De la imperialismul culturii generale la dictatura culturii de specialitate

Deși pare greu de crezut, noi, astăzi, în anul 2020, secolul 21, trăim într-o dictatură. Ea nu este o dictatură clasică, pentru că nu este una politică, chiar dacă ea se manifestă prin intermediul politicului și este susținută de către factorul politic, ci este vorba despre o dictatură a științei, o dictatură a cunoașterii, o dictatură a culturii de specialitate. Cine ar fi crezut că oamenii pot fi supuși într-o manieră totalitară unor idei de natură științifică, unor tehnicieni care sunt pregătiți foarte bine într-un anumit domeniu al cunoașterii, dar cărora le lipsesc cu desăvârșire o privire de ansamblu asupra culturii în genere? În definitiv, cine ar fi crezut că omul ar putea fi vreodată supus cunoașterii, și că tocmai datorită acesteia își va pierde libertatea și drepturile fundamentale? Iată că se prefigurează un paradox al lumii și al vremurilor noi în care trăim. Făcând o mică digresiune, și analizând cunoașterea din punct de vedere al exegezei creștine, mitul adamic, în care primul om cade în păcat ispitit de diavol (diavol care reprezintă în fond însăși cunoașterea – dacă veți mânca din copacul interzis, veți cunoaște binele și răul, deci veți căpăta știință) ne spune că, din contră, cunoașterea nu a oferit omului libertatea, ci moartea și alungarea din rai, alături de o viață pe care trebuie să și-o câștige în fiecare zi cu sudoarea frunții. Deci, cunoașterea oare ne eliberează sau ne înlănțuie? Pe Adam l-a înlănțuit. Dar despre ce fel de cunoaștere vorbim? La această întrebare a căutat răspuns și marele nostru poet și filozof, Lucian Blaga. El vede două tipuri de cunoaștere specific umană – cunoașterea luciferică, și cunoașterea paradisiacă. Cunoașterea luciferică este acea cunoaștere ispititoare, diavolească, care vrea să se ridice până la tronul dumnezeirii, vrând să îl cunoască însuși pe Dumnezeu, sau poate chiar să îl detroneze, precum Lucifer (asemănarea cu știința modernă nu este întâmplătoare, pentru că omul care se vrea a fi asemeni lui Dumnezeu nu este o idee străină vremurilor noastre). Pe de altă parte, cunoașterea paradisiacă este acea cunoaștere edenică, de dinaintea căderii în păcat, în care omul era spirit pur, și în care toate se aflau dincolo de bine și de rău și în a căror rânduială omul nu intervenea. Cunoașterea luciferică vrea să se apropie de Dumnezeu, dar cu scopul de a-l detrona, ea strică rânduiala naturii pentru a o folosi după bunul plac, în timp ce cunoașterea paradisiacă înseamnă apropierea de Dumnezeu în gând curat și înțelegerea rostului și rânduielilor lumii, adică a Creației.

Revenind la cultura de specialitate, ea nu este nimic altceva decât o cultură a specializării tehnice, a ideilor utile exclusiv în plan practic, idei care au ajuns să domine întreaga lume. Cum s-a întâmplat asta? Cum s-a întâmplat ca lumea de azi să fie condusă în totalitate de cunoașterea luciferică, în timp ce cunoașterea paradisiacă să fi dispărut cu totul?

Cunoașterea luciferică este acea cunoaștere de tip riguros științifică a zilelor noastre, cunoaștere care nu își mai re-cunoaște nicio limită. Este o cunoaștere rece, mecanicistă, o cunoaștere a datelor tehnice, din care lipsește cu desăvârșire factorul uman. Omul este redus la stadiul de observator al fenomenelor. O lume pur obiectivă, precisă, fără eroare, pe alocuri dogmatică, care ucide sistematic spiritul liber, o lume a monologului, nu a dialogului. Pe de altă parte cunoașterea paradisiacă o putem asemăna culturii umaniste, adică o cunoaștere a lumii prin intermediul poeziei, artei, literaturii și a filozofiei, domenii care sunt cu mult mai apropiate sufletului uman decât științele așa zis pozitive.

Înainte de a avea științe speciale, lumea a cunoscut o cultură generală, adică o mare cultură în care era cuprinsă întreaga cunoaștere umană de al acea vreme. În interiorul acelei culturi generale se aflau, în potențial, viitoarele culturi speciale. Prima mare știință a omenirii au dat-o lumii grecii antici, și purta numele de Filozofie. În interiorul acesteia se regăseau toate domeniile de interes cultural ale omului – de la fizică până la matematică, de la poezie până la muzică, de la artă până la logică, și așa mai departe. Mai târziu, din acest mare corp cultural  general, s-au desprins științele speciale. Matematica a devenit o știință de sine stătătoare, la fel ca și fizica, biologia, logica, și așa mai departe. De ce s-a întâmplat asta? Pentru că oamenii, pe lângă faptul că se mirau (mirarea fiind una dintre condițiile principale pentru dezvoltarea culturii și a științelor) – orice cunoaștere începe de la o uimire, spunea Aristotel – au învățat să pună și întrebari tot mai specifice. Și astfel, încercând să răspundă la întrebări tot mai exacte, pe domenii bine definite, filozofii au devenit specialiști în diferite domenii. Făcând asta, s-au depărtat tot mai mult de corpul culturii generale. Au apărut astfel idei speciale și idei generale. Filozofii s-au transformat în oameni de știință, în specialiști. A fost acesta un câștig? Fără îndoială, a fost un mare câștig. Dar întrebarea care se pune este următoarea – ce se pierde când ceva se câștigă? Și dacă ar fi să răspundem la această întrebare, am ajunge la concluzia că prin câștigul în specializare, în idei speciale, s-a pierdut din cultura generală și din ideile generale. Cultura generală a început treptat să fie dată la o parte, ba chiar să fie văzută cu scepticism. Cultura generală ba chiar a ajuns să fie sinonimă cu diletantismul. Cel care posedă cultură generală este acel om care are cunoștințe puține din multe domenii, și tocmai de aceea el nu trebuie băgat prea mult în seamă. Această mentalitate este însă complet eronată, căci daca ar fi să analizăm obiectiv, vom vedea că fără o cultură generală nu poate exista nicio cultură de specialitate. Cel care vrea să se specializeze într-un domeniu, pentru a fi cu adevărat un bun specialist, trebuie mai întâi să fi cercetat cultura în genere, să aibă, deci, o cultură generală, o bază de pornire.

Problema în zilele noastre este că specialiștii sar în mod flagrant niște etape esențiale în procesul de specializare. Cei mai mulți dintre aceștia nu au o cultură generală, nu cunosc idei generale, sunt, după cum spunea Friedrich Nietzsche citat de către H.R Patapievici în cartea sa Idei și blocaje, niște cretini educați sau niște idioți savanți. Înainte de vreme, să ai o cultură generală reprezenta cel mai înalt grad de cunoaștere, era vremea infloririi culturii umaniste. Odată cu decăderea ei locul a fost luat de către culturile de specialitate iar cei care le practică s-au închis în îngustimea orgolioasă a unei singure specializări ca într-o peșteră (H.R. Pataievici, Idei și blocaje, p. 144). Așa se face că astăzi avem ceea ce Malraux numea, intelectuali lipsiți de cultură. Și nu mare mi-a fost mirarea să vad cu ochii mei acest model paideic în cultura contemporană, când, la emisiunea Eugeniei Vodă, Profesioniștii, a fost invitat unul dintre cei mai luminați matematicieni ai României (pe atunci un tânăr cu un potențial extraordinar). Acesta avea o cultură de specialitate extraordinară, mânca matematică pe pâine, dar în schimb avea carențe incredibile la celelalte domenii ale culturii. Acest tânăr matematician nu citise în viața lui o carte de literatură, era, în ceea ce privește cultura umanistă, un cretin. Putea fi numit acesta un intelectual? Era el un om inteligent? Fără doar și poate, dar excela într-un singur domeniu, ceea ce îl făcea în multe privințe un inadaptat la tot ceea ce înseamnă cultură umanistă. El nu avea o cultură generală, pentru că sărise această etapă esențială pentru o dezvoltare armonioasă a minții. În schimb acest tânăr era o unealtă cât se poate de utilă pentru marile universități occidentale care au o nevoie nesățioasă de specialiști. Acest tânăr ar fi fost la fel de util chiar dacă nu ar fi știut alfabetul, atâta timp cât se pricepe de minune la cifre și calcule.

Astăzi trăim într-o societate a tehnicii, în care totul trebuie să fie cunoaștere precisă, iar rezultatele nu mai sunt analizate decât din punct de vedere al utilității practice și de moment. Într-o astfel de societate intelectualul de formație clasică, umanistul, nu își mai găsește locul, el a fost înghițit de această mașinărie a specializării. De fiecare dată când își spune punctul de vedere este pus la colț atât de către casta specialiștilor, care detestă cu toată ființa lor tot ceea ce înseamnă cultură generală, cât și de opinia publică, care se află în spatele specialiștilor precum niște bodyguarzi – specialiștii sunt eroi, nespecialiștii sunt dușmanii poporului. Astăzi nu ți se mai perimte să ai opinii sau păreri pe un anumit domeniu, decât dacă ești specialist. În caz contrar, ești admonestat, jignit, și privit cu ură și resentiment. Aceasta este politica dictatorială a culturii de specialitate.

Într-o bună rânduială a culturii, specialistul nu rămâne ghetoizat în propria specialitate. (Ibidem, p. 137)

Într-o cultură bine rânduită există întrebări care ne privesc pe toți, iar aceste întrebări sunt cuprinse în cultura generală. Prin eliminarea culturii generale, nu mai rămân decât întrebările speciale, care nu pot fi puse decât de specialiști și la care nu pot răspunde decât specialiștii. Cu alte cuvinte, în spatele ușilor închise ale marilor laboratoare științifice, se joacă un joc la care doar specialiștii au acces. După ce jocul se termină, aceștia ies în fața publicului cu rezultatul obținut. Nespecialiștii fie acceptă rezultatul jocului, fie nu. Dacă acceptă, fără să știe prea multe detalii despre cum s-a desfășurat partida, atunci fac parte din mainstream, adică sunt în asentimentul majorității. În schimb dacă nespecialistul nu acceptă rezultatul jocului, și nu aderă la ideile specialiștilor, va fi privit cu suspiciune și considerat reacționar, sau de modă veche, pentru că nu crede în știință. De regulă, incultul aderă cu ochii închiși la tot ce înseamnă știință și descoperire științifică. Paradoxal, incultul este cel mai mare apărător al științelor exacte și al specialiștilor. Asta în timp ce omul cu o cultură generală decentă va fi cel sceptic, va fi cel care va pune întrebările incomode. Pentru societatea științifică în care trăim, este de preferat ca publicul țintă al acesteia să fie alcătuit din inculți, din oameni fără niciun fel de cultură, pentru că aceștia aderă cel mai ușor la acele idei speciale de care nu au habar, despre care află nu prin studiu aprofundat, nu prin lectură de carte, ci prin intermediul mass-media, si nu pun niciodată întrebări. Aceștia își spun în sinea lor – eu nu sunt specialist, deci specialiștii știu cu siguranță mai bine decât mine, pentru că sunt specialiști, și atunci eu le voi da dreptate indiferent de situație, pentru că mie îmi lipsesc contrargumentele și întrebările relevante. Și astfel specialiștii, nemaiavând niciun adversar, ajung să își asculte doar sunetul propriei voci. Or, fără dialog, chiar și într-o cultură de specialitate, nu poate exista progres și adevăr.

După ce își elimină toți adversarii (în speță după ce elimină cultura generală), specialistul se înconjoară, precum un dictator, doar de inculți, de oameni care nu au capacitatea intelectuală de a le pune sub semnul întrebării raționamentele. Ei ajung astfel să fie doar aprobați în orice decizie. Cel mai bun exemplu este ceea ce se întâmplă astăzi cu această așa zisă pandemie mondială. Toți adversarii specialiștilor au fost reduși la tăcere (chiar și acei puțini specialiști care aveau altă părere decât majoritatea specialiștilor) astfel încât, prin intermediul statului să se audă decât o singură voce. Oricine are o părere diferită cu privire la evenimentele actuale este cenzurat, sau în cel mai bun caz este admonestat public și arătat cu degetul drept conspiraționist, apoi este lăsat pentru a fi linșat de către opinia publică, adică de către mase. Specialiștii dețin adevărul absolut, și nu mai există nimeni care să spună altfel. Iată totalitarismul și dictatura în cea mai splendidă reprezentare din ultimii 50 de ani.

Astfel, omul de rând este eliminat din preocupările culturale și științifice pentru că nu i se mai permite să pună întrebări sau să aibă opinii. Dacă nu ești specialist nu trebuie decât să taci și să asculți, și eventual să fii de acord în totalitate cu tot ce se discută la nivel înalt. Cultura de specialitate a ucis cultura generală. Copilul și-a ucis părintele, ucenicul s-a întors împotriva maestrului.

Dacă în Grecia antică, și mai târziu, cultura generală era imperială, astăzi cultura generală aproape că a dispărut cu totul, lăsând loc unei dictaturi a culturii de specialitate. Astăzi nu mai există oameni cu cultură generală, ci doar specialiști și inculți. Iar inculții, pentru a nu părea ceea ce sunt, se raliază ideilor specialiștilor și distrug orice manifestare a culturii generale. Ignarii sunt principalii dușmani ai culturii generale, pentru că ei sunt și cei mai vocali. Ei sunt primii care vociferează atunci când o idee generală atentează la piedestalul unei idei speciale. Bunăoară cazul medicinii. Astăzi, în aceste vreumri teribile în care trăim, medicii au devenit peste noapte din unele dintre cele mai corupte și lipsite de etică personaje, adevărați eroi. Astăzi medicii sunt eroi, pentru că ideile lor speciale vor salva lumea de la distrugere. Aceasta este ipoteza pe care se bate monedă de atâta timp. Astăzi până și politicienii au căpătat o aură de sfințenie deasupra capului pentru că oferă securitate populației prin măsurile luate. Oare am uitat peste noapte că acești politicieni au distrus sistematic o țară întreagă, prin furt, corupție, minciună, și alte virtuți?!

De ce se întâmplă acest dereglaj? Din punct de vedere cultural răspunsul este cât se poate de simplu – pentru că nu mai există cultură generală, pentru că societatea este alcătuită pe de o parte, și într-o mică măsură, din specialiști (adică cretini educați sau intelectuali lipsiți de cultură) iar pe de altă parte, și într-o proporție covârșitoare, din inculți adică din idioți utili.

Iar problema specializării în cultură, fie că vorbim de cultura tehnică sau de altă natură (deși tehnica este cea care guvernează astăzi lumea), este că cel care o practică consideră că ea este totul, că specializarea în care el se află, și cultura de specialitate în general, este mai presus decât orice. Și asta face gândirea totalitară, ideologică, dogmatică; când te afli într-o idee specială și crezi că e este totul. Or, nici cultura specială și nici cea generală nu sunt totul, dar fac ca totul să fie cu putință (H.R Patapievici, Idei și blocaje).

Pentru o bună rânduială în cultură avem nevoie de oameni inteligenți, general educați, care să aibă interese cognitive și dincolo de specificul profesiunii lor, după cum bine remarca același H.R. Patapievici. Pentru că oricât am nega acest aspect, există în orice specialitate atât probleme care pot fi înțelese numai de specialist cât și probleme esențial comune atât specialistului cât și nespecialistului.

Mă întreb oare când se va mai naște în România un medic precum Sergiu Al-George? Un medic care pe lângă specialitatea sa, se preocupa în paralel și în timpul liber de literatură, muzică, teatru, limbi străine și studii de sanscrită.

Astăzi tipologia medicului este una cât se poate de săracă – nu cunoaște decât un singur domeniu, dintr-o specializare mai mare, și de multe ori nu excelează nici măcar în acel domeniu. Este incapabil să facă relații și conexiuni între afecțiuni sau să privească problema din ansamblu, din afara specializării sale. Nu-i de mirare că astăzi medicina, pe lângă faptul că vindeca mai mulți oameni ca niciodată, în același timp și ucide mai mult ca niciodată. Doar în SUA, a treia cauză de deces după cancer și boli de inimă este malpraxisul, și asta spune multe. Ferește-ne, Doamne, de specialiști.

Da, într-adevăr, nu putem nega faptul că este nevoie de o diviziune a specializării în toate domeniile culturii, fie umaniste sau tehnice. Dar aceste diviziuni trebuie să conlucreze între ele, iar cultura de specialitate, ca și creație a culturii generale, nu trebuie să se desprindă niciodată de aceasta din urmă, pentru că altfel vom avea o pseudocultură de specialitate. Cultura generală este și trebuie să rămână centrul întregului edificiu cultural al omenirii. Din ea se desprind toate marile și micile specializări. Renegând-o vom avea o societate gregară și săracă în materie cenușie – fără cultura comună, culturile specializate își pierd și umanitatea și inteligibilitatea – fără culturi speciale, cultura comună își pierde substanța. (Ibidem, p. 119).

Nu înțeleg de ce în țara noastră se dorește de ceva timp schimbarea modelului pedagogic în școli. Se spune că elevilor li se predau materii și noțiuni de care nu vor avea niciodată nevoie în viață, astfel că împrumutăm sisteme educaționale din iluminatul occident, unde elevul învață ce vrea, când vrea și cât vrea. În aceste sisteme se predă modelul specializării încă de le cele mai fragede vârste. Un elev va învăța doar ce îi place pe întregul ciclu de învățământ. Acest lucru se spune că va crește performanța. Foarte bine. Dar cum rămâne cu cultura generală? Dacă elevul se întreabă de ce i se predă istorie și literatură, când el ar vrea să devină matematician, trebuie să i se răspundă că astfel va căpăta cultură generală, iar cultura generală este fundația de bază a unei construcții educațioanle solide. Te poți specializa în orice domeniu vrei, dar mai întâi îți trebuie cultură generală. Rămâne la latitudinea elevului dacă vrea să devină un cretin specializat sau un om cu un intelect armonios dezvoltat.

Cultura generală este asemuită de către H.R. Patapievici în studiul său citat mai sus, cu filozofia. Pentru că din corpul filozofiei s-au desprins de-a lungul timpului toate științele speciale. Astăzi, filozofia aproape că a dispărut, și asta înseamnă că a dispărut și cultura generală. La început exista filozofia, adică o cultură generală, o știință despre tot. Astăzi nu mai există decât vocea specialiștilor și vocea statului atotputernic, iar în subsidiar o cultură de periferie, lipsită de fertilitate, care produce pe zi ce trece oameni tot mai proști, cu valori complet răsturnate față de idealul cultural grecesc și creștin, care până la urmă au oferit lumii ceea ce astăzi numim civilizație.

Astăzi occidentul nu mai are cultură generală, iar noul spirit public (pentru că ideea marxistă a omului nou a reapărut pe buzele tuturor postmoderniștilor), are cultul specializării și manifestă numai dispreț pragmatic pentru umanismul tradițional. Ca atare, în cultura publică occidentală de azi funcția culturii generale tinde să fie desființată, deoarece logica tehnico-economică care lucrează în ea tinde să tehnicizeze orice, inclusiv lucrurile care nu se pot tehniciza și pe care, dacă încerci să o faci cu forța, le ucizi. (Ibidem, p. 142). Dacă tehnica devine suverană, atunci cultura se pierde. Tehnica a învins. Cultura a murit. Omul l-a ucis mai întâi pe Dumnezeu, acum și-a ucis și cultura. Aceasta este epoca nihilismului către care ne îndreptăm, o epocă a marelui nimic. Într-o astfel de societate, tot ce ține de logica trupului va prospera, în schimb ce îi rămâne sufletului se va ofili prin asfixere și va amuți. (H.R Patapievici, Idei și blocaje, editura Humanitas, pp. 143-144).


fotografie de copertă – Jack Davidson

Despre o retorică a resentimentului. Scrisoare către Anca.

Aș vrea să spun, în lumina evenimentelor recente, că unele scrieri ale mele apar în același loc cu scrieri ale unor oameni ale căror convingeri politice NU le împărtășesc. Nu îmi vine să cred că nu numai că suntem ok cu legionarii (și chiar cu cei mai răi dintre ei) dar ne și declarăm admirația public. Poate este și vina mea, pentru că vreau ca oamenii să vadă ce scriu, așa prost cum o fi, că m-am trezit în acea companie. Nu mă așteptam. Poate nu e momentul să spunem că nu ne pasă de orientarea politică. Mulți nu au luxul ăsta. Se pare că în România anului 2020 antisemitismul încă este perfect ok. Rasismul și homofobia nici nu mai spun. Eu a trebuit să muncesc foarte mult cu mine ca să mă dezvăț de idei preconcepute și cred cu tărie că mulți oameni au posibilitatea de a face asta. Dar nu vor. Zic că vrei să îi speli pe creieri, să le iei boii de la bicicletă… Nu știu ce să fac acum. Nu mă simt deloc comod cu situația.
UPDATE: Nu vor mai fi acolo. În ziua de azi, pur și simplu nu mai poți considera că ce se întâmplă în afară nu are legătură cu tine sau că opțiunea politică nu contează. Îmi pare extrem de rău că a trebuit să fac asta. Mi s-a spus că ce scriu eu e nepublicabil, așa că mă bucuram că, am găsit, totuși un loc. Dar nu pot rămâne undeva unde admirația deschisă pentru fasciști, și încă unul care și-a bătut joc pe față de suferința unui om în chiar cartea scrisă de omul respectiv despre suferința lui, este ok. Nu este deloc ok, în primul rând la nivel uman.

Dragă Anca,

Îți scriu aceste rânduri, chiar dacă probabil nu le vei citi niciodată, pentru că nu am putut să nu îmi folosesc dreptul la replică aflând în mod indirect despre isprava ta. Rândurile de mai sus îți aparțin, și sunt pentru mine surprinzătoare, sau poate nu. Am citit și recitit textul tău, iar cuvintele cheie precum legionari, antisemitism, rasism, homofobie, fasciști, mi-au atras imediat atenția, mai ales când am aflat că mă privesc în mod direct pe mine, și indirect pe câteva dintre personalitățile de seamă ale culturii române. Nu pot să nu remarc faptul că ai folosit într-un text de mică întindere mult prea multe cuvinte grele din familia lexicală a ideologiei progresiste contemporane, ca să nu spun a ideologiei stângiste care azi face carieră, cuvinte a căror semnificație mă tem ca nu o înțelegi pe deplin. Țin să îți atrag atenția că ai intrat pe un teren cu nisipuri mișcătoare și ar fi păcat nu numai să te pierzi într-o terminologie de sorginte politică, când de fapt tu ești poet, dar și să îți irosești talentul literar cu subiecte care, din câte observ, te pasionează, dar pe care nu le stăpânești atât de bine precum stăpânești arta poetică.

Nu spun că ar fi mai bine să te rezumi la poezie, dar ar fi bine să încerci totuși să nu amesteci lucrurile și ideile. Nu amesteca poezia cu ideologia politică, și nici actul artistic în sine cu convingerile politice ale oamenilor, pentru că dacă faci asta va ieși o mare harababură, și pe deasupra vei fi foarte dezamăgită când vei afla că scriitori pe care îi apreciezi foarte mult, au avut la un moment dat convingeri politice care nu corespund cu cele pe care le ai tu azi (nu uita să iei în considerare întotdeauna contextul istoric în care s-au petrecut evenimentele, altfel vei denatura adevărul).

Îmi pare nespus de rău că tocmai din motive politice ți-ai retras poeziile de pe grup și de pe site, și cu atât mai mult regret că, în opinia ta, tocmai eu am fost cel care a pus foc pe paie datorită poemului meu „reacționar” Moartea lui Nae, și a altor cătorva poeme pe care le simpatizez din repertoriul lui Radu Gyr sau al lui Andrei Ciurunga. Menționez că nu mă voi dezice niciodată de afinitățile mele culturale și literare, indiferent care ar fi climatul politic în care trăiesc. Acum mă simt precum Geo Bogza când a publicat Poemul Invectivă. Ce ciudat.

Înainte de toate vreau să îți spun că din punct de vedere politic nu am la momentul de față nicio afinitate pentru nicio ideologie, și nici nu sunt afiliat vreunui partid politic. Pe de altă parte nu mi-am ascuns niciodată admirația pentru marile figuri ale culturii române interbelice, printre aceștia numărându-se și profesorul Nae Ionescu. Îl admir pe Nae Ionescu la fel de mult cum îl admir și pe Mircea Eliade, pe Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Petre Țuțea, și așa mai departe. Consider că aceste personalități sunt idispensabile patrimoniului cultural și spiritual român, și cine nu a citit măcar o carte scrisă de aceștia, sau nu a intrat în contact măcar cu o idee a lor, este condamnat la minorat în cultură, indiferent de cât de bine ar fi pus al punct cu cultura universală. Și referitor la profesorul Nae Ionescu, nu la omul politic sau ideologul Nae Ionescu (chiar dacă el nu a fost cu adevărat nici om politic și nici ideolog), cine ar avea ceva de reproșat acestuia? Cine se poate ridica acum în picioare și să conteste valoarea acestui om de cultură? Din punct de vedere cultural și filozofic, Nae Ionescu a fost ireproșabil. Definiția lui Nae Ionescu e aceasta – meditația metafizică mutată la nivel cotidian, sau ridicarea cotidianului la nivel filozofic, spunea Petre Țuțea, adică un adevărat Socrate mioritic. Și tot Țuțea mai spunea următorul lucru – Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă față de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic – nu-l prefer pe omul politic.

Subscriu în totalitate acestor cuvinte ale lui Petre Țuțea. Nici eu nu îl prefer pe omul politic Nae Ionescu, chiar dacă convingerile sale politice pot fi relativ ușor explicate dacă ne raportăm la contextul istoric în care s-a aflat. E foarte ușor să judecăm acum oamenii de cultură care au trăit într-o perioadă de adânci frământări sociale. Oricât am încerca nu vom putea știi în ce poziție s-au aflat și ce anume i-a determinat să aibă o anumită atitudine într-o anumită perioadă a vieții lor. Dar pe omul de cultură, pe filozoful Nae Ionescu, nu l-aș da pe niciun mare filozof al lumii. Păi Kant pe lângă Nae Ionescu, pentru mine ca român iubitor de filozofie, e la grupa pregătitoare, și nu pentru că marele Kant nu ar fi avut valoare, dar pe Kant nu vei putea să ți-l însușești niciodată, pentru că este complet alienat de cultura în care te-ai născut. Din Kant nu poți să scoți decât citate și imperative morale, va rămâne veșnic un străin, dar din Nae Ionescu scoți trupul și sufletul unei generații de gânditori care ne-au dat pentru prima dată o cultură închegată și originală, adică scoți spiritualitatea și cultura română nealterată. Nae Ionescu este inconfundabil, el stă cu tine la masă și îți spune – ce mai faci, prietene?

Și cu toatea acestea, dragă Anca, tu ajungi în finalul textului tău să afirmi sus și tare că Nae Ionescu a fost cel mai rău dintre fasciști, și și-a bătut joc de suferința unui tânăr scriitor evreu. Știm cu toții la cine faci referire. Și eu am citit romanul lui Mihail Sebastian (pe numele său real Iosif Hechter), Cum am devenit huligan, și chiar mi-a plăcut. Este un roman de tip jurnal, cu vădite influențe filozofice. Tânărul Mihail Sebastian își povestește suferințele pe care este obligat să le îndure doar pentru că este evreu în România anilor 30. Cât este literatură și cât este adevăr rămâne la latitudinea cititorului. Una peste alta, un roman interbelic foarte bun, care se diferențiază de romanul interbelic clasic în stilul impus de către Camil Petrescu. Dar spre deosebire de alți evrei din aceeași perioadă și din alte state, domnul Mihail Sebastian nu a fost supus unui regim intens de opresiune, nu a fost trimis în lagăr și nici exterminat în camerele de gazare, chiar dacă a murit în floarea vârstei. Evreii din România, încă de pe vremea regelui Carol I, au fost privilegiați și au primit naționalitatea română, ei rămânând totuși tot timpul evrei, nu români, și asta datorită particularităților lor culturale și religioase. Niciodată nu s-a pus problema exterminării lor în masă, așa cum s-a petrecut chiar în țări vecine României, de exemplu în Ungaria sau Polonia, nu mai vorbesc de Germania nazistă. Bineînțeles, anii războiului au schimbat dramatic situația acestora, dar nici măcar atunci nu s-a recurs la epurare etnică, în ciuda părerii comune care circulă astăzi, cum că în perioada antonesciană a existat în România un genocid al evreilor. Aceasta nu este decât o propagandă mizerabilă care continuă să capete adepți. Până la urmă contează de unde îți iei informația și ce cărți citești. Ce s-a întâmplat cu evreii în România în anii războiului pot spune cel mai bine chiar evreii, dar nu cei resentimentari și șovini. O bună referință pe acest subiect este Nicolae Steinhardt. Recomand.

Problema cu acest roman este următoarea – domnul Hechter, dorind ca romanul său să fie prefațat, a mers la cel care îi fusese profesor, adică la Nae Ionescu. Acesta a acceptat să prefațeze cartea, și a scris o prefață căreia cei mai mulți i-au dat o prea mare importanță. În acea prefață Nae Ionescu vorbește în termeni de exegeză și hermeneutică religioasă. Adică interpretează un fenomen spiritual, care este religia în ansamblul ei și ajunge la niște concluzii pe care unii neinițiați și tendențioși, le-au găsit pe de o parte jignitoare și instigatoare la ură antisemită, iar pe de altă parte alții le-au găsit perfect rezonabile și perfect justificabile pentru contextul istoric în care au fost scrise. Dar analizând obiectiv, această prefață care a făcut atâta agitație în epocă, nu trebuie scoasă din context și nu trebuie suprapusă cu nimic altceva. Acum se pune problema în ce calitate a scris Nae Ionescu această prefață? A fost scrisă de omul de cultură și filozoful Nae Ionescu, sau de către omul politic și ideologul Nae Ionescu? Mi se pare că ea este o împletire între cele două firi ale profesorului. Romanul lui Mihail Sebastian nu este totuși un tratat de filozofie, ci este un roman realist, dacă vrei, și atunci și prefața trebuia să țină cont de acest aspect. Și trebuie să mai ținem cont de un aspect, și anume de suferința milenară a evreilor, nu degeaba romanul lui Mihail Sebastian se mai numește și De două mii de ani. De ce trebuie să sufere Iuda? se întreabă Mihail Sebastian. Nae Ionescu îi răspunde – Iuda suferă pentru că este Iuda, cel care l-a vândut pe Hristos. Și aici intervine porblema religioasă, care nu mai este doar o problemă, ci un conflict deschis între evrei și creștini. Când spui evreu spui atât apartenența la o națiune, la o cultură, cât și apartenența la o confesiune, la o religie. Evreul nu va face niciodată diferența între naționalitatea sa și religie. Cele două se împletesc perfect la iudei. Iar acest fenomen este unic în lume. Evreu fără iudaism nu se poate. Pe când dacă spui român, asta nu te obligă în niciun fel să spui și creștin, sau ortodox. Evreii au luptat întotdeauna pentru a nu își strica sângele nobil de popor ales. Tot ce au făcut au făcut pentru a nu se amesteca cu alte neamuri, și asta din cele mai vechi timpuri. Fiind poporul ales, ei nu puteau să fie asimilați de nicio altă cultură. Și acesta este unul dintre crezurile lor. O societate închisă, arhaică, care nu are nicio rubedenie, vorba lui Nichita Stănescu, cu niciun alt popor. Și atunci, Nae Ionescu se întreba în prefața cărții, cum pot oare acești oameni atât de exclusiviști și încăpățânați, să trăiască în sânul altui popor, cu care aparent au un conflict religios milenar? Că evreii vor stăpânii pământul, nu este doar o afirmație gratuită și lipsită de semnificație, evreii încă mai cred în acest deziderat religios vechi de mii de ani. Thora, cartea sfântă a evreilor, și Talmudul, comentariul acesteia, sunt încă venerate în literă de lege. Doar la musulmani mai regăsim o astfel de venerație pentru niște precepte scrise acum mii de ani și care în mare parte sunt complet depășite de către dezvoltarea societăților.

Și acum să îți reamintesc, dragă Anca, ce spunea Nae Ionescu în prefață referitor la aceată paradigmă religioasă dintre evrei și creștini – Noi spunem – Mesia a venit. Prin întruparea Logosului, El e Hristos. Evreii au fost poporul ales, ales pentru întruparea lui Dumnezeu. Dar în momentul în care aceasta s-a întâmplat, în care el și-a împlinit misiunea deci, poporul evreu a încetat a mai fi poporul ales. Căci, e adevărat, legea cea veche era un legământ între Dumnezeu și toate neamurile pământului. În legământul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primește legea cea nouă – ales între pierzanie și mântuire. Prin urmare – sau evreii recunosc că Mesia a venit sub chipul lui Hristos, și atunci, din acest moment ei încetează de a mai fi poporul ales (sub pedepasa de a făptui cel mai mare păcat – cel al orgoliului) – sau ei contestă autenticitatea lui Hristos-Mesia, și atunci ei se refuză de la funcția lor de popor ales, aceea de a fi instrumentul lui Dumnezeu întru mântuirea lumii, păcătuind nu numai împotriva misiunii lor, dar chiar direct împotriva lui Dumnezeu. La aceasta evreii răspund statornic – Hristos a fost desigur cineva. Poate chiar un profet. Dar dacă el pretinde a fi chiar fiul lui Dumnezeu sau, în orice caz, Mesia, atunci el e un impostor. Mesia nu a venit încă. El va veni sigur, pe un cal alb, și atunci va începe și stăpânirea lui Israel asupra pământului.

Și atunci, ma întreb, cum poate un creștin să aibă o relație pașnică cu un evreu, când acesta din urmă îl consideră pe Dumnezeul celui dintâi drept un impostor? Oare un creștin practicant nu s-ar simți jignit de această remarcă? Eu unul, dacă aș fi o persoană religioasă, m-aș simții ofensat dacă cineva de altă confesiune mi-ar jigni Dumnezeul în care cred. Așa s-a întâmplat cu cei care s-au apucat acum câțiva ani să îl caricatureze pe profetul Mahomed, cunoscând foarte bine faptul că în islam este interzisă orice fel de reprezentare a acestuia sau a lui Allah. Știm cu toții ce s-a întâmplat apoi cu acei jurnaliști puși pe glume proaste.

Dar, spre norocul nostru, religia creștină este una pacifistă. Același Petre Țuțea spunea că un creștin nu poate să fie antisemit, pentru că acest lucru este pur și simplu imposibil fără ca acel creștin să nu se anuleze pe sine. Iisus Mesia a fost evreu, mergea la templu, se ruga cu ceilalți evrei, iar Hristos nu a venit pentru a înlocui legea veche evreiască, ci pentru a o împlini, pentru a împlini profețiile. Așadar, între creștin și evreu nu poate exista un conflict. Cei care au avut atitudini antisemite și au prigonit evrei, nu au fost creștini în adevăratul sens al cuvântului. Nu au avut nicio legătură cu factorul religios. Evreii au fost persecutați de către factorul politic. Nimeni nu a avut vreodată vreo problemă cu religia iudaică, iar naziștii au folosit-o drept pretext pentru genocidul comis împotriva acestora. A fost cel mai simplu mod pentru a transforma o vină individuală, a acelor evrei cu bani și bancheri, într-una comună. Principiul a fost următorul – există câțiva evrei care au pus mâna pe economia țării. Ei trebuie eliminați. Dar dat fiind faptul că evrei mai sunt și alte câteva milioane de oameni, îi vom elimina și pe ei, nu pentru că sunt bancheri, ci pur și simplu pentru că sunt evrei. Și așa s-a ajuns la antisemitism. Doar nu crezi că Hitler a fost atât de supărat pe faptul că niște evrei l-au ucis pe Iisus Hristos acum 2000 de ani, și s-a hotărât să fie el sabia dreptății? Un creștin nu va face niciodată acest lucru.

Deci, creștinul nu îl poate privi pe evreu decât cu compasiune, chiar dacă fariseii și saducheii au fost cei care l-au trimis pe Hristos la moarte. Acum însă nu știm cum îl privește evreul pe creștin. Creștinismul este o religie a iubirii aproapelui și a iertării vrăjmașului. Aceste principii sunt complet străine evreilor, viața lor morală fiind dominată de legea talionului – ochi pentru ochi, dintre pentru dinte. Creștinii i-au iertat de mult pe evrei pentru ceea ce i-au făcut Mântuitorului. În schimb evreii nu au trecut nici până în ziua de azi peste ideea că Iisus nu a fost pentru ei Mesia, ci doar un impostor sau cel mult un profet rătăcit. Și evreii încă nu au trecut peste multe aspecte din zbuciumata lor istorie, ceea ce îi face un popor anacronic. Fiind ancorați în trecut încă mai suferă și încă mai au năzuințe – cum ar fi construirea templului lui Solomon sau așteptarea Mesiei. Dar să nu uităm că evreii nu au fost nici pe departe ușă de biserică (sau de sinagogă, ca să nu supărăm pe nimeni). Și nu vorbesc aici de exterminările în masă menționate în Biblie, pe care poporul ales le înfăptuia în numele unui Dumnezeu crud și zelos împotriva tuturor populațiilor cu care se învecinau, ci mă refer la zilele noastre și la ce se întâmplă astăzi cu populația palestiniană din Israel. Oare ce se întâmplă acolo nu este un mic genocid? Palestinienii s-au trezit peste noapte, după încheierea celui de-al doilea război mondial, că țara nu le mai aparține, și că trebuie să o împartă cu niște străini care s-au întors din pribegie să își revendice un teritoriu despre care spun ei că le-a fost hărăzit de către Dumnezeul lor. Acesta a fost țelul suprem al sionismului. Sioniștii dorind dintotdeauna ca evreii să se întoarcă pe tărâmul sfânt al poporului lui Israel. Astăzi evreii nu mai sunt prigoniți, nu mai suferă, iar tărâmul făgăduinței le-a fost oferit pe tavă de către marile puteri, ca un fel de recompensă pentru suferințele îndurate în război. Si totuși…

Incapabili să coabiteze cu alte popoare, evreii recurg astăzi, la rândul lor, la epurare etnică în Palestina. Și asta pentru că un stat evreiesc trebuie să fie un stat pur și purificat de orice imixtiune a unor populații străine. În tot acest timp restul lumii închide ochii la suferințele palestinienilor, dar în schimb blamează de fiecare dată atentatele teroriste ale grupărilor paramilitare palestiniene. Și asta pentru că Israelul are în spate marile puteri, începând cu America, căreia îi furnizează aparatură militară de miliarde de dolari, în schimb poporul palestinian nu are în spate pe nimeni.

Și referitor la coabitarea evreilor cu alte popoare care îi găzduiesc, același Nae Ionescu, în aceeași blamată prefață la romanul lui Mihail Sebastian, spune așa – Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi creștine. După care lege? După legea creștină? După obișnuințele create de legea creștină? După indicațiile climatului creștin? Dacă da, atunci evreii au renunțat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au încetat de a fi poporul ales – mai mult, au încetat de a fi evrei. Nimic din toate astea nu s-au întamplat însă. Evreii continuă să fie evrei. Ce înseamnă asta? Că în mijlocul unor popoare creștine, ei își fac așeazările lăuntrice și își duc viața după o lege a lor, alta decât cea creștină, potrivnică celei creștine – operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor evreii trebuie să saboteze așezările și valorile creștine.

Acest fragment firește că trebuie înțeles în contextul istoric al României anilor 30, în care naționalismul militant era în floare, și asta pentru că lumea întreagă era ruptă în două. Ori erai naționalist, ori socialist, fiecare nefiind nimic altceva la acea vreme decât anticamerele fascismului, respectiv comunismului. România a ales atunci să fie de partea fascismului, dar nu a îmbrățișat fascismul decât într-o formă incipientă. România a fost fascistă doar din punct de vedere al alianțelor militare. Ca și orientare politică, România a fost mai bine de jumătate de secol monarhie, chiar și sub dictatura militară a lui Ion Antonescu. Deci, dacă suntem de acord că a fi evreu înseamnă mai mult decât apartenența la o naționalitate, la o cultură și la o limbă, ci presupune în mod excepțional și o confesiune, și apartenența la o credință religioasă, atunci faptul că o populație care are această particularitate trăiește în mijlocul unei populații cu care are disensiuni religioase istorice, conduce într-un final la o formă de conflict. Caracterul exclusivist al religiei iudaice o face în mod direct o religie conflictuală, iar evreii au știut dintotdeauna cum să se erijeze în victime, chiar și atunci când au fost călăi. Nu încape îndoială că evreii au suferit în al doilea război mondial mai mult decât au suferit toate popoarele lumii la momentul respectiv. Și ei au suferit dintotdeauna tocmai datorită felului lor de a fi, tocmai etosului lor imposibil de asimilat și de integrat în alte comunități. Dar nu au fost singurii. Un genocid au suferit și armenii, și africanii din Congo sub conducerea regelui Belgiei, Leopold, și amerindienii care au fost decimați de către coloniștii europeni, și maiașii și incașii uciși până la ultimul de către armatele spaniole, și așa mai departe. Nu doar evreii au fost trași prin sabie în istorie. Doar că celelalte popoare nu au știut cum să facă marketing din suferința nației lor. Evreul a fost dintotdeauna întreprinzător.

Întradevăr, holocaustul împotriva evreilor nu poate fi negat sub nicio formă, dar el trebuie să rămână opera diabolică a unui regim diabolic, iar vina nu trebuie generalizată asupra tuturor celor care au avut legături cu acel regim. Vina comună este un principiu falimentar specific regimurilor totalitare. Pentru crimele unor descreierați nu trebuie să plătească un popor întreg. Doar că evreii au speculat acest aspect foarte bine, și au făcut din această tragedie a holocaustului o carte de vizită și o marcă înregistrată, iar astăzi încă mai încearcă să arunce vina asupra tuturor celor care au fost aliații acelui regim criminal.

Așa s-a ajuns ca și România să intre în boxa acuzaților, cum că ar fi existat în țara noastră un genocid împotriva evreilor. Ceea ce este cât se poate de neadevărat. Genocidul presupune crima ridicată la nivelul politicii de stat. Acest lucru au făcut naziștii împotriva evreilor, și japonezii împotriva chinezilor în al doilea război mondial. Însă nu a făcut-o și România, care nu a asuprit niciodată o populație străină.

Mă întorc acum la cele câteva idei, din punctul meu de vedere complet eronate, expuse de tine, dragă Anca, în textul de mai sus. Am încercat să schițez cât mai sumar această problemă evreiască, din punct de vedere istoric, și asta pentru că ai adus în discuție prefața lui Nae Ionescu la romanul lui Mihail Sebastian. Sunt multe de spus, dar nu mai dezvolt subiectul. Îți recomand să citești istorie, multă istorie, din multe surse, și să faci o sinteză cu concluzii proprii.

Știm cu toții că astăzi se practică la nivel global un revizionism istoric, de care mie unul îmi este scârbă. Se dezgroapă morții pentru a fi judecați în piața publică, totul în aplauzele frenetice ale corectitudinii politice și ale noii ordini mondiale. Felicitări, veți rescrie istoria, veți face dreptate. La ce bun?

Spui în textul tău că ți se apre incredibil că azi suntem „ok” cu legionarii. Dragă Anca, mă tem că tu nu ești „ok” cu istoria. Ai ajuns la concluzia asta exhuastivă după ce eu am dedicat un poem lui Nae Ionescu, inspirat de un manuscris al lui Mircea Vulcănescu. Poemul respectiv nu are nicio trimitere la xenofobie, antisemtisim, naționalism, sau mai știu eu ce. Dar pentru că, probabil ai citit undeva, în două rânduri, că Nae Ionescu a fost legionar, ai tras concluzia pripită că orice are legatură cu Nae Ionescu are legătură și cu mișcarea legionară. Hai să îți spun ceva, un lucru interesant, care poate că îți va limpezii mintea – Nae Ionescu nu a fost niciodată legionar! El nu a fost membrul niciunui partid politic, nici măcar al Gărzii de Fier. Adeziunea sa la mișcarea legionară a fost de facto, a fost mai mult o adeziune simbolică, la fel cum a fost și cea a lui Mircea Eliade, Emil Cioran și a multor alți intelectuali români de renume. Niciunul dintre ei nu a avut carnetul de legionar în buzunar, așa cum au avut mulți oameni de cultură carnetul de membru de partid în perioada comunistă. Erau cel mult simpatizanți ai ideilor legionare, idei care veneau și din filozofia lui Nae Ionescu. În treacăt fie spus, aceste idei se pliau foarte bine pe etosul românesc. Mișcarea legionară, până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul mișcării, nu a fost o organizație de tip fascist sau nazist. Ea a avut un caracter aparte, a fost dacă vrei un naționalism construit pe principiile credinței ortodoxe și a spiritualității vieții rurale românești cu tradițiile și obiceiurile specifice. Singura lor problema a fost că se considerau mesianici, mistici, că aveau un țel măreț de îndeplinit. Ce s-a întâmplat ulterior cu mișcarea legionară nu mai are nicio legătura cu valorile ei inițiale. Și nu trebuie să uităm acest lucru dacă vrem sa înțelegem istoria, nu trunchiat, ci pe de-a-ntregul. A fost Nae Ionescu fascist, adică a fost radical de dreapta? Iată o întrebare la care a răspuns chiar profesorul, într-un articol intitulat Despre stânga și dreapta, datat 25 Iunie, 1933 – (…) Eu încerc să gândesc asupra realităților politice, pentru a delimita probleme și a găsi soluții de guvernare. Sunt de dreapta sau de stânga? Habar nu am. Deci, cruțați-mă cu aceste întrebari. Nu de alta, dar nu au niciun sens. (Nae Ionescu, Roza vânturilor, p.342)

Dar bineînțeles că antipatia ta pentru Nae Ionescu a mers mai departe, și l-ai băgat în aceeași oală și pe Radu Gyr, cel care ne-a arătat în poeziile sale cum arată comunismul din interiorul celulei, comunismul în sine fiind o mare carceră, ca de altfel orice tip de regim politic totalitar. Și mă întreb atunci, ce te împiedică, dragă Anca, să bagi în aceeași oală întreaga intelectualitate românească interbelică? Pentru că în marea lor majoritate, toți au fost simpatizanți dacă nu ai mișcării legionare, cel puțin ai ideologiei naționaliste. Ce să facem acum, dragă Anca, să îi ardem în piața publică pe Eliade, pe Cioran, pe Noica, pe Vulcănescu, pe toți elevii lui Nae Ionescu? Să îl ardem în piață și pe profesorul lui Nae, pe Rădulescu-Motru care a fost o somitate? Să mergem oare și mai departe și să îi ardem în piață pe toți brăilenii? Sau mai bine să distrugem întregul oraș Brăila, pentru că acolo s-a născut Nae Ionescu? (tot acolo s-a născut și Mihail Sebastian, ce ironie a sorții). Până unde să mergem cu vina comună? Până unde să mergem cu revanșa, cu vendetta împotriva celor pe care azi nu îi mai acceptăm ca făcând parte din istoria pe care noi vrem să o reclădim din temelii? Să nu uităm că au mai încercat și alții să facă același lucru, să rescrie istoria, și în tot acest proces au murit milioane de oameni, și au dispărut culturi…

Gestul tău de a te dezice de grupul de poezie și de a-ți retrage poemele, doar pentru că cineva din acel grup (în speță, eu) ar avea în opinia ta convingeri politice extremiste mi se pare un gest necugetat în cel mai pur sens al cuvântului („admirație deschisă pentru fasciști” încă mi se pare o afirmație foarte gravă din partea ta, nu neapărat la adresa mea, cât mai ales la adresa lui Nae Ionescu, și tocmai de aceea o voi considera o hiperobolă neinspirată, venită într-un moment de rătăcire, și asta ca să o integrăm la statutul de licență poetică, pentru că tot ești poet).

Mă tem că prejudecățile ți-au întunecat judecata, dragă Anca, și ți-au scăpat pe gură niște porumbei. Trebuia să îți acorzi mai mult timp de gândire, pentru că era evident că mai târziu vei regreta cele spuse. Ceea ce ai și făcut într-un final. Dă-i, Doamne, omului mintea cea de pe urmă! Dar totuși gestul tău se pliază perfect nebuniei generale în care trăim. Și din acest motiv nu sunt în final atât de surprins. Astăzi se dorește ca toții oamenii să îmbrățișeze adevărul unic, corectitudinea politică, neomarxismul ascuns sub paravanul dreptății sociale, libertatea de gen, rasismul ca soluție împotriva… rasismului, parafiliile și alte aberații ale gândirii contemporane ajunsă la sminteala absolută. Și toate aceste valori și credințe artificiale, create de niște cretini și expropiați ai spiritului, vorba părintelui Bartolomeu Anania, nu fac decât să îndobitocească și mai mult o populație globală și așa fără niciun reper și complet alienată. Cuvintele lui Blaise Pascal nu încetează să îmi vină în minte – unei minți dereglate, orice dereglaj i se pare perfect rezonabil.

Să auzim de bine și minte limpede!

Cultură și totalitarism

Eu cred că funcția culturii, îndatorirea culturii, atitudinea culturii, trebuie să țină seama de momentul istoric și de împrejurările reale ale momentului. (…) Într-un moment în care i se contestă omului libertatea și artei de asemenea, nu se cade, cum zice Noica, nu se cuvine, nu e bine, nu e frumos, ca artistul să pună accentul pe ideea de îngrădire și de rânduială. Nu mai e nevoie! Face o artă pleonastică și, cu sau fără voia lui, face jocul adversarului. (…) Nu e neovie când soarele strălucește pe cer să mai venim noi cu lanterna. (…) Când însă societatea e agresivă, când statul intervine și așa mult prea mult în libertatea omului și nu-i mai permite să se desfășoare în mod liber, nu este rolul adevăratului filozof să vină și să mai toarne și el apă la moară adversarului. (…) Dar în asemenea momente datoria noastră este să încurajăm libertatea, să lăsăm jocul imaginației în deplină libertate, în absolută, fantezistă, imaginativă, exuberantă și chiar exagerata ei libertate. (…) Iar într-un moment din ăsta de colectivizare, de asuprire, de intervenție, în momentele acestea să trecem de partea imaginației.

Acestea sunt cuvintele lui Nicolae Steinhardt, în convorbirile sale cu Ioan Pintea la mănăstirea Rohia, convorbiri ce au avut loc între anii 1984 – 1988. Acest fragment l-am selectat din cartea Primejdia mărturisirii (editura Dacia, 1993), și trebuie să… mărturisesc că mi-a dat mari bătăi de cap, încercând să înțeleg ce a vrut să spună autorul. Și după ce am întors pe toate fețele paragraful, am ajuns la concluzia că există două modalități de interpretare. Dar mai întâi trebuie să spun că acest paragraf mi-a atras atenția în primul rând pentru că de ceva timp încerc să înțeleg cum poate cultura să schimbe mersul societății. Cum poate creația artistică sau literară, împreună cu gândirea filozofică, adică cum poate spiritul, nu să intre în lume, așa cum se întreba Gabriel Liiceanu acum mulți ani, ci să facă lumină, să demaște impostura și minciuna. Mi se pare de la sine înțeles că în vremuri de restriște, ca să folosesc un clișeu, când societatea și mai ales individul trece printr-o criză profundă de indentitate și apartenență, singura care poate să aducă lucrurile pe făgașul normalității este cultura. Toate regimurile totalitare nu au reușit să triumfe decât acolo unde au distrus, în prealabil și în mod sistematic orice manifestare culturală liberă, adică acolo unde au distrus spiritul. Comunismul a triumfat în lume în primul rând pentru că a ucis cu sânge rece intelectualitatea, de exemplu în România anilor 50 experimentul numit fenomenul Pitești a decimat crema intelectualității interbelice. La fel a procedat și nazismul, la fel a procedat și fascismul. Într-un sistem totalitar actul cultural-artistic este cenzurat până când devine un instrument de propagandă în favoarea statului, iar istoria ca știință este rescrisă. Toate mijloacele de liberă exprimare lucrează pentru stat și reprezintă în mod direct interesul statului – ziare, canale mass-media, etc. Se naște astfel omul nou, țelul suprem al tuturor regimurilor tiranice. Omul nou, adică omul spălat pe creier, cu scara valorilor complet răsturnată, fără individualitate și personalitate, decât în cadrul comunității în care trăiește. Omul nou nu își mai aparține, el aparține statului și societății din care face parte. El este un simplu instrument pentru societatea “multilateral dezvoltată” și a “materialismului dialectic”. Acest om, complet alienat, este reeducat, astfel încât să nu mai reprezinte nimic în afara societății și a statului – statul e tot, individul e nimic.

Și acum revenind la Steinhardt și la ideile sale. Nu o să vorbesc despre cine a fost Nicolae Steinhardt, e suficient să fi citit Jurnalul fericirii (o carte cult), și să îți faci o părere. Steinhardt a fost un monument de credință și cultură. Totuși ideile de mai sus nu mi-au dat pace. Mai întâi sunt întru totul de acord că, cultura trebuie să țină cont de momentul istoric. Cultura poate schimba mersul istoriei, pentru că poate schimba mentalități. Dar nu înțeleg de ce anume artistul, sau scriitorul, atunci când trăiește într-un moment istoric, în care omului îi sunt îngrădite drepturile și libertățile, nu trebuie să pună accentul tocmai pe acest lucru. De ce nu e bine ca scriitorul să scrie despre îngrădirea drepturilor și libertăților când momentul istoric este de așa natură? Steinhardt spune că nu mai e nevoie, căci astfel artistul face o artă pleonastică, și cu sau fără voia lui, face jocul adversarului. Iar mai apoi spune, că atunci când statul intervine în libertatea omului, adevăratul filozof nu trebuie să vină și să toarne apă la moară adeversarului, adică statului. Oare ce înțelege Steinhardt prin această idee? Că filozoful nu trebuie să facă propagandă statului, că nu trebuie să întărească atitudinea agresivă a statului? Asta mi se pare de la sine înțeles, pentru că filozoful, scriitorul, artistul, trebuie să își păstreze libertatea de gândire, și nu trebuie să se vândă precum o prostituată. El trebuie să apare adevărul, nu statul. Cu toate acestea avem multe exemple în istorie de scriitori și intelectuali care și-au trădat statutul și au devenit colaboratori cu organele de opresiune. Dar cum rămâne cu încurajarea libertătii, și trecerea, în astfel de momente nefaste, de partea imaginației? Ce a vrut să spună aici Steinhardt?

Steinhardt pare să spună că într-o perioadă în care libertatea și drepturile oamenilor sunt îngrădite, artistul sau filozoful, nu trebuie să mai vorbească tot despre libertate și drepturi, despre îngrădirea lor (în sensul că acest lucur este cât se poate de greșit), ci că el trebuie să facă apel la imaginație, adică să vorbească despre altceva, să fie cumva împotriva vremurilor sau să se detașeze de ele. Mă întreb acum, oare gânditorul, omul care produce cultură, omul de spirit, nu trebuie să fie și o voce a libertății? Nu trebuie să lupte pentru libertate cu ajutorul creației sale? Cultura nu are și un rol social? Sau este doar un mijloc de delectare și evadare din cotidian? Da, bineînțeles, există și astfel de cultură periferică, și mă refer aici la numeroasele romane polițiste, de dragoste, sau SF, ca de altfel și la muzica nu cultă, ci ușoară în cel mai propriu sens al cuvântului, care au și ele un rol bine definit – să ofere o anumită bună dispoziție cititorului, dar fără însă să îl pună în contact cu adevărata cultură și cu marile idei al umanității. Constantin Noica are o afirmație celebră – că omul poate să citească cărți, autori sau culturi. Doar citind culturi putem intra în contact cu cultura.

Refugiul în imaginativ al filozofului sau artistului, pe care îl propune Steinhardt, ca și o soluție la agresiunea asupra drepturilor și libertăților din partea statului, mi se pare un act de lașitate. Când trăiești într-un sistem totalitar, sau pe cale de a deveni totalitar, e foarte greu să te detașezi, nu de problemele societății, pentru că poate unele dintre ele nu sunt și problemele tale, ci de acele probleme care privesc fiecare individ în parte – și aici mă refer în special la drepturile și libertățile individuale. Trecerea în imaginativ nu mai reprezintă decât o evadare și o fugă din fața momentului istoric. O faci nu pentru că în imaginativ vei descoperi sensuri noi și profunde vieții, ci pentru că nu mai ai nicio alternativă. Gândirea ta e forțată să se izoleze în imaginativ, și nu o faci din înclinație ci din obligație. Un foarte bun exemplu de scriitor care a făcut acest lucru, și cu rezultate foarte bune, a fost poetul Nichita Stănescu. Acesta a știut cum să fructifice propria sa evadare în imaginativ din fața tăvălugului comunist care cenzura tot ce însemna act artistic, și a creat o poezie cu totul inedită în cultura și literatura română. În loc să vorbească despre libertate și drepturi, Nichita a creat un univers poetic plin de cai albaștri, lecții despre cuburi, cercuri și cuvinte aflate în spațiu precum atomii. Atât de inedită este poezia stănesciană, încât nici până azi nu a putut să fie integrată într-un curent literar anume. Acesta este un exemplu de reușită în evadarea în imaginativ, dar această reușită este mult mai facilă poeților decât oricărui alt om de spirit, pentru că aceștia au de partea lor simbolurile, metafora și figurile de stil. Și în fond, Nichita nu a luptat cu sistemul, ci a știut foarte bine să se adapteze. Ori, atunci când vrei o schimbare în bine, să te adaptezi situației nu ajută la nimic. E nevoie de altceva, e nevoie de luptă și spirit critic.

De aceea consider că artistul, dar mai ales filozoful și intelectualul (pentru că artistul oricum lucrează foarte mult cu imaginarul) atunci când bazele fundamentale ale drepturilor și libertăților cetățenești sunt atacate tocmai de cei care s-au angajat să le respecte și să le garanteze, indiferent care ar fi motivul pentru care fac acest lucru (scopul nu scuză mijloacele), au obligația, morală chiar, de a lupta cu ajutorul artei lor împotriva minciunii și neadevărului, și împotriva oricărei forme de tiranie. Ei au toată responsabilitatea să facă acest lucru, și tocmai în astfel de momente aceștia își fac dovada capacităților lor. Tocmai în astfel de momente, când întreaga structură a civilizației este amenințată, structură bazată pe drepturi și libertăți, mare atenție, individuale, nu comune!, este nevoie de o gândire critică din partea tuturor celor care fac parte din pătura, și așa destul de subțire, a intelectualității. Acum, cu atât mai mult, este momentul să vorbim despre lucruri concrete nu să ne refugiem în imaginativ, de teamă să nu sufocăm audiența cu prea multe idei liberale și prea multe eseuri care vorbesc despre drepturi și libertăți.

Rolul scriitorului este astăzi mult subestimat. Să nu uităm că el este cel care apară cuvintele. Dacă judecătorul este cel care apară dreptatea, scriitorul este cel care apără cuvintele. Ce fac statele totalitare? Confiscă cuvintele – nu mai ai voie să spui acest lucru, nu mai ai voie să citești această carte, nu mai ai voie să vezi acest film, nu mai ai voie să te exprimi cu ajutorul acestor cuvinte, etc. Și astfel, cărți, cuvinte, idei, sunt puse la index, adică la sertar. Totul până când nu mai rămâne decât un număr limitat de cuvinte, idei și expresii pe care ai voie să le folosești. Pe lângă acest lucru, statul totalitar mai răpește ceva individului, și anume interioritatea, transformând totul în exterioritate. Scopul este crearea unui om fără o viață interioară, care se scufundă și se confundă cu colectivitatea. Un astfel de om este un om față de care statul știe în fiecare minut și în fiecare secundă tot ce face și tot ce gândește. Această violare a intimității și a vieții personale, sub diferite pretexte, se practică astăzi la nivel mondial, fie că este vorba despre pericolul terorismului sau pericolul răspândirii unui virus ucigaș. Acest om nu își mai aparține, viața lui se identifică cu viața comunității din care face parte, și astfel apare omul-masă. Oamenii organizați în turme sunt mult mai ușor de controlat și de supravegheat decât dacă aceștia ar exista fiecare cu personalitatea și individualitatea sa. O gândire colectivă manipulată de către stat, o colectivizare totală a vieții sociale și economice, este una dintre problemele care se pun în ceea ce privește viitorul democrațiilor europene, și nu numai.

Dacă nu ai și o viață interioară, în care ești doar tu cu tine și ideile tale, îți va lipsi și conflictul interior. Pentru a găsi răspunsul la unele întrebări, câteodată este bine să te interiorizezi, să intri în tine, să ai tocmai acest conflict interior. Omul modern a uitat de mult să facă acest lucru, el nu mai intră în el însuși, ci intră pe internet, după cum bine remarca H.R. Patapievici. Totul e acolo, și nimic aici. Această lipsă de interiorizare va atrage după sine lipsa unei gândiri critice, cu ajutorul căreia ai fi putut să discerni între bine și rău, între adevăr și minciună. Astfel, totul va căpăta valoare relativă – binele se va confunda cu răul, și minciuna cu adevărul, iar singurul criteriu care va juca rol de diferențiere și act regulator, va fi opinia statului, sau ministerul adevărului, ca sa îl cităm pe Orwell. Statul va decide ce e bine și ce e rău, ce e adevărat și ce e minciună. Și cine nu se va conforma noilor reguli va fi aspru pedepsit. Iată cum arată totalitarismul, și acesta se află mai aproape de noi decât am crede. Noul totalitarism vine deghizat, precum un diavol care ia chip de om pentru a intra în lume (să ne aducem aminte de Mefisto din Faustul lui Goethe), iar cultura este singura care ne poate apăra. Cultura este trezire, și fără libertate cultura se transformă în bucherism, groapă, carceră, colivie, bandă rulantă și mașină de copiat acte, spune Steinhardt. Să luăm aminte, când ne vom pierde libertatea, nu vom pierde doar atât, ne vom pierde cultura, credința, morala, valorile și orice manifestare a spiritului. Pentru că spiritul se manifestă doar sub auspiciile libertății individuale. Oare în această situație, mai merită să ne tocmim cu statul pentru drepturi și libertăți care sunt ale noastre de la natură? Oare mai merită să ne dăm libertatea pe securitate și protecție împotriva unui dușman nevăzut? Să sperăm că în curând va veni și ceasul îndreptării din sminteală, asta până cand nu va fi prea târziu și ne vor trebuii alți 50 de ani pentru a ne bucura de libertate.

Tipologii umane în cultura europeană, de la Toma d’Aquino până în zilele noastre

În prima jumătate a secolului 20, se împlinea tipul de om pe care l-a voit și prilejuit Renașterea, spunea Constantin Noica acum aproape un secol – crezând în puterile autonome ale omului, Renaștera proslăvise un soi de umanism care sa năștea din trufie spre a se împlini în umilință. (Noica, De Caelo, p.103). Plecând de la această idee, cum că o mișcare culturală și artistică, o revelație a spiritului dacă vreți, cum au fost Renașterea și Iluminismul, poate să nască un nou tip de om, m-am întrebat retrospectiv, aruncând un ochi critic în istorie, oare ce tip de om a dat naștere fiecare secol, și dacă există într-adevăr un tip de om care este plămădit într-un secol, ca mai apoi să se nască în următorul? Există această ciclicitate?

M-am gândit să pornesc în acest demers, mai ales pentru a înțelege ce tip de om este omul secolului 21, rezultatul căror mișcari culturale și căror idei care l-au influențat, și în același tip, ce tip de om se plămădește în acest secol pentru a lua naștere în secolul 22.

Revenind din nou la istorie, aceasta ne perimte, prin cunoașterea ei, un lucru extraordinar – să înțelegem prezentul și viitorul, raportându-ne la trecut. De aceea m-am folosit de istorie și în special de istoria marilor idei ale marilor personalități culturale, pentru a face un scurt tablou cronologic al tipurilor de oameni care au trăit în fiecare secol, începând cu secolul 13. De ce secolul 13? Deoarece mergând mai jos în istorie de secolul 13, nu găsim nicio mare idee a vreunui gânditor care să influențeze atât de mult societatea și mentalitatea celor din jur. Europa, și lumea întreagă de altfel, după căderea Imperiului Roman (secolul 5), trece printr-o perioadă întunecată, este o perioadă pe care istoricii au numit-o the dark age. Dar, odată cu secolul 13, când Europa scapă de pericolul invaziilor barbare, începe să apară pentru prima dată după multe secole o rază de lumină în ceea ce privește intelectul uman. Cultura își reintră în drepturi, după ce făcuse carieră în Grecia antică. Apar idei, apar gânditori, istorici și exegeți, ca de altfel și filozofi și oameni de știință.

Primul mare gânditor al secolului 13 a fost Toma de Aquino. Acest călugăr dominican italian va avea o influență extraordinară asupra înțelegerii teologiei creștine în spațiul catolic al Europei apusene. Va scrie o serie de tratate filozofice prin care va încerca să îl readucă la viață pe Aristotel, comentând-ul și interpretându-l într-o manieră religioasă, și va pune bazele unui nou tip de om. De aceea putem spune că în secolul 13 se plămădește un nou tip de om, ce se va naște în secolul 14. Acest tip de om este tipul tomist. Prin ce se caracterizează acesta? În primul rând printr-o cunoaștere filozofică a lui Dumnezeu, una de tip aristotelic și neoplatonic. Toma de Aquino înțelege și folosește cu dibăcie filozofia grecilor antici, pentru a crea o teologie bogată în semnificații, care este valabilă și azi. Concluziile la care a ajuns Toma de Aquino asupra naturii lui Dumnezeu, a trinității, a păcatului și a multor altor probleme religioase, sunt folosite și astăzi în biserica catolică și nu numai. Iar în al doilea rând, omul tomist se caracterizează prin puterea intelectului său de a-l înțelege pe Dumnezeu cu ajutorul rațiunii. Dumnezeu se relevă în natură, spune Toma, și de aceea studiind natura îl studiem pe Dumnezeu. Mai târziu, această idee va fi preluată de mulți filozofi care își vor întemeia sistemele lor filozofice tocmai pe această idee tomistă, cum că Dumnezeu se află în natură. Omul tomist, deși trăiește la 1200 și în ciuda multor idei preconcepute cum că perioada medievală este una dominată exclusiv de războaie interminabile și de o înapoiere în gândire față de perioada antică clasică, este totuși capabil de gândire și spirit critic, dar bineînțeles fără să se aventureze în afara sferei religioase. Dumnezeu rămâne totuși prinipala preocupare a gânditorilor, gânditori care fac parte aproape în totalitate din ordine călugărești. Totuși acești călugări „înapoiați”, sunt primii care dezvoltă arta scrisului, a caligrafiei și a copierii de manuscrise vechi (de unde și termenul de copiști). Așadar, epoca medievală dă umanității pe primul ei mare gânditor, teolog și filozof, sub a cărui influență se va naște un nou tip de om.

Lăsând în urma pe Toma de Aquino și tipul de om căruia i-am spus tomist, mergem mai departe cu un secol. În secolul 14, adică pe la 1300, avem manifestarea tipului tomist în toată splendoarea sa. Scolastica devine o adevărată instituție și se manifestă în toate sferele gândirii – în artă, în filozofie, în știință. Dar secolul 14 începe să creeze un alt tip de om, și acesta va fi omul de tip dantesc. Dante Alighieri, acest mare poet al Renașterii, prin lucrarea sa fundamentală, Divina Comedie, devine cel mai important personaj al secolului, și primul om care călătorește în lumea de dincolo pentru a se întoarce viu și a povesti tot ce a văzut. Infernul, Purgatoriul și Paradisul, sunt descrise în cele mai mici detalii, iar interpretarea acestui poem dramatic nu încetează nici până azi să creeze adevărate pasiuni. Orice medieval care se respectă, și orice istoric al acestei perioade, este imposibil să nu fie fascinat de bogăția acestei lucrări renascentiste. Poate doar două lucrări au mai stârnit atât de mult interes pentru a fi interpretate și pentru a le fi înțelese sensurile profunde – tabloul Cina cea de taină a lui Leonardo Da Vinci, și Faust al lui Goethe. Divina Comedie (apelativul divina se pare că ar fi fost atribuit lucrării de către Giovanni Boccacio, care a rămas profund impresionat de ea), este o lucrare bogată atât stilistic cât și tematic. Din punct de vedere stilistic, ea creează un precedent, și va deveni un model pentru viitorii poeți ai artei tragice și dramatice, și din acest punct de vedere valoarea sa culturală este inestimabilă. Pe de altă parte, în ceea ce privește tematica, deși nu este nimic revelator față de ceea ce propunea scoalstica tomistă, Dante reușește prin Comedia sa, să facă de data aceasta o teologie artistică, nu una neapărat de sorginte filozofică, deși există și astfel de elemente. Prin Divina Comedie omul încearcă să îl înțelegă pe Dumnezeu dintr-un alt unghi, dintr-o altă perspectivă, din perspectiva artistică, iar această perspectivă nu este cu nimic mai prejos sau mai puțin intelectuală decât cea exclusiv filozofică sau exclusiv religioasă, ba chiar putem spune că poezia te apropie mai mult decât orice de divin. Dacă până la Dante acest procedeu se practica prin intermediul picturii, al frescelor și imnurilor bisericești, cu Divina Comedie omul are acces pentru prima dată la divinitate prin intermediul poeziei, al unui poem epic de mare întindere plin de semnificații și simboluri. Iată cum acest tip de om dantesc este un tip de om care cu ajutorul artei lirice știe să se apropie de Dumnezeu, și care totodată are o imagine bogată asupra lumii de dincolo, cu ajutorul căreia poate să atingă libertatea absolută, adică poate să se elibereze de teama în fața morții.

Tipul dantesc plămădit în secolul 14, și născut propriu-zis în secolul 15, va fi și el înlocuit, pentru că istoria are ciclicitatea ei iar timpul nu iartă pe nimeni. Astfel, secolul 15 va creea un tip de om cu totul diferit. Este un tip de om pe care îl vom numi vitruvian și machiavelic, sau renascentist. Pentru că pe de o parte este tipul proporțiilor ideale, al invențiilor, al cuvântului tipărit, și al heliocentrismului (Da Vinci, Gutenberg și Copernic), iar pe de altă parte este omul intrigilor și al dorinței de putere (Nicolo Machiavelli). Tipul de om vitruvian este acel tip de om dornic de cunoaștere, în toate domeniile, este omul care experimentează, care inventează dar care rămâne în continuare legat de axa cer-pământ. Este un om al științei incipiente, care descoperă lucruri noi, atât despre propria persoană cât și despre lumea care îl înconjoară.  Iar un om care începe să se cunoască tot mai mult pe sine, și care lasă pentru un moment deoparte cunoașterea divină, scolastică și teologală, ajunge treptat să facă o schimbare și pe scara valorilor. Tocmai de aceea, pe lângă curiozitate îl caracterizează și o puternică dorință de afirmare pe scena politică. Și aici apare Nicolo Machiavelli, care ne învață cum să punem mâna pe putere și cum să ne consolidăm poziția. Filozofia politică propusă de Machiavelli, în ciuda numeroaselor critici din partea marilor moraliști, este una cât se poate de pragmatică, și ale cărei rezultate se vor vedea cel mai bine la curtea familiei de Medici din Florența. În politică nu ai nevoie de principii morale, iar puterea nu poate fi dobândită decât prin forță, iar pentru a-ți atinge obiectivul uneori trebuie să calci pe cadavre, iar principele își va asuma acest lucru. Nu orice om poate fi un tip de om machiavelic, îți trebuie un soi de inteligență și sânge rece, și chiar dacă astăzi numele gânditorului italian este luat în sens peiorativ, pentru perioada de mari frământări sociale ale secolului 15-16, machiavelismul este singura doctrină politica care dă rezultate. Tot în acest secol 15, Gutenberg inventează tiparul, și schimbă astfel modalitatea de transmitere al actului cultural și artistic. Tiparul este poate cea mai importantă invenție a umanității.

După o sută de ani, secolul 16 va crea un al tip de om, este omul cosmosului și al universului nemărginit, care pentru prima dată începe să se lase dezvăluit cu ajutorul observațiilor astronomice de precizie. Galileo Galilei este figura tutelară a acestui secol. El este părintele metodei științifice în toate domeniile – de la observațiile astronomice până la fizica modernă. Acest tip de om, galileic, va pune pentru prima dată sub semnul întrebării autoritatea ecleziastică cu privire la originea lumii și la poziția pământului în Univers. Suntem cu adevărat privilegiați aflându-ne în centrul universului, sau nu suntem decât o mică rocă într-un univers infinit, care ar putea la fel de bine să conțină și alte planete asemănătoare cu a noastră? Acest tip de om cu un puternic simț critic, în special față de adevărurile revelate ale bisericii, se va desăvârși în secolul 17. Omul galileic se folosește din plin de invențiile omului vitruvian din secolul anterior, și cu ajutorul telescopului va crea pentru prima dată un tablou al propriului nostru sistem solar, în centrul căruia se află, indiscutabil, nu pământul, ci soarele, care nu este un zeu ci o roca incandescentă. Bineînțeles reacția bisericii a fost una vehementă în fața unor astfel de erezii, iar omul galileic va fi poate cel mai prigonit dintre toți. Omul galileic apare într-o perioadă în care lumea nu era pregătită pentru a-l primi în sânul ei, și cu toate acestea gândirea acestuia va crea mai târziu ceea ce astăzi numim omul modern.

Lăsând în urmă secolul 16, mergem în secolul 17, pe la 1600, și întâlnim un alt tip de om care urmează să se nască peste altă sută de ani. Este vorba despre tipul cartezian. Sub acest titlu generic, derivat din numele filozofului francez Rene Descartes, se înglobează ideile multor gânditori, dintre care cei mai importanți fiind Isaac Newton în știință, și Baruch Spinoza în filozofie, altături bineînțeles de Descartes. Rene Descartes este autorul celebrului dicton cuget deci exist, adică al primatul rațiunii asupra existenței. Dar Descartes nu a fost doar un filozof ci și un matematician, iar sistemul său de gândire, cunoscut și sub numele de metoda carteziană, (de la titlul cărții sale, Discurs asupra metodei) a rămas pentru multă vreme un punct de reper în filozofia științei. Pe de altă parte, Issac Newton este cel care a inițiat pentru prima dată o adevărată revoluție în științe. Autorul teoriei gravitaționale a fost un adevărat geniu al științelor exacte, cu specializări în nenumărate domenii ale cunoașterii, printre care optica, matematica și mecanica. În domeniul filozofiei speculative, Baruch Spionza ocupă un loc important, fiind cel care, pornind de la dictonul – Deus sive natura (Dumnezeu adică natura), dezvoltă un nou sistem de gândire în filozofie, numit panteism. Dumnezeu se află peste tot în natură, deci studiind natura, îl vom găsi pe Dumnezeu. Iată cât de asemănătoare este această gândire cu cea a lui Toma de Aquino, din secolul 13. Diferența fiind una însă destul de evidentă. Daca omul tomist spune că Dumnezeu se află în natură, ei bine, omul panteist spune că Dumnezeu este Natura, se identifică cu ea, ceea ce un tomist nu va accepta niciodată, din moment ce natura a fost creată de către Dumnezeu. Acest nou tip de om denumit general cartezian, poate fi numit pentru prima dată modern. El este omul modern prin definiție. Modernitatea, așa cum o înțelegem astăzi, apare pentru prima dată în acest secol 17. Pentru prima dată războaiele religioase iau sfârșit (războiul de treizeci de ani dintre catolici și protestanți se încheie în 1648, fiind ultimul conflict religios de pe teritoriul european), iar știința capătă noi avânturi. Totodată științele sociale se dezvoltă și ele, oamenii încep să capete drepturi și libertăți, în special în Marea Britanie. Poate tocmai de aceea sir Isaac Newton reușește să își manifeste genialitatea fără opreliști de natură religioasă, și astfel să contribuie la dezvoltarea științifică a omenirii.

Secolul 18 este secolul luminilor, este Iluminismul francez cu toți marii lui gănditori – Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot, d’Alembert, și mulți alții, reuniți sub numele general de materialiști. Dar secolul 18 nu este doar atât, el este și încununarea școlii de filozofie germane, cu școala de la Frankfurt (Hegel, Fichte, Schelling) și mai ales cu filozoful din Konigsberg, Immanuel Kant, cel care zdruncină din temelii multe sisteme filozofice. Toți acești mari gânditori sunt produsul secolului 17, ei sunt copiii cartezianismului. Dintre acești copii, materialiștii francezi sunt cei mai radicali în gândire. Ei sunt animați de un spirit revoluționar în cultură și societate, spirit revoluționar care va alimenta și revoluția franceză de la 1789, pentru că fără îndoială, atât de mult lăudata revoluție franceză, are în spatele ei nu atât o mișcare spontană de mase, cât mai ales o mișcare intelectuală bine organizată. Pe de altă parte, contraponderea acestui curent așa zis materialist, este curentul idealist al filozofiei germane. De aici există deja cunoscutul antagonism dintre materialiști și idealiști. Secolul 18 creează acest precedent, creează aceste două tipuri de filozofie, și sub șablonul lor se va încerca să se explice și alte filozofii din trecut. De exemplu va apărea întrebarea dacă Platon era idealist sau materialist. Iar după ce se va ajunge la concluzia că Platon era idealist, i se va opune un filozof despre care se crede că ar fi fost materialist, Aristotel. Și iată cum între cei doi filozofi antici se creează un conflict mai degrabă artificial, de dragul diversității filozofice. Acest conflict există și astăzi. Pe antagonismul dintre idealism și materialism se vor scrie multe tomuri de hârtie și nu știm dacă umanitatea s-a ales în final cu ceva folositor.

Copiii rebeli ai iluminismului, materialiștii francezi, vor să schimbe paradigme, se iau la trântă cu trecutul și cu tradiția, refuză tot ce este vechi, refuză chiar și antichitatea pe motiv că este puerilă și se exprimă prin mituri, și își creează un nou idol, acesta se numește știința. Dar această știință încă mai este contaminată de religie, încă mai are o parte ce nu se vrea cunoscută, o parte care aparține divinității. Dar iluminiștii vor să purifice știința de tot ce este credința în puteri divine și obscurantism, vor să creadă doar în ceea ce este demonstrabil prin metoda științifică dezvoltată de Galilei și mai apoi de către Descartes, adică prin experiment și simțuri, restul nu există. Din acest punct de vedere, iluminiștii sunt cei care ucid umanismul, pentru că omul este scos în afara domeniilor de cunoaștere, tot ce interesează acum este explicarea lumii înconjurătoare. Iluminismul este un caz extrem și el creează un nou tip de om, care va lua naștere în secolul 19. Acest tip de om al secolului 18, creat din cartezianism, îl vom denumi cu termenul care desemnează mișcarea de înnoire culturală, spirituală și științifică, adică tipul iluminist. Dar tot în această perioadă, ca reacție la tipul de om iluminist propus de către gânditorii francezi, se plămădește și un alt tip de om, produs de către poate cel mai mare gânditor al culturii germane, Goethe. Acest tip de om este tipul faustic. Tipul faustic este replica dată de către idealismul german, materialismului francez. El este un tip de om dezamăgit de tot ceea ce i-a oferit până acum întreaga cunoaștere umană, și care este dispus să se lase în mâinile forțelor întunecate, dacă asta îl va ajuta să simtă că trăiește cu adevărat. Omul faustic este un om al freneziei simțurilor, pentru care doar cunoașterea absolutului mai are valoare, iar restul științelor nu sunt decât o adiere de vânt. Un tip de om dezamăgit de condiția sa de muritor, care caută eliberarea.

De cealaltă parte, omul luminilor, pe lângă credința în știință are și o morală, este o morală nouă, pentru că iluminismul vrea să schimbe societatea din temelii. Iluminismul este poate prima mare mișcare revoluționară în adevăratul sens al cuvântului, făcându-și simțită prezența în toate domeniile, de la morală la religie, și de la filozofie la știință. Iluminismul propune o morală fără Dumnezeu, o morală desacralizată – vrem să înlocuim morala cerească cu una pământească, spun aceștia la unison. Pe de o parte aveau dreptate, pentru că o morală venită din ceruri acum mai bine de 1500 de ani, poate că nu mai corespundea exigențelor, sau mai degrabă lipsei de exigențe morale a lumii moderne de secol 18. Pe de altă parte, iluminiștii se aflau într-o gravă eroare. Nicio revoluție culturală cu caracter radical nu a adus ceva bun omenirii. Și aici iluminismul eșuează lamentabil. Valoarea istorică, culturală și spirituală a trecutului, nu poate fi negată, pentru că nu poți arunca la gunoi antichitatea și epoca medievală împreună cu morala creștină doar pentru că nu mai sunt la modă sau pentru că în unele aspecte se aflau în eroare. Dar o mișcare fie ea culturală, artistică sau de orice alt fel, care nu mai permite eroarea, și care cere o rigurozitate extremă în toate domeniile, care nu mai lasă loc de interpretări și comentarii care țin până la urmă de o libertate a spiritului, este o mișcare care se află în cea mai mare eroare. Și vom vedea că în secolul următor, acest tip de om plămădit în iluminismul secolului 18, va fi un tip de om de o violență crescândă, și de un radicalism exacerbat.

Secolul 19, secolul tipului de om iluminist, debutează exact așa cum a și fost creat, violent. În mai puțin de un deceniu, sub conducerea lui Napoleon, Franța redevine un imperiu, aducând aminte de perioada de glorie a imperiului francilor sub Carol cel Mare. Materialismul francez triumfă în întreaga Europă. Idealismul german este înfrânt, atât militar cât și cultural. Tipul de om iluminist pare a fi un real succes. Dar între timp se creează omul viitorului, noul tip de om, omul secolului următor. Noul tip de om, plămădit printre ghiulele de tun și praf de pușcă, nu poate fi unul pașnic. Și nici nu va fi, pentru că omul secolului 20, va fi cel mai violent din întreaga istorie a umanității. Dar acest tip de om al secolului 19, rezultat al triumfului materialismului francez, prin ce anume se caracterizează? Caracteristica principală este fără îndoială spiritul revoluționar. Secolul 19 este un secol al revoluțiilor, pentru că aceasta era și una dintre caracteristicile iluminismului – revoluție pe toate palierele. Acest om, fiu al iluminismului, nu știe să trăiască decât într-o continuă revoluție, decât în conflict armat. Nu se mulțumește doar cu o revoluție, ci face și contrarevoluție. Este un secol absurd, sărac în materie cenușie. Cei mai mari gânditori ai secolului fiind Nietzsche, Schopenhauer, Marx și Engels, iar asta spune multe. Nietzsche și Schopenhauer, deși educați în spiritul idealismului german, ajung să deteste tot ce înseamnă cultură germană și să se ralieze valorilor culturale franceze, ca mai apoi să creeze fiecare câte un pseudo-sistem filozofic, totul pentru ca în final să se piardă în aforistică. Dacă Schopenhauer încă mai păstrează o viziune idealistă asupra lumii, în lucrarea sa de bază, Lumea ca voință și reprezentare (scirsă totuși în franceză), Nietzsche în schimb rămâne ancorat într-un machaivelism de secol 15, în care puterea, Das Macht, este principiul normativ și absolut al ființei umane, cu ajutorul căreia omul poate deveni un supra-om (uber-mensch), și astfel să își depășească condiția. Gândirea lui Nietzsche va deveni model pentru mulți scelerați ai secolului 20. Un alt gânditor german, care își reneagă idealismul natal, este Karl Marx. Și el ajunge să fie infleunțat de materialismul filozofic francez și de spiritul revoluționar iluminist al secolului 18, ca în final să dezvolte o adevărată ideologie economică și socio-politică, alături de prietenul său Friedrich Engels. Scopul celor doi era crearea unei noi revoluții, revoluție care să pună capăt cumva, tuturor revoluțiilor. Lumea trebuie schimbată politic, social și economic, nu contemplată filozofic, spun cei doi revoluționari. Pentru aceasta este nevoie de comunism și lupta de clasă. Comunismul își propune ca ultim țel abolirea tuturor claselor sociale, fiind singura soluție împotriva exploatării de către marii industriași a claselor de jos. Dezvoltând ideea proletariatului (adică a acelor cetățeni fără drepturi, care nu dețin mijloace economice de producție, și care își câștigă existența exclusiv prin forța fizică), Marx alimentează ideea luptei de clasă prin intermediul căreia păturile de jos trebuiau să se unească și să își câștige drepturile în dauna păturilor sociale superioare.

Dacă ideile lor au fost la început un eșec, neputând fi puse în practică (Marx își dorea ca noua sa doctrină comunistă să fie implementată în Marea Britanie, pentru că acolo exista în viziunea sa cel mai mare potențial de reușită, datorită dezvoltării și deschiderii societății britanice), totuși aceste idei vor fi readuse al viață de către Lenin și Trotski, și puse în practică în Rusia imperială. Tipul de om al secolului 19, ca progenitură a secolului luminilor, prezintă o patologie a puterii și o predilecție pentru mișcări ample de mase. Cuprins de o neliniște interioară în fața istoriei, el vrea să schimbe lumea din temelii, chiar dacă nu știe cum va arăta această lume. Cum am putea să numim acest tip de om care trăiește în secolul revoluțiilor? îl putem numi simplu tipul revoluționar. În secolul 19 lumea voia o schimbare, iar statele voiau autodeterminare și independență. Vor avea de toate în secolul 20. Poate mai mult decât și-ar fi dorit vreodată.

Ajungem acum la secolul 20, care în mai puțin de cinci decenii își pierde o bună parte din populație în urma a două războaie mondiale sângeroase. Pentru prima dată în istoria umanității, lumea se află într-un război mondial, un război total în care nu există nicio regulă, doar anihilarea semenului. Tipul de om al secolului 20 este creația secolului 19, este creația tipului de om revoluționar, tipului de om neliniștit, care nu poate trăi decât în conflict cu lumea din jur, și cu el însuși. În acest secol beligerant, știința, ajunsă între timp pe cele mai înalte culmi, este folosită în scopuri distructive și controlată politic. În scopul umanității nu se mai face nicio descoperire, pentru îmbunătățirea calității vieții omului nu se mai inventează nimic, știința este aservită total scopului superm – războiul! Toate resursele umane sunt direcționate către industria de război. Revoluția visată de Marx este pusă în practică într-un final, dar sub alte criterii. De fapt, ceea ce se pune în practică în Rusia în 1917, nu este marxism, ci este leninism, adică un comunism anti-uman și aberant, pentru implementarea căruia nu se renunță la nimic, nici măcar la crimă. Cetățeanul ajunge în final mult mai subjugat decât înainte, iar când dorește să facă contrarevoluție, este pur și simplu anihilat. Instaruând un astfel de regim de teroare, Lenin și mai târziu Stalin, vor ucide prin democid zeci de milioane de oameni. Puterea statului nu se mai află în mâinile cetățenilor, nici măcar a proletariatului pe care îl proslăvise la început, ci în mâna unor criminali care controlează organele de opresiune – poliția și armata. Astfel, cetățeanul nu mai are nicio șansă și este condamnat să trăiască pentru Stat într-un mare lagăr de concentrare. Materie cenușie există totuși din plin în secolul 20. Există mulți oameni de știință, dar din păcate tot mai puțini gânditori umaniști. Mișcarea umanistă specifică acestui început de secol este existențialismul, o filozofie care se caracterizează mai degrabă prin stări de angoasă și anxietate în fața vieții și a morții decât prin orice altceva. Și cum ar putea să fie altfel când vezi că lumea din jurul tău dispre bucată cu bucată? Existențialismul este o reacție la eșecul umanității din cele două războaie mondiale. O astfel de filozofie propun pe rând Martin Heidegger, Jaques Derida, Albert Camus sau Jean Paul Sartre, toate din păcate fără nicio aplicabilitate în viața de zi cu zi. Aceștia sunt filozofi care se pierd poate prea mult în livresc, în metafore și, la unii dintre ei, într-un limbaj mult prea greoi și așa zis intelectual. În secolul 20 filozofia începe să piardă treptat contactul cu realitatea, și se închide într-o lume proprie, în care cu greu mai are altcineva acces decât cei inițiați. Faptul că au făcut din filozofie o mișcare inițiatică, nu le poate fi iertată niciodată acestor existențialiști și deconstructiviști.

Ce tip de om este acest om al secolului 20? Cum am putea sa îl numim? Am putea să îi spunem tipul de om științific și mecanicist. Omul de știință ajunge în acest secol la concluzia exhaustivă că lumea și universul nu se pot explica decât științific și mecanic. La gunoi cu religia, la gunoi cu spiritualitatea. În fond se continuă filozofia anti-religioasă a lui Nietzsche din secolul anterior. Dumnezeu a murit! Pe de altă parte, acest om al secolului 20, este un om al maselor, fără o prea mare individualitate, lipsit de inteligență, și gata oricând să se sacrifice pentru supraviețuirea Statului.

Totuși este destul de greu să punem o singură etichetă asupra omului secolului 20, pentru că acest secol a oferit multe răsturnări de situație și multe schimbări. Există perioada celor două războaie mondiale, apoi perioada războiului rece, apoi perioada triumfului capitalismului asupra comunismului, și în ultimă instanță triumful consumerismului asupra tuturor. Este cel mai bogat secol în evenimente sociale, au loc cele mai multe schimbări politice, și se termină în coadă de pește, cu un război nevăzut împotriva terorismului. Ce tip de om va creea acest secol 20? Dacă privim retrospectiv, vom avea un șoc. Din două războaie mondiale, dintr-un război rece, dintr-un război al petrolului, și din multe alte micro războaie care au avut loc peste tot în lume, din Iugoslavia până în Angola, și din Vietnam până în Irak, concluzia este simplă – omul secolului 21 va fi un tip de om care cel mai probabil se va autoanihila printr-un război dus până la paroxism. Ce ar putea să schimbe acest lucru?

Despre secolul 21 nu putem să tragem concluzii decât postum, după ce își va fi trăit posibilitățile și devenirea. Dar dacă omul secolului 20 a fost rezultatul secolului 19, și a sfârșit prin atâtea nenorociri, dar și descoperiri, care însă nu știu cât de mult ne-au îmbogățit conștiința, pentru că în fond, știința ne sporește cunoștințele dar nu și conștiința, atunci am putea intui că omul secolului 21, ca și creație a secolului 20, va fi un amalgam de stări și trăiri confuze și contradictorii – își va dori pacea dar nu va știi să trăiască decât în război, își va dori libertatea dar nu va putea să trăiască decât înrobit, se va bucura de binefacerile capitalismului dar îi va face cu ochiul comunismul, va dori să conserve natura și resursele naturale ale planetei, dar în același timp va fi dependent de consumul acestor resurse naturale limitate, și astfel omul secolului 21 va fi un mare paradox și un mare semn de întrebare. Trăind într-o sumă de contradicții, incapabil să se guverneze singur, fiind bombardat zi de zi de cantități uriașe de informație, aservit tehnologiei și manipulat în toate direcțiile de interese obscure, toate acestea într-un final îl vor paraliza. În lipsa unei busole nu va știi ce să aleagă și ce să facă cu viața lui, îi va fi tot mai greu să gândească cu propria minte, și într-un final se va sinucide. Astfel intuim că va fi destinul tragic al omului de secol 21. Să fie oare acesta sfârșitul său, să fie acesta destinul omenirii? Să sperăm că nu vom avea dreptate. Să ne fie îngăduită eroarea, dar din câte observăm din evenimentele actuale, omul acesta al multiculturalismului și al globalizării, milenial și postmodern, pare că deja și-a pus ștreangul de gât.

Despre turme

Filozofii culturii europene remarcau în anii ‘30 ai secolului trecut următorul aspect, că există un sentiment de apartenență la masă, și o dată cu el un complex de inferioritate în fața maselor care încearcă pe fiecare om. În aceeași ordine de idei, eseistul spaniol Ortega y Gasset (pe care l-am citat atât de des în ultima perioadă, și asta pentru că scrierile sale sunt mai actuale decât oricând), remarca și el în aceeași perioadă, că după primul război mondial, lumea a trecut de la o stare de indivizi la una de gloată, și făcea, în cărțile sale, o întreagă apologie a maselor și a spiritului de turmă. Dar prin ce se diferenția omul-masă de restul oamenilor? Același Ortega y Gasset constata că deosebirea fundamentală dintre aceștia nu se face după categoriile sociale, cum am fi tentați la început să credem, ci după categorii omenești. Astfel, omul de elită, sau în orice caz, cel care nu este masă, este acel om care cere mult de la sine, care investighează, care caută sensuri și gândește cu propria sa minte, în timp ce omul maselor are caracterul trândăviei intelectuale, este cel care nu caută sensuri și se mulțumește să primească totul de-a gata. Lipsa de gândire critică îl predispune la manipulare și supunere, tocmai de aceea omul maselor este cel care se lasă condus și are întotdeauna nevoie de un îndrumător, iar de cele mai multe ori acest îndrumător poartă numele generic de Stat.

Constantin Noica se întreba și el, într-o carte scrisă în 1937 (De caelo), de ce acceptă individul această tiranie a conștiinței mijlocii, această tiranie a maselor și a mediocrității? Unul din răspunsuri era acesta: din ușurință – a avea lucrurile de-a gata e tot ce poate fi mai pe gustul omului contemporan (…) având de-a gata lucrurile, trăim mai confortabil. Problema însă apare când această comoditate se reflectă și în activitatea spiritului, sau în ceea ce numim gândire. Atunci când omul, pe lângă lucrurile materiale de care se înconjoară, le ia de-a gata și pe cele spirituale, adică atunci când ia de-a gata până și gândirea unuia sau altuia, fără să o treacă prin filtrul propriei rațiuni, apare o mare problemă. E adevărat, omul nu poate să rescrie întreaga cunoaștere umană doar de dragul de a gândi cu mintea sa toate problemele umanității; multe dintre cunoștințele pe care le are nu sunt dobândite, ci însușite de la tradiție, adică de la cei care au gândit înaintea sa acele lucruri de care el acum ia la cunoștință.

Dar pe de altă parte, nebunia de a gândi cu mintea ta presupune și un anumit spirit de frondă, un anumit tip de individualism și egoism pozitiv, ca atunci când vrei să treci prin filtrul propriei tale rațiuni întregul proces folosit de un mare gânditor, proces care a condus la descoperirea unei idei sau cunoștințe. Gândirea îți oferă această posibilitate, să te ridici pe aceeași treaptă cu orice altă gândire de dinaintea ta, indiferent cui i-a aparținut. Și nu trebuie să fii specialist ca să faci acest lucru (blasfemie spun unii, sfidare strigă alții). Pentru a gândi cu mintea ta, nu ai nevoie de nicio specializare, ai nevoie doar de conștiință de sine, și asta în ciuda părerii comune din zilele noastre, când tirania specializării nu mai permite nimănui să gândească ceva într-un anumit domeniu, atât timp cât nu este specializat în acel domeniu. Astăzi nimeni nu mai gândește cu mintea sa, pentru că nu i se mai permite de către specialiști și de către apărătorii specialiștilor. Poate tocmai de aceea există astăzi o discrepanță atât de mare între cunoștințe, între domeniile specifice ale științelor, iar rezultatul acestei discrepanțe este o cunoaștere trunchiată a lumii, o cunoaștere a părților în dauna întregului.

Noica remarca un aspect foarte important al acestui proces de aderare al individului la mase, și anume, că omul care devine parte a unei colectivități, al unui grup, nu are conștiință de sine, pentru că nu poți avea conștiință de grup înainte de a avea conștiință de sine, spune Noica. Conștiința de grup venită înaintea unei conștiințe de sine, depărtează de act, de creația liberă, adică de creația propriu-zisă (…) turma nu e în ideologii, dar e în greșita adaptare la ele. Astfel, toți cei care protestează împortiva înglobării insului în mase, nu cunosc faptul că nu grupul ucide personalitatea individului, ci faptul că el, individul, n-a făcut-o aderând, ci predându-se. Iată o problemă care necesită aprofundare. Poți fi colectivist, rămânând foarte bine om al elitei, mai spune Noica, dar s-o faci dinăuntru, s-o dorești, nu s-o înduri (…) într-un cuvânt, nu idealurile societății de azi, ci slujitorii ei păcătuiesc față de spirit. Spiritul de turmă, spiritul de mase de azi nu e vinovat de el însuși.

Deci, tragem concluzia că, contează modalitatea prin care insul, individul, aderă la colectivitate, la grup, la mase. Dacă este convins de ideologia acestora, atunci nu e nimic de condamnat. Bineînțeles, contează și cum anume a fost convins. Important este să își folosească propria minte și gândire, și nu să se lase manipulat și influențat din toate părțile. Atunci când ești bombardat din toate direcțiile cu ideologia maselor, cu dogmatismul lor și cu tirania propriilor lor adevăruri, ca în final să te lași învins, predându-te, atunci se întâmplă același lucru ca și când ai fi torturat de către cineva pentru a te convinge să crezi în ceea ce crede el. Aceasta se numește convingere prin tortură, sau prin tiranie, nu prin argumentare, și a fost folosită cu rezultate excelente de către toate regimurile totalitare. În zilele noastre, când informația circulă cu viteza luminii, iar sursele de informare, deși multe la număr, pot fi ușor controlate și direcționate într-o singură direcție, metodele de convingere și persuasiune folosite sunt foarte diverse, și toate se rezumă la un singur lucru – manipulare. Omul fără acea conștiință de sine de care vorbea Noica, nu este în fața metodelor de manipulare nimic altceva decât o trestie în bătaia vântului, ca să îl parafrazăm pe Pascal. Fiind obișnuit cu confortul de a lua totul de a gata, inclusiv informația, care astăzi este prelucrată și șlefuită astfel încât să slujească interesul unor anumite grupuri restrânse, omul maselor este cetățeanul ideal.

Din păcate, omul, de ceva timp încoace, înainte de a avea conștiință de sine, are conștiința colectivității. Și dacă a existat în istoria omenirii anumite perioade de înflorire a conștiinței individuale, un individualism al spiritului critic și creator în același timp, astăzi acest spirit este aproape inexistent. El a fost anihilat de către puterea maselor. Mesajul acestora este unul cât se poate de atractiv pentru cei slabi de înger – comuniunea dintre oameni, prin țel comun, politici comune, scopuri comune, gândire comună, păreri comune, convingeri comune, și apoi… dar stați! să ne oprim puțin. Comuniunea asta seamănă izbitor de mult cu ceva oribil care s-a întâmplat în istoria recentă a umanității. Seamănă cu comunismul, nu-i așa? Comuniunea asta pare că ucide diversitatea sub toate aspectele ei, pare că ucide și individualitatea, pare că ucide și gândirea. Și atunci, unde ne îndreptăm? Și când mai pui deasupra securitatea națională și sănătatea publică, adică exact acele elemente față de care omul maselor simte o îndatorire civică nemăsurată și de-a dreptul eroică, în timp ce omul aflat în afara maselor se simte complet alienat, ai rețeta pentru dezastru. Omul maselor va face orice pentru a proteja securitatea națională și sănătatea publică, în defintiv va face orice pentru a proteja statul, și va apela inclusiv la linșaj – cine nu este cu noi este împotriva noastră. Toate astea pentru că omul maselor consideră, în mod eronat, că el este statul, că el conduce, deci apărând statul se apară pe sine. Aceasta este o formă de propaganda atât de des folosită în istorie de către marii conducători de stat, încât nici nu mai are rost să o detaliem. Acest principiu este unul care guvernează astăzi întreaga planetă, și din această cauză, întreaga planetă se află pe un butoi cu pulbere. Pentru că în momentul în care nu se mai acceptă diversitatea opiniilor și libertatea de exprimare, când adevărul se transformă în dogmă și ideologie, pe care toți cetățenii trebuie la modul imperativ să o îmbrățișeze, atunci lumea cade în tiranie.

Când faci o pauză, și privești puțin evenimentele recente, din exterior, complet detașat, cât mai obiectv cu putință, observi că în fața ta se desfășoară o adevărată nenorocire, nenorocire care se întâmplă cu girul majorității, adică cu cu girul maselor. Și aici apare problema democrațiilor, pentru că în democrație masele se află la conducere, cel puțin teoretic. În democrație nu guvernează elitele, cei puțini și înzestrați, ci guvernează masele, adică cei mulți și neînzestrați. Ce-i drept pot exista în rândul maselor și oameni înzestrați dar totuși fără conștiință de sine, pentru că am văzut cu ochii mei cum în această perioadă de mari frământări sociale, oameni pe care îi știam cât se poate de înzestrați din punct de vedere intelectual, individualități și personalități în toată regula, și-au pierdut acest caracter specific, această calitate, și au devenit oameni ai maselor. Nu trebuie să ne surprindă acest lucru, istoria ne învață că acest lucru s-a mai petrecut și cu alte ocazii, și în contexte asemănătoare, când intelectualii și elitele unei societăți au aderat, fie din convingere proprie fie din constrângere, la ideologii care nu de puține ori s-au deovedit în final a fi criminale. Un exemplu concludent – marele filozof existențialist, Martin Heidegger, o minte strălucită a filozofiei secolului 20, a fost membru al partidului nazist, și a îmbrățișat cu drag ideologia nazistă.

În democrație sunt garantate drepturi și libertăți pentru toți oamenii, iar egalitatea în fața legii nu suferă discrimanare. Din nou, teoretic. Ce observăm în această perioada este următorul aspect – statul, înzestrat cu puteri depline de către mase pentru a le garanta securitatea, a ajuns să reglementeze aspectele vieții tuturor oamenilor. Ceea ce majoritatea acceptă, este imediat trecut sub formă de lege universală pentru toți membrii societății. Astfel dacă omul maselor acceptă să îi fie încălcate drepturile și libertățile, sub diferite pretexte, această acceptare tacită va fi trecută ca obligatorie si pentru cei care nu acceptă să le fie încălcate drepturile și libertățile. Iar acesta este un exemplu cât se poate de clar de guvernare totalitară. Totalitarismul statului se reflectă în totalitarismul celor din jur, al oamenilor, pentru că și ei devin totalitari în gândire și mentalitate, și nu mai acceptă niciun fel de dialog, de discuție în contradictoriu, adică tocmai unele dintre principiile fundamentale ale exercițiului democratic – diferența de opinie, pluralismul, în scopul ajungerii la adevăr. Democrația are și ea limitele ei, și nu poate să atenteze la drepturile și libertățile niciunei categorii de persoane. În numele majorității, a securității naționale, a sănătății publice, sau a oricărui lucru, nu se pot face abuzuri și nu se pot încălca principiile fundamentale ale constituției. Și tocmai acest lucru s-a întâmplat aproape în întreaga lume. Ba mai mult decât atât, statul a acționat chiar înainte de a avea garantată susținerea majorității, a acționat autocrat, iar acest lucru ar trebui să ne dea semne de întrebare asupra felului în care funcționează statul, și ce prerogative își poate însușii singur, ținând cont că vorbim de un stat democrat. Poate statul să calce în picioare individul în numele securității colective? Oare care sunt limitele democrației? Dar cele ale statului?

Când face acest lucru, când intervine brutal în societate, statul dovedește faptul, incontestabil, că acționează nu interesul societății, a individului sau a grupului de indivizi, ci în interes propriu. Statul vrea să supraviețuiască cu orice preț, chiar cu prețul încălcării drepturilor și libertăților cetățenești pe care el jură că le garantează și respectă.

Asta se întâmplă când nu statul trăiește pentru societate, ci societatea trăiește pentru stat, după cum bine remarca Ortega y Gasset. Când statul nu se mai subordonează nimănui, nici măcar legii, avem de a face cu o formă clasică de tiranie și etatism. Mă surprinde cum nimeni nu pare să observe acest lucru, acest derapaj periculos, nici măcar cei care până de curând considerau statul exact ceea ce ar trebui să fie, adică un mecanism anonim creat de societate pentru a sluji societatea, și căruia îi sancționau de fiecare dată cea mai mică abatare de la această regulă. Se pare că în definitiv, omul ține mai mult la propria viață decât la libertate. Nu putem să spunem dacă este bine sau dacă este rău că face acest lucru. Depinde de perspectiva din care privim problema. Pentru unii o viață fără libertate este de neconceput și de netrăit, iar pentru alții o viață fără libertate este perfect suportabilă atâta timp cât se simt în siguranță. Să ne gândim acum de ce oare cei din prima categorie nu se mai află de mult timp printre noi…

 

 

Lumea în care trăim

Lipsa de gândire filozofică și dezinteresul pentru istorie, pot duce la dereglaje grave în sânul unei societăți. Aceste două elemente de cultură fac parte din sistemul de educație al unui stat, sau cel puțin așa ar trebui. Din punctul meu de vedere, filozofia, ca materie, trebuie predată în toate școlile, indiferent de profilul acestora. Și mă refer aici nu la filozofia de catedră, cea cu sisteme greoaie și un limbaj complicat, și nici la istoria filozofiei (o simplă trecere în revistă) ci la acea filozofie pe care o practica Socrate – arta maieuticii și a dialecticii. O filozofie vie, cu aplicabilitate în viața de zi cu zi. Pentru că ce te învață filozofia? În primul rând filozofia te învață nu ce să gândești, pentru că asta ar fi o îndoctrinare ideologică (pentru asta există retorica și demagogia politică), ci cum să gândești cu propria ta minte; te învață nebunia de a gândi cu mintea ta. Filozofia te învață să pui sub spectrul gândirii critice orice adevăr care îți este prezentat drept adevăr absolut, pentru că omul trebuie să se ferească de orice formă de tiranie, chiar și de tirania adevărului. Făcând acest exercițiu al gândirii critice de la cele mai fragede vârste, vei dobândi acel ceva care astăzi le lipsește multora, vei dobândi conștiință de sine. Filozofia îți oferă o independență și o autonomie a gândirii, și cu greu vei mai putea fi manipulat și convins să crezi ceea ce vor alții să crezi. Karl Jaspers se întreba în 1958, într-un eseu intitulat Philosphie und Welt (Filozofie și lume) care este sarcina filozofiei în prezent. Și ajungea la concluzia că sarcina filozofiei în acele vremuri era de a fortifica, prin felul ei de gândire, puterea de rezistență împotriva cinismului propagandei și a descompunerii interioare provocate de credința în absurd, dar că rolul acesteia s-a permiat, și filozofia a devenit superfluă, o rămășiță pietrificată a trecutului, aflată pe punctul de a dispărea.

Jaspers ajungea la această concluzie pesimistă după ce regimurile politice totalitare ale vremii, propuseseră o uniformizare a gândirii, și o îndoctrinare în masă a populației, totul cu scopul de a deține un control total asupra individului (nazismul dispăurse, dar comunismul tocmai trecea într-o nouă etapă). Jaspers considera că fără o gândire proprie și un spirit critic dezvoltat, cetățeanul își pierdea caracterul individual, era depersonificat și uniformizat, astfel încât în final ajungea să se identifice cu un mușuroi de furnici.

(…) oamenii au încetat să mai fie ei înșiși și, reduși la un material în sine indiferent, sunt devorați de aparatul de partid și de stat, de birocrație, de poliție, de armată.

Poate că mulți se întreabă acum de ce ar vrea Statul să facă acest lucru? De ce ar vrea Statul să aibă un control total asupra individului și asupra societății? Și nu puțini dintre aceștia ar ajunge la concluzia pripită, dar vai, atât de des întâlnită, cum că o astfel de gândire este una conspiraționistă.

Pentru a răspunde la această întrebare și la critici, va trebui să înțelegem cum funcționează un stat, și cum anume se raportează cetățeanul de rând la această instituție. Vom vedea că cetățeanul are o imagine cu totul falsă față de ceea ce înseamnă Statul, iar felul în care acesta se raportează la stat este o consecință, acum, ca întotdeauna în istorie, a dereglajelor și derapajelor pe care instituțiile statului le fac. Poate părea greu de crezut, dar tocmai cetățeanul este cel care înzestrează cu puteri discerționare statul, iar atunci când statul capătă puteri absolute, devine cel mai rece dintre monștrii, ca în final să se devoreze singur.

Mai întâi trebuie spus că statul nu s-a schimbat cu nimic încă de la apariția ideii de stat național. Și aici intervine cunoașterea istoriei și interesul pentru fapte care s-au petrecut undeva în negura timpului, dar care nu încetează să aibă ecou și relevanță până în zilele noastre. Pentru că în a cunoaște istorie nu înseamnă a știi pe dinafară anii de domnie ai nu știu cărui domnitor, sau numărul de bătălii câștigate de un altul, ci înseamnă să știi să faci o radiografie și o analiză pertinentă și obiectivă asupra prezentului privind în trecut – „vrei viitorul a-l cunoaşte, întoarce-te spre trecut”,  spunea Mihai Eminescu. Iată adevăratul rol al istoriei ca disciplină școlară și nu numai. Or, astăzi nu se mai pune niciun fel de accent pe istorie, și cu atât mai puțin pe filozofie. Parcă totul este făcut astfel încât viitorii cetățeni ai acestei planete să nu aibă habar nici cine sunt, nici de unde vin, și nici încotro se îndreaptă. Dacă ești atras de istorie nu e bine, pentru că vei afla că istoria este scrisă de învingători, în timp ce o predilecție pentru istoria națională te face automat un naționalist în ochii celor corecți politic și adepți ai globalizării, ceea ce iarăși nu este bine. Dacă în schimb ești atras de filozofie, iar nu e bine, pentru că vei fi considerat cu capul în nori, un idealist neadaptat la realitățile cotidiene, iar dacă vei privi filozofia ca pe o metodă pentru dezvoltarea minții, iar nu e bine pentru că vei învăța să gândești cu mintea ta, și vei deveni periculos. Astfel că statul va crea un sistem de învățământ care să producă întotdeauna cetățenii pe care îi dorește și de care are nevoie pentru a-și hrăni apetitul pentru putere. În acest sistem nu se va pune niciodată accentul pe științele umaniste, care dezvoltă gândirea personală și spiritul critic, ci în cel mai bun caz accentul va fi pus pe științele așa zis pozitive, adică acele stiințe matematice care pentru deprinderea lor este necesară învățarea unor automatisme, formule de calcul, ecuații, fără să solicite prea mult gândirea proprie a elevului. Astfel elevul nu va avea niciodată acces la cultură în adevăratul sens al cuvântului, ci doar la specializare, iar asta îl va transforma într-un personaj mediocru și ușor de controlat.

Putem asemăna statul cu tabloul lui Goya, în care zeul Cronos își devorează fiii.

În capitolul 13 al cărții Revolta maselor a lui Ortega y Gasset, regăsim o analiză extraordinară asupra a tot ceea ce înseamnă stat. În viziunea sa, statul reprezintă cel mai mare pericol. Ar fi greu de adăugat și altceva la cele spuse de gânditorul spaniol, tocmai de aceea mă voi rezuma la mici comentarii în preajma pasajelor extrase. Deși această analiză complexă asupra statului apare într-un capitol dintr-o carte scrisă în anul 1930, valoarea ei rămâne încă în picioare și în secolul 21, și va rămâne mult timp în picioare, pentru că principiile de funcționare ale unui stat, fie el liberal sau totalitar, nu se vor schimba prea curând, (să ne aducem așadar aminte de ce spunea Eminescu). Ortega y Gasset trăgea un puternic semnal de alarmă în 1930 asupra a ceea ce urma să se întâmple peste mai puțin de zece ani în Europa, și mai apoi în întreaga lume, și asta doar din observațiile pe care le făcea asupra evoluției statului comunist URSS și a Italiei fasciste al lui Benito Mussolini. Deși nimeni nu credea că va mai avea loc un al doilea război mondial, cu toate acestea, pentru că anumiți conducători de state din Europa au primit putere absolută din partea cetățenilor lor (și asta din veșnica nevoie a acestora de securitate) ceea ce era de neconceput s-a produs. Peste noapte, statul, din asiguratorul securității, și-a pus cetățenii în cel mai mare pericol. Să nu mai vorbim de faptul că odată înzestrat cu puteri depline, statul începe să își ucidă sistematic toți adversarii.

Dar ce este până la urmă statul?

Iată ce spune Ortega y Gasset:

” Statul contemporan, este produsul cel mai vizibil și cel mai notoriu al civilizației. Este foarte interesantă și revelatoare examinarea atitudinii pe care omul – masă o adoptă față de stat. El îl vede, îl admiră, știe că e acolo, asigurându-I existența, dar nu are conștiința faptului că acesta e o creație umană, inventată de anumiți oameni și susținută de anumite virtuți și principii care au existat odinioară în oameni și care mâine ar putea dispărea. Pe de altă parte, omul-masă vede în stat o putere anonimă și cum el însuși se simte anonim, crede că statul îi aparține. Închipuiți-vă că în viața publică a unei țări survine o dificultate sau un conflict ori o problemă. Omul-masă va fi tentat să ceară imediat statului să-și asume dificultatea, să se însărcineze direct cu rezolvarea ei, prin uriașele și invincibilele sale mijloace. Acesta este cel mai mare pericol care amenință civilizația – etatizarea vieții, intervenționismul statului, absorbirea oricărei spontaneități sociale de către stat, adică anularea spontaneității istorice, care, de fapt, susține, alimentează si antrenează destinele umane „. (Revolta maselor, pp.140-141)

Imposibil să nu ne folosim de analogie și să ne gândim la ce se întâmplă astăzi în lume. A apărut o problemă urgentă, care se presupune că este cât se poate de reală. Ce face societatea? În mod normal apelează la stat, pentru că statul este garantul securității sociale. Dar ce face statul? Ei bine, acesta acționează chiar înainte de a fi solicitat de către opinia publică. Statul acționează așadar fără să îl întrebe nimeni. Acesta se numește intervenționism, și ar trebui să fie sancționat de fiecare dată de către societatea civilă. Dar acest lucru nu se întâmplă, pentru că societatea civilă se află într-o totală paralizie. Statul, fiind înzestrat cu puteri depline de către societate va acționa de fiecare dată acolo unde crede că are interesul să o facă, și de multe ori o va face împotriva interesului public.

Deși există pentru a servi interesul public, statul își pierde treptat rolul și rațiunea de a fi, și devine un organ care nu mai răspunde în fața nimănui. Iar pentru a-și întări poziția, statul creează principalele organe de lege și de opresiune – poliția și armata. Controlând aceste două instituții, statul își asigură astfel, prin forță brută, puterea absolută. Am simțit cu toții în ultimele două luni ce înseamnă cu adevărat puterea unui stat care deține controlul asupra poliției și armatei, iar în 1989 știm cu toții ce carnagiu s-a produs, tocmai pentru că statul controla aceste instituții. În această situație cetățeanul nu mai poate face nimic decât să se supună ordinelor, în ciuda abuzurilor și a încălcării flagrante a drepturilor și libertăților cetățenești.

Democrația (neparticipativă) lasă impresia fiecărui individ, că prin dreptul la vot, statul este de fapt o prelungire a sa. Faptul că îmi pot alege pe cine vreau să mă conducă, îmi lasă falsa impresie că eu particip la actul de guvernare. Lucrurile nu stau de loc așa. O dată aleși în funcție politicienii nu mai dau socoteală nimănui, iar statul capătă puteri tot mai mari.

” Masa își spune – Statul sunt eu – ceea ce este o desăvârșită eroare. (…) Statul și masa coincid doar prin faptul că sunt anonimi. Însă omul masă crede, într-adevăr, că el este statul și va tinde din ce în mai mult să-l facă să funcționeze sub orice pretext, să anihileze prin intermediul statului orice minoritate creatoare care îl stânjenește, care îl stingherește indiferent de domeniu – politică, idei, industrie. Rezultatul acestei tendințe va fi fatal. Spontaneitatea socială va fi necontenit contracarată de intervenția statului. (…) Societatea va trebui să trăiască pentru stat iar omul pentru mecanismul guvernului. Și cum, la urma urmei, nu este decât un mecanism a cărui existență și întreținere depind de vitalitatea din jur care îl susține, statul, după ce a supt măduva societății, va slăbi, va deveni scheletic, va muri ruginit ca o mașinărie, ajungând mult mai cadaveric decât mecanismul unui organism viu ” . (Revolta maselor, p.141)

Este greu de crezut cum cetățenii nu pot să observe aceaste derapaje ale statului, derapaje ascunse sub paravanul instaurării ordinii sociale sau a securității naționale. Atunci când totuși le observă, le acceptă tacit, pentru că fac un troc cât se poate de dezavantajos – renunță la libertate pentru securitate și confort. Și atunci, mă întreb, dacă o societate face un astfel de schimb, prin care arată clar că apreciază mai mult să se simtă în siguranță și confortabil decât să fie liberă, oare o astfel de societate nu ar merita un guvernământ pe măsura dorințelor ei? Oare această societate nu merită să trăiască în tiranie și totalitarism? Din ce am observat în aceată perioadă, există foarte multe societăți, cel puțin din Europa, care deși trăiesc de mai bine de 30 de ani în democrație și liberalism, pare că nu le deranjează absolut deloc să schimbe regimul politic. S-au adaptat surprinzător de bine acestui tip incipient de totalitarism, în care controlul statului asupra individului este aproape total. Dacă acesta este un experiment care anunță ce urmează să se întâmple în viitorul apropiat, se pare că experimentul funcționează.

Un stat sănătos este un stat care permite și asigură, pe lângă drepturile și libertățile cetățenești, spontaneitate individului. Despre așa ceva nu mai putem vorbi în vremurile pe care le trăim, pentru că statul s-a asigurat, prin toate mijloacele posibile, că cetățeanul nu mai are nicio oportunitate de a-și manifesta spontaneitatea, de a acționa în spiritul libertății sale individuale, și de a-și apăra drepturile constituționale. Orice gândire critică la adresa măsurilor luate de către stat sau atitudine vehementă, este astăzi aspru sancționată. Asemănarea cetățenilor care vor să își protejeze libertatea, cu niște reacționari sau dușmani ai poporului nu este forțată. Din păcate istoria se repetă, și oamenii se lasă învinși de către ea. Cine nu are memoria istoriei, riscă s-o repete, spunea George Santayana.

Ca să trăiască mai bine, societatea își creează ca unealtă statul. Apoi statul predomină, iar societatea trebuie să înceapă să trăiască pentru stat.

Iată un cerc vicios, pe care omul-masă, cetățeanul comun și ordinar, nici măcar nu îl sesizează. El, omul-masă, s-a născut ca să fie condus, și fără un conducător luminat, se simte pierdut. Tocmai de aceea, atâta timp cât omul nu se va ridica de la statutul de om-masă, atâta timp cât nu își va lua destinul în mâini și nu își va manifesta spiritul critic și individualitatea, va exista tot timpul pericolul totalitarismului chiar și în statele cu o tradiție liberală de secole.

” Etatismul este forma superioară pe care o iau violența și acțiunea directă devenite norme. (…) Cum să nu ne temem atunci că, sub imperiul maselor, statul va prelua sarcina de a anihila independența individului, a grupului, și de a-i secătui astfel definitiv viitorul? „

În democrație se spune că majoritatea are puterea de decizie. Majoritatea este alcătuită din omul-masă, cel născut pentru a fi condus, fără spirit critic, fără gândire proprie, ușor de manipulat, fricos și gata să facă orice pentru supraviețuirea statului, deci și a sa, pentru că, consideră în mod eronat că statul este de fapt el, omul-masă. În această situație, democrația nu mai este deloc o formă ideală de guvernământ, și în fond nu a fost niciodată. Platon este primul care o condamnă, propunând în locul ei aristocrația, adică guvernarea prin intermediul celor puțini dar înzestrați, atât material cât și intelectual. Nu ne propunem aici să facem o critică la adresa democrației, dar nu putem să nu observăm că tocmai democrația înzestrează statul cu puteri absolute, și asta datorită faptului că poporul are falsa impresie că se află la guvernare, doar pentru că i se acordă dreptul de a-și exercita votul. Dar într-o democarție neparticipativă, în care cetățeanul se implică politic și civic doar o dată la patru ani, votul este practic inutil, și are mai degrabă rol simbolic.

Revenind la ideea de început, filozofia și istoria trebuie temeinic studiate ca să înțelegem nu numai vremurile teribile prin care trecem, ci și mersul lumii și al vieții în general. Științele așa zis exacte, științele pozitive, empirice, în ciuda promisiunilor, nu ne oferă nicio soluție la această problemă umanitară globală, ele ne pot oferi cel mult statistici panicarde, care fac mai mult rău decât bine. Acum observăm că lumea în care trăim, dominată de mai bine de un secol de un pozitivism științific dogmatic, care se erijează în singurul deținător al adevărului și al cunoașterii absolute, nu merge într-o direcție bună. Fără să avem omul în centrul preocupărilor noastre, orice cunoaștere este lipsită de temei, și orice dorință de a face binele, se transformă într-o dorință de putere și bunăstare materială personală. Azi științele sunt folosite în interese obscure, nimănui nu îi pasă de umanitate, iar intențiile bune ale așa zișilor salvatori, sunt dictate de către puterea banului.

Orice știință care face din om un simplu spectator la desfășurarea vieții, nu poate fi o știință care să pretindă că deține adevărul absolut. În nebunia care a cuprins întreaga planetă, științele umaniste sunt singurele care ne mai pot salva, ele ne pot ajuta să vedem limpede adevărul, sau măcar să ne dezvoltăm propria gândire și în același timp să ne raportăm existența la principii morale superioare, nu la interese meschine. Acum mai mult decât oricând avem nevoie de umanism pentru a salva umanitatea.

Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ioan, 8:32

 


Foto – Ionuț Dipșe

Președintele Tanzaniei: Testul coronavirus la capră și fruct a ieșit pozitiv (video)

din meandrele concretului…

Blogul lui Marius Mioc

Președintele Tanzaniei, John Magufuli, povestește că a trimis la un laborator de testare pentru covid, fără ca laboratorul să știe, probe luate de la capră, oaie, iepure, ulei de motor, fructe (etichetîndu-le ca și cînd ar proveni de la oameni). Laboratorul a dat răspunsul că fructele și capra sînt infectate cu coronavirus.

Tălmăcire (după subtitrarea engleză, că încă am lipsuri la cunoștiințele mele de suahili):

Vezi articolul original 1.657 de cuvinte mai mult

Așteptând o altă omenire

Este foarte greu să vorbești în aceste zile despre altceva decât despre demența generală prin care trecem; despre ce se întâmplă și mai ales despre ce va urma să se întample. Va mai fi lumea la fel? ne întrebăm cu toții. Toate datele de până acum vin să ne spună că nu, lumea nu va mai fi la fel după această așa zisă pandemie, și asta în primul rând pentru că există niște oameni, acolo sus, chiar mai sus decât puterea statelor, care vor cu tot dinadinsul să schimbe lumea. Așa cum Marx spunea în secolul 19 că lumea nu trebuie contemplată ci ea trebuie schimbată, presupunându-se că de la bun început este ceva în neregulă cu lumea, la fel și în zilele noastre, niște luminați, putem să-i numim chiar neo-marxiști, vor să rămână în istorie schimbând lumea. O schimbă în bine, o schimbă în rău? este greu de spus, atâta timp cât ceea ce este rău pentru mine poate să fie bine pentru altul. Pentru cei care schimbă lumea este bine, astfel își ating țelurile și ambițiile, își arată puterea. Pentru cei însă care sunt lumea, aceste schimbări sunt cât se poate de rele. Interesant este faptul că mulți vor fi convinși că aceste schimbări sunt spre binele lor, că ele sunt de fapt bune. Astfel, prin mijloace parcă scoase din manualele de manipulare colectivă, ceea ce e rău va fi văzut ca fiind bun, și ceea ce e bun ca fiind rău. O filozofie complet răsturantă. Minciuna va prevala asupra adevărului și va fi luată drept adevăr absolut, căci o minciună pe care o repeți de o mie de ori, ajunge în final un adevăr, spunea propagandistul Partidului Nazist Joseph Goebbels. Și câtă dreptate avea putem observa astăzi cât se poate de limpede.

Pe această planetă există lumea, și mai există cei care conduc lumea. Nu vi s-a părut niciodată ciudat cum această expresie – cei care conduc lumea – s-a înrădăcinat atât de adânc în conștiința colectivă, încât astăzi este practic un adevăr indiscutabil?

Cei care conduc lumea nu fac parte din lume. Lumea nu a fost condusă niciodată de către cineva venit din rândurile ei. Când s-a întâmplat totuși asta, și s-a întâmplat de câteva ori în istorie, acel cineva venit din rândul lumii a fost imediat mazilit. Nu știm dacă aceștia care conduc lumea au sânge albastru, sunt iluminați sau sunt elite intelectuale, dar știm cu siguranță că unii se nasc ca să conducă iar alții ca să fie conduși, iar lumea, adică noi toți, ne-am născut ca să fim conduși. Și dacă mai aveam vreun dubiu asupra acestui lucru, cred că acesta a fost spulberat de evenimentele recente. Singurul lucru pe care îl putem face este să vedem unde anume suntem conduși. Nu e nimic rău în a fi condus, atât timp cât cel care te conduce este de încredere, este mai priceput ca tine, și are intenții bune. Tocmai de aceea mergem la vot, ca să alegem pe niște pricepuți să ne conducă.

Dacă în schimb intuiția ta îți spune că cel care te conduce sau care vrea să te conducă, este un personaj dubios, asupra căruia planează multe suspiciuni, atunci este de datoria ta să iei măsurile de precauție necesare. Asta dacă ții într-adevăr la viața și la libertatea ta. Dacă nu, bineînțeles, ești liber să fii carne de tun, și dintr-o persoană cu conștiință și rațiune proprie, să te transformi în omul-masă – un om deposedat chiar și de propria sa persoană, un om care își pierde complet individualitatea și se identifică cu o masă amorfă de persoane, și în final cu ceea ce azi se numește – societate. Într-un stat civilizat omul face parte într-adevăr dintr-o societate, dintr-o civilizație și o cultură, dar el nu se identifică cu aceste elemente decât într-o mică măsură. El este liber să facă parte din orice societate dorește, din orice civilizație sau cultură. Poate chiar să nu facă parte din niciuna, să fie fără apartenență. Nimic nu trebuie să îi îngrădească această alegere. Este într-adevăr poate de datoria noastră istorică ca români, să ne păstrăm apartenența la cultura și civilizația română, dar nu este un imperativ categoric, nici pe departe. Suntem liberi să alegem. Iată o calitate extraordinară a civilizației moderne, libertatea de alegere, iar această libertate de alegere este poate cel mai important principiu al democrațiilor europene contemporane. Prin libertate de alegere, suntem liberi să ne făurim propriul destin, să ne alegem drumul în viață, și astel să simțim că viața noastră ne aparține în totalitate. Este un lucru extraordinar, de care însă foarte puțini oameni știu cu adevărat să se bucure și să profite. Să nu fi constrâns în alegerile tale de forțe exterioare, este o delectare a spiritului.

Dar ce se întâmplă atunci când această libertate de alegere, acest drept inalienabil al tuturor oamenilor care trăiesc într-un stat modern, democrat și liberal, nu mai este garantat? Ba mai mult decât atât, când alții aleg pentru tine sau când ești constrâns să faci alegeri pe care nu vrei să le faci? În această situație, Statul, sau conducătorul, devine stăpânul destinului tău iar tu ești deposedat de posibilitatea de a te autodetermina. Bineînțeles, această trecere de la libertate la non-libertate se face prin mecanisme complexe, iar ceea ce devine o obilgație este îmbrăcată în haina dreptului. Ți se spune că e dreptul tău să faci cutare lucru, dar acest drept este de fapt o obligație. Iată din nou o filozofie răsturnată. Exercitarea unui drept devine o obligație. E dreptul tău să îți alegi destinul, dar trebuie să alegi într-un anumit fel și nu poți să alegi altfel. Ca și când într-o intersecție poți să faci la stânga sau la dreapta, e dreptul tău să alegi între cele două variante, dar un semn îți spune că ești obligat să faci la stânga. Tu poți să faci la dreapta, ești liber să faci asta, dar împotriva ta se vor lua măsuri coercitive deosebit de grave, și atunci oare mai vrei să faci la dreapta? Iată cum, într-un astfel de caz, libertatea apare sub formă de paravan. Atunci când ești constrâns de o împrejurare să iei o anumită decizie, nu poți spune că ai luat acea decizie în mod liber, dar în același timp nu poți spune nici că nu ai fost liber să iei altă decizie. Tu puteai să iei orice decizie voiai dar ceva te-a constrâns, te-a obligat să iei doar o anumită decizie.

Statele totalitare cunosc foarte bine acest mecanism de a ascunde în spatele unor libertăți, unor drepturi, niște obligații. Din păcate oamenii confundă de multe ori dreptul cu obligația, iar Statul, pentru a se asigura că cetățeanul ia decizia pe care el ca Stat o dorește, începe să legifereze actul alegerii, adică legiferează libertățile. Un stat care funcționează după acest principiu, este un Stat dereglat, un Stat care nu știe să trăiască decât legiferat. Iar în istorie supraviețuiesc doar statele care știu să trăiască și altfel decât legiferat. Așa s-a întâmplat cu Sparta și Atena. Sparta, un stat totalitar, puternic legiferat, nu știa să trăiască altfel și drept urmare a dispărut din istorie fără nicio urmă. În schimb Atena, care a știut să trăiască și altfel decât legiferat, care a lăsat libertate cetățenilor ei să se autodetermine, a dat naștere culturii și civilizației europene.

Libertatea nu poate fi legiferată. Nu poți spune prin lege că toți oamenii trebuie să fie liberi, pentru că asta se înțelege de la sine, este ca și când ai spune prin lege că toți oamenii au dreptul la viață. Și totuși acest lucru se întâmplă, și asta pentru că istoria omenirii ne-a demonstrat că omul nu poate trăii altfel decât legiferat. Dictonul – toți oamenii sunt liberi – ar trebuii să fie un truism, nu un act de lege. Dar din păcate lucrurile nu stau chiar așa, pentru că omul, în ciuda faptului că este o fire sociabilă este în același timp și o fire conflictuală, iar Statul în ciuda faptului că există pentru a garanta bunul mers al societății, este și un organ de opresiune, care de prea multe ori își depășește atribuțiile și intervine acolo unde nu își are locul, adică în viața privată a individului. Un Stat scăpat de sub controlul societății reprezintă pericolul totalitarismului, la fel cum o societate scăpată de sub controlul Statului reprezintă pericolul anarhiei. Tocmai de aceea între Stat și societate există un raport de checks and balances, adică un reglaj fin.

Și pentru că omul nu știe sa trăiască altfel decât cu ajutorul legilor, statele au ajuns să legifereze până și libertatea și dreptul la viață, și asta pentru a se asigura că ele sunt respectate de toată lumea, inclusiv de către Stat. În antichitate existau puține legi, apoi, treptat, o dată cu dezvoltarea civilizației, paradoxal, deși omul a devenit tot mai civilizat, el a avut nevoie de tot mai multe legi. Astăzi un Stat cu adevărat civilizat este un stat care se conduce după cât mai puține legi, iar acolo unde există multe legi, înseamnă că există și multă dezordine. Nu v-ați gândit niciodată cum în Parlamentul țării noastre, guvernanții nu fac toată ziua decât să voteze legi? De ce oare nu există un pachet de legi care să fie votat o dată pentru totdeauna? De ce trebuie tot timpul să facem legi, să modificăm legi noi, să abrogăm legi vechi, și așa mai departe? Acesta este un semn al lipsei de civilizație.

Peste tot se strigă – nu avem legi, să se facă legi, să se reglementeze prin lege totul. Apoi vin alții și spun – legile nu sunt bune, avem nevoie de altele. Alții spun, avem suficiente legi, doar că nu le respectă nimeni. Și atunci cum faci să fie respectete legile în vigoare? Făcând și mai multe legi, sau adăugând paragrafe suplimentare legilor în vigoare? Nu, ci convingând-ui pe cetățeni că legile existente sunt bune, și mai ales, că ele sunt respectate în primul rând de către cei care le-au făcut. Puterea exemplului este cea mai importantă. Dar dacă într-un Stat cei care fac legi sunt și primii care le încalcă, cum să mai existe pretenția ca cetățeanul de rând să le respecte? Și pe deasupra, cetățeanul de rând este imediat sancționat dacă nu respectă legea, în timp ce el vede limpede cum cei de sus sunt imuni, deși toți ar trebui să fim egali în fața legii. Egalitate între oameni nu există decât în fața legii, iar libertate trebuie să existe pretutindeni, indiferente de situație și context, și asta pentru că viață fără libertate nu se poate.

Legiferarea este un lucru bun, dar cu măsură. O societate care să se conducă bine fără legi, este o utopie. Astfel de utopii au propus pe rând Platon, Thomas Moore, Thomaso Campanella, și alții, tocmai de aceea au rămas doar în cărți, pentru că nu pot fi puse în aplicare. Dar o societate legiferată în totalitate, în care fiecare aspect al vieții este reglementat prin lege, este o realitate, și una foarte periculoasă, pe care câteva state din Europa au cunoscut-o foarte bine în perioada anilor ‘20-‘30, și mai ai apoi în timpul celui de-al doilea război mondial, iar altele au cunoscut-o timp de 50 de ani după închierea războiului. Vorbim aici despre regimurile totalitare – fascismul, nazismul și comunismul. Dacă fascismul și nazismul au dispărut de mult din istorie, totuși comunismul rămâne cel mai mare pericol. Și să nu uităm că undeva departe, la răsărit, se află un colos comunist numit Republica Populară Chineză, care în ciuda politicilor capitaliste adoptate în ultimii ani, se ghidează în continuare după aceleași principii socio-politice de mai bine de o sută de ani, și nu ezită să și exporte aceste principii ale părintelui comunismului chinez, Mao Zedong, în întreaga lume – Proletari din toate colțurile, uniți-vă! Individul este nimic, Statul și Partidul unic sunt totul! Internaționalismul comunist chinez este azi la apogeu.

Dacă la începutul anilor ‘90, puteam afirma fără nicio problemă că – we are living in America – acum putem spune categoric că – we are living in China. Economia mondială este condusă în totalitate de către colosul chinez. Totul este fabricat în China (până și virușii), tot ce înseamnă bunuri de consum pleacă din China, iar dacă economia Chinei cade, o dată cu ea cade și economia multor țări occidentale. Și asta pentru că forța de muncă chineză este ieftină, și este ieftină pentru că există comunismul. Fără comunism, muncitorul chinez ar avea dreptul să se înscrie în sindicat, să facă grevă, să ceară mărire de salariu și condiții mai bune de muncă, și așa mai departe. Dar atâta timp cât China este o țară comunistă, muncitorul chinez este o simplă unealtă în mâna Partidului, unealtă de care se folosește întreaga planetă. Nimeni nu mai pune la socoteală lagărele de muncă forțată care încă mai există în China de pe vremea răposatului Mao. Atâta timp cât producția este mare și costurile mici, toată lumea este mulțumită.

Pe de altă parte există și reversul medaliei. Americanii au creat societatea de consum, ei sunt părinții fondatori ai acestei filozofii mercantile care guvernează azi întrega planetă. Dar acest mercantilism însoțit de un ateism zoologic, este susținut logistic de către furnicile chineze. Astfel că americanii au introdus tot ce înseamnă made in China în viețile fiecăruia dintre noi. Visul american este azi fabricat în China. Americanii au venit cu o soluție la o problemă inexistentă pe plan material – sensul vieții. Sensul vieții? Consumerismul, spune unchiul Sam; viața are sens doar dacă devii consumator, de orice. Or, problema sensului vieții se pune doar pe plan spiritual, iar răspunsul la această problema nu îl deține sub nici o formă materialismul, fie el dialectic sau nu.

Ce se întâmplă astăzi cu întreaga lume face parte din mersul istoriei, dar nu este mersul natural al ei. Istoria este astăzi violentată de către voința nestrămutată pentru putere a unor scelerați. Păcat că dintre toate filozofiile lumii, cea pe care au ales să o pună în practică a fost cea a lui Nietzsche, că doar nu l-ar fi pus în practică pe Platon…

Istoria, după cum bine remarca Constatin-Rădulescu Motru, nu este făcută de către deștepți, ci de către proști. Poate că cei care dețin astăzi controlul asupra destinului întregii planete se consideră niște über menschen, niște supra oameni, niște deștepți; dar ei de fapt nu sunt decât niște unter-menschen, adică niște proști.

Eu cred că este timpul ca paradigma să fie schimbată. Cred că este timpul ca istoria să nu mai fie făcută de către oameni răi și proști, ci de către oameni buni și deștepți. Sensul vieții nu este să devii un consumator lipsit de rațiune, îmbuibat de prea multă hrană trupească și flămând de hrană sufletească, ci sensul vieții este să faci binele, asta ne-o spune însăși fibra noastră morală.

Din fericire pentru mine sunt un idealist, dar din păcate pentru omenire idealismul este o utopie.

Să așteptăm o altă omenire?


 

Înviere

A înviat Christos.

Sunt ani de când întoarcerea prăznuirii acestei cutremurătoare fapte ridică în mine aceeaș tristețe: iarăși voiu ceti aceleași comentarii și voiu auzi aceleași interpretări. Proastă literatură protestantă, anemic efort de “cugetători” pozitiviști în nevoia slăbănoagă de a împăca domeniul rațiunii cu cel al harului. Ca și cum cine a intrat odată în împărăția harului se mai necăjește cu neputința rațiunii!

Ce zadarnică bârguială – științifică, dragă doamne! – în jurul unui FAPT simplu și evident! “Renașterea naturii”, “mitul solar” și atâtea alte neputințe, pentru a excamonta faptul năucitor, dar FAPT, al învierii după trup al lui Christos. Căci a înviat, așa cum hotărât mai dinainte, de altfel, scriptura; și a fost, după trup, în mijlocul alor Săi, în acelaș fel precis și real în care este în mijlocul nostru – trup și sânge – și va stărui să fie până la sfârșitul veacului.

A înviat, cum vom învia și noi, atunci când vor suna trâmbițele judecății din urmă, se vor rupe pecețile cărții și vor cădea zidurile carcerii vremii; adică la sfârșitul veacului.

Aci e doară toată “taina”; care nu e, de fapt, nici o taină, ci numai neînțelegere. Noi vom învia din morți la judecata de apoi. Adică atunci când se va sfârși istoria, și vor cădea încercuirile timpului și spațiului. Ne-am născut în timp; am murit în timp; vom învia însă dincolo de veac. Întocmai ca Christos; devenit om și jertfit în veac; dar înviat în afară de acesta, și rămas în mijlocul nostru după natura lui de înviat în afara veacului.

Cum se lămuresc toate! Și învierea, și prezența lui deapururea în mijlocul nostru! În sfânta împărtășanie este prezent Christos nu “în formă de” pâine și vin, ci existând în chip real ca trup și sânge. Nu e deci vorba de un simbol, de o prefigurație, ci de un fapt real. Si totuș… noi nu vedem acolo decât pâine și vin, deși este trup și sânge.

Ce însemnează asta? Însemnează că există mai multe planuri de existență; și că pentru fiecare din aceste domenii noi trebuie să avem mijloace speciale de investigație. Ca să nu putem să înțelegem prin rațiunea noastră decât ceea ce cade în lanțul veacului; și că pentru ceea ce este în afara lui avem nevoe de un alt instrument, în speță – al credinței.

Din această lume de dincolo de veac face parte învierea după trup a lui Christos; care înviere, ca și înălțarea la cer, ca și prezența în mijlocul nostru, nu sunt minuni, decât în ordinea veacului și a rațiunii; dar sunt realități și existențe firești în ordinea care ține de domeniul credinței.

Simbol? Nu. Ci FAPT. Simbolic, poate fi cel mult limbajul nostru. Faptele însă nu pot fi simbolice, ci numai fapte, pur și simplu. A înviat Christos. Nu Christos-Dumnezeu, ci Christos-Omul, anticipând învierea noastră la sfârșitul veacului. Anticipând-o, dar nu schimbându-i natura. Învierea Lui e la fel cu învierea noastră; și după cum noi vom învia la sfârșitul veaculului, deci după încetarea acestuia, așa a înviat și El: în afară de veac.

Afirmând prin aceasta existența mai multor lumi, de grade de realitate deosebite, sau mai exact comportându-se în chip deosebit față de Absolut.

Și astfel învierea nu este actul prin care noi am fost mântuiți; ci numai anunțarea și definirea lumii în care vom trăi după judecata de apoi.

“Christos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând…” Moartea lui, – deci jertfa lui este faptul hotărâtor la mântuirii noastre. Învierea este doar semn pentru viața veacului ce va să vie, deci nu a veacului care, pentru noi, este în acest moment.

Să lăsăm deci interpretările și încercările de a înțelege, și să mărturisim smeriți credința noastră nestrămutată:

“Și a înviat a treia zi după scripturi”.

Nae Ionescu, 20 Aprilie 1930

Când știința devine religie

Oamenii de azi sunt cei mai bine hrăniți, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasării în spațiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. În același timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenți de confort și de consum, cei mai aserviți bunului plac al liberului arbitru, cei mai puțin autonomi în judecățile lor, cei mai gregari și servili (în raport cu Statul), pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea. (H.R. Patapievici, Omul recent, p.21, editura Humanitas, 2001).

Văzând ceea ce se întâmplă în jurul meu în aceste vremuri tembele, nu pot să nu am un conflict interior, nu pot să nu îmi pun întrebări când intuiția îmi spune că adevărul este ascuns, mușamalizat, și că totul este un scenariu bine pus la punct și îndelung pregătit. Sunt profund surprins de toți cei care se supun directivelor Statului, care fac un front comun cu instituțiile Statului (instituții pe care până mai ieri le huleau), considerând că acestea au luat cele mai bune măsuri posibile, care nu își pun niciun fel de întrebare cu privire la veridicitatea evenimentelor actuale, și acceptă tacit o situație care le amenință în mod evident drepturile fundamentale. Berdiev spunea cum mai bine de 50 de ani că pentru viață nu trebuie să ne sacrificăm niciodată libertatea, dar întotdeauna să ne sacrificăm viața pentru libertate, pentru că ce fel de viață mai este aceea în care îți lipsește libertatea? În 1989, era scris pe toți pereții – mai bine mort decât comunist, adică mai bine mort decât fără libertate. Și au murit mulți oameni pentru libertate. Dar am uitat de acest lucru și astăzi oamenii renunță de bună voie la libertăți, pentru a primi din partea Statului securitate și protecție. Este un troc pe care eu unul nu îl accept indiferent de situație. Și dacă este adevărat că libertatea nu ți se oferă ci trebuie să o câștigi, atunci cred că este de datoria noastră să luptăm pentru a ne recâștiga libertățile, așa cum omul a făcut-o de-a lungul istoriei. Libertatea a fost dintotdeauna lucrul cel mai de preț pentru om, și tocmai de aceea libertatea a fost de fiecare dată în primejdie, atunci când Statul, acest monstru rece cum îl numea Nietzsche, a dorit să își impună autoritatea. De-a lungul istoriei oamenii au murit pentru libertate, au făcut sacrificul suprem pentru a gândi liberi, pentru a circula liberi, pentru a se exprima liberi. Ce se întâmplă astăzi este un atentat la drepturile și libertățile cetățenilor, totul în numele sănătății publice, sănătate publică de care niciun guvern și niciun ministru din țara noastră nu s-a interesat prea mult în ultimii 30 de ani, și deodată vor să arate că le pasă, după ce au pus-o pe butuci. Cine înghite astfel de baliverne probabil a fost spălat pe creier. Dar cum s-a ajuns în această situație, într-o lume în care majoritatea statelor sunt democrate, și oamenii ies în stradă pentru a protesta de fiecare dată când le sunt încălcate drepturile sau când statul are excese de autoritate? La această întrebare voi încerca să răspund cât mai limpede.

În primul rând trebuie să înțelegem că secolul 21 este un secol al științei, și al dezvoltării tehnologiei la un nivel la care nimeni nu s-ar fi gândit cu câteva decenii înainte. Tehnologia este atât de răspândită și oferă atât de multe oportunități omului contemporan, încât foarte puțini sunt cei care nu se bucură la ora actuală de beneficiile ei. În același timp știința, pe care cei mai mulți dintre noi nu o stăpânesc și nu îi cunosc substraturile, dar în schimb se bucură de descoperirile ei, a început să fie foarte mult popularizată, ceea ce nu este un lucru rău, dar această popularizare a științei și răspândire a tehnologiei, are bineînțeles și neajunsurile ei, pentru că întotdeauna există ceva ce se pierde atunci când ceva se câștigă.

Deci, ce se pierde când se câștigă știință și tehnologie fără niciun efort ?

In primul rând se pierde gândirea critică și liberul arbitru. Omul primește pe tavă toate beneficiile tehnologiei, și nu face nici cel mai mic efort ca să înțeleagă principiile care se află în spatele produsului finit, și nici efectele pe care acesta le are asupra vieții sale. În același timp, informația științifică, care astăzi circulă ușor pe toate canalele, este luată întotdeauna de bună, sub formă de rezumat. Informația științifică este livrată în pachețele mici, compacte, într-un limbaj nespecializat și accesibil tuturor. Astfel, omul aderă rapid la tot ceea ce știința îi spune, fără să îl mai preocupe o cercetare proprie, chiar și superficială, asupra unui presupus adevăr științific. Treptat, omul văzând cât de productivă este știința în zilele noastre și bucurându-se în același timp de produsele tehnologice derivate din știință, ajunge să nu mai conteste sub nicio formă tot ceea ce i se oferă. Tehnologia este bună pentru că ne face viața mai ușoară, iar știința a dus lumea pe cele mai înalte trepte ale cunoașterii. Iată un argument destul de puternic care la prima vedere pare greu de combătut. Și totuși…

Există un pericol real atunci când chiar și știința nu mai are adversari, atunci când ea își impune punctul de vedere în toate domeniile vieții omului, chiar și acolo unde nu ar trebui, cum ar fi de exemplu în viața sufletească, spirituală și religioasă. Adevărul lua naștere la grecii antici din păreri diferite, contrare, dintr-o dialectică fructoasă. Nimeni nu avea dreptul să spună că deține un adevăr până când acesta nu trecea prin filtrul artei dialogului. Excepție făceau sofiștii, care erau maeștrii în arta persuasiunii și în cea a retoricii. La antici, adevărul nu se afla în proprietatea nimănui, nu era un bun personal al vreunui om de știință sau al vreunui filozof ori conducător, ci el se afla între oameni, și ieșea la iveală prin dialog. Astăzi situația este cu totul alta, știința este singura care și-a câștigat dreptul de a deține adevărul, și din această cauză nu acceptă niciun fel de dialog cu cei din afara științei.

Ocupându-se și de aspecte care nu sunt obiective, ci țin de individualitatea fiecărui om, știința își depășește domeniul de expertiză. Atunci când știința își impune punctul de vedere în toate aspectele vieții, apare un dereglaj. Acest dereglaj transformă știința într-o credință, o religie în care oamenii cred fără să cerceteze. Și face asta prin felul în care oamenii se raportează la ea. Aceștia devin dogmatici, au încredere totală în știință și tehnologie. Știința își găsește adepți care îi apără descoperirile și punctul de vedere și care i pun la colț pe toți cei care nu împărtășesc aceeași credință. Asemănările cu credința oarbă în religie este izbitoare. Aceeași atitudine o au oamenii și atunci când sunt adepții unei religii. Credința oarbă în religie de acum 500 de ani este înlocuită azi cu credința oarbă în știință. La fel cum în cazul mișcărilor socio-politice totalitare de la începutul anilor 20, când comunismul, fascismul și nazismul se transformă peste noapte, nu în doctrine politice ci în adevărate religii, la fel și știința secolului 21 s-a transformat în religie. Stalin a spus limpede că, comunismul trebuie să devină o religie, pentru că doar așa poate să capete adeziunea totală a oamenilor. Cum credeți că ar fi putut să ajungă altfel la putere Hitler, în 1933, prin sufragiu public, dacă oamenii nu ar fi crezut în nazism ca într-o religie și în Hitler ca în apostolul ei?

Acest proces de transformare a științei în religie a început încă din secolul trecut, de la începutul secolului 20, o dată cu apariția specializării în știință. Asupra acestui aspect vorbește în amănunt Ortega y Gasset, în cartea sa – Revolta maselor, în capitolul intitulat Barbaria specializării. Ce spune acesta? Că omul de știință, din figura enciclopedică care fusese în perioada antică și medievală, începe treptat să devină tot mai specializat, în dauna unei culturi generale, care acum devine subiect de batjocură – cine are cultură generală, adică cel care știe câteceva din mai multe domenii, nu are dreptul să își spună părerea în niciunul dintre acele domenii, pentru că el nu este decât un simplu diletant. Doar cei specializați își pot da cu părerea și pot avea o opinie. Cu această mentalitate debutează știința secolului 20. Ne aflăm în fața unui nou tip de om de știință fără precedent în istorie este un om care, din tot ceea ce trebuie să știe ca să fie un personaj cultivat, nu cunoaște decât o anumită știință, dar și din aceasta știe bine doar o mică porțiune, în care el este un asiduu cercetător. Și astfel ajunge să considere o virtute faptul că nu-l interesează ceea ce rămâne în afara restrânsului domeniu de care se ocupă și proclamă drept diletantism curiozitatea care se manifestă pentru știință în ansamblu.

Ce este interesant e faptul că acest nou tip de om de știință, specializat pe un anumit domeniu, este cât se poate de mediocru. Știința experimentală, spune Gasset, a progresat în bună măsură datorită muncii unor oameni incredibil de mediocri (…) știința modernă îl primește în sânul ei pe omul mediu din punct de vedere intelectual și îi permite să opereze cu succes. Explicația acestui fapt se află în ceea ce constituie cel mai mare avantaj și totodată cel mai mare pericol al noii științe și al întregii civilizații pe care o dirijează și o reprezintă – mecanizarea.

Știm cu toții că astăzi știința se bazează în descoperirile sale pe experiment și pe un determinism mecanicist care are la bază cauza și efectul. Orice efect trebuie să aibă o cauză, spune știința. Dar ea se află în eroare atunci când folosește acest principiu în ambele sensuri, și când spune că și orice cauză trebuie să producă un efect. Nu orice cauză produce un efect, chiar dacă orice efect trebuie să aibă o cauză. Să ne gândim puțin la situația actuală, la pandemia de coronavirus. Cum de s-a ajuns al un număr atât de mare de decese și de infectări puse pe seama noului virus? Răspunsul este simplu, și îl găsim în aceeași paradigmă științifică folosită de mai bine de 100 de ani. Atunci când medicii din spitale tratează pe cineva infectat cu noul coronavirus, acesta presupune, chiar dacă pacientul nu prezintă simptome, că are de a face cu o boală, deci cu un efect. Acest efect, adică boala, este datorat unei cauze, în acest caz cauza este un virus. Dar ce nu înțelege medicul este că, chiar dacă pacientul este infectat cu virus, nu este obligatoriu ca acesta să dezvolte și boala, și drept dovadă că mulți infectați cu noul coronavirus sunt perfect sănătoși sau au manifestări ușoare. Cauză și efect. Gândind însă în paradigma – cauza produce efect la fel cum efectul are o cauză – medicul se află într-o gravă eroare. Dacă descoperă o cauză, va presupune că va urma și un efect, ceea ce nu se întâmplă de fiecare dată, și va trata în consecință pacientul pentru probabilitatea efectului, fiind incapabil să trateze o cauză. Dacă merg la un doctor cu o durere puternică de cap, medicul îmi va trata durerea de cap, nu ceea ce cauzează durerea de cap. Deci problema mea nu va fi de fapt rezolvată.

Medicina tradițională, alopată, nu știe să trateze decât efecte nu și cauze. Iar când o cauză nu prezintă și un efect, va trata, anticipat, efectul care se presupune că va apărea. Câți pacienți nu merg la spital pentru un control de rutină, și li se descoperă celule canceroase, și sunt tratați imediat pentru cancer, deși ei nu au cancer și se simt foarte bine, iar tratamentul de cele mai multe ori îi ucide? Li se descoperă o cauză, și sunt tratați pentru un efect care încă nu a apărut. Asta este o altă meteahnă a științei – dorința, și nevoia de prevedere, de anticipare. Omul de știință vrea să anticipeze orice mișcare din natură, și face asta cu ajutorul experimentului. Dar această prevedere nu poate fi folosită decât în mediul anorganic, pentru că doar acolo omul de știință poate să intuiască și să calculeze exact ceea ce urmează să se întâmple. Un om de știință poate să anticipeze explozia unei stele de la milioane de ani lumină depărtare, poate să anticipeze o nouă glaciațiune, poate să anticipeze explozia soarelui sau o coliziune iminentă a unui meteorit cu pământul. Poate să facă toate astea pentru că, calculul exeperimental îi perimte acest lucru, dar în schimb el nu poate să facă astfel de anticipari și prevederi în ceea ce privește mediul organic, pentru că mediul organic este de o complexitate nemaipomenită. Fiecare individ, fiecare specie, este unică în felul ei și cu greu se pot aplica șabloane și generalizări așa cum se folosesc ecuațiile matemtatice în fizică pentru studierea Universului. Omul nu poate fi explicat cu ajutorul niciunei ecuații matematice. Și cu toate acestea omul de știință încearcă să aplice aceeași metodă în ambele situații, atât pentru mediul organic cât și pentru cel anorganic. Dintr-o astfel de abordare nu pot rezulta decât erori. Despre acest subiect vorbește Constantin Rădulescu-Motru în cartea sa, Timp și Destin, o carte scrisă în anii 30, dar cât se poate de actuală.

Revenind la idea lui Ortega y Gasset, acesta vorbind despre specializarea științelor și despre procesul de mecanizare, mai observă un lucru, si anume că o bună parte din ceea ce trebuie făcut în fizică sau în biologie este o prelungire mecanică a gândirii, ceva care poate fi executat de aproape oricine. Pentru numeroși cercetători, este posibil ca știința să fie împărțită în mici segmente, iar ei să se ocupe doar de unul dintre ele, ignorându-le pe toate celelalte.

Este bine cunoscută lipsa de observație holistică, a întregului, pe care o au oamenii de știință din zilele noastre. Iar în ceea ce privește medicina, pentru a avea o imagine completă a întregului tău organism, trebuie să treci prin cabinetul a zeci de specialiști, fiecare având opinia sa. Chiar în interiorul științei, în zecile ei de ramificări, există diferențe de opinie majore – biologul nu se înțelege cu fizicianul, geologul nu se înțelege cu astronomul, chimistul nu se înțelege cu antropologul, și așa mai departe. Știința este o sumă de ramificații care nu au nimic în comun una cu cealaltă, și asta nu datorită domeniilor specifice de cercetare, ci datorită oamenilor care le practică, adică tocmai datorită specialiștilor.

Specialistul (…) nu este un savant, pentru că ignoră cu totul ceea ce nu ține de specialitatea lui, însă nici un ignorant nu este, deoarece e un om de știință și își cunoaște bine bucățica lui de univers. Ar trebui să spunem că este un savant-ignorant, lucru extrem de grav, fiindcă aceasta înseamnă că este un domn care se va comporta în toate chestiunile pe care le ignoră nu ca un ignorant, ci cu întreg aplombul cuiva care, în domeniul său de spcialitate, este un savant. (Ortega y Gasset, Revolta maselor).

Oamenii de azi nu se supun Statului, între societate și stat există un antagonism și va exista întotdeauna – Statul va dori să își extindă autoritatea iar societatea va dori să își păstreze libertatea. Ce se întâmplă acum este următorul fenomen – oamenii se supun de fapt oamenilor de știință, comunității științifice, nu Statului. Statul însă este astăzi vocea oamenilor de știință, iar măsurile pe care le ia sunt o consecință a recomandărilor venite din partea specialiștilor. Cel puțin în teorie. E posibil ca în practică, Statul să dorească să își afirme autoritatea, folosindu-se tocmai de niște informații cu caracter științific, și să se bazeze pe faptul că oameni se vor conforma autorităților tocmai pentru că au un respect și o credință de-a dreptul religioasă în oamenii de știință, pentru că oamenii de știință le-au dat în primul rând tehnologia, fără de care viața lor nu ar mai avea niciun sens. Statul profită astfel pe de o parte de credibilitatea pe care o au în fața cetățenilor oamenii de știință, și pe de altă parte de o frică naturală în fața morții și a bolii specifică tuturor oamenilor. Nimeni nu vrea să se îmbolnăvească și cu atât mai puțin să moară, deci nimeni nu riscă.

Problema apare atunci când oamenii de știință își depășesc tarlaua, și vor să facă politică. Există multe legături între comunitatea științifică și factorul politic, în special legături de ordin financiar. Știința este finanțată în mare parte de către Stat. Știința și politicul colaborează astfel pentru beneficiul amândurora. Este ceea ce se întâmplă astăzi, când atât omul de știință cât și politicianul trag în aceeași direcție, și mă tem că nu în interesul cetățeanului, la fel ca și toate canalele media de informare. Nu-i de mirare că nu întâlnim păreri critice decât la câțiva rătăciți care sunt acuzați de restul societății că sunt adepți ai teoriilor conspiraționiste deși vin cu informații cât se poate de adevărate. După cum spunea și John Stuart Mill, acum mai bine de 200 de ani, în afară de doctrinele particulare ale gânditorilor individuali, există în lume o puternică și crescândă propensiune spre extinderea sub o formă extremă a puterii societății asupra individului, atât prin forța opiniei, cât și prin cea legislativă. (…) Predispoziția oamenilor, fie suverani, fie în calitate de concetățeni, de a le impune celorlalți drept regulă de conduită opinia și gusturile lor este atât de energic susținută de unele dintre cele mai bune și de câteva dintre cele mai rele sentimente inerente naturii umane, încât ea nu poate fi stăvilită de nimic altceva decât de lipsa puterii.

Să nu ne mire faptul că nu doar Statul este predispus, și asta prin definiție, de a prezenta o patologie a puterii, ci și oamenii de știință și mass-media. Toți vor putere – puterea de a convinge, puterea de a conduce, puterea de a manipula și așa mai departe.

Specializând-ul, spune Gasset, civilizația a făcut din omul de știință un personaj ermetic și satisfăcut în cadrul limitelor sale – însăși senzația intimă de dominare și de valoare îl va face să dorească a domina dincolo de specialitatea lui.

Iată dorința de putere. Omul de știință simte acum că poate să facă istorie, că poate să schimbe lumea, cu propriile lui arme. Toți ochii sunt ațintiți asupra lui, și pentru prima dată, poate în istorie, puterea se află în mâinile sale. Este o tentație la care puțini oameni pot rezista, și cu atât mai puțin niște oameni de știință care toată viața profesioanală și-au petrecut-o într-un laborator obscur neștiuți de nimeni.

Știința a devenit religie în urma unui proces destul de îndelungat. Este cumva o evoluție normală, și era de așteptat să se întâmple acest lucru. În timp ce știința a tot crescut în ultimii 200 de ani, religia a pierdut tot mai mult teren, până când a ajuns o simplă superstiție. Până și reprezentanții ei, oamenii lui Dumnezeu – preoții, episcopii și mitropoliții, prin felul în care au reacționat la măsurile totalitare luate de către Stat chiar împotriva instituției biserciești, nu au făcut decât să confirme acest lucru, că religia, în anul 2020, nu mai este nimic altceva decât o simplă superstiție a unor oameni ignoranți. Noul Dumnezeu la care cu toții trebuie să ne închinăm este știința, acest Baal-Peor contemporan.

Orice gândire dogmatică este periculoasă. Până și adevărul dacă devine dogmatic își pierde caracterul specific și substanța. Un adevăr dogmatic nu mai este un adevăr. Or, tocmai acest lucru îl fac oamenii în privința adevărului științei, devin dogmatici, radicali și chiar fanatici. Între un stiințific și un neștiințific, nu mai poate exista niciun fel de dialog. Doar specialiștii au dreptul să se pronunțe. Restul oamenilor nu trebuie decât să aștepte soluțiile miraculoase ale acestora, la niște probleme create, paradoxal, tot de către ei. Chiar dacă lumea va fi distursă într-un final de către știință, oare va trebuii să acceptam acest lucru ca pe un destin implacabil? Să nu uităm că bomba atomică a fost inventată tot de către oamenii de știință, și omenirea a fost la un pas de anihilare totală în timpul războiului rece, când SUA și URSS se jucau de-a Dumnezeu cu focoasele nucleare. Mă întreb oare până unde poate să meargă credința oarbă în știință, până acolo unde a mers în istorie credința oarbă în religie?