Feminitatea explicată de Freud (eseu cu privire la o prelegere de psihanaliză aplicată)

Astăzi psihanaliza nu mai este de actualitate, a dispărut practic din domeniul științelor pozitive fiind înlocuită cu psihologia și psihiatria sau mai degrabă înglobată în acestea. Psihanaliza a avut însă perioada ei de glorie, la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX când, întemeietorul ei, Sigmund Freud, a venit cu mai multe teorii revoluținare în ceea ce privește felul în care anumite patologii dar și comportamente aparent sănătoase, specific umane, își găsesc explicații la granița dintre conștient și inconștient.

În zilele noastre, boli precum nevroza sau psihoza sunt tratate de către medici prin protocoale standard, cum dealtfel se întâmplă în toate domeniile medicinei moderne. Că nu aceasta este singura soluție, a observat foarte bine Freud, la rândul său fiind un reputat medic, care fără să prescrie medicamente pentru tratarea acestor dereglaje psihice, a introdus metode noi de analiză a psihicului, tehnici non-invazive (sau poate chiar mai invazive de cât oricare altele, pentru că psihanalistul accesează straturile cele mai profunde al psihicului uman) fără să aibă efecte adverse.

Cei care nu au fost de acord cu psihanaliza lui Freud, i-au reproșat acestuia faptul că a găsit în toate manifestările nevrozelor, psihozelor, a anxietății și a depresiilor, o bază sexuală (văzută de mulți teologi, supraspirituali și habotnici, scara cea mai de jos a umanității). Ei bine, concluzia la care a ajuns Freud nu reprezintă doar o teorie pur speculativă, fără o bază practică solidă. Freud, împreună cu echipa sa de psihanaliști, a realizat sute, mii de ședințe de terapie cu pacienți, care i-au permis să tragă aceste concluzii, că omul este stăpânit de o energie sexuală sau instinct sexual care se numește libido, iar acesta îi dictează în mare măsură acțiunile și comportamentul în societate, ca de altfel și derapajele. Ba mai mult decât atât, chiar și puterea de creație, cea artistică, pare să fie un instinct sexual refulat, omul canalizându-și energia sexuală către un cu totul alt domeniu, de unde și rezultatele suprinzătoare. Astfel, patologiile neurospihice ale omului nu pot fi dezvăluite decât prin straturile cele mai inferioare ale conștiinței, toate izvorând mai mult sau mai puțin dintr-un libido refulat.

Pentru Freud visul constituia un element central în rezolvarea problemelor neuropsihice, descifrarea acestora de către psihanalist fiind de-a dreptul remarcabilă.

Ceea ce vedem în vise este o deghizare, o travestire, realizată de psihicul nostru care ne apară de advăratele dorințe ce sunt reprobabile și deci refulate. Tendințele sexuale sunt deghizate, visul are un caracter latent sexual, care de obicei este reprezentat prin simboluri.

Nu despre vis o să vorbesc acum, ci despre feminitate, așa cum reiese ea din cercetările lui Freud. Femeia este, și va fi în continuare, un mister, mulți oameni de știință recunscându-și neputința în a înțelege femeia. Freud recunoștea că prin demersurile sale psihanalitice nu a descoperit în totalitate misterul pe care îl reprezintă femeia, ci doar a mai descoperit ceva, a mai făcut câțiva pași în dezvăluirea ei în totalitate.

Mai întâi ce este feminitatea? Oamenii fac o distincție clară între feminitate și masculinitate, prin opoziția termenilor de viril, în sensul de activ, și feminin, în sensul de pasiv. Deci feminitatea este o caracteristică specifică femeilor, și care demonstrează pasivitatea acestora. Deci ceea ce este pasiv este feminin iar ceea ce este activ este masculin. Freud însă pune la zid acest raționament des întâlnit spunând că pasivitatea nu coincide neapărat cu feminitatea și nici activitatea cu masculinitatea, și că mai degrabă societatea este cea care dictează în mare parte carcterul pasiv al femeii. Dar feminitatea nu este ceva ce se dobândește pe parcurs, ea este o caracteristică ce se dezvoltă încă din stadiul de făt. Se cunoaște faptul că există un stadiu al fătului în care acesta este un organism bisexual, deabia mai târziu realizându-se diferențierea organelor genitale, atunci când băiatului i se dezvoltă penisul iar fetei vaginul. Dar există un stadiu al evoluției fătului în care vaginul fetei nu este descoperit, locul acestuia fiind luat de către clitoris. Odată cu dezvoltarea vaginului, clitorisul își pierde din sensibilitate și importanță, spune Freud. Cercetările din ultimele decenii vin însă să îl contrazică pe Freud, clitorisul fiind se pare un organ hipersensibil, al cărui rol, ce-i drept, nu este decât acela da a provoca plăcere.

Pentru a înțelege mai bine psihanaliza lui Freud și viziunea sa asupra feminității, trebuie să vorbim în primul rând de teoria sa oedipiană. Complexul Oedip (după eroul din tragedia lui Sofocle care își omoară tatăl pentru a întreține relații incestuase cu mama sa), presupune atașamentul intim al băiatului față de mama sa încă de la cele mai fragede vârste, și considerarea tatălui drept adversar. Freud a mai descoperit însă că acest complex Oedip există și la fete, numindu-se fixație preoedipiană la mamă, ca mai apoi să se dezvolte într-un complex oedpian propriu-zis, invers față de cel masculin, adică atașamentul fetei fața de tată și depărtarea de mamă. Mai pe scurt complexul Oedip la băieți se manifestă prin dorința acestora de a avea un copil de la mamă, iar la femei da a avea un copil de la tată. Destul de fucked up, nu?

Una dintre teoriile cele mai interesante, dar poate și cea mai greu de digerat, este ceea ce Freud a numit – dorința (psihologică) de a avea penis a femeilor. Pornind de aici, Freud explică întregul proces de devenire al femeii și feminității ei, și cu ce complexe va trebuie aceasta să se lupte pe parcursul vieții.

Fetița când își descoperă inferioritatea, nu se resemnează – dimpotrivă, ea mai speră încă mult timp ca într-o zi îi va crește un penis, și această speranță persistă uneori până foarte târziu. Când, în sfârșit, cunoașterea realității o face să-și piardă orice speranță de a-și vedea dorința împlinită, analiza încă mai arată că această dorință persistă în inconștient, încărcată cu multă energie.

Toată această energie venită din dorința de a avea penis, se transformă la femeie în dorința de succes pe plan personal și profesional. Astfel, orice succes pe care femeia îl obține pote fi văzut ca o demonstrație a existenței penisului. Astfel se explică cum femeile obțin rezultate acolo unde în mod normal, conform standardelor unei societăți dominată de barbați, aceștia din urmă trebuie să performeze. Femeia începe să intre în domenii de activitate specifice bărbatului, psihanalitic acest lucru se explică prin cele spuse mai sus, dorința de penis la nivel inconștient.

O altă teorie interesantă freudiană, este cea a complexului de castrare, pe care ambele sexe îl resmit în momentul în care își observă reciproc organele genitale, dar și atunci când, copii fiind, sunt prinși în flagrant delict de masturbare.

Descoperirea castrării va influența evoluția ulterioară a copilului. În ceea ce privește fetița, descoperirea castrării marchează o schimbare decisivă. Ei i se oferă atunci trei căi – prima duce al inhibiția sexuală sau la nevroză, a doua la o modificare a caracterului, la formarea unui complex de virilitate, a treia, la feminitatea normală.

(…) comparația cu băiatul, mai bine dotat decât ea, îi rănește amorul propriu, și renunțând la plăcerea masturbației clitoridiene, ca și a dragostei pentru mama sa, ea ajunge adesea să-și refuleze o mare parte din tendințele sexuale.

Încă din cele mai vechi timpuri femeia a fost stigmatizată din infinite motive, dar într-un final totul a pornit de la stigmatul suprem, cel de ordin biologic – lipsa de falus. Faptul că eu ca bărbat am bărbăție, adică penis, mă face din capul locului superior femeii. Femeia devine astfel subiectul pasivității, ea trebuie să aibe grijă de copil, să se ocupe de treburile casnice, etc. Această pasivitate manifestându-se și în actul sexual, unde ea nu poate să ofere și să domine, ci poate doar să primească, bărbatul fiind cel care „intră în ea”, nu invers. Observăm că, chiar din patul conjugal se conturează această stare de fapt, de superioritate și dominare pe care bărbatul o exercită asupra femeii. Acesta ar putea să se numească foarte bine rasism biologic. Astfel, lipsa de falus a femeii o devalorizează în ochii bărbatului.

De menționat aici faptul că, clitorisul femeii, după cum am menționat și mai sus, ca dezvoltare biologica se formează înaintea vaginului, și se substituie penisului (științific este demonstrat faptul că, clitorisul se dezvoltă cu 12 săptămâni înaintea vaginului). Astfel, pentru femeie, clitorisul reprezintă organul falic, cu care ea nu se simte inferioară bărbatului posesor de penis. Problema apare atunci când familia, mediul, societatea, sau alți factori interni sau externi, interzic masturbarea clitoridiană, acesta fiind unul din punctele de plecare către dezvoltarea feminității de mai târziu. Iată ce spune Freud.

Încetând să se mai dedea la masturbarea clitoridiană, fetița renunță la o parte din activitatea sa falică. Pasivitatea începe să predomine, înclinația către tată, datorată concursului impulsiunilor instinctuale, devine predominantă, activitatea falică fiind suprimată. O astfel de schimbare survenită în timpul evoluției, trebuie să favorizeze instaurarea feminității.

Acum apare complexul Oedip și la femeie, iar odată cu el dorința de a obține un penis din exterior, fie de la tată, fie de la copil sau de la bărbat.

Dorința pe care o are fetița față de tătăl ei nu este, fără îndoială la origine decât dorința de a avea un falus (…) situația nu se stabilizează cu adevărat decât atunci când dorința de penis este înlocuită cu dorința de a avea un copil, acesta din urmă, conform unei vechi echivalențe simbolice, devenind substitutul penisului.

Echivalența poate merge până acolo unde, într-o familie tradițională, bărbatul își dorește mai degrabă o fetiță iar femeia un băiat. Nașterea unui copil ar trebui să anuleze starea oedipiană a femeii, mai ales dacă acesta este un băiat. Cu toate astea, există și situația în care femeia, încă de la cele mai fragede vârste, își refuză acest statut de inferioritate pe care i-l dă lipsa de falus. Este cazul fetelor care sunt mai băiețoase, care au o atitudine masculină, și care nu par a fi împăcate cu sexualitatea lor. Explicația pe care o dă Freud este următoarea.

În acest caz fetița refuză, ca să spunem așa, să accepte dura realitate și exagerează cu înverșunare atitudinea virilă, persistă în activitatea clitoridiană și își caută salvarea într-o identificare cu mama falică sau cu tatăl.

Bineînțeles, complexitatea psihicului și sexualității feminine l-au pus în dificultate pe Freud, care observă că aceste stări de virilitate alternează de multe ori cu stări pe pură feminitate la același subiect de studiu, de unde și concluzia acestuia – enigma feminină.

Răspunsul pe care psihologii l-ar da ar fi acela de bipolaritate, un sindrom destul de des întâlnit la femei, însă ținând cont că Freud nu era un psiholog ci un psihanalist, răspunsul a venit prin ceea ce se numește bisexualitatea feminină. Poate de aici și răspunsul la o curiozitate a multora – de ce există o înclinație mai mare către bisexualitate la femei decât la bărbați. Bisexualitatea masculină fiind mai rar întâlnită, și de regulă predomină o singură înclinație.

Ca și caracteristici ale feminității tardive, Freud menționează următoarele aspecte.

Noi imputăm feminității un narcisism mai dezvoltat, care influențeză alegera obiectuală, astfel încît, la femeie, nevoia de a fi iubită este mai mare decât aceea de a iubi. Dorința de penis este cea care provoacă și aici vanitatea corporală a femeii, aceasta considerându-și farmecele ca pe o despăgubire prețioasă a inferiorității sale sexuale native.

Interesantă este și teoria freudiană cu privire al alegerea partenerului. Femeiele alegând, în cazul în care nu și-au lichidat complexul Oedip, după tipul patern, iar bărbatul, prin analogie, după tipul matern. Din acest punct de vedere, nu ar trebui să ne surprindă predictibilitatea oamenilor când vine vorba de alegerea partenerilor, fiecare căutându-și jumătatea după un tipar bine stabilit încă din copilărie, când erau dominați de complexul oedipian. Bineînțeles, există și cazuri în care ceomplexul oedipian a fost lichidat cu mult timp înainte, și în acest caz teoria de mai sus nu se mai aplică, alegerea partenerului având la bază alte criterii specfice. Aceste cazuri, firește, sunt irelevante pentru psihanaliză, pentru că în aceste situații avem de a face cu oameni perfect sănătoși ce nu mai pot fi considerați subiecte de studiu.

Fericirea conjugală, spune Freud, nu este garantată atât timp cât femeia nu a reușit să facă din soț copilul său, atât timp cât ea nu se comportă matern cu el.

Identificarea femeii cu mama sa, și considerarea ei drept model, este ceva perfect normal și foarte des întâlnit, pentru că în faza preoedipiană, la cele mai fragede vârste, fata este atașată de mama la fel ca și băiatul. Urmând ca în faza a doua, când complexul Oedip se dezvoltă și la femeie, mama să fie văzută ca o pretendentă și o rivală, iar atașamentul față de tată devine evident.

Acum începe procesul de dezvoltare al feminității, odată cu complexul Oedip, când femeia își recunoaște lipsa falusului, și drept urmare inferioritatea, inferioritate impusă atât de societate cât și de propriul psihic.

Despre feminitate Freud spune că întregul proces prin care femeielor li se dezvoltă feminitatea nu este decât o evoluție penibilă, pentru că acest lucru epuizează toate posibilitățile individuale ale femeii. Femeia, în viziunea lui Freud, stagnează în evoluția ei atunci când își descoperă feminitatea, ca și când procesul evolutiv ar fi încheiat odată cu apariția acesteia, deși acest lucru nu ar trebui să se întâmple.

Cam aceasta ar fi viziunea freudiană asupra feminității. Nu avem niciun răspuns exhaustiv cu privire la ea, dar avem totuși la îndemână teorii bazate pe o vastă experiență terapeutică, ce ne ajută să înțelegem mai bine enigma feminină.

 

Anunțuri

Seventeen steps for a good life

  • Choose designer lingerie, in the vain hope of kicking some life back into a dead relationship.
  • Choose handbags, choose high-heeled shoes, cashmere and silk, to make yourself feel what passes for happy.
  • Choose an iPhone made in China by a woman who jumped out of a window and stick it in the pocket of your jacket fresh from a South-Asian firetrap.
  • Choose Facebook, Twitter, Snapchat, Instagram and a thousand others ways to spew your bile across people you’ve never met.
  • Choose updating your profile, tell the world what you had for breakfast and hope that someone, somewhere cares.
  • Choose looking up old flames, desperate to believe that you don’t look as bad as they do.
  • Choose live-blogging, from your first wank till your last breath; human interaction reduced to nothing more than data.
  • Choose ten thing you never knew about celebrities who’ve had surgery.
  • Choose screaming about abortion, choose rape jokes, slut-shaming, revenge porn and an endless tide of depressing misogyny.
  • Choose 9/11 never happened, and if it did, it was the Jews.
  • Choose a zero-hour contract and a two hour journey to work, and choose the same for your kids, only worse, and maybe tell yourself that it’s better that they never happened. And then sit back and smother the pain with an unknown dose of an unknown drug made in somebody’s​ fucking kitchen.
  • Choose unfulfilled promise and wishing you’d done it all differently.
  • Choose never learning from your own mistakes.
  • Choose watching history repeat itself.
  • Choose the slow reconciliation towards what you can get, rather than what you always hoped for. Settle for less and keep a brave face on it.
  • Choose disappointment and choose losing the ones you love then as they​ fall from view, a piece of you dies with them until you can see​ that one day in the future, piece by piece they will​ be all gone and there will be nothing left of you to call alive or dead.
  • Choose your future, choose life.

Renton’s Trainspotting 2 quotes.

Deșertăciunea iubirii de sine

Chiar dacă nu se află înscrisă în decalog, iubirea de sine în creștinism este păcat fundamental. Luați aminte creștinilor la pericolul năruirii prin iubire de sine.

*

Cum să te iubești mai mult, titlu de carte dintr-o librărie. Cred că unii dintre noi trăiesc cu impresia că nu se iubesc suficient de mult și caută experți în iubire de sine.

*

Suntem atât de perfecți încât nu avem nevoie de cei din jur, ne suntem singuri suficienți. Auzisem de sustenabilitatea unui sistem dar nu de cea a omului.

*

Oamenii se iubesc pe ei înșiși și se urăsc unii pe alții. De ce oare?

*

În comunism se promova cultul personalității conducătorului iubit. În democrație se promovează cultul propriei personalități. Am scăpat de dracu și am dat de tasu. Specific românesc.

*

Ne suntem înșine proprii idoli – o societate plină de Baali-Peori, ar spune omul biblic.

*

Mândria, trufia, vanitatea trec astăzi drept calități și semne ale unei personalități puternice, ne spun psihologii. Vai cât sunteți de bolnavi, ne spun psihiatrii.

*

Mă întreb cum poate simții cineva compasiune, milă, empatie pentru cineva aflat în nevoie, când iubirea de sine și egoul său depășesc orice închipuire? Te mai poți uita ore la un om aflat în suferință cu aceeași ochi cu care te-ai fi uitat dacă cunoșteai modestia, buna cuviință și simplitatea?

*

Toate marile religii și filozofii orientale caută printre altele, și cu precădere, anularea egoului sau diminuarea lui. De ce? Pentru că atunci când ești plin de ego nu poți să fii deschis niciunei învățături, deoarece o corupi.

*

Pentru a deveni înțelepți, mai întâi trebuie să ne acceptăm nimicnicia, să înțelegem că în fața universului suntem precum niște insecte și că nimic nu ne face mai buni decât ceilalți. Să pornim de aici.

*

Mergeți fraților la biserică să faceți exercițiul îngenuncherii și să mai învățați disciplina supunerii. O să vă ajute în viață.

*

Dacă nu mergi la biserică pentru că nu crezi în Dumnezeu, măcar să mergi în scop disciplinar, moral și etic. O să îți înțelegi nimicnicia.

*

Noi? Păi noi nu știm să ne mai refuzăm nimic, merităm totul, așa ne-a modelat societatea, sau poate reclamele de la televizor…numai cei care au supt degetul știu cu adevărat gustul pâinii, vorba lui Ronin.

*

Dar eu nu merit lucrul ăsta? Dar eu nu merit și pe acesta? Am pierdut astfel orice fel de măsură și orice fel de apreciere pentru lucruri. Merităm tot, pentru că suntem cei mai buni, pentru că sunt extraordinari și tot ce facem este fabulos, pentru că întreaga lume se învârte în jurul nostru, ba trebuie să învățăm să ne iubim chiar și mai mult decât o facem. Trebuie să nu lăsăm pe nimeni să ne calce egoul, în caz contrar îl călcăm noi în picioare. Acesta este solipsismul mercantil manifestat la nivel individual. Boală grea și incurabilă de care suferă multă lume.

*

Ne-am înstrăinat unii de alții, nimeni nu mai are curajul să îl privească în ochi pe cel de lângă el. Fiecare trăiește în lumea lui iar atunci când murim sperăm să rămânem vii în lumea altora. Iată până unde merge iubirea de sine.

*

Este ciudat cum se comportă omul în anumite situații, de exemplu – îl acceptă pe cel de langă el numai în măsura în care îi ridică și mai mult stima și iubirea de sine. În fond și la urma urmei, nimeni nu are nevoie de cineva care să-i spună din când în când și adevărul. Și asta pentru că nu ne mai săturăm de fructul dulce al lingușelii. Mă simt mai bine printre copaci decât printre astfel de oameni.

*

Se vorbește peste tot de adevăr – să triumfe adevărul, să iubim adevărul, etc. Dar noi nu cunoaștem adevărul nici față de propria noastră persoană.

*

Un țăran a zis odată o vorbă mare – un om care îți este aproape și ține la tine trebuie să îți spună că ești bun atunci când ești bun și că ești prost atunci când ești prost. Nimic mai mult.

*

Omul din zilele noastre fuge de durere ca dracu de tămâie. Să nu îl doară cumva ceva că se rupe cerul. Și slavă domnului, știința a evoluat atât de mult încât există o pastilă pentru orice fel de dureri, chiar și pentru cele închipuite. Eu zic că e bună și durerea asta la ceva, că altfel nu ar fi existat. În primul rând te face mai lucid, mai conștient, iar în al doilea rând te călește.

*

Băi fraților avem o mare problemă pe care nu pare să o bage nimeni în seamă –  nu mai știm să suferim. Iar atunci când se întâmplă totuși să suferim nu învățam nimic din asta. Intri în suferință bou și ieși vacă. La fel cum se întâmplă cu oamenii care merg degeaba la biserică. Păi suferința trebuie să te pună pe gânduri, să te trezească la adevărata realitate, și în final să te mântuiască, nu să treacă fără să lase urme.

*

E suficient să privești oamenii care merg pe stradă, și ai să vezi cât sunt de înstrăinați și de singuri. Nimeni nu mai are ochi să vadă suferința altuia pentru că stau toți cu ochii în telefoane, nimeni nu mai are urechi să audă strigătul de ajutor al celor năpăstuiți, pentru că au toți căștile în urechi și muzica la maxim. Si dacă se întâmplă să ajute, o fac numai pentru a-și face mai întâi lor un bine, să își crească și mai mult stima și iubirea de sine. Să fim sinceri, nu interesează cu adevărat pe nimeni suferința celuilalt dacă nu e nimic de câștigat. Ăsta se cheamă creștinism negustoresc.

 

 

 

Povestea lui Iov – Nu există oameni fără de păcat și Dumnezeu preamilostiv

Povestea lui Iov din Vechiul Testament începe așa – Era odată un om drept în fața lui Dumnezeu cum nu era nimeni, făcea tot ce era de trebuință, se ruga la Dumnezeu cu ardoare, și a insuflat credința în Dumnezeu și copiilor săi. Iov, pe lângă faptul că era foarte credincios, era și foarte bogat, căci Dumnezeu îi dăduse avere pe măsura credinței sale. Iov aducea jertfe de sânge lui Dumnezeu, cum era obiceiul pe atunci, și nu greșise în fața Lui cu nimic.

Până într-o zi când diavolul vine la Dumnezeu și îi spune că dacă îi va pierde sărmanului Iov toată averea, acesta își va lua fața de la El, pentru că Iov este credincios numai cât timp are avere. Dumnezeu îi lasă mână liberă diavolului și acesta îi pierde toată averea lui Iov, dar Iov zice – Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, slăvit fie numele Lui până în veac.

Apoi văzând îndârjirea lui, diavolul face putem spune un pariu cu Dumnezeu, cum că Iov își va lua fața de la El dacă îi vor fi uciși cei zece copii. Dumnezeu fiind convins de credința nestrămutată a lui Iov, îi lasă mână liberă din nou diavolului și acesta dărâmă o casă peste copiii lui Iov, ucigându-i pe toți. Auzind acestea Iov se întristează, dar nu cârtește și zice la fel – Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, lăudat fie numele Lui până în veac.

Apoi diavolul îi spune Lui Dumnezeu că de îi va da trupul lui Iov pe mână, acesta își va întoarce fața de la El. Dumnezeu îi dă mână liberă, și diavolul îl umple de lepră pe Iov. Acesta este momentul în care încep să se petreacă lucruri interesante.

Iov nu înțelege, ca de altfel nici cititorul, de ce Dumnezeu aduce atâta rău asupra casei sale. Căci Iov fusese fără greșeală, cel puțin nu ni se spune că Iov ar fi fost un om păcătos, ba mai mult decât atât, Iov împărțea tot ce avea cu săracii, aducea jertfe, se ruga necontenit și își învățase și copiii să facă la fel. Dar Dumnezeu parcă se joacă cu el. Iov începe să își pună întrebări în timp ce stă pe o groapă de gunoi plin de lepră, pedepsit fiind pentru…ei bine, aparent pentru nimic.

Între timp apar și câțiva tovarăși ai lui Iov care văzând-ul în această stare, încep să se gândească că din moment ce Iov a fost astfel pedepsit de Dumnezeu, trebuie să fi făcut el un mare păcat, și încep să îl judece. Dar Iov este fără de păcat și totuși primește această pedeapsă de la un Dumnezeu care parcă este înșelat de diavol.

Părintele Cleopa spune că Iov a stat așa șapte ani plin de lepră pe groapa de gunoi și între timp începuse să îl mănânce viermii de viu, nu mai avea nici carne pe oase, devenise un schelet, dar nu a cârtit nimic împotriva lui Dumnezeu. După șapte ani, apare și Dumnezeu și stă de vorba cu el. În urma discuției dintre cei doi, reiese că în fața lui Dumnezeu toți oamenii sunt păcătoși, dar pentru că Iov chiar și în această stare nu s-a lepădat de la credință, îi reface averea, îi dă viață lungă, alți zece fii și fiice, nepoți și strănepoți.

Dar totuși Iov, în momentul în care este blestemat cu lepră, îl întreabă pe Dumnezeu de ce a fost astfel blestemat, și tot întrebând și neprimind răspuns, începe să se îndoiască, nu de existența lui Dumnezeu, ci de propriul său fel de a fi. Ce rost mai are, se întreabă Iov, să mai fii credincios și să nu păcătuiești din moment ce sunt atâtea exemple de oameni răi care trăiesc o viață fericită și mor liniștiți fără nicio pedeapsă. Dacă eu, care nu am păcătuit cu nimic, sunt pedepsit iar ceilalți plini de păcate nu, sunt pus într-o mare dilemă.

Aceasta este o tematică care apare tot mai des în religia creștină. Dumnezeu spune să fim buni, dar exmplele din viața de zi cu zi ne demonstrează că de cele mai multe ori cei buni duc o viață de mizerie, iar cei răi duc o viață fără de cusur. Și parcă toate necazurile tot pe capul sărmanului vin, iar hoțul, criminalul, păcătosul, cel fără Dumnezeu, nu primește nicio pedeapsă. Poate dacă acesta ar fi pedepsit, ne-ar face cumva să ne simțim mai confortabil, căci am vedea cu ochii noștri că Dumnezeu acționează. Astfel ajungem să ne îndoim cu toții de credință, pentru că nu vedem un Dumnezeu imanent, care să acționeze în lume, ci el pare să fie transcendent prin definiție. Dar cine suntem noi să judecăm judecata lui Dumnezeu?

Povestea lui Iov este una tragică, și vrea să ne arate că Dumnezeu poate să facă cu noi tot ce dorește, indiferent dacă credem în existența Lui sau nu, și că ne este imposibil să înțelegem măsura cu care judecă faptele oamenilor.

Cel mai adesea vedem cum oameni cu credință în Dumnezeu renunță în a mai fi credincioși când li se întâmplă vreo nenorocire. Acestea se spune că sunt încercările la care Dumnezeu ne supune pentru a ne încerca credința. Cei mai mulți dintre așa zișii credincioși renunță la Dumnezeu după primul obstacol, căci cred ei, în judecata lor strâmbă, că au fost suficient de credincioși încât să nu li se poată întâmpla nimic rău – am fost la biserică în fiecare duminică, am dat de pomană la săraci, ce are Dumnezeu cu mine? Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa de simplu. Toți oamenii sunt păcătoși în fața lui Dumnezeu, și singurul care poate stabili cât fără de păcat suntem este însăși divinitatea, judecata noastra pământească nu are nicio valoare.

Iov este îndârjit în credința lui, când își pierde averea acceptă situația, când își pierde copiii acceptă și acest lucru, dar când pierde tot până și propriul său trup, atunci începe să se îndoiască. Dumnezeu însă îi lasă neatins sufletul, și asta îl salvează în final.

Există câteva etape, să zicem psihologice, prin care Iov trece – prima etapă este acceptarea senină în fața pierderii averii, a lucrurilor materiale, care oricum nu au nicio valoare pentru omul religios. Apoi un alt nivel de acceptare, de data aceasta plin de suferință, în fața pierderii copiilor, apoi neînțelegerea și lipsa răspunsurilor la tot ce i se întâmplă, apoi apare conflictul cu divinitatea, refularea, iar în final resemnarea și înțelegerea.

Ce concluzii putem trage din cartea lui Iov? Că Dumnezeu, cel puțin dumnezeul Vechiului Testament nu este preamilostiv, ba câteodată te lovește fără să te aștepți, și că nu pot fi înțelese niciodată planurile pe care le are cu creația sa. Părintele Cleopa trage câteva concluzii foarte frumoase – Ați auzit ce a făcut la Iov frica de Dumnezeu? Dacă a avut frica lui Dumnezeu, nici când era bogat nu s-a mândrit, n-a fost aspru și nemilostiv, nici când i-a luat Dumnezeu averea, n-a zis un cuvânt împotriva lui Dumnezeu. Dar părintele Cleopa omite anumite aspecte, și anume că atunci  când Dumnezeu i-a luat copiii, Iov a început să șovăie, iar cănd i-a luat și trupul și l-a umplut de lepră, bietul Iov a cerut niște explicații de la Dumnezeu și a început să îl invoce, altfel decât o făcea în rugăciunile sale, ca un om disperat.

Faptul că Iov cârtește, se îndoiește, este în conflict cu divinitatea și că nu acceptă tot ce i se întâmplă cu seninătate, cum spune părintele Cleopa, este un semn că aici avem de a face cu un om care poate să fie pildă pentru toți oamenii. Dacă Dumnezeu i-a dat suflet omului, ei bine tot El i-a dat și personalitate.

Ce folos am eu dacă nu păcătuiesc, căci uite ce mi se întâmplă? Această afirmație a lui Iov are o valoare absolut universală, în primul rând pentru că în ea se regăsesc toți oamenii care s-au aflat la un moment dat într-un impas în ceea ce privește credința în Dumnezeu, cu precădere în Dumnezeul uneia dintre religiile avraamice, iar în al doilea rând această afirmație ne introduce într-una din problematicile fundamentale ale teologiei creștine – fac bine și sunt răsplătit cu rău, alții fac rău și sunt răsplătiți bine, atunci unde este Dumnezeu? Aceasta este în fond o contradicție specifică lumii în care trăim, unde fapta bună pare să nu fie răsplătită de Dumnezeu pe măsură așteptărilor noastre. Făcând acum referire strict la creștinsim, ce nu înțeleg creștinii din zilele noastre este faptul că, creștinismul este o religie a sacrificiului și a suferinței. Nimeni nu îți spune că în creștinism vei fi răsplătit în această lume pe măsura faptelor tale bune sau rele pe care le faci. În creștinism răsplata vine la judecata de apoi, deci în lumea de dincolo.

Dar iată că avem dovada prin exemplul lui Iov, că răbdarea și îndârjirea își primesc uneori răsplata și în lumea aceasta.

Peisaj de toamnă

Bine ai revenit anotimp al deznădejdilor mele,

Îmbracă-mă cu haina ta

Și ascultă acest din urmă imn ce ți-l închin.

Pustiește-mi sufletul cu vremea ta mohorâtă,

Dă-mi ploi din belșug și vânt năpraznic

Cu care să-mi încânt depresia latentă.

Așează-te pe pomi și iarbă

Și schimbă-le culoarea în paloare,

Alungă verdele naturii din fața ochilor mei

Și transformă natura în galben bolnav.

Doboară frunzele acestea inutile,

Și lasă copacii goi până la scoarță.

Dă-mi frig și umezeală

Care să îmi intre în oase,

Și nesfârșite stări de angoase.

Doboară-mi entuziasmul pentru viață

Și adu-mi aminte că totul e inutil

Și că nimic nu merită nimicul meu.

Oferă-mi peisaje dezolante în parcurile goale

Părăsite de oameni și porumbei,

Dar pline de ciori și corbi care cunosc abisul.

Dă-mi aer rece dimineața

Și soare palid la amiază

Din care să-mi hrănesc nevroza.

Fii tu cea care aruncă asupra mea slava melancoliei,

Trimite asupra mea gânduri profunde,

Alungă de la mine căldura sufletească,

Și fă să fiu lucid și rece ca pământul.

Tot ce îmi doresc de la tine

Sunt nopți lungi și fără stele

În care numai luna să îmi fie sfeșnic.

Toamnă, anotimp al năzuințelor mele,

Simt cum mă descompun și eu al fel ca tine,

Încet și sigur merg către pieire,

Fără să știu care mi-e rostul

Si visând în zadar la nemurire.

Nu mai vreau decât să mă porți cu grijă

Într-un delir wagnerian

Din care să nu îmi mai revin niciodată.

 

maxime de toamnă

Bunică-mea când îmi vorbește despre cât de grea e bătrânețea, despre cum simți că se scurge viața din tine și ești neputincios, mă bagă în depresie mai rău decât Cioran, și asta pentru că bunică-mea este un exemplu încă viu, pe când Cioran este un exemplu mort. (un gânditor de profunzime)

Nu mai găseam sensul vieții și l-am răsfoit pe Cioran care zice – dacă nu ai niciun motiv pentru care să trăiești, de ce ai avea unul pentru care să mori? Și uite așa rămâi suspendat între două lumi, între două posibilități; între existență și nonexistență; între a fi sau a nu fi. (Hamlet din Popești)

Când spun că ne-am înmulțit precum șobolanii de câmp, dau și un exemplu concludent care să îmi susțină afirmația – noi oamenii am ridicat blocuri, locuințe, acolo unde prosperau odinioară șobolanii, adică pe câmp. Am violat sistematic și fără discernământ habitatul natural al animalelor. În fond nimic surprinzător, aceasta este lupta pentru supraviețuire în regnul animal; hiene mâncând din alte hiene. (ecologistu de ocazie)

Oriunde mergi dai de oameni, nu mai există niciun loc unde să îți poți plânge în singurătate suferințele, nici măcar în munți, spunea Cioran acum jumătate de secol. Astăzi situația s-a schimbat radical, toți oamenii vor să își plângă suferințele în public, până și pe cele mai intime dintre ele. (socioOlogu)

Tot timpul mi-am dorit să cred că orice aș fi făcut în viață consecințele ar fi fost aceleași. Faptul că alegerile pe care le fac îmi pot influența decisiv destinul mă cutremură. E prea multă responsabilitate în a lua decizii. Prefer ca viața să decidă în locul meu, de aceea m-am lăsat în voia predestinării. (deznădăjduitul)

În ceea ce privește iluminarea, mi s-a cam stins lumina. (aproape un mistic)

Extensii de unghii, extensii de păr…pe când și extensii de creier? (un neurochirurg)

Nu am trăit eu cine știe ce dar un lucru e sigur – o să am cel mai tare epitaf din tot cimitirul! (mortu vesel)

Dumnezeu spune – să nu te închini la alți dumnezei în afară de Mine – și dacă aleg să nu mă închin la niciunul? Dumnezeu nu pedepsește pe atei. (un creștin obraznic)

Culmea creștinismului – să citești Biblia și să te îndepărtezi pentru totdeauna de credință. Dacă Sfânta Scriptură a avut la mine efectul invers, e posibil să fiu posedat? (același creștin obraznic)

 

 

 

23 august 1944

Ce a însemnat ziua de 23 august 1944 în istoria României? Momentul în care țara noastră a întors armele împotriva Axei, și s-a alăturat aliaților în lupta împotriva Germaniei naziste. Bravo Georgel, nota 10.

Dar bineînțeles că 23 august a însemnat mult mai mult decât ce știe Georgel. Povestea din spatele acestei zile fatidice a fost cusută cu ață albă, însă pentru cei care au studiat în particular istoria modernă a României, din pasiune sau din pură curiozitate, au putut observa că există mai multe variante asupra a ceea ce s-a întâmplat pe 23 august. Există varianta unanim acceptată, care nu reprezintă însă și adevărul istoric, cum că țara a fost salvată de rege prin ieșirea din alianța cu Germania și înlăturarea fasciștilor ce conduceau atunci țara în frunte cu Antonescu, etc. și mai există o variantă cunoscută doar de cei care preferă obiectivitatea și adevărul, aceasta este însă varianta celor înfrânți. Dar cum istoria e făcută de învingători…

Iată ce știu eu că s-a întâmplat, și asta nu am învățat-o la facultatea de istorie, deși mi-aș fi dorit cu multă ardoare să aflu mai multe detalii din gura unor profesori unviersitari. Îmi aduc aminte și acum reacția profesorului meu de istorie modernă a României, domnul Ion Alexandrescu, când i-am propus ca temă de licența ce a însemnat pentru România ziua de 23 august. Bineînțeles că am fost mustrat pentru tupeul de a aborda o astfel de tematică, și domnul Alexandrescu a refuzat categoric să îmi coordoneze lucrarea de licență.

Revenind la ziua de 23 august, astăzi se împlinesc un număr de ani de când soarta României în cel de-al Doilea Război Mondial a fost pecetluită de decizia unor grupări politice, cu girul majestății sale Regele Mihai I de Hohenzolern. Nu o să intru în detalii pentru că nici nu am timp suficient, și aș vrea ca acest scurt articol să fie publicat chiar pe 23 august (evident că nu mi-a ieșit). Deci, pentru necunoscători, pe data de 23 august 1944, după ce totul fusese mai dinainte planificat, Regele Mihai îl convoacă la palatul regal pe Mareșalul Ion Antonescu, pentru o discuție generală vis-a-vis de situația frontului de est. Mareșalul onorează invitația regelui, pleacă de pe front, unde se găsea mai tot timpul, și vine la palat, neavând nicio bănuială asupra a ceea ce avea să se întâmple.

Odată intrat în salonul de recepție, regele Mihai îi spune Mareșalului Antonescu că dorește ca România să iasă din alianța cu Germania pentru că aceasta e pe punctul de a pierde războiul. Mareșalul refuză categoric această idee, în primul rând datorită faptului că România nu putea ieșii din alianța cu Germania oricând și oricum (naziștii având trupe staționate pe întreg teritoriul României), în al doilea rând nu era momentul oportun pentru o astfel de decizie, iar în al treilea rând Antonescu  presimțise la rândul său un dezastru pentru Germania și luase măsuri de precauție, trimițând încă din 1943 delegații de pace la Cairo și Stockholm, delegații ce aveau drept scop obținerea unor condiții cât mai favorabile pentru România în vederea unei păci separate.

Aceste detalii, fie că erau cunoscute și nu s-a ținut cont de ele, fie că nu erau cunoscute, Regele Mihai, după refuzul Mareșalului de a scoate la acea dată România din război, la un semn prestabilit, îl arestează pe Ion Antonescu împreună cu prim ministrul Mihai Antonescu. Este bine știut fapul că Antonescu obișnuia să nu meargă cu gardă de corp după el, tocmai de aceea arestarea sa a fost foarte ușoară. Are astfel loc o lovitură de stat, sau cum a rămas în istorie, lovitură de palat. Această lovitură de palat a fost atent planificată de către Regele Mihai împreună cu partidele politice, în special cu partidul comunist (pe atunci partidul muncitoresc, care avea tot interesul să treacă România de partea Rusiei, căci majoritatea membrilor erau veniți din URSS) și câteva cadre militare din chiar anturajul Mareșalului Ion Antonescu. Odată arestat Antonescu, regele face poate cea mai mare gafă politică și strategică pe care o putea face un conducător de stat. Anunță Armata Română prin intermediul radioului și a mijloacelor de comunicare disponibile, că România a rupt alianța cu Germania și va lupta de acum încolo împotriva Axei.

La momentul arestării mareșalului, România primise condiții favorabile de pace separată cu URSS, prin intermediul ambasadorului Rusiei în Suedia. Există dovezi că scrisoarea cu acceptarea condițiilor cerute de Antonescu și deci implicit accordul pentru semnarea păcii separate între România și URSS se afla într-un plic în mâna marelui istoric Neagu Djuvara, pe atunci un tânăr diplomat, care era și el trimis la rândul său ca delegat în Suedia din partea partidelor politice. Cum a ajuns scrisoarea respectivă la Neagu Djuvara, și de ce nu a ajuns mai întâi la Mareșalul Ion Antonescu, rămâne un mister. Asta însă nu ne duce cu gândul decât că indiferent de condițiile favorabile de pace pe care le obținea Antonescu, acesta oricum ar fi fost arestat, căci în această chestiune nu a primat în niciun moment interesul național, ci interesul unor grupări politice și dorința de afirmare a unui tânăr rege aflat tot timpul în umbra unui militar de carieră.

Problema era că România ieșea din alianța cu Germania fără să aibe nicio garanție din partea aliaților. Lovitura de stat a fost dată pe cont propriu. Astfel că România s-a aflat începând cu seara de 23 august și până la jumătatea lunii septembrie într-o situație jenantă, de a nu fi nici de partea Axei nici de cea a aliaților, sau de a fi considerată inamic atât de aliați cât și de naziști. Armistițiul cu puterile aliate avea să fie semnat peste câteva săptămâni, timp în care soldații români au lăsat armele jos, iar curajoasa armată roșie a mărșăluit prin România nestingherită, ba mai mult decât atât, a luat și zeci de mii de prizonieri, și asta datorită ordinului Regelui Mihai ca toți ostașii români să lase armele jos împotriva fraților sovietici. Haosul instalat pe front a demoralizat complet Armata Română care, la sfârșitul razboiului, după ce va fi luptat pe două fronturi cu pierderi umane colosale, avea să iasă complet nimicită.

Acest mic detaliu cu privire la ce s-a întâmplat la 23 august este mai puțin știut, iar astăzi Regele Mihai este văzut ca cel care a salvat România de jugul fascist…și a deschis porțile largi comuniștilor. Bineînțeles Regele Mihai, pentru curajul său, a fost decorat de către însuși Stalin cu ordinul Pobeda, cea mai înaltă distincție militară a URSS. Totul însă era o spoială, pentru că în 1947, în ultima zi din an, regele este obligat să abdice de chiar cei care i-au fost alături la înlăturarea Mareșalului Ion Antonescu. Ceilalți complici ai acestei rușini naționale, liderii partidelor politice istorice și generali din Armata Română, au sfârșit în pușcăriile comuniste și lagărele de muncă sovietice din Siberia, printre aceștia și Iuliu Maniu. România a intrat după război, în urma conferinței de la Yalta, în sfera de influență sovietică, și pentru țara noastră a urmat cum bine știm 50 de ani de spălare pe creier, de planuri cincinale, propagandă, manipulare, teroare și  distrugere a identității naționale, totul pentru o societate multilateral dezvoltată. Mă întreb și eu acum, oare câtă vină poartă Regele Mihai pentru toate astea? Mai ne apare el un mare salvator, sau mai degrabă trădător de țară și de neam?

…va urma

32541-xl

ARTmania 2017. Recenzie de festival. Sau ceva de genul.

După exact zece ani de la prima și ultima mea participare la festivalul ARTmania de la Sibiu, când am mers să-i văd pe finlandezii de la Him, pe vremea aceea fiind cel mai mare fan al lor din estul Europei (exagerez evident), anul acesta s-a ivit oportunitatea să particip din nou la acest deja tradițional festival de muzică rock și evenimente culturale, ajuns la ediția cu numărul doisprezece.

Am redescoperit Sibiul la fel de fascinant ca acum un deceniu – curat, cu prețuri bune la terase și restaurante, și cu parcare în centru cu 1 leu pe jumătate de zi. Ai dracu nemții ăștia.

DSC_6365

Anul acesta festivalul a avut în prima zi cap de afiș pe extraordinarul, super-giga-mega artistul Devin Townsend, cel care în urmă cu vreo două decenii era vocalistul lui Steve Vai, iar in cea de-a doua zi pe inegalabila și sexoasa Tarja Turunen, ex-Nightwish.

Pe lângă festivalul ARTmania, Sibiul a găzduit în acestă perioadă alte două evenimente conexe importante – East European Music Conference, o conferință la care au participat peste 600 de promoteri și organizatori de concerte din întreaga lume, și cea mai a dracu competiție de enduro din lume, RedBull Romaniacs.

Legat de concerte și formații, în ordinea numerelor de pe tricou.

Ziua 1

Coma

DSC_6403

Dacă îți place Coma, nu ai ce să comentezi la niciun concert de-al lor. Băieții de la Coma sunt precum vinul, cu cât îmbătrânesc mai mult cu atât de devin mai buni. Deși au deschis prima zi și au început la 19.00, au făcut un show pe cinste, și ca să bucure pe toată lumea la final au avut și o ședință de meet&greet, cu autografe și poze. Super fain. Ultimul lor album, Orizont, este fără îndoială cel mai bun album Coma de până acum. Au evoluat foarte mult în ultimii ani, parcă au devenit mai serioși, numai sunt baieiții ăia care cântau acum zece ani despre cum Bruce Lee îl bate pe Van Damme. Ultimul album are un sound foarte bogat, cu liniile melodice și părțile de hardcore cu care ne-au obișnuit, seamănă pe alocuri cu ce cântă Luna Amară. Și asta e bine. Faptul că au tras clipuri la aproape toate piesele de pe ultimul album mi se pare demn de apreciat, și piesele chiar sună bine, au versuri din ce în ce mai poetice.

Riverside

DSC_6435

Niște băieți din Polonia care au sunat destul de bine, au cântat un rock melodic interesant care s-a potrivit de minune cu spațiul din Piața Mare a Sibiului. Mi-a plăcut vocalistul, care era și basist, semănă foarte bine cu Nergal de al Behemoth, tot polonezi și ăștia.

Lacuna Coil

DSC_6448

Cred că toată lumea a auzit de italienii de la Lacuna Coil chiar dacă nu i-au ascultat vreodată. Pot spune că m-au impresionat plăcut. Au avut o prestație live de excepție, deși eram destul de sceptic după ce ascultasem câteva piese pe Youtube. Dar m-am înșelat, pentru că oamenii ăștia chiar au transmis multă energie, și probabil că Lacuna Coil este una dintre acele formații care sună mult mai bine live decât în studio. Una peste alta o surpriză plăcută.

Devin Townsend Project

DSC_6464

Cine dracu e Devin Townsend? Nu știam nimic despre el înainte de festival, dar după ce l-am auzit nu cred că o să îl uit prea curând. Omul e forte bun, are o voce cu care scena de metal nu prea este obișnuită. Devin poate cânta și părți de clean și melodic alternând cu părți guturale specifice heavy metalului. Dar ceea ce îl face pe Devin special este faptul că deși muzica lui este una destul de profundă mai ales din punct de vedere al compoziției instrumentale, atitudinea lui pe scenă este uneori de-a dreptul hilară. Este un contrast care te surprinde. Devin Townsend cântă foarte bine atât vocal cât și la chitară, și cu toate astea pentru el parcă e o joacă. În timpul pieselor are timp de glume, se strâmbă, râde, interacționează cu publicul, e autoironic, deși ce face pe scenă necesită multă concentrare. Asta îmi place foarte mult la acest artist canadian, lasă impresia că totul este atât de ușor, se vede limpede că el chiar se simte bine pe scenă și se distrează de minune. Puțini artiști sunt capabili să fie atât de lejeri și de relaxați pe scenă. Chiar el mărturisea într-un interviu că această atitudine vine pe fondul unei lipse de încredere, pe care nu o lasă să se vadă, și că, cu cât publicul e mai numeros cu atât se simte mai relexat și destins. Prestația lui a fost impecabilă, sper să îl mai văd în România cât de curând. Cu siguranță și-a câștigat mulți fani după concertul de la Sibiu.

Ziua 2

Walkways

DSC_6514

Ziua a doua a fost deschisă de niște băieți din Israel, Walkways. Nu pot spune că m-au surprins cu ceva anume, ceea ce vor ei să cânte este un hardcore/trash cu părți melodice, dar parcă nu le iese niciuna din părți prea bine. Adică mi s-au părut că nu au fost nici suficient de agresivi pentru hardcore, și nici suficient de alternativi pentru melodic. Cred că mai au de lucrat la sound până își vor găsi unul cu care să rezoneze cel mai bine.

Beyond the Black

DSC_6537

O trupă din Germania, în genul Lacuna Coil, cu o tipă la voce care a sunat bine, dar parcă prea superficial, mi s-au părut prea dramatici și parcă încercau să imite pe cineva anume. La fel ca și în cazul celor de la Walkways, cred că încă se mai află în căutarea unui stil în care să se regăsească.

You me at six

DSC_6546

Se pare că băieții ăștia sunt un fenomen în Marea Britanie și acum încep să cucerească și Europa. Probabil cea mai soft formație de la această ediție a ARTmania. Nu știam nimic despre ei, am văzut totuși că au câteva zeci de milioane de vizualizări la clipurile de pe Youtube. La un moment dat au cântat o piesă care îmi era cunoscută, și mi-am adus aminte că am auzit-o în coloana sonoră de la FIFA 14. Au cântat un rock alternativ, ușor romantic, un fel de brit rock autentic, în genul Kings of Leon, adică așa mai mult pentru fete. Interesanți dar nu m-au surprins, poate prea liniștiți pentru gusturile mele în materie de rock.

Tarja

DSC_6554

Despre Tarja Turunen ce să mai spui. Vocea emblematică a rockului simfonic, cunoscută mai ales datorită colaborării cu Nightwish, ajunsă deja la 40 de ani, la vreo 5 albume solo, și povestea continuă. Anul acesta va concerta și la București. Are o voce inconfundabilă, te face să crezi că orice tipă care se apucă de cântat rock sau metal, nu încearcă defapt decât să o imite pe Tarja Turunen. Pa lângă prestația ei impecabilă, ce m-a impresionat la concertul de la ARTmania a fost formația Tarjei, adică basistul, chitaristul și bateristul. Am observat ce înseamnă să ai o echipă de muzicieni foarte buni pe instrumentele lor. Basistul Tarjei a cântat la bas la fel de bine și de repede cum cântă Angus Young de la AC/DC la chitară, și chiar semăna cu Angus. Chitaristul a cântat precum Slash, iar bateristul nu era departe de Lars Urlich de la Metallica.

Despre organzirea festivalului, nota 11. Sonorizarea excelentă, toate trupele s-au auzit impecabil. Anul acesta a existat un sistem ingenios de plată a consumației în interioriul festivalului. Banca Transilvania a pus al dispoziția publicului carduri de debit valabile exclusiv în perioada festivalului. Cum funcționa? Simplu. Mergeai la o tonetă, și un tip îți punea câți bani doreai pe cardul respectiv. Fără jetoane sau alte prostii. Dacă îți mai rămâneau bani pe card, puteai să îi retragi după festival. Nu mai zic că, cardurile erau și super drăguțe, după cum spunea tipa ce făcea tatuaje Hena. Prețuri bune, multe alternative la mâncare și băutură, plus că posesorii de brățări ARTmania au avut acces gratuit la muzeul de etnografie Astra.

DSC_6342

Pe lângă concert am avut ocazia să dau și o fugă până la casa lui Emil Cioran și a lui Octavian Goga din Rășinari. A fost un moment care îmi va rămâne în memorie multă vreme. Am aflat că Cioran, în Rășinariul lui din vârful muntelui, avea tramvai care lega odinoară satul de Sibiu, și că, casa lui era la cinci pași de biserică (chiar la cinci pași). Poate că de aici și lupta lui cu religia, pentru că atunci când te naști într-o familie de preot și ai biserica peste drum, fie devi și tu slujitorul lui Dumnezeu, fie devi cel mai mare dușman al Său. Apoi am mai observat un lucru, că pornind din Sibiu și mergând către Rășinari și apoi Păltiniș, mergi defapt pe un drum care leagă trei dintre cele mai importante perosnalități ale filozofiei românești – Blaga la Sibiu, Cioran la Rășinari, și Noica la Păltiniș, toate aceste localități se află în linie dreaptă. Ardealu-i fruncea!

DSC_6500

De călătorit am călătorit cu Pisica Neagră, care cu asta se ocupă, călătorește și povestește.

Hai să fim sănătoși și să trăim ca să avem ce să povestim.

DSC_6480

 

Maxime minimale

Uite una bună inspirată din realitate. Aștepți liniștit tramvaiul împreună cu nevastă-ta însărcinată și vine unu cu un bemve înmatriculat în Bulgaria, fără permis, pierde mașina de sub control, intră pe contrasens, se izbește de stația de tramvai și te face pilaf, și pe tine și pe nevastă-ta și pe copilul din ea. Trei dintr-o lovitură. Ba nu, patru, că moare și boul de la volan. Și ca să vezi ironia sorții, la zece metri mai încolo se afla strada renașterii. După o astfel de tragedie vine un creștin și zice – păi dacă nu au fost în pelerinaj la Medjugorje. (ÎPS Ateist)

*

Lumea e plină de oameni care procrează ca o măsură de precauție pentru o bătrânețe dificilă. (Un impotent)

*

Munca înobilează omul! Eu nu mă ghidezi după astfel de lozinci proletare. Tocmai de aceea sunt un parazit pentru o societate care are nevoie numai de oameni utili, oameni cu care să aibă ce face, oameni pe care să îi poată devora. Mă gândesc la Cronos cum își devora fii de frică să nu fie la rândul său devorat de către ei. Ce bine că nu sunt unul dintre fii, dar nici Cronos nu mă simt. (Marx și Engels vs Goya)

*

După ce în zadar am încercat să mă afirm pe plan artistic și profesional, căci am fost pe rând magician, muzician, scriitor, poet, critic literar, filozof, teolog, ba chiar și actor, mi-am descoperit o nouă vocație – animal de companie, dresat, pentru că îmi pun singur zgarda de gât. (Patrocle iubitul lui Ahile)

*

Cel mai bun instrument pentru poeții noștri contemporani e sapa! Că și ei au adus poezia în sapă de lemn. Vorbesc și eu ca opinia publică, nimic personal. (Poetu frustrat)

*

Sunt unii oameni care fug de plăcerile lumești tocmai în munți, și își spun pustnici. Dar de ce să te împotrivești? Mai bine îmbrățișează. (Mr. Satan)

*

Sunt fericit, astăzi mi-am definitivat discursul pentru nunta amicului meu. Sunt foarte mulțumit de el, scurt și la obiect. Dragă amice, tu ești dovada vie că poți să reușești în viață și cu un vocabular de 100 de cuvinte. Poți să îți întemeiezi o familie chiar dacă în copilărie ți-ai futut toate verișoarele. Poți să găsești o femeie din familie bună care să fie îndrăgostită de tine chiar dacă o înșeli sistematic. Poți să devi un om respectat în societate chiar dacă pentru tine respectul față de ceilalți a lăsat de fiecare dată de dorit. Casă de piatră omule. Tu ai reușit. (Spărgătoru de nunți)

*

Am unele amintiri de care nici un vreau să îmi aduc aminte. (Traumatizatu)

*

În zilele noastre nu mai e loc să te afirmi în niciun domeniu artistic, toate sunt supra populate, că e aproape imposibil să fii remarcat fără să nu faci ceva ieșit din comun, să șochezi. Cea mai bună soluție ar fi probabil să devi un criminal în serie și să faci din asta o artă, așa ca în tăcerea mieilor. Succesul e garantat. I-a gândaște-te, o poezie proastă e o poezie proastă orice ai face, dar o poezie proastă pusă lângă victima ta drept semn distinctiv, devine peste noapte literatură fantastică și subiect de film. (Hannibal Lecter)

*

Am stat zilele astea și m-am gândit, nu sunt într-o poziție deloc avantajoasă. Sunt cel mai tânăr membru al familiei, iar dacă natura va acționa cronologic, atunci eu voi fi ultimul din familia mea care voi muri. Mă întreb oare de mine cine va avea grijă la bătrânețe? Deja simt fiorul solitudinii. Cred că trebuie să mă gândesc mult mai serios la căsătorie și la procreare, nu că aș simți vreo înclinație către asta ci mai degrabă pentru a-mi asigura bătrânețile. În fond nu aș face decât să urmez pașii părinților mei, și ai bunicilor, și ai stră bunicilor, și ai stră stră bunicilor…pașii rațiunii de a fi ai întregii umanități. (Un familist convins)

*

Mă uit la bătrânii de pe stradă, sunt din ce în ce mai mulți, îi văd prin parcuri târându-și după ei povara vieții, cadavre ambulante și nimic mai mult. Simt repulsie, miros de stârv și naftalină. Nu e nimic demn în a fi bătrân. Bătrânețea e ce mai nenorocită boală. (Octogenaru)

*

Indiferent de cât de mult m-aș gândi că într-o zi voi muri, tot nu sunt capabil să conștientizez acest lucru. Și asta mă enervează la culme. Am în minte sentimentul veșniciei chiar dacă știu că e o himeră, iar în inimă am sentimentul iubirii, care e tot o himeră. Nu știu ce o să mă fac cu atâția monștrii. (Il Pensieroso)

*

Când începi să fii sincer cu tine vine furtuna. Când începi să fii sincer cu ceilalți vine uraganul. (The weather man)

*

Mi-am dat odată întâlnire cu o tipă de pe internet. Nu mai făcusem asta niciodată. Mi-a plăcut o propoziție din descrierea profilului ei – nu suport minciuna și oamenii falși. Mereu am avut o slăbiciune pentru astfel de truisme care, în mintea celor ce le folosesc, ar trebui să-i diferențieze de restul oamenilor, să îi facă speciali. Nu am putut să-i rezist, ea chiar era specială. După prima noastră întâlnire mi-a zis că mă iubește. I-am dat 10 lei și un pachet de gumă și am rugat-o frumos să nu mă mai caute niciodată. (Lover boy)

*

Dă-mi doamne și mie siguranța de sine a prostului. (Deșteptu)

*

Îți vine să te piși când vezi câte orgolii ai de mângâiat. (Viku Zenescu)

*

Știu că sunt de vina pentru tot ce mi s-a întâmplat, dar nu eu sunt de vină pentru mediul de căcat. (zmeu ninja)

*

Și când te gândești că unii dintre noi mai trăiesc doar din elan…parcă mi s-a cam dus și mie elanul. (Nihilistu)

 

Ronin Terente #epistolecătrenimeni (un fel de recenzie)

Cine este Ronin Terente? Un artist basarabean, necunoscut pe meleagurile noastre, pe care eu unul îl apreciez foarte mult pentru îndrăzneala cu care se ia la trântă cu arta.  Arta ripostează, dar Ronin nu se lasă și până la urmă o va răpune precum eroul din poveste. Ronin a publicat anul acesta al doilea volum al său de poezii intitulat #epistole către nimeni. Volumul conține 333 de epistole sau mai degrabă, după cum el însuși afirmă în epsitola 299 – epistole în versete, proverbe, punch-uri și citate. Cam la asta se poate rezuma volumul său de poezii care are un ușor iz de rap. Există în carte două personaje care au apariții episodice în câteva epistole, primul este Nimeni, cel care dă și titlul volumului și personajul cu care se deschid espitolele, el este identificat cu Ulise din Odiseea lui Homer pentru că acesta când ajunge în peștera ciclopului Polifem îi spune că îl cheamă Nimeni, apoi îi scoate ochiul, scapă de pericol, și mai departe citiți legenda.

Nimeni, îți scriu aceste epistole în doliu,

 S-a năruit speranța că vor capitula cei

din Capitoliu. (epsitola 1)

Al doilea personaj este George Demetru Ladima, personajul principal din Patul lui Procust de Camil Petrescu, căruia cartea este și dedicată. Un al treilea personaj este însuși autorul. Ciudată alegere de personaje. Dar în fond Ronin este un ciudat, și nu este doar un poet ciudat, el este și un raper la fel de ciudat și neobișnuit cu trei albume la activ, toate lansate pe youtube, pentru că Ronin este un artist autentic, din ăla care nu face bani din artă, ba câteodată mai scoate și bani din buzunar, atunci când are.

29.

Dacă m-aș lua după gura lumii, n-aș scrie nici o telegamă

La început a fost cuvântul și el era anti-reclamă

Scamatorul s-a ținut de scamatorii până a devenit

o scamă

Ș-acum plătești bilet la film să aflii că joci într-o dramă

De multe ori, modalitățile prin care unii oameni își manifestă înclinațiile artistice sunt rudimentare. În primul rând nu există mijloace finanicare – nu ai bani să publici un volum de poezii în nu știu câte mii de exemplare la nu știu ce editură pentru că nimeni nu vrea să riște cu tine; nu ai bani să cumperi negative pe care să îți pui versurile și așa ciordești de la unii și de la alții; nu ai bani de turneu cu trupa și trebui să scoți bani din buzunar ca să cânți în vreo dugheană unde te ascultă barmanul și doi bețivi, iar pe deasupra mai ești și șomer și nu ai bani de facturi și de mâncare. Ei bine, cu toate astea, te încăpățânezi să trăiești și să creezi, să te exprimi așa cum vrei, îți acorzi acest privilegiu de a fi un artist liber într-o lume în care dacă vrei să reușești ai nevoie de recomandări, iar pe tine, vorba aceea, nu te poate recomanda nici măcar familia.

132.

Ce-ai face dacă, cel pe care-l simți, nu te mai simte?

Ce-ai face dac-ai ști că nu-i nevoie de cuvinte?

…și nici moartea nu ne va despărți…sau depinde

Că ceea ce stinge unul, altul prea ușor aprinde

Volumul de poezii al lui Ronin l-am citit pe nerăsuflate mai ales că am intrat în posesia lui din pură întâmplare…sau nu. Un tip citea volumul în metrou, se pare ca îl cunoștea pe Ronin, Ronin era în București, stătea la tipul ăsta câteva zile, îl contactez pe Ronin, mă întâlnesc cu el și iau cartea cu autograf. Pot spune că asta a fost o întâlnire memorabilă. Universul lucrează…

160.

Nu mi-a plăcut să-i citesc pe marii filozofi, egal la scor

Am preferat să-ncerc pe pielea mea calea lor

Căci sunt o gâză și scopul meu final e să-nvăț să zbor

Însă mă ard făcliile viciilor pe care încă le ador

Cartea e o broșurică bunicică cu metafore atent meșteșugite. Este de apreciat faptul că Ronin a scris în rime și nu în deja prea folositul vers alb cu care toți artiștii s-au băut în piept atâta timp până când și acest stil a sfârșit în manierism și academism. Structura versurilor este un clasică, în mare parte folosește catrenul, iar rimele din strofe sunt diversificate – 1,2,3,4, 1-3 și 2-4, 1-2 și 3-4, 1-4 și 2-3, practic regăsim în strofele lui Ronin toate tipurile de rimă în catren. Cu toatea astea, cred că critica literară clasică cu greu ar putea cataloga epistolele sale ca poezii, iar critica modernă probabil le-ar așeza undeva la granița dintre avangardă și post-modernism sau mai degrabă ar putea să-i spună simplu poezie urbană născută între blocuri. Deci o critică a lor ar trebuii făcută privindu-le nu ca pe niște poeme ci mai degrabă ca pe niște frânturi de gânduri și idei disparate, scrise de autor în anumite momente și stări ale vieții (volumul conține cugetări scrise în mai bine de 3 ani).

166.

Dau picioare în cine mă iubește

Și iau picioare de la cine-am iubit

Mă-nvârt în cercuri, prostește

Ca-i uman să greșești. Și-am greșit.

Este volumul lui Ronin Terente literatură sau maculatură? Eu zic că nu e nici un nici alta, ci mai degrabă e un act artistic care trebuie apreciat ca atare, nu atât pentru ceea ce conține cât mai ales pentru sinceritatea lui. Nu e nimic prefăcut în broșura lui Ronin, omul scrie ceea ce simte și trăiește, fără regrete și fără prea multe filtre ale rațiunii. Tocmai de aceea poate să pară de neînțeles, și poate ca așa și trebuie să fie. Însă dacă încercăm să îl înțelegem pe autor doar prin prisma acestui volumaș de așa zise poezii, și nu cunoaștem și restul activităților sale artistice, avem de pierdut. Ceea ce scrie Ronin în epistole cărte nimeni, este în stilul său caracteristic, pentru mine nu a fost deloc o surpriză, în schimb nu știu cum va apărea pentru cei care tocmai acum l-au descoperit. Cel mai bun lucru pe care îl pot face cei care nu cunosc activitatea acestui tânăr basarabean, este să îl caute pe youtube și pe google – actor, scriitor, raper, vocalist, bloger, vloger, prezentator TV, dar mai presus de toate, om cu aspirații.

 

324.

Nu mai există subiecte tabu. Feminism,

pedofilie, gay parade

Fanatism religios, sodomie literară, discriminare

și proagandă

Știi, n-am depășit niciodată Evul Mediu, același

mesaj pe pancartă

Doar telefoane cu touch sreen și calculatoare

pe post de halebardă

Susțineți artiștii independenți, cum puteți. Pace!