde atâta încredere în ei? De unde atâtea planuri de viitor, și proiecte, și dorințe, și visuri de îndeplinit când mâine pot să nu mai fie? Toți îmi par a fi perfect pregătiți, în orice moment, să închidă ochii pentru totdeauna. Oare chiar sunt atât de împăcați cu condiția vieții sau doar încearcă să ascundă disperarea? Pe mine unul gândul morții mă paralizează. Tocmai de aceea orice acțiune, către orice direcție, mi se pare inutilă și fără sens. Atâta timp cât știu că nimic nu durează, că totul va fi cuprins mai devreme sau mai târziu de vid, de ce să mai acționez și să îmi irosesc energia? Dacă nimic nu durează, atunci orice bucurie, ca de altfel orice tristețe, nu merită niciun fel de atenție din partea noastră, ci doar indiferență și detașare. 

DSC_0069.JPGȘi cu toate astea mi se pare că am trecut mult prea ușor peste tragedia din Colectiv. Mi se pare că prea ne-am văzut fiecare de treaba lui. Mi se pare că nu am fost mișcați prea tare de cele întâmplate, decât pentru o clipă. Poate că momentul Colectiv ar fi trebuit să fie unul decisiv pentru societatea noastră, un moment în care totul să se schimbe în țara asta în mod radical. Un moment zero al poporului român. Un moment de trezie pentru acest popor inert și adormit. Un moment al schimbării la față. Deși la început așa părea că va fi, treptat lucrurile au revenit la anormalul care a devenit normalitate în țara asta mizerabilă. Se încearcă să se aducă vinovații în fața legii, să își primească pedeapsa. Dar ce rost mai are acum când noi suntem aici, iar cei care au murit sunt dincolo, sau Dumnezeu știe unde. Să se facă dreptate! Dar pentru cine? Pentru cei morți nu mai există niciun fel de dreptate de obținut. Poate pentru familiile victimelor, poate pentru țara asta, să se arate că suntem o țară normală la cap, și civilizată, unde legea e lege și nimeni nu e mai presus de ea. Dar se pare că unii sunt mai presus de ea, și asta pentru că ei sunt cei care fac legea, și la propriu și la figurat.  Acești netrebnici calcă pe cadavrele celor 65 de oameni care au murit carbonizați în Colectiv și își văd în continuare nestingheriți de propriile interese și afaceri. E vorba de miniștri, de secretari de stat, de medici, până la reprezentantul ISU care a închis ochii la nereguli evidente, și-a luat șpaga, a mers acasă liniștit convins că și-a făcut treaba, a băut o bere, și-a regulat nevasta, și apoi s-a culcat ca un bou mulțumit. Între timp 65 de familii au fost nenorocite pentru totdeauna.

Deznădăjduire, indignare, frustrare, neputință. Prin astfel de stări ești nevoit să treci de-a lungul vieții tale ca cetățean cinstit al României. Nu mai rămâne nimic de făcut în țara asta, decât un marș al tăcerii…veșnice.

DSC_0072.JPG

 

Cearta cu Cioran

De mai bine de o săptămână mă lupt cu Jurnalul lui Arșavir Acterian (Jurnalul unui pseudo-filozof, Cartea românească, 1992). Auzisem despre Arșavir Acterian din scrisorile lui Cioran. Era foarte apreciat de acesta. La marile adunări pe care Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade și alții, le organizau în mod regulat în perioadă interbelică, printre aceste personalități se afla și Arșavir. Spre deosebire de aceștia, Arșavir era o fire mai retrasă, iar când spiritele se încingeau, cum se întâmpla de cele mai multe ori, mai ales când Cioran lua cuvântul, se retrăgea într-un colț al camerei și asista la întreaga scenă după care își nota într-un caiet impresiile din seara respectivă.

Arșavir, după cum și numele îl recomandă, provenea dintr-o familie de armeni. Fratele său, Haig Acterian, regizor de film, poet și scriior, a deținut funcția de director al Teatrului Național din București în scurta perioadă a guvernării legionare, fiind un simpatizant al cămășilor verzi. După ce Antonescu distruge mișcarea, Haig este înrolat în armată și trimis pe frontul de est, unde avea să și moară, la 39 de ani, pe câmpiile din Kuban, URSS.

Sora sa, Jeni Acterian, la rândul ei regizor dar și teatrolog, poartă într-o perioadă o scurtă corespondență cu Cioran din care reiese că pesimistul de serviciu o aprecia mai mult decât ca pe o simplă prietenă. Scrisorile lui Cioran către Jeni sunt de un lirism patetic, încărcate de un dramatism total atipic celui care se afla pe culmile disperării. Într-o scrisoare datată 17 iulie 1938, Cioran îi vorbea acesteia despre remediul împotriva frumuseții și a ispitelor ei distrugătoare, despre melancolie, și despre extazele sale istovitoare. Jeni Acterian moare în 1958, la 41 de ani, suferind de sindromul Hodgkin.

Arșavir rămâne astfel singurul urmaș al familiei Acterian, și asta destul de devreme, și este la rândul său aproape de dispariție după ce este întemințat și condamnat la ani grei de muncă la Canal pentru simplul fapt că era intelectual și avea viziuni reacționare. Citind Jurnaulul său, cu precădere scrierile de tinerețe, regăsim o asemănare izbitoare cu Cioran. Doar că la vremea în care Arșavir scria în stilul acesta prăpăstios caracteristic marilor singuratici ai culturii universale, Cioran abia ieșea de pe băncile liceului. La 22 de ani, Arșavir Acterian era un pesimist incurabil, complet dezolat de viață și fără nicio perspectivă.

Dar pesimismul său emană mai multă luciditate decât cel al lui Cioran. Cioran era un nevrozat, un neurastenic suferind de insomnii; tot ce a scris în anii săi de dubut a fost sub semnul acestei afecțiuni, așadar sub semnul biologicului (și tot acum a fost și cel mai autentic). În schimb, Arșavir scria într-o manieră realistă, obiectivă, lucidă și uneori intelectuală, folosind un limbaj pe alocuri academic. Pesimismul său este mai atenuat, mai echilibrat, și din acest motiv, cred eu, mai aproape de adevăr. Viața nu are numai nuanțe de negru și gri, ci conține și multe alte culori, iar dacă unii dintre noi nu le pot observa, suferind de un acromatism al conștiinței, asta nu le anulează cu nimic prezența. Ele sunt acolo. Nu ne-ar surprinde dacă Cioran ar fi răsfoit scrierile prietenului său înainte de a veni cu propria sa viziune asupra vieții.

Ca orice tânăr care crede că a descoperit America atunci când are primul său moment de adâncă introspecție, și crede, în naivitatea lui, că ce știe el nu mai știe nimeni altcineva, și eu am rezonat încă de la primele lecturi cu filozofia caustică a lui Cioran, probabil și dintr-o predispoziție, nu înnăscută, ci mai degrabă dobândită pe parcursul vieții, pentru tot ceea ce ține mai mult sau mai puțin de lugubru.

Însă, treptat, când mai m-am copt la minte, am ajuns la concluzia că Cioran nu a fost filozof decât în tinerețe, când era bântuit de insomnii. În acei ani tulburi, Cioran a spus tot ce avea de spus. Prima sa carte, Pe culmile disperării, este o adevărată apologie a pesimismului și nihilismului. Apoi, Cartea amăgirilor, continuă și completează ideile din prima carte. Urmează un scurt moment de rătăcire în politic, cu Schimbarea la față a României, carte mai târziu renegată de autor pentru viziunile sale naționalist-extremiste în care nu se mai regăsea.

După această scurtă rătăcire a urmat Lacrimi și sfinți, venită parcă ca un panaceu împotriva preocupărilor ce țin de lumesc, de prea mult lumesc. Este poate cea mai bună carte a lui Cioran, penultima scrisă în limba română. Cu Lacrimi și sfinți Cioran își încheie practic incursiunea pe tărâmul filozofiei. Încheie așadar cu Dumnezeu, Alfa și Omega, pe care bineînțeles că îl reneagă de la cap la coadă. În acest moment Cioran a spus tot ce avea de spus în filozofie. Ar fi putut la fel de bine să se apuce de agricultură, să meargă cu vacile pe Coasta Boacii, să se facă preot, sau să preia o catedră în Rășinariul natal, poate chiar la Sibiu, sau în împrejurimi. Dar odată ajuns în țara lui Mollière, Cioran se vede pus în postura de a-și câștiga cumva existența. Și ce face? Se apucă să învețe limba franceză cu frenezie, ca un bezmetic. După zece ani de la ultima sa carte publicată, făcând dovada că stăpânește limba franceză ca un nativ, Cioran debutează la Gallimard cu Précis de décomposition, (Tratat de descompunere) care are un succes asurzitor. Era anul 1949, Franța se refăcea după un război pe care l-a pierdut rușinos. În cercurile înalte, în marile saloane și cafenele, numele lui Cioran începe să fie tot mai des adus în discuție, mai ales că era un străin, un etranger roumain. Despre Cioran vorbește chair și Albert Camus, la momentul respectiv poate cel mai cunoscut scriitor francez. Observând că această manieră aforistică de a face filozofie are succes la publicul francez, Cioran continuă să scrie. Reia de nenumărate ori aceleași idei pe care le-a expus în cărțile sale scrise în România. Cărțile sale încep să fie caracterizate tot mai mult de linearitate. Din mansarda sa Cioran scrie cam două, trei cărți pe an, suficient de rar încât între cărțile sale să existe destul timp pentru ca publicul să aibă impresia că citește de fiecare dată ceva nou.

Scăpat de insomniile ce l-au chinuit în tinerețe, Cioran cu greu își mai găsește inspirația. Din acest motiv, pesimismul și nihilismul său cresc exponențial cu fiecare carte. Fiecare idee, fiecare gând negativ este tot mai accentuat ieșind treptat din sfera filozofiei și căpătând valențe literare. Cioran face literatură. Aforistica sa devine contaminată de o poliloghie de metafore și figuri de stil demne de un adevărat romancier superfluu. Când nu mai are nimic de spus, o ia de la capăt. Din nou aceleași idei, din nou aceleași angoase și nevroze care acum nu mai sunt trăite ci doar readuse în prezent ca material didactic. Cu această filozofie decadentă se hrănesc marile saloane pariziene. Cioran devine treptat un obișinuit al acestor saloane unde nu tot timpul își dădeau întâlnire mari personalități ci și intelectuali de duzină, sau oameni simpli care erau năuciți de ceea ce ei, în ignoranța lor, credeau că este filozofie. Însuși Cioran mărturisește apropiaților în scrisorile sale către cei de-acasă, că nu mai face față invitațiilor pentru a lua cuvântul la tot felul de adunări și petreceri private, dar că nu le refuză, pentru că uneori primește mici atenții din partea oamenilor, iar mâncarea este mai bună decât la cantină (bineînțeles că Cioran căuta în același timp să își facă și un nume). E adevărat că aceste mici atenții erau de cele mai multe ori trimise către familia sa din România.

Viața începe să devină plăcută pentru filozoful nostru, să aibă culoare. Este de notorietate scrisoarea sa către Noica, în care îi mărturisea acestuia un secret, și anume că lui chiar îi place viața. Noica intuise de mult că această stare de apatie și negare a lumii pe care Cioran o afișa cu atâta emfază, era una care ținea mai mult de contextul și împrejurarea în care acesta se afla, decât de adevăratele sale stări sufletești. Drept dovadă că Cioran chiar se bucura de viață, o avem din relațiile sale amoroase, dintre care ce mai cunoscută este cu tânăra studentă Friedgard Thoma. Aceasta îi cauzează lui Cioran mari neliniști de ordin sentimental, și îl transformă într-un îndrăgostit penibil la o vârstă la care cei mai mulți oameni se gândesc la pensie. Între cei doi are loc mai întâi o apropiere platonică, de genul meastru-ucenic. Apoi, au loc schimburi intelectuale, ca în final să se ajungă și la schimburi frivole de secreții. Chiar Friedgard Thoma afirma, fără niciun fel de reținere, că între ea și așa zisul filozof a existat și o relație de natură sexuală. Si când ne gândim că în tot acest timp Cioran lucra asiduu la următoarea sa carte intitulată Despre neajunsul de a te fi născut… Cât adevăr există în aceste cărți în care Cioran își varsă viscerele în public cu atâta grație, în timp ce în viața privată scria scrisori de dragoste unei studente care putea la fel de bine să-i fi fost fiică sau chiar nepoată, rămâne la latitudinea cititorilor.

Eu nu spun decât atât, odată disecat, Cioran și filozofia sa asistematică, nu par a fi decât o farsă. Cioran parizianul, Cioran francezul, Cioran cel care își reneagă originile române, nu poate fi niciodată pus pe același piedestal pe care a fost pus, de exemplu, Nietzsche, predecesorul său în ale nihilismului și pesimismului duse la paroxism. Spre deosebire de Cioran, Nietzsche și-a trăit filozofia în totalitate. Drept dovadă că într-un final a înnebunit și astfel și-a găsit sfârșitul. Dacă Cioran ar fi trăit într-adevăr tot ceea ce scria în cărțile sale, neliniștile, angoasele, depresiile și așa mai departe, ar fi trebuit să aibă cel puțin aceeași soartă ca Nietzsche. Dar faptul că a trăit până la venerabila vârstă de 84 de ani, e o dovadă  incontestabilă că marele nostru pseudo-filozof a dus o viață bună, fără prea mari neajunsuri, nici materiale și nici spirituale. „Să mai vorbești de nimicirea fericirii tale, de chinul vieții tale, de spaimele care-ți întunecă sufletul, așa cum face Julien Green, confortabil așezat în bârlogul lui, cu mâncarea asigurată și liber să facă ce vrea, mi se pare o nerușinare”. Aceste cuvinte scrise de Arșavir Acterian în Jurnalul său cu privire la scriitorul american Julien Green, care se lamenta formidabil și complet gratuit în propriul său Jurnal, se potrivesc de minune și în cazul lui Cioran. Mă gândesc, oare atunci când practici filozofia, sau pseudo-filozofia, în orice caz, atunci când nu ești romancier sau poet, deci când nu apelezi la epitete și fabulații pentru a-ți exprima neliniștile, nu trebuie ca ceea ce scrii să și trăiești, și ceea ce trăiești să scrii, fără să existe nicio urmă de denaturare a realității? Nu și prin asta se diferențiază filozofia de literatură? Nu asta diferențiază o carte de filozofie de un roman de dragoste sau polițist? Romancierul e romancier numai atunci când scrie, în schimb filozoful e filozof tot timpul.

Dacă Cioran și-ar fi respectat blazonul de filozof, ar fi trebuit să renunțe la scris după primele trei cărți publicate, pentru că în aceste prime trei cărți, Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Lacrimi și sfinți, Cioran a spus tot ce avea de spus. Ce a urmat după a fost doar logoree plină de patos, care nu putea impresiona decât un popor sătul de propria abundență culturală, și anume poporul francez. Și dacă într-adevăr ar fi vrut să rămână în istorie și să aibă statuie la fiecare colț de stradă, iar ideile sale să se studieze în facultăți așa cum se studiază astăzi ideile lui Kant sau Heidegger, Cioran ar fi trebuit să trăiască în plenitudinea lor fiecare carte scrisă, iar în final să se sinucidă. Nefăcând acest lucru, pesimistul din Rășinari a intrat într-o contradicție care l-a anulat ca filozof, iar de acest păcat nu poate să îl absolve nimeni. Să te bucuri de voluptățile vieții ca un om ordinar, când scrierile tale te recomandă ca fiind un om extraordinar, este dacă nu un paradox, cel puțin o lipsă de consecvență. Din păcate Cioran nu a fost un Übermensch, și astfel și-a ratat destinul.

Sensurile mici și bucuriile simple

Am ceva în mine din ziua de ieri Când tata a pierdut Un Pește Mare Și eu am prins Cei Mai mulți Pești mici. (Viku Zenescu)

Omul, ființă gânditoare, un veșnic il pensieroso, frământat de propria sa existență, caută de mii de ani sensul vieții. Și nu îl caută în imediat, pentru că imediatul nu este problematic, ci în absolut. Caută acel mare sens al vieții, văzut ca o rază de lumină ce coboară din ceruri și îl lovește drept în frunte. Iată revelația! Însă între timp omul uită de sensurile mici ale vieții, de fericirea adusă de bucuriile simple. Pierdut în transcendent, uită transcendentalul.

Care este sensul vieții? O întrebare pe cât de serioasă pe atât de banală. Sensul vieții e să fii fericit, să cauți Fericirea, cu F mare,  și să te bucuri de viață, cu V mic, căci pentru unii fericirea e mai importantă decât însăși viața. Bun, să zicem că ai găsit fericirea care apare de cele mai multe ori sub forma ideal-materialist-capitalistă – un servici bine plătit, o nevastă frumoasă și deșteaptă, o mașină mai frumoasă decât nevasta, o casă mare cu etaj cu mai multe camere decât ai nevoie și curte interioară unde să faci grătare cu prietenii pe care nu îi ai, și doi, trei copii care să îți ducă mai departe moștenirea și genele. Pentru toate aceste comodități de ordin material faci împrumut la bancă pe aproape jumătate de secol. Ești plin de optimism. Acum ce urmează? Păi urmează să te bucuri de toate astea. Și te bucuri, dar cu timpul începi să nu mai fi mulțumit – serviciul te solicită, e stresant, și te întrebi dacă chiar merită să îți petreci opt-zece ore pe zi la birou făcând ceea ce se presupune că trebuie să faci pentru a fii fericit. Banii parcă nu îți mai ajung, nevasta s-a transformat între timp într-o gaiță și nu-i mai tace gura toată ziua; s-a stins de mult flacăra iubirii dintre voi și tot ce te face să continui sunt copiii, care din nefericire s-au dovedit a fi o mare dezamăgire, nefiind nici pe departe ceea ce îți doreai, și pe deasupra nevastă-ta îi iubește mai mult pe ei decât pe tine, astfel că devii gelos. Apoi mașina s-a învechit și trebuie să o schimbi, fierul e fier și la un moment dat se strică. Nu mai vorbesc de casă, care e greu de întreținut iar ratele la bancă sunt tot mai mari, și uite așa ajungi de unde ai plecat.

Până într-o zi când te duci cu metroul la servici pentru că mașina e în service, după ce cu o seară înainte te-ai certat cu nevastă-ta, cea frumoasă și deșteaptă, pentru că ți-ai lăsat șosetele în sufragerie. Și atunci, în metroul acela supra aglomerat în care 2500 de homo sapiens sapiens călătoresc aproape în aceleași condiții în care călătoreau evreii către lagărele de exterminare naziste, ai un moment de introspecție. Printre atâția oameni, navetiști în fază terminală, care fac același lucru ca și tine, și care aleargă după aceeași fericire absolută după care alergi și tu, de bună voie și siliți doar de împrejurări, observi numai fețe triste, oameni deveniți automate; toți sunt îmbrăcați la fel și au aceleași gesturi intrate în obișnuință, toți butonează aceleași telefoane inteligente făcute în subsolul unei clădiri dezafectate din China de către copii de 14 ani plătiți cu un dolar pe zi, toți citesc aceleași cărți proaste din seria Cum să… toți sunt conectați la marea rețea a internetului unde își pun intimitatea vieții private la dispoziția tuturor invitând parcă la hărțuire, toți sunt la fel. Te uiți mai atent, și observi că aceștia sunt oameni prin care poți să privești, sunt goi și lipsiți de orice fel de trăire înterioară. Expresiile de pe chipul lor nu îți spun nimic, căci toți poartă aceleași măști. Luați în ansamblu sau individual, același lucru.

Și atunci te întrebi – care este sensul vieții? Și îți dai seama pentru prima dată că viața nu are un sens mare și unic, un sens absolut și universal valabil pentru toată lumea doar pentru simplul fapt că îl urmează toată lumea. Pe sensul ăsta unic pe care merg toți oamenii, îți dai seama că tu trebuie să mergi pe contrasens, să încalci regula, cu riscul de a fi judecat și ostracizat pentru gestul tău. Realizezi că fiecare zi nu e o doar o nouă zi ci și o nouă viață căreia trebuie să-i dai sens, să-i dai un rost. Deodată realizezi că sensul vieții nu e un proiect pe mai multe decenii, o țintă de atins undeva în viitor, și că viața este atât de imprevizibilă încât nimic nu îți garantează că mâine vei mai deschide ochii. Dacă astăzi te-ai trezit, ca de atâtea ori până acum după un somn odihnitor, află că sunt mulți care nu au fost atât de norocoși. În acest moment ai conștientizat că trebuie să dai sens vieții tale în fiecare zi, și că niciun moment din existența ta nu merită sacrificat pentru fericirea supremă care urmează să vină, care trebuie să vină, dar care poate la fel de bine să nu vină, pentru că totul se află sub semnul contingenței. Simți un fior pe șira spinării, simți că dacă nu schimbi paradigma după care îți trăiești viața, vei fi asimilat de această masă de oameni și nu vei deveni decât un număr, statistică.

Tot ce ai este aici și acum, prezentul, clipa pe care trebuie să o fructifici. Să dai rost vieții tale în acest moment, în aceste 16 ore în care ești conștient, ești treaz. Fericirea, acest punct terminus al vieții noastre, această fată morgană pentru care ne întrecem unii cu alții care să o ajungă primul… când defapt călătoria este cea care contează. Filozoful caută înțelepciunea, conștient fiind că nu o va găsi niciodată se mulțumește cu drumul către înțelepciune care îi oferă tot ce are nevoie pentru a fi fericit. Omul are nevoie de diversitate, în tot ceea ce face, numai așa își menține tonusul ridicat și interesul pentru viață. El trebuie să lucreze, cu trupul, cu mintea, tot timpul, să își facă de lucru, să își dea un rost, să nu se lase cuprins de rutina unor activități monotone care îl ucid înainte de vreme. Sunt atâția oameni plictisiți de viață, obosiți cronic de aceleași banalități cotidiene, rutinați și inerți, incapabili de a mai acționa în vreun fel sau în alt fel decât o fac, anchilozați și lipsiți de orice înteres pentru viu, mulți dintre ei sunt cuprinși de depresii și angoase și devin pacienți fideli ai cabinetelor de psihologie sau mai rău, de psihiatrie. Soluția care le este oferită – un pumn de pastile care îi transformă în niște caricaturi odioase, în legume și alte zarzavaturi, afișând tot timpul un zâmbet tâmp și o bucurie falsă de a trăi. Omul trebuie să se vindece singur de aceste suferințe ale spiritului dacă nu vrea să ajungă într-un punct din care să nu mai poată ieși decât pe ușa din dos.

Sensurile mici și bucuriile simple. Iată ce trebuie să căutam în această viață. Să fim atenți la tot ce ne înconjoară, să ne oferim timp pentru a reflecta asupra celor mai neînsemnate lucruri care ni se întâmplă, să găsim în acestea un rost, un sens cât de mic, o bucurie simplă. Făcând asta vom observa cât de misterioasă este viața și plină de surprize. Să ne lăsăm conduși mai mult de verbul a fi decât de verbul a avea.

Astăzi ce sens ai dat vieții tale, ce rost ai avut să trăiești?

În viață e vorba de treceri, de viețuiri, de drumuri, pur și simplu, – într-o lume în care desigur nimeni nu știe prea mare lucru. (Constantin Noica)

 


foto – Daniel Arnold

Câmpurile gravitaționale și materia întunecată

Data trecută am vorbit puțin despre cele două părți în care fizica modernă este împărțită. Astăzi vom vorbi puțin și despre câmpurile gravitaționale și materia întunecată din care Universul este în cea mai mare parte alcătuit.

Mai întâi, ce sunt câmpurile gravitaționale? Despre gravitație am învățat cu toții că a fost descoperită (sau mai corect spus, observată și teoretizată) de către Sir Isaac Newton. Este deja de notorietate legenda cu mărul care îi cade în cap omului de știință englez, moment mahomedanic, de pură revelație. Gravitația, așadar, este cea care ține planeta noastră la un loc. Tot ceea ce s-a dezvoltat pe Terra s-a dezvoltat în această gravitație. Întreaga natură arată astfel și datorită influenței gravitației. Noi, oamenii, arătăm astăzi așa cum arătăm deoarece gravitația ne-a influențat evoluția.

main-qimg-b4f95dbaf8e621798619dcb5d8940544.png

Sir Isaac Newton spune în una dintre legile sale că un obiect va cădea pe pământ cu aceeași viteză indiferent de masa pe care o are. Astfel, dacă aruncăm din avion un pian și o banană, cele două obiecte vor accelera către pământ cu aceeași viteză și vor ajunge pe pământ în același timp, pentru că gravitația care acționează asupra celor două corpuri este aceeași, o constantă. La fel cum data trecută vorbeam despre viteza luminii că este tot o constantă. Nimic nu se poate deplasa mai rapid decât viteza luminii, spune Einstein, pentru că dacă ar face-o, atunci masa sa ar trebui să fie infinită (conform ecuației E=mc2). Bineînțeles, un experiment cu cele două corpuri care să demonstreze că vor ajunge pe pământ în același timp va fi greu de făcut pentru că în atmosferă mai există anumite variabile, și anume viteza cu care se deplasează în atmosferă curenții de aer. Cu alte cuvinte, banana va opune o mai mică rezistență curenților de aer decât pianul, și atunci banana va ajunge mai repde pe pământ deși este mai ușoară. Pe de altă parte, banana poate sa fie spulberată de un curent mai puternic de aer care să-i schimbe traiectoria, în timp ce pianul nu va fi influențat de acesta, și așa mai departe. Există deci aceste variabile, însă în teorie, în cazul ideal de referință, rezultatul este adevărat, cele două obiecte vor ajunge în același timp pe pământ pentru că forța gravitațională acționează ca și constantă asupra tuturor obiectelor de pe pământ. (În fizică expresia – excepția confirmă regula, se folosește mai des decât oriunde).

Aceasta este gravitația clasică. Fizica însă a evoluat foarte mult de la Newton și până în zilele noastre. Pe lângă gravitația pe care o experimentăm pe pământ mai există și un câmp gravitațional al planetelor și unul al galaxiilor. În spațiu, după cum bine știm, nu există gravitație, spațiul fiind vid. Cu toate acestea, spațiul nu este gol, spunea Einstein. El arată precum o mare pânză cu patru dimensiuni – lungime, groosime, lățime, adâncime. Un corp ceresc care există în acest spațiu aparent gol este ca o bilă pe o pânză. Bila pusă pe pânză va îndoi pânza. La fel și corpul ceresc va îndoi spațiul și timpul din jurul său.

howstrongisg

Un câmp gravitațional suficient de puternic are această capabilitate uimitoare de a îndoi spațiul și timpul. Cum adică să îndoaie spațiul și timpul? Ei bine, fizicienii, cosmologii, astrofizicienii și oamenii de știință au ajuns după multe experimente și observații la concluzia că atunci când voiau să observe un corp ceresc mic ce se ascundea în spatele unui corp ceresc mai mare, să zicem unei stele, datele de pe hârtie care preconizau poziția corpului respectiv nu coincideau cu rezultatele observației făcute cu ajutorul telescopului. Adică teoria nu coincidea cu practica. Erwin Hubble a observat pentru prima dată acestă nepotrivire dintre datele de laborator și cele de teren. Corpul care se dorea observat cu telescopul, atunci când era observat, se afla într-o altă poziție decât cea calculată anterior observației. S-a ajuns la concluzia că spațiul și timpul din jurul stelei a îndoit lumina telescopului astfel încât corpul respectiv a putut fi observat într-o altă poziție. Acest fenomen se întâmplă numai în preajma celor mai mari corpuri cerești din Univers, adică în preajma stelelor.

Soarele nostru are o masă atât de mare încât creează un câmp gravitațional care îndoaie spațiul și timpul din jurul său. Spațiul și timpul nu se mai comportă în parametrii normali în preajma acestor coloși (să nu uităm că în fizică spațiul și timpul reprezintă o singură constantă, spațiu-timp). Un lucru asemănător se întâmplă cu găurile negre, care nu sunt altceva decât foste stele care și-au încheiat ciclul de existență, acestea după ce și-au mărit dimensiunea până la un punct maxim au implodat printr-o supernovă și au devenit găuri negre, cu un câmp gravitațional uriaș, capabil să absorbă orice corp din Univers în propriul lor vortex. Dacă ar fi să trimitem o rază de lumină către o gaură neagră, aceasta nu ar mai fi îndoită de câmpul gravitațional al găurii, ci ar fi direct înghițită. (În centrul fiecărei galaxii din Univers se află o gaură neagră care înghite treptat galaxia respectivă. Nici galaxia noastră nu face excepție).

black-hole.jpgDar oamenii de știință au mai observat un lucru legat de câmpurile gravitaționale, chiar și mai straniu. Analizând mai multe galaxii din Univers au observat că gradul de îndoire al spațiului și timpului din jurul lor era mult mai are decât masa totală a acestor galaxii. Cu alte cuvinte, masa acestor galaxii nu putea singură să îndoaie spațiul și timpul din jurul lor în modul în care o făcea. Trebuia să existe altceva, ceva în plus, o masă suplimentară. S-a ajuns la concluzia că această masă suplimentară era materia întunecată. Ce este defapt materia întunecată? Materia întunecată este acel ceva care îndoaie spațiul și timpul din jurul galaxiilor mai mult decât masa acestor galaxii îndoaie spațiul și timpul prin ea însăși.

Ați fi surprinși să mai aflați că pe lângă materia întunecată mai există și energia întunecată?! Multe întunecimi în știința de astăzi. Energia întunecată este adusă în discuție atunci când se vorbește despre expansiunea Universului. Universul este în expansiune, acesta e un lucru bine știut. Mai ciudat e faptul că Universul își păstrează în același timp și densitatea. Ca și când am avea, să zicem, o bucată de cocă pentru pâine, și oricât de mult am întinde de ea, i-am mări suprafața, dar densitatea sau consistența i-ar rămâne aceeași. Închipuiți-vă cum ar fi dacă dintr-un kilogram de cocă am face un kilometru de aluat dar coca noastră ar cântări tot un kilogram? și oricât de mult am întinde aluatul, coca noastră nu ar suferi nicio schimbare în greutate și densitate? Ciudat, nu? Ei bine, oamenii de știință au spus că ceea ce face ca densitatea Uiversului să rămână aceeași, indiferent de gradul de expansiune, este energia întunecată.

dark-matter-sky-2.jpgTrebuie spus că materia întunecată și energia întunecată sunt mai degrabă două necesități decât două realități incontestabile. Ele se află sub semnul contingenței, adică există, din moment ce le folosim ca și constante, dar la fel de bine pot să nu existe. Demonstrarea existenței lor empirice este deocamdată imposibilă, prin urmare există doar la nivel pur teoretic și speculativ. Materia pe care o simțim, de care ne folosim zi de zi și pe care o putem măsura cu acuratețe, poartă în fizică numele de materie barionică.

Va urma…

 

 

Fizică pentru începători

Orice materie învățată la școală, orice obiect din sfera cunoașterii are un farmec al său, iar dacă acest farmec este descoperit încă din primii ani de studiu, totul se poate transforma într-o pasiune ce ne poate modela viața pentru totdeauna. Eu unul îmi aduc aminte de orele de fizică din școala generală și mai apoi din liceu. Doamne, ce oroare! Tot ce făceam la orele de fizică era să învățăm despre circuite electrice închise, deschise, despre întrerupătoare, becuri, neoane, și în mare parte despre tot ce înseamnă curentul electric, de parcă urma să devenim cu toții electricieni, iar fizica nu mai era fizică, ci electrotehnică. Cel puțin atât îmi amintesc de la orele de fizică. În ultimii ani însă am descoperit fizica așa cum nu o cunoscusem niciodată – extraordinar de frumoasă și interesantă. Bineînțeles, fizica cu care am intrat în contact mai mult prin intermediul  televizorului, din documentarele lui Carl Sagan, Stephen Hawking, Neil deGrasse Tyson, și așa mai departe, este o fizică cosmologică, ea privește mai mult către stele și caută acea unică formulă matematică care să explice întreg Universul. Cu toții vrem să știm cum s-a format Universul, cum a apărut viața, și cum arăta acel moment zero când toate erau în întuneric și încă netocmite, altfel decât din cărțile de religie. Apoi, când privim în jurul nostru, după ce am avut privirea țintuită către stele, parcă lumea capătă altă semnificație. Nu mai suntem înconjurați de obiecte devenite banale, ci de particule elementare care se comportă misterios și ne cer atenția.

Ca să încep cu începutul, se spune că fizica modernă are doi piloni de bază.

  1. Teoria cauntică (sau a cuantelor, adică a ceea ce este întrerupt, nu este continuu) în care se regăsesc legile ce guvernează particulele elementare sau mici, ca electronii, protonii, neutronii, mergând până la cele foarte mici cum ar fi bosonii sau quarcii.
  2. Teoria relativității, adică legea care guvernează particulele mari, cum ar fi planetele și sistemele solare.

Problema este că teoria cuantică și teoria relativități nu joacă după aceleași reguli. Practic avem două fizici, una pentru lumea micro, alta pentru lumea macro. Ideea este următoarea – dacă lumea ar fi alcătuită numai din particulele mari, particule ce nu își schimbă structura, deci pot fi luate drept constante într-o ecuație matematică, am putea merge pe o anumită cale care să ne ducă la un moment prim al creației, astfel că trebuie să existe un creator al Universului, fie că el se numește Dumnezeu sau Mama Natură. Cu această teorie biserica este total de acord, și a încercat să o folosească în favoarea dogmei creaționiste, spunând – uitați, până și știința ne dă dreptate că există Dumnezeu. Dacă în schimb incorporăm particulele mici în ecuație, cele ce își schimbă constant poziția și alcătuirea astfel că nu pot fi luate drept constante într-o ecuație matematică, (adică teoria cuantelor) atunci totul devine complicat iar ideea unui creator devine și ea la fel de complicată.

Albert Einstein, autorul teoriei relativității generale, detesta această teorie cuantică, spunând, deja bine cunoscutul dicton chiar și pentru profani – Dumnezeu nu joacă zaruri cu Universul. Observăm că Einstein era un om credincios, care nu îl scotea pe Dumnezeu din ecuațiile sale matematice. Cu alte cuvinte Einstein își propunea să explice nu cum a luat Universul naștere, pentru că deja știa, era creat de Dumnezeu, ci să explice de ce arată așa cum arată, și dacă putea el oare să fi arătat altfel. Dar de ce făcea referie la zaruri Einstein? Exact datorită acestei teorii a cuantelor, care spune că o particulă are propietatea ciudată da a fi în același timp în mai multe locuri sau de a fi sau a nu fi într-un anume loc. Un fel de contingență a particulelor elementare. Ne putem aduce aminte de experimentul cu pisica lui Schrodinger, care putea sau nu putea să fie în cutie, totul depindea de observator.

Dar Albert Einstein a reușit (deocamdată) în ciuda credinței sale într-un creator, să elaboreze câteva teorii care au schimbat radical fizica secolului XX. Cine nu a auzit de celebra formulă E=mc2? Până nu demult eu unul credeam că această formulă este formula teoriei relativității generale. Nimic mai fals! Această formulă reprezintă echivalența masă-energie. Energia(E)=m(masa) înmulțită cu c(viteza luminii) ridicată la pătrat, unde viteza luminii, după calulele lui Einstein, este cam 300000km/s (în ultimii ani s-a pus în discuție această constantă).

În fizică se numește materie tot ce are masă, adică poate fi măsurat. Și dacă are masă are și energie. Și dacă are masă și energie înseamnă că se găsește într-un anumit spațiu și într-un anumit timp. Tot Albert Einstein este cel care a unificat spațiul și timpul, spunând că cele două nu pot exista independent una de cealaltă. Adică, atunci când în fizică vorbim despre spațiu, vorbim implicit și despre timp, și viceversa. Defapt este de la sine înțeles că conceptul de spațiu-timp este o constantă care permite elaborarea ecuațiilor matematice cu privire la structura Universului.

Fizica are nevoie tot timpul de constante pentru a realiza ecuații cu ajutorul limbajului matematic. Fără aceste constante fizica ar fi un haos. Tocmai de aceea, teoria cauantică este un bau-bau pentru orice fizician sau cosmolog. Din fericire, sau din păcate, teoria cuantică este o realitate care s-a demonstrat deja științific, și care a condus la împărțirea fizicii în cele două mari domenii menționate mai sus. Ce este ciudat în fizică este faptul că un om de știință poate face o descoperire uluitoare în acest domeniu, de exemplu o particulă necunoscută până acum, dar fără însă să-i poată demonstra existența și matematic. Uneori în fizică o descoperire întâi se face practic, și abia apoi se teoretizează, adică abia după ce a fost făcută descoperirea se trece la crearea limbajului matematic care să-i confirme indubitabil existența. Ce paradox, eu am în față această particulă, din punct de vedere empiric existența ei nu poate fi contestată, însă îmi lipsește teoria, îmi lipsește matematica. Fără aceasă matematică orice descoperire în fizică este doar o simplă probabilitate. Ca și când stând pe scaun, pentru a fi sigur că scaunul există, trebuie să-i demonstrez existența în limbaj matematic. Pe de altă parte se poate întâmpla și invers, ca mai întâi să se demonstreze în limbaj teoretic, matematic, existența unei particule, și abia apoi să fie demonstrat și empiric. Așa s-a întâmplat cu bosonul lui Peter Higgs, cunoscută și ca particula lui Dumnezeu. Teoretic particula exista încă din 1964, dar practic s-a descoperit existența ei abia acum câțiva ani în acceleratorul de particule din Elveția. Pentru această descoperire Peter Higgs a fost în 2013 laureat al premiului Nobel.

Fizica se folosește de matematică pentru calculele sale, însă, fizica pare că a luat-o cu mult înaintea matematicii. Din acest motiv, în curând vom avea nevoie de un nou limbaj matematic pentru a demonstra descoperirile din domeniul fizicii, la fel cum în zilele noastre se lucrează la o nouă geometrie, non-euclidiană.

În emisunea următoare vom vorbi despre câmpurile gravitaționale și energiile întunecate ale Universului.


Anul acesta știința a pierdut pe unul dintre cei mai mari fizicieni ai sfârșitului de secol 20 și început de secol 21, Stephen Hawking. În 2014, regizorul britanic James Marsh realiza un film de excepție, The theory of everything, film ce prezenta viața tulburătoare a omului de știință Stephen Hawking, cu întregul ei bagaj emoțional, sentimental și științific. Pentru acest film, Eddie Redmayne primea Oscarul la categoria cel mai bun actor într-un rol principal. Este un film care, mai ales acum după moartea fizicianului, va rămâne ca un monument al cinematografiei biografice, închinat uneia dintre cele mai strălucite minți pe care omenirea le-a avut vreodată.


 

Întâmplări cotidiene

Doamna de la ghișeul pentru abonamente Metrorex purta la gât o zvastică frumos stilizată. Nici nu știu ce concluzii să trag. Dacă ar fi fost să o analizez fiziognomic, așa cum făcea Lavater în secolul 18, puteam să jur că nu avea habar de semnificația simbolului respectiv, dobândită după cel de-al doilea război mondial. Sau poate că avea habar. Un lucru e cert, înainte să judecăm pe cineva avem prejudecăți care ne strică judecata.

*

Tramaviul 42, această fantomă a mijloacelor de transport în comun. Nu glumesc, există doar unul singur. Primăria Capitalei oferă un premiu celui care reușește să îl observe și să îl fotografieze. Cu puțin marketing o să devină mai cunoscut decât monstrul din Loch Ness.

*

Uneori, când mănânc o banană, simt în gură gustul copilăriei, de parcă aș fi copilărit undeva prin Coasta de Fildeș și nu în Țara Românească. Cred că într-o viață anterioară am fost african. Așa se explică de ce vorbesc și scriu atât de prost în limba română. Un alibi mai solid nici că puteam găsi pentru a mă apăra de crimă împotriva limbii române.

*

Adoravel Cliche – Tracos, niște brazilieni și o piesă foarte bună. Apoi, Bottle by Kristen Lepore, o artistă foarte talentată și o animație extraordinară. Apoi, Capitao Ahab, nu personajul lui Herman Melville din Moby-Dick, ci un tip de pe Youtube, la fel de talentat și el. Ce legătură au toate astea? vedeți mai jos. Nu credeam că e cu putință să fiu emoționat până la lacrimi de un om de zăpadă și unul de nisip care poartă o banală corespondență. Se pare că încă mai sunt om, în ciuda procesului de dezumanizare la care mă supune societatea, zi de zi. Păi nu zicea Platon că sufletul e nemuritor și de natură divină?!

*

Uneori îmi revin în minte aceleași imagini, aceleași amintiri. Așa îmi revine în minte de ceva timp o seară pe care am petrecut-o în compania unor oameni ce nu-i cunoscusem până atunci. Era o seară cu concert de muzică rock și finală de cupă europeană la fotbal. Aveam de ales ce să văd. Dar, cum de multe ori când ai de ales între două posibilități cel mai bine e să o alegi pe a treia, și asta pentru a nu fi dezamăgit la final de alegerea făcută, am ales să merg cu Andrada la un local ce se chema, nu știu dacă predestinat, Trei bețivi. Nu am văzut nici concertul, nici meciul de fotbal. În schimb am stat la masă cu niște artiști. Dar nu aceștia m-au impresionat, ci un domn, doctor în geografie. Și nu mai știu cum am ajuns să vorbim despre politică, naționalism, comunism, Mișcarea Legionară și așa mai departe. Tot la fel de neclar îmi e cum l-am adus în discuție pe Nae Ionescu, pe care îl apreciez foarte mult ca filozof. În acel moment, domnul doctor în geografie s-a ridicat în picioare și a început să plângă convulsiv. Pentru dânsul Nae Ionescu era cel mai mare român, îl aprecia nu ca filozof, ci ca om politic. Câtă emoție pot să stârnească în oameni alți oameni, la Trei bețivi, și nu doar acolo.

*

Eram într-o zi în metrou. Citeam dintr-un filozof german, eram cu privirea pe un paragraf în care acesta vorbea despre Dumnezeu, religie și Biblie. Mă așez pe scaun. La următoarea stație se așează lângă mine un domn care deschide la rândul său o carte. Era o Biblie. Se părea că amândoi citeam despre Dumnezeu. Unul citea speculații, altul revelații. În momentul acela doi oameni erau preocupați de absolut în două maniere diferite, poate în singurele maniere posibile. Iată cum filozofia și religia stăteau una lângă alta. Să fi fost asta o întâmplare? Oare eu eram acolo ca să îl trag de partea mea, sau el era acolo să mă tragă de partea lui? În final cred că El m-a tras de partea Lui, pentru că în stația de tramvai, la câteva minute după ce coborâsem din metrou, o bătrânică simpatică mă roagă să o ajut cu bagajul. Am ajutat-o, astfel că am făcut o faptă bună. Dacă eram credincios puneam toate aceste lucruri pe seama providenței și mă opream să mă închin, dar cum nu sunt, le pun pe seama întâmplării și merg mai departe.

*

Oamenii fără vedere mă impresionează și, în același timp, mă emoționează cel mai puternic. Este ceva în felul de a fi al acestor oameni, cu toții îmi par a fi foarte blajini, foarte calzi, binevoitori și buni la suflet. Se întâmplă asta poate pentru că nu au văzut niciodată lumea așa cum o vedem noi? Nu știm cum arată lumea în mintea unui nevăzător din naștere, dar cred că acea lume a lui e cea mai frumoasă lume din toate câte sunt posibile. Acești oameni nu par să cunoască decât bunătatea în cea mai pură formă a ei. Îmi aduc aminte de acea zi în care mă aflam în stația de metrou de la Gara de Nord. Pe peron apare un tânăr nevăzător. L-am urmărit cu atenție să vad ce face, pentru că sunt fascinat de cum se încăpățânează acești oameni să ducă o viață normală. Voia să iasă la suprafață, căută ieșirea. Cu bastonul cerceta tot ce se afla în jurul său. La un moment dat mi-am dat seama că nu se poate orienta și am decis, ca un bun samaritean, să îl ajut. Dar, imbecil cum sunt, l-am ajutat doar pe jumătate, pentru că l-am condus numai până la scările rulante, iar de acolo i-am dat indicații cum să iasă la suprafață, de parcă aș fi vorbit cu un om normal. I-am spus că după ce urcă scările rulante și trece de turnicheți, trebuie să facă dreapta pentru a ieși la suprafață. După ce i-am dat aceste indicații, el mi-a mulțumit, iar eu m-am întors pe peron, ca un bou mulțumit de gestul meu plin de mărinimie. Și în timp ce așteptam metroul am început să mă gândesc că omul acesta e totuși orb, oare se va descurca? Aveam conștiința încărcată. Și atunci m-am dus după el. Bineînțeles că l-am găsit complet rătăcit și debusolat în pasaj, printre atâtea ieșiri și magistrale care dau de furcă până și unui om sănătos. Nu găsea ieșirea, dealtfel, cum ar fi putut? Atunci l-am luat de braț și i-am spus că o să îl conduc până unde vrea să ajungă. Mi-a mulțumit din nou, însă cu reținerea și bunul simț al omului care nu vrea să deranjeze pe nimeni din cauza handicapului său și nu vrea să se simtă o povară pentru ceilalți. Am mers împreună către ieșire. L-am întrebat unde vrea să ajungă. Mi-a spus că trebuie să ajungă în gară, în fața unui renumit fast-food, unde urmează să se întâlnească cu o cunoștință. L-am condus până la restaurantul respectiv, și după ce l-am întrebat dacă se descurcă în continuare și nu mai are nevoie de ajutor, eventual să îl conduc până pe peronul gării, el spunându-mi că totul este în regulă, mi-am luat la revedere și am plecat cu conștiința împăcată. Pe drum m-am tot gândit la cât de norocoși suntem noi, cei fără niciun handicap, și în ciuda acestui fapt, cât de mult ne place să ne lamentăm, plângându-ne în cel mai patetic mod cu putință soarta care a fost atât de vitregă cu noi, dându-ne picioare să mergem, mâini să pipăim, urechi să auzim, nas să mirosim, gură să vorbim, ochi să vedem, creier să gândim, și inimă să iubim… Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.


Un om vesel: Eugen Ionescu

Există emoții nepermise, precum de pildă, vițelismul la poarta de aur fals a literaturii proaste. (Eugen Ionescu)

Nu șitu pe voi, dar pe mine m-a dat pe spate acest vițelism.

Eugen Ionescu se naște în anul… studiază la școala… părinții săi erau… publică, face, drege… bleah! Nu o să încep în această manieră clasică acest articol. O să îl încep într-o manieră neoclasică, ha! Nu vă așteptați la asta, așa-i? Știam eu. Și nici măcar nu o să vă prezint vreun tablou de David sau Dominique Ingres.

Eugen Ionescu, sau IonescO, cum l-au numit francezii, ducându-ne cu gândul la jargonul și franțuzismele personajelor lui Caragiale de la sfârșitul sec. XIX, fără însă ca franțuzii să fie departe de adevăr, căci IonescO, după cum vă spune și titlul, pe care nu întâmplător l-am ales, era un personagiu(sic) tare amuzant, și amuzat, așadar, Eugen IonescO… dar mai întâi să vă spun o poveste.

*

Anul trecut, ba nu, anul acesta, prin ianuarie dacă nu mă înșel… sau era februarie? Nu mai știu, oricum nici nu mai contează când s-a întâmplat, important e că ce s-a întâmplat s-a întâmplat cu adevărat și nu inventez nimic din tot ce vă spun. Așa, deci, anul trecut, sau anul acesta, m-am întâlnit cu o fostă colegă de generală, (îi dau și numele deoarece știu că nu citește mizeriile pe care eu le scriu pe acest blog) Oana o chema, și o cheamă în continuare. Oana e o fată tare faină, a studiat teatrologia la UNATC, iar acum lucrează la un teatru pentru tineret din București, căruia nu-i dau numele de teamă să nu meargă vreunul dintre voi să o caute. Mă întâlnesc cu Oana într-o seară ploioasă (deci nu are mă cum să fi fost în ianuarie) în fața teatrului unde lucrează; să zic că era pe la un 6-7, ne dădusem întâlnire cu câteva zile înainte. Ce faci, Oana, o întreb. Bine, tu? Și eu bine, mulțumesc. Și o luăm la pas. Hai să bem un ceai sau o cafea, îi spun. Nu o mai văzusem de mai bine de un deceniu. O știam cu mintea sclipitoare. Nu m-am înșelat, și-o păstrase. Acum se făcuse, pe deasupra, și frumoasă; avea un palton negru de lână, lung și cu broderii fine. Nu puteam să îmi iau ochii de la ele. Îi venea foarte bine paltonul. Pe drum și-a scos umbrela cu dantelă, m-am oferit să o țin eu, eu nu aveam umbrelă și ploua bine. Am ajuns la un local din centru unde am servit – eu o ciocolată caldă cu atât de mult zahăr că mi se caramelizaseră dinții, iar ea un ceai verde. Am vorbit tot felul de lucruri. Mi-a plăcut discuția. Simțeam că se leagă ceva între noi, aveam aceleași interese. Amândurora ne plăcea teatrul absurdului, deci ne plăcea Ionescu; amândurora ne plăcea cinematografia de avangardă, deci ne plăcea Tarkovsky, și așa mai departe. La un moment dat ea aduce în discuție câteva cărți ale lui Ionescu. Îi spun că și eu l-am citit pe Ionescu, l-am devorat pe Ionescu. E tare! Auzind acestea, ea mă întreabă ce am citit, mai exact. Îi spun câteva titluri, apoi mă întreabă dacă am citit NU. Rămân perplex. Nu citisem această carte. Nu, nu am citit NU a lui Eugen Ionescu, îi răspund complet dezorientat. Ea se uită la mine cu ochi mari ca de bufniță, și îmi spuse: nu pot să te iubesc pentru că nu ai citit NU ai lui Ionescu; îmi pare rău, cred că ne-am fi putut înțelege. Și-a luat paltonul din cui, umbrela și parfumul din toată încăperea, și a plecat.

Ieri am terminat de citit NU a lui Ionescu. Oana avea dreptate, chiar nu putea să mă iubească fără ca eu să fi citit această carte. Acum e prea târziu.

Vă rog să mă scuzați pentru această divagație, dar simțeam nevoia să împărtășesc povestea, ca să înțelegeți mai bine cât de tare e Ionescu și de ce trebuie el citit.

Ionescu a fost, așadar, un om amuzat de tot ce se întâmpla în jurul său; de societate și moravurile ei, de literatură și literați, de scriitori și oameni de cultură, de critică și critici; mai ales de critică, pentru că Ionescu a fost cel mai mai mare critic al criticii! și, în fond, de toată viața asta absurdă și lipsită de sens. Să scrii o piesă de teatru (Cântăreața cheală) în timp ce învățai limba engleză dintr-un manual de gimnaziu, înseamnă să ai simțul umorului. Să-l faci albie de porci pe Arghezi tocmai când acesta era considerat poate cel mai mare poet român, înseamnă să ai tupeu. Să îl mai bagi în aceeași albie și pe Ion Barbu, e deja blasfemie. Să scrii o recenzie despre romanul lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, în care prima propoziție începe astfel – Patul lui Procust este cea mai proastă carte apărută de zece ani încoace, înseamnă obrăznicie. Să spui despre romanul lui Eliade, Maitrey, că este o banalitate al cărei erou principal, Allan, este un bețiv de primă clasă care se îmbată de trei ori pe pagină, înseamnă, în defintiv, să fii tare vesel.

Vă declar că mă jenează incomensurabil faptul că sunt condamnat să rămân o rudă săracă a intelectualității europene; faptul că suntem decât trei sute de inși care ne batem capul cu ideile, cerneala și hârtia, și încă prost, și că neavând cititori, ne citim între noi înșine, constituie una din tristețile mele permanente.

Ionescu spunea despre el că acest curaj de a se lua la trântă cu întreaga cultură română îi venea dintr-o timiditate înnăscută, iar frica de moarte de multe ori îl anchiloza și căuta de fiecare dată o ieșire. Ironia fină, sarcasmul elevat, pamfletul acid sau pur și simplu bășcălia de calitate, toate erau împotriva literaturii anilor treizeci, toate împotriva oamenilor de cultură de la acea vreme, printre care se aflau și un Lovinescu sau un George Călinescu. Această caterincă interbelică pe care o practica cu atâta grație la o vârstă la care mulți dintre noi nu lecturasem decât cărțile din pachetul de joc, face din Ionescu un ludic, personaj unic in cultura română. Poate tocmai datorită unicității sale nu a putut fi înțeles și apreciat pe deplin în țara sa. Marii oameni de cultură ai României interbelice, cei cu accente grave, monumente ale seriozității exhaustive, nu au înțeles că Ionescu doar glumea… sau nu glumea? Aceasta e întrebarea. Și poate că astfel s-au întrebat și somitățiile de la acea vreme. Bă, dacă ăsta nu glumește? Dacă e serios în critica lui caustică la adresa lucrărillor noastre? La adresa criticii noastre? Pare greu de crezut, dar intelectualii de la acea vreme au început să se teamă de Ionescu, până acolo încât Camil Petrescu face tot posibilul să nu-i mai fie publicate scrierile la nicio editură, cu precădere cele care îl vizau pe el, Camil Petrescu, instituția. Critica pe care Ionescu o făcea culturii române în general, și anumitor literați în particular, nu se asemăna deloc cu critica de salon, cea oficială și acceptată. Pe vremea aceea existau anumite personalități de care nu te puteai lua, căci riscai astfel să îți pierzi capul, să nu mai poți să publici la nicio editură, și alte neplăceri profesionale. Cultura era atunci, mai mult ca oricând, un câmp de război; cei consacrați erau intangibili și ridicați pe piedestal, în timp ce restul erau carne de tun, adică nu contau. Ionescu însă schimbă paradigma.

Sunt convins de inutilitatea criticei literare, după cum sunt convins de lipsa de semnificație metafizică a literaturii.

Cu Ionescu însă era ceva ciudat, pe el nu îl puteai ghicii, în articolele sale nu îți puteai da seama dacă vorbește serios sau glumește. De multe ori se contrazicea singur, dar asta nu făcea decât să sporească și mai mult nedumerirea celorlalți. Din frica de moarte Ionescu capătă un curaj formidabil, probabil că această teamă era un fel de combustibil pentru el. Ce poți să pierzi? pare că se întreba Ionescu atunci când sărea la beregata criticilor deși avea numai 23 de ani. În viziunea lui, viața nu putea stârni decât amuzamentul, dar nu la modul superfluu, ci pornit dintr-o profundă introspecție. Omul caută să dea sens vieții, aceasta e menirea lui, și niciodată nu și-o duce până la capăt. Ionescu vedea în această muncă de Sisif exact ceea ce era, o muncă de Sisif și nimic mai mult, care, pe de o parte te poate pune pe gânduri și îți poate da o stare de disconfort și incertitudine, pe de altă parte te poate face să râzi cu gura până la urechi. De preferat ar fi să râdem cu gura până la urechi.

Prietenul meu Zed se mira că, la vârsta mea, când mai am patruzeci de ani de viață înainte, mă tem de moarte, cu atâtea accente patologice. Îmi dădea un sfat și exemplul lui de trăi în prezent. Nu am putut niciodată pricepe această mințire generală.

Adversar teribil al formelor clasice de expresie artistică, fie în arta, fie în literatură, Ionescu elogiază Jurnalul ca singura formă în care omul trebuie să își exprime stările sufletești, și aceasta pentru că este cel mai sincer. Un Jurnal are întotdeauna un caracter pur personal, și se presupune că nu e destinat publicului. Nefiind destinat celorlalți, dispare de la bun început din conținutul său fabulația. Deci avem o literatură mult mai sinceră, mai adevărată, care nu se inspiră din tipare gata făcute, ci privește viața așa cum e ea, banală, absurdă, adevărată. Mai târziu, Ionescu se dezice și de jurnal, și pune pe foc întregul edificiu literar al culturii române, spunând că scriitorul român nu face decât să-i copieze prost pe marii clasici ai literaturii franceze – Chateaubriand, Emille Zola, Marcel Proust, Balzac și așa mai departe.

Găsesc jignitor, dimpotrivă, spiritul nostru de sclavi: această față veșnic întoarsă modelelor străine.

Această lipsă de originalitate a culturii române interbelice îl determină pe Ionescu să caute pentru viitoarele sale scrieri, în special pentru piesele de teatru, alte surse de inspirație, în afara celor uzuale, celor acceptate ca modele, și devenite din punctul lui de vedere deja niște stereotipuri, cum ar fi pacea interioară, exterioară, ordinea socială și alte brânzeturi. O va face cu brio când inaugrează teatrul absurdului.

Acest lucru îi schimbă viziunea și asupra esteticii, și într-un final îl face să afirme că nu există estetică, și că ceea ce face o operă interesantă sunt tocmai elementele inestetice sau anestetice. Nu trebuie uitat că pe aceeași idee au mers și avangardiștii lui Tristan Tzara imediat după Primul Război Mondial. Noile forme de expresie artistică însă nu au răzbătut în cultura română decât foarte târziu. Tocmai de aceea, atât Tristan Tzara și avangardiștii săi, cât și Eugen Ionescu, au reușit în demersul lor în străinătate; și asta ca să dăm doar două exemple, fără să îl mai menționăm pe Brâncuși, care este exemplul exemplelor în această privință.

Neliniștiții, dezaxații sunt inteligenți. Eu sunt inteligent. D-aia sunt trist, d-aia nu văd, nu înțeleg nimica.

Ionescu pleacă în Franța în 1941. În Franța au plecat și Eliade, și Cioran, și Brâncuși, și mulți alții, iar România a rămas cu timpul tot mai săracă în materie cenușie. Colac peste pupăză, după un război sângeros, peste România vin comuniștii, care nu numai că distrug politic această țară, dar o distrug moral, spiritual și artistic, iar rezultatele se văd astăzi. Timp de cincizeci de ani în România nu s-a vorbit decât despre materialismul-dialectic a lui Lenin și despre personajele epileptice ale literaturii ruse, asta ca să avem și un simulacru de cultură. Arta nu mai trebuia să exprime nimic altceva decât năzuințele poporului muncitor și lupta de clasă. Societatea multilateral dezvoltată a anihilat societetea normală la cap, care nu își va mai reveni niciodată de pe urma acestui accident cerebral și va rămâne cu traume neurologice severe. Cu mici excepții, și asta doar în poezie, care, datorită limbajului ei abstract a reușit să supraviețuiască căsăpirii sistematice de către ochiul critic al noii critici devenită cenzură, cultura, și practic sensul ei, adică libertatea de expresie, a fost anihilată.

Ar mai fi multe de spus despre Eugen Ionescu, dar mă opresc aici. Deja am depășit cele 100 de cuvinte recomandate de către experții în social media atunci când vrei ca un text să aibă succes garantat și să fie citit la fel de repede ca o notificare de pe Facebook.

Până dată viitoare, nu uitați, viața e un joc de-a râsu’ plânsu’.

Dacă am fi totuși convinși că suntem egalii tuturora, ne-am sinucide imediat. Viața este suportabilă numai prin faptul că ne disprețium semenii și că ne supraevaluăm pe noi înșine. Cunoașteți alt farmec vieții? (Eugen IonescU ). (Cu U).

 

 

 

Scurtă istorie a lui Henric al VIII-lea

Henric al VIII-lea vine pe tronul Angliei urmând-ui, evident, tatălui său, Henric al VII-lea. Spre deosebire de tatăl său, care nu era deloc popular printre cetățeni, căci obișnuia să taxeze și aerul pe care aceștia îl respirau, Henric al VIII-lea în schimb avea alte interese. Ajuns rege printr-o circumstanță, căci fratele său, Arthur, cel care moștenise de drept tronul, moare tânăr, Henric se căsătoreșe cu văduva fratelui său, Ecaterina de Aragon. Probabil, dorind să își arate puterea și curajul proaspetei sale regine, Henric pornește război împotriva dușmanilor poporului englez din toate timpurile, aceștia erau francezii. În acele vremuri medievale un bărbat își dovedea virilitatea prin numărul de bătălii în care luptase și capetele pe care le tăiase.

Henric, în tinerețea lui, era un bărbat bine, atletic, iscusit în mânuirea arcului lung și a spadei. Însă campania împotriva Franței a fost un eșec total și un dezastru financiar pentru Anglia. Henric își dovedea pentru prima și ultima oară incompetența în arta războiului adevărat, nu cel de paradă, ceea ce l-a făcut să își îndrepte interesele către alte domenii, mai pașnice, cum ar fi vânătoarea, turnirul sau muzica. Cum aceste domenii de activitate îi răpeau lui Henric tot timpul, și astfel nu mai putea să se ocupe și de treburile statului, însărcinează cu problemele administrative pe Lordul Thomas Wolsey.

Henric însă era un rege care se plictisea repede, avea nevoie tot timpul de lucruri care să îl preocupe; dansul, muzica, turnirul, nu mai puteau satisface meandrele tânărului rege dornic de afirmare. Cum în arta războiului eșause lamentabil, nu-i mai rămânea decât să se perfecționeze în arta amorului. De acum încolo întreaga lui existență va fi acaparată de dorința de a avea un urmaș, evident, de sex masculin. Biata Ecaterina de Aragon se supune dorinței lordului ei și rămâne însărcinată de patru ori, de fiecare dată dând naștere unor băieți. Din păcate medicina la acea vreme se rezuma la descântece, rugăciuni și ceai de pătlagină, astfel că toți cei patru potențiali urmași ai lui Henric mor în primele săptămâni de la naștere.

Văzând că regina își pierde rapid utilitatea, și fiind foarte necăjit, Henric decide să-i facă bagajele Ecaterinei, cu bilet doar dus, destinația – cea mai îndepărtată mănăstire din Anglia, nu înainte ca aceasta să mai dea naștere unui copil, de data asta o fată, Mary, care va supraviețui. Henric însă își dorea un băiat, și nu recunoaște copilul ca fiind al său, și cine putea să arate că nu are dreptate? Între timp în viața regelui apare o tânără curtezană (ea apăruse mai demult, dar acum pune piciorul în prag, și la propriu și la figurat), Anne Boleyn, care, printr-un farmec demn de un personaj feminin shakespeareian, începe, încet și sigur, să facă din inima regelui o jucărie. Mai târziu, biata Anne va cunoaște în cel mai teribil mod cu putință că nu este frumos să te joci cu inima unui rege.

Deși Ecaterina de Aragon se afla la o mănăstire uitată de lume, încă mai era soția lui Henric, încă mai era Regina Angliei. Henric știa foarte bine acest lucru, și intentează divorțul. Numai că divorțul nu era văzut bine de nimeni, inclusiv de către sfătuitorii săi, printre care se afla și Thomas Moore, autorul Utopiei, dar și Thomas Cromwell, un reputat om de stat. Dar în primul rând divorțul nu era văzut bine de biserica catolică, iar regina Ecaterina venea din Spania, o țară fundamental catolică. Papa nu i-a dat acordul regelui să divorțeze, astfel că Henric a decis să își ia destinul în propriile mâini. Nu avea nevoie de papaliate, el era Regele Angliei! Și în fond, Papa era la mii de mile depărtare. Dacă Papa nu îi dă acordul pentru divorț, atunci își va da singur acordul. Henric forțează cardinalii să îl recunoască drept conducătorul Bisericii Anglicane. Aceștia nu aveau de ales, vorba aceea, unui cap de cardinal îi șade bine la locul lui, nu într-o găleată. Mai încăpățânat a fost episcopul John Fisher, care, pentru îndârjirea lui, a fost trecut la cele sfinte.

După un an Henric îl numește episcop pe Thomas Cranmer, care, într-un final, îi oficializaează divorțul de Ecaterina de Aragon; judecarea cazului s-a făcut în lipsa reginei (pe atunci nu exista viciu de procedură). A doua zi, Anne Boleyn era încoronată Regină a Angliei. Iată cum această curtezană necunoscută reușește prin mijloace proprii să ajungă regina tuturor englezilor. Această întreagă mascaradă nu era văzută cu ochi buni de Thomas Moore, care nu de puține ori își manifestă dezacordul. Regele însă îl stimează pe Moore, căci îi fusese alături de la începutul domniei. Mai puțin stimat era acesta de către Anne Boleyn și Thomas Cromwell, care pun la cale un complot. Mintea daibolică a lui Anne Boleyn iese la iveală, și cu ajutorul lordului Cromwell, țese o serie de intrigi care într-un final conduc la condamnarea lui Moore. Adus în fața unui complet de judecată care știa ce are de făcut, Moore primește verdictul în mai puțin de 15 minute, acesta era – pedeapsa capitală pentru trădare, lipsă de loialitate și nerecunoaștera lui Henric drept capul Bisericii Catolice Engleze. Henric era, ce-i drept, cam sceptic dacă într-adevăr Moore se face vinovat de toate aceste acuzații, dar nu putea să-i refuze reginei sale plăcerea. Cine e împotriva reginei mele este împotriva mea! Sărmanul Thomas Moore este decapitat în piața publică în 1535, și după 500 de ani, englezii, simțindu-se cu conștiința încărcată, și ca un act de reconciliere, îl canonizează.

Din păcate, ca mulți alți regi, Henric nu a avut noroc în dragoste, și Anne Boleyn nu a putut să-i ofere un urmaș, ea dând naștere unei fete, Elizabeth. Henric era tare nemulțumit de regina lui. Timp de trei ani Anne Boleyn nu numai că nu a dat naștere unui urmaș de sex masculin, dar nu a mai dat naștere deloc. Ce poți să faci cu o femeie stearpă? se întreba Henric. Să o decapitezi, îi răspunse conștiința diavolească. Copacul care nu face rod trebuie tăiat, scrie și în Biblie. Zis și făcut. După ce i-a înscenat un proces în care o acuza de adulter, Henric o întemnițează pe Anne Boleyn în celebrul Turn al Londrei, după care, fără resentimente, o lasă pe mâna celui mai experimentat călău (măcar atât putea face), acesta îi retează capul, în piața publică, dintr-o singură lovitură, spre deliciul spectatorilor. What goes around, comes around, spune o vorbă englezească. Anne Boleyn era decapitată pe același eșafod pe care fusese decapitat și Thomas Moore. Se făcuse dreptate.

După câteva zile de doliu, dar nu prea multe, Henric se căsătorește cu Jane Seymour, care, ce ironie, fusese buna prietenă a Annei Boleyn. Dar când un rege te cheamă să îți faci datoria față de țară și să îi oferi un urmaș, ce poți face decât să te supui? Până la urmă, viii cu viii, morții cu morții. După 9 luni Jane dă naștere în sfârșit unui băiat, Edward. Din păcate (doar pentru ea) Jane moare la scurt timp după naștere; descântecele, rugăciunile și ceaiul de pătlagină nu au fost folositoare nici de data aceasta. Acum Henric avea un urmaș dar nu avea o soție, iar un monarh fără soție e ca berea Guinness fără alune. Regele nostru pornește imediat în căutarea unei soții care să-i devină regină.

În 1539 Henric își găsește iubirea peste mări și țări, tocmai în Germania, Anne de Cleves îi devine soție. Ce păcat că nici după un an de al căsătorie Henric începe să o găsească pe Anne foarte plictisitoare. Probabil asta era o caracteristică a poporului german încă de pe atunci, care e mult prea serios și prea puțin dornic de a se destinde. Nu v-am zis că Henric se plictisea repede? semn că în mintea lui nu își găsea locul prea multă deșteptăciune. Omul care nu are nimic în minte se plictisește repede, și caută tot timpul compania celorlalți, în timp ce omul cu o minte strălucită își este sieși suficient și caută mai degrabă solitudinea, spunea Schopenhauer într-un aforism. Dar Schopenhauer era un frustrat și nu trebuie să-l băgăm în seamă.

Așadar, Henric, mort de plictiseală, divorțează de Anne de Cleves după numai un an. Nu același lucru l-a făcut cu următoarea sa soție, Catherine Howard. Aceasta devine regină în 1540 și este decapitată doi ani mai târziu pentru aceeași vină pentru care fusese decapitată și Anne Boleyn, adulter. Sărmanul Henric, a avut parte numai de femei infidele. Ultima regină a lui Henric, cea cu numărul șase, a fost Catherine Parr. Ea a fost ceva mai norocoasă și a reușit să-i supraviețuiască lui Henric, pentru că acesta moare în 1547 în palatul Whitehall, fără să aibă ocazia de a o pune pe eșafod și pe Catherine, pentru te miri ce vină închipuită.

Spre sfârșitul vieții, din bărbatul atletic și viril ce fusese odată, Henric s-a transformat în ceva hidos, un trup inert, țintuit la pat, cântărind peste o sută de kilograme și plin de ulcerații; cam cum arată în zilele noastre un american îndopat cu fast-food. Henric al VIII-lea rămâne în istoria monarhiei engleze drept un rege desfrânat, eretic, având mai degrabă înclinații către pasiuni mistuitoare decât către conducerea țării. A lăsat moștenire un stat instabil social, politic și religios. După moartea lui, copiii săi, fete și băieți (nimeni nu mai știe exact câți a avut și nici care erau ai lui) au dus o luptă sângeroasă pentru putere. Un adevărat război religios s-a purtat în anii ce au urmat, lupta fiind dată între simpatizanții bisericii catolice și cei ai bisericii protestante, de parcă fiecare biserică slujea unui alt Dumnezeu. În final protestanții au ieșit învingători, ceea ce a dus la consolidarea Bisericii Anglicane și la independența ei față de autoritatea papală. Și când te gândești că totul a pornit de la un divorț. Aceasta a fost scurta istorie a lui Henric al VIII-lea, istorie de care se leagă inevitabil și existența Bisericii Anglicane.

 

Ultimele cugetări ale verii

Mi s-a reproșat faptul că filozofez prost. Ei bine, dacă filozofez atât de prost, precum sunt și eu conștient că o fac, aceasta este o consecință a degradării gândirii speculative din secolul în care trăim, a lipsei de filozofi și filozofie pe piața de capital intelectual, a lipsei cărților și studiilor de filozofie contemporană, și așa mai departe. Cum să filozofezi altfel decât prost, superficial și banal, când nu s-a mai scris o carte de filozofie autentică de jumătate de secol? Filozofia în secolul XXI încă se mai ocupă de aceleași probleme care îl frământau și pe Platon. Nu-i de mirare că azi o considerăm vetustă. Sau poate că filozofia nu este în fond decât o veșnică revenire, o veșnică întoarcere. Problema omului ca om nu se va epuiza niciodată. (Hegel, Noica, și un pedant care a scris aceste rânduri neadevărate).

*

Lucrurile cele mai evidente, cele mai lipsite de importanță, cele pe care contăm în modul cel mai obișnuit, trebuie să trezească în om marile întrebări. De exemplu, apeși pe întrerupător și se aprinde lumina. Nici măcar un moment nu te-ai gândit ce este și de unde vine lumina aceasta. Aprinzi televizorul și ești distrat, dar nici măcar un moment nu te-ai gândit ce este această imagine și cum ajunge ea la tine în sufragerie. În schimb te rogi la Dumnezeu și rugăciunea îți este ascultată. Deodată înțelegi cum funcționează acest întreg mecanism religios și metafizic. Omul îl înțelege mai bine pe Dumnezeu, deși nu știe cine e și nici nu îl poate vedea, decât înțelege tehnologia, deși de aceasta se folosește în fiecare moment. (Oscilând între tentațiile joase ale materiei și chemările extatice ale spiritului).

*

Am avut o criză existențială în Muzeul Literaturii Române. Văzând atâtea personalități culturale la un loc, am răbufnit – scoateți-mă de aici, e prea multă moarte! Unde s-au dus oamenii ăștia? Au mai rămas doar literele din ei, litere și manuscrise. Și pot spune că ei au fost norocoși, pentru că din noi, restul, masa de oameni fără niciun orizont spiritual, nu va mai rămâne nimic, doar cenușă. Mi-e teamă că o să mor și o să ajung la muzeu, spunea Gellu Naum. Mie îmi e teamă că o să mor și nu știu unde o să ajung. Cel puțin Gellu Naum avea un fel certitudine, și ce bine a intuit, puteți să mergeți să îl vizitați, e împăiat ca un animal de pradă la Muzeul Literaturii Române. (Dicton – scriu deci mă vindec. Dar de moarte nu se vindecă nimeni).

*

Picioarele femeii – coloanele unui templu de rugăciune. Numai pentru afirmația aceasta merită să citești toată opera lui Ion Minulescu. (Sper să nu mă luați în serios, trebuie să aveți și altceva mai bun de făcut, de exemplu un templu de rugăciune adevărat, din cărămidă, sau o Catedrală a Mântuirii Neamului din aur).

*

Barbaria specializării – cu cât un om este mai sepecializat, cu atât știe să facă un lucru foarte bine, ceea ce aparent nu poate fi decât bine pentru productivitatea la locul de muncă. Dar cu cât face un singur lucru bine, cu atât mai mult munca lui va putea fi înlocuită la un moment dat de o mașină, deoarece mașinile pentru asta sunt programate, să facă un singur lucru foarte bine. Defapt, nu despre înlocuirea omului cu o mașină este vorba, ci despre transformarea omului într-o mașină, astfel costurile sunt mult mai reduse. (Omul Sielaff bate la ușă, să nu-i deschideți, dar eu cred că deja a intrat în casă).

*

Îmi e teamă că o să îmbătrânesc și o să mă transform într-un vânător de scaune prin tramvaie și autobuze. Voi teroriza astfel toți elevii de gimnaziu și liceu, care îmi vor ceda locul nu din respect pentru senectute, ci din repugnă pentru naftalină. Iată teama mea cea mai mare. Ferește-mă doamne de acest supliciu. (În loc de încheiere, cu scuzele de rigoare).


my photo