“Ca să nu mor prost”

Studiu preliminar asupra epidemiei de SARS-CoV-2

Date, statistici, studii stiintifice, implicari sociale

24.03.2020

Acum mai bine de 6 luni scriam un studiu, de nespecialist, dar foarte bine documentat (zic eu), cu privire la asa zisa pandemie de coronavirus. De la bun inceput treaba mi-a mirosit urat. Parca totul facea parte dintr-un scenariu bine pus la punct. Am refuzat cu desavarsire sa cred aberatiile care mi se bagau pe gat in mass-media, si am pornit intr-o investigatie personala, mai ales dupa ce statul a inceput sa atenteze la drepturile si libertatile mele cetatenesti si sa incalce sistematic constitutia, totul in numele sanatatii publice si securitatii statului. Astfel ca am inceput sa ma documentez cu ajutorul marelui internet. Informatiile sunt acolo, dar e nevoie de multa, foarte multa rabdare si sa sapi adanc pentru a le parcurge si a le pune cap la cap pentru a trage o concluzie. Chiar daca a trecut ceva timp de cand am scris eseul, informatiile inca sunt valabile. Unele statistici s-au schimbat, dar asta s-a datorat unor vicii de procedura printre care umflarea superficiala a cifrelor deceselor si infectarilor. Tocmai de aceea m-am hotarat sa il public si aici pentru a fi parcurs de cine are rabdare sa lectureze.  Studiul l-am trimis la momentul respectiv unor apropiati, care, in cea mai mare parte a lor sunt convins ca nu l-au parcurs, in primul rand pentru ca era de mare intindere (cine ar fi citit un eseu de peste 30 de pagini?), si in al doilea rand pentru ca era scris de mine, care nu sunt specialist, deci nu stiu nimic. Astfel ca s-au multumit cu informatiile puse pe tava si gata digerate oferite de mass-media, care este specialista in arta manipularii (asta daca mai avea cineva vreo indoiala). Acestia au refuzat sa gandeasca problema si cu mintea lor. Au lasat pe altii sa gandeasca pentru ei. Si rau au facut. In loc sa gandeasca lucid, au preferat sa se teama si au crezut toate minciunile sfruntate prezentate drept adevaruri incontestabile de catre prevestitorii apocalipsei, cei mai multi dintre acestia fiind demnitari de rang inalt. Nu spun ca concluziile la care eu am ajuns reprezinta adevarul absolut, dar cu siguranta sunt informatii cat se poate de relevante care ofera o alta dimensiune acestei asa zise pandemii mondiale. Mentionez ca studiul meu nu se incadreza in sfera teoriilor conspirationiste, (desi azi, daca nu esti de acord cu ce spun specialistii esti imediat catalogat drept conspirationist) ci reprezinta mai degraba un exercitiu de gandire. Macar atat putem sa facem, nefiind specialisti, sa avem nebunia de a gandi cu mintea noastra si sa tragem propriile concluzii, cu riscul de a fi ostracizati de catre ceilalti sau chiar de a ne afla in eroare. Pentru ca exist si pentru ca gandesc, si mai ales pentru ca (inca) sunt liber sa fac asta, am dreptul sa am o opinie, chiar cu riscul de a nu avea dreptate. Asta este una dintre valorile fundamentale ale democratiei. Nu am nimic sa imi reprosez, pentru ca cel putin am gandit cu mintea mea cum am stiut mai bine, si nu m-am lasat manipulat de nimeni, in timp ce restul au lancezit in vesnicul somn al ratiunii care naste monstri. Public aici studiul meu cu completari si adaugiri. Lipsesc diacriticele si sunt probabil prezente greseli gramaticale, fapt pentru care imi cer iertare atat cititorilor cat si limbii romane. Vin si spun in apararea mea, ca sunt altii care macelaresc zi de zi limba romana din postura de ministrii, nu asa cum fac eu din postura mea de liber cugetator.

*

Aceasta este o investigatie personala pentru limpezirea mintii in aceste vremuri tulburi si nu reprezinta un studiu stiintific.

Motto – Lipsa de informatie conduce la frica, si frica este o arma de distrugere in masa.

Situatia actuala

Nu mai e nevoie sa repetam faptul ca traim vremuri memorabile, in cel mai negativ sens cu putinta. Lumea se afla poate in cea mai mare criza umanitara si economica de dupa al doilea razboi mondial. Toate previziunile sunt sumbre, in special economice. Va urma fara indoiala o depresiune, o criza economica de proportii colosale, care le va depasi prin anvergura pe cele din 1929 si 2008. Sistemul capitalist se clatina din temelii, vor supravietuii probabil doar acele state unde nu exista piata libera de schimb si unde statul detine controlul asupra intregii economii – China, Cuba, Venezuela, Coreea de Nord. State pe care capitalistii le aratau cu degetul. Pentru ca si statele capitaliste sa supravietuiasca va fi nevoie de o schimbare de regim politic la nivel global. Este lumea pregatita pentru asta? Sa fie oare aceasta criza apusul democratiilor?

De stiut despre coronavirusuri

Dar nu despre economie vreau sa vorbesc acum, ci despre tot ceea ce nu inteleg legat de aceasta criza epidemiologica mondiala. De la bun inceput povestea mi s-a parut cusuta cu ata alba. Ok, exista un virus, nu e nici primul nici ultimul. Se raspandeste cu repeziciune, nimic nou in asta. Ucide oameni, nici aici ceva nou. Si totusi, acest virus a creat pe langa o pandemie epidemiologica, una a fricii. Astazi pandemia fricii este mai mare decat pandemia cauzata de virus. De ce a luat-o lumea razna? Si nu lumea, cat mai ales statele?

In primul rand ne putem intreba de ce s-a declarat pandemie de la bun inceput? Pentru ca aceasta decizie a schimbat radical felul in care statele au reactionat. Aceasta decizie a atras dupa sine implementarea anumitor protocoale din partea statelor lumii, protocoale care nu ar fi putut fi initiate decat in anumite situatii exceptionale. Reactiile au fost in lant – mai intai Organizatia Mondiala a Sanatatii a decretat pandemie, aceast lucru a atras dupa sine reactia statelor, care au initiat protocoalele standard pentru situatii de urgenta. Statele au declarant, rand pe rand, stare de urgenta, indiferent de numarul persoanelor infectate – au existat tari in care s-a declarat stare de urgenta cu doar 20 de cazuri confirmate de contaminare, ceea ce este o aberatie. Aceasta stare de urgenta a permis statelor sa treaca peste multe drepturi si libertati cetatenesti, a permis interventia agresiva a statului in economie, pe o piata asa zis libera, a permis deblocarea de fonduri pentru achizitii necesare in starile de urgenta (nu stim de exemplu ce anume a achiztionat statul roman in aceste doua saptamani, pentru ca masti de protectie nu prea exista, teste pentru depistarea virusului nu prea exista, dezinfectanti in spitale mai rar, nu exista nici macar suficienta aparatura pentru cazurile foarte grave, si asa mai departe). In acest moment dupa doua saptamani de cand marea majoritate a statelor din Europa au decretat stare de urgenta, situatia este cat se poate de proasta. Oamenii sunt arestati al domiciliu, magazinele sunt inchise, exceptie cele alimentare, marile centre comerciale sunt inchise, micile afaceri sunt inchise, toate activitatile culturale au fost suspendate, oamenii au inceput sa fie bagati in somaj tehnic obligatoriu si nu mai au voie sa se adune in grupuri mai mari de trei persoane. Nu mai functioneaza decat farmaciile si supermarketurile. In unele state s-a instaurat legea martiala, armata a iesit pe strazi si asigura ordinea si disciplina, iar cetatenii nu mai au voie sa iasa din casa decat pentru nevoile elementare – hrana si medicamente, si ele rationalizate. In alte state, cetatenii sunt urmariti 24 din 24 prin intermediul telefoanelor mobile (Israel), pentru ca statul sa stie in fiecare moment unde se afla fiecare cetatean. Aceasta masura va fi in curand adoptata si de alte state. Si in tara noastra s-au luat masuri asemanatoare, armata a fost mobilizata, oamenii pentru a iesi din casa au nevoie de… foaie de parcurs, exista zeci de mii de persoane in carantina la domiciliu, si alte cateva mii in carantina institutionalizata, desi in tara noastra exista aproximativ 600 de cazuri confirmate, si la ora actuala sase decese (trebuie mentionat faptul ca toti cei care au murit aveau varsta de peste 70 de ani si sufereau de alte afectiuni cronice, dintre care unul suferea de cancer in faza terminala, iar un altul a fost confirmat cu acest virus dupa deces…) si cu toate acestea, in statistica oficiala acesti pacienti figureaza ca fiind rapusi de temutul coronavirus. Oricine moare in aceste zile, cauza nu poate fi alta decat coronavirusul. Statistica pentru celelalte cauze de deces nici nu mai exista. Traim vremuri demente. Presedintele tarii noastre a declarat cu multa incredre urmatoarele – Vreau ca fiecare român să înțeleagă că nu ne vom opri și vom lua măsuri chiar mai dure în momentul în care vor deveni absolut obligatorii pentru limitarea răspândirii virusului”. Ce inseamna masuri mai dure? Urmatorul pas pare a fi instaurarea legii martiale – o tara aflata sub control militar precum tarile bananiere din Africa centrala. Ce presupune aceasta masura? Inchiderea definitiva a granitelor, interzicerea cu desavarsire a deplasarii persoanelor in afara locuintei, instaurarea unei carantine generale la nivel de tara, scoaterea armatei pe strazi, inchiderea oraselor, filtre cu paza militara la fiecare colt de strada, si blocarea definitiva a economiei. Acest scenariu postapocaliptic devine tot mai real si nu putem sa nu ne intrebam ce se afla de fapt in spatele acestei isterii generale. In Franta urmeaza sa se introduca o masura specifcica unui stat totalitar de sorginte fascista – niciun cetatean nu mai are voie sa paraseasca resedinta la mai mult de un kilometru, si maxim o ora pe zi. Poftim democratie in 2020 si respectarea drepturilor omului in tara lui  liberte, egalite, fraternite.

Primul lucru pe care trebuie sa il facem din capul locului, este sa intelegem notiunea de virus si notiunea de afectiune sau boala. In primul rand, trebuie sa diferentiem virusul de boala. La fel cum se procedeaza in cazul HIV. HIV este virusul, iar SIDA este boala. Acest virus este denumit international Severe acute respiratory syndrome coronavirus 2 (SARS-CoV-2), adica sindromul respirator sever acut coronavirus 2 (SARS-CoV-2), pentru ca seamana cu SARS-CoV-1 ca si structura moleculara, SARS-CoV-1 care este ruda cu SARS. E familie mare. Dar fiti pe faza. SARS, bunicul, (o sa i spunem Bobita), adica sindromul respirator sever acut, este de origine animala, si este cauzat de virusuri, bacterii, sau paraziti transmisi de la animale la oameni. Apoi, SARS-CoV-1, tatal, (o sa i spunem Dorel) este cauzat exclusiv de un virus, mai exact de un coronavirus (ca de aceea apare CoV in denumire). Boala care cauzeaza fataltitati este aceeasi, sindromul respirator acut sever, dar cauza este alta, de natura virala. Dar boala nu se manifesta tot timpul la toti pacientii, ci mai ales la cei care au deja alte afectiuni grave. Apoi, SARS-CoV-2, fiul (o sa i spunem Giani), este cauzat tot de un coronavirus, boala cauzata este aceeasi, sindromul respirator sever acut, iar cauza este tot virala (evident, din moment ce vorbim de un coronavirus). Toti astia trei, seamana bine intre ei, ca sunt rude, dar tatal seamana mai bine cu fiul, ca amandoi sunt virusi, in timp ce bunicul poate sa fie, fie virus, fie bacterie, fie parazit. Ba mai mult decat atat, fiul, Giani, seamana atat de bine cu tatal, Dorel, incat sunt foarte greu de diferentiat. Ambii, cand ies in oras folosesc acelasi parfum, acelasi costum si au aceleasi replici de agatat. Lor le place sa se agate de o enzima din corpul uman, numita ACE2 (pe englezeste Angiotensin-converting enzyme 2, sau mai pe romaneste angiotensin 2). Enzima asta, are si ea un rol important in corpul omului, ca orice alt lucru, ca Natura, Dumnezeu, sau cum vreti sa I spuneti, nu a pus nimic in plus sau inutil in corpul uman. Aceasta enzima este zapacita de cap de vrajeala lui Dorel si a lui Giani, incat il invita pe unul dintre ei acasa la ea, adica in corpul uman. Si uite asa, Giani, adica SARS-CoV-2, ajunge sa joace in deplasare, cum se spune. Daca stapanul e puternic (sistemul imunitar), si intrusul este tare in gura, atunci Giani fuge pe geam, daca insa stapanul e slabit si mai are si alti musafiri nepoftiti in casa (adica alte afectiuni) atunci e mai greu sa scapi de Giani, si te pricopsesti cu o pneumonie de mai toata frumusetea, si poti chiar sa si mori. Mai exista si posibilitatea ca stapanul sa o dea la pace cu intrusul, si asta inseamna sa fii asimptomatic. Giani sta bine mersi, nu deranjeaza gazda, dar cateodata isi trimite verisorii la aia cu casa vraiste. Asa ca tot ce poti sa faci este sa mergi pe profilaxie, adica sa te protejezi, sa previi. Te speli pe maini (virusii astia sunt niste nespalati, nu place apa si sapunul) sa iti primenesti casa (adica sa iti intaresti sistemul imunitar), si altele asemenea. Pentru ca Giani este un pustan, el inca nu s-a facut cunoscut prin cartier, si in mare parte face scandal. Cu timpul, asa cum s-a intamplat si cu stra-stra bunicii sai din familia coronavirus, oamenii se vor obisnuii cu el si i vor ghicii toate smecheriile. Pana atunci insa, o sa cam fie deranj.

Asta a fost asa, o scurta povestioara ca sa inteleaga toata lumea cum sta treaba cu virusii astia din familia lui Coronavirus.

Deci trebuie sa stim ca termenul de COVID19, este afectiunea cauzata de SARS-CoV-2. COVID19, tradus in romaneste inseamna boala coronavirus din 2019. Destul de ambigua denumirea, tinand cont ca acum suntem in 2020.

Deci, coronavirus este un termen general, care include intreaga familie de virusuri cu coroana. Deci exista mai multe coronavirusuri, fiecare cu particularitatile sale, toate atacand sistemul respirator, dar fiind diferite prin modalitatea de a intra in structurile celulare ale organismului. Astfel ca avem coronavirus 229E, care este raspunzator de raceala comuna, apoi coronavirus NL63, care este raspunzator in mare parte de bronsite, apoi coronavirus OC43, si el cauzand doar raceala comuna, apoi coronavirus HKU1 care este foarte putin raspandit si destul de inofensiv, si ultimul cunoscut coronavirus MERS, responsabil pentru sindromul respirator din orientul mijlociu.  Toate aceste coronavirusuri au aceeasi structura moleculara, au un invelis si cate o singura catena de acid ribonucleic (RNA). La fiecare insa difera modalitatea de a se cuibarii in organismul uman, fiecare folosind receptori diferiti care se gasesc deja in organismul uman. Ei sunt practic niste musafiri nepoftiti, si fac tot posibilul sa treaca neobservati de catre sistemul imunitar, care este stapanul casei. Cum fac asta? Se deghizeaza, intra in casa cu ajutorul anumitor receptori care sunt usor de manipulat, si nu mai vor sa plece. Ideea cu aceste coronavirusuri este ca ele, in firea lor de virusuri, nu vor sa omoare gazda, pentru ca astfel mor si ele, ideal pentru ele este sa traiasca in simbioza. Daca simbioza este realizata, atunci virusul va ramane in organism mult timp si va fi chiar transmis din generatie in generatie fara sa puna in pericol viata gazdelor. Deci, acest nou virus din familia coronavirusurilor, NU se numeste COVID19, dupa cum am vazut peste tot, COVID19 se numeste boala (coronavirus disease 19), boala care fie este o raceala banala, fie este o gripa mai puternica, fie in cazuri extreme sindrom respirator acut sever care se manifesta prin pneumonie. Numele este destul de nepotrivit, pentru ca afectiune cu coronavirus cauzeaza toate coronavirusurile. Este foarte important sa nu confundam virusul cu boala. Daca ai virusul, asta nu inseamna ca ai si boala, sau ca o vei dezvolta.

Lamuriri personale si statistici

Pandemia care nu a fost pandemie (2009-2010)

Prima intrebare – exista acest virus cu adevarat sau este o inventie cum spun unii adepti ai teoriilor conspirationiste? Nu putem sa ne indoim de faptul ca acest virus este o realitate – fie ca este facut in laborator, fie ca a aparut datorita unor mutatii, virusul exista si se raspandeste rapid, la fel de rapid ca orice alt virus din familia coronavirusurilor specifice gripei si racelii, care se transmite pe cale orala prin secretii nazale si bucale. Nu inteleg de ce aceasta panica generala – da, virusul racelii se transmite foarte usor, pentru ca circula prin aer. Este cel mai usor virus de transmis, datorita marilor aglomerari urbane. Asta nu e ceva nou, epidemiologii si virusologii cunosc foarte bine acest lucru, si totusi, ni se spune ca acest virus poate fi fatal – nu mai fatal decat oricare alt virus gripal in conditiile in care cei infectati prezinta si alte complicatii in special de natura respiratorie, ba mai mult decat atat, pana la ora actuala (24.03.2020), procentul de oameni ucisi de acest virus este 1.3% din totalul celor infectati. Retineti acest procent, pentru ca in sezonul 2017-2018, in SUA, au murit datorita epidemiei de gripa peste 60.000 de oameni. Atentie, 60.000!, si s-au inregistrat peste 900 de mii de spitalizari. In total peste 45 de milioane de oameni fiind afectati de gripa. Nu e de mirare acest lucru, americanii au poate cea mai proasta stare de sanatate din tarile civilizate. Destul de nasoale cifrele astea, si tousi, nu s-a decretat nicio stare de urgenta, lumea poate ca nici nu a aflat pana azi de aceasta epidemie care a lovit SUA. Iar in Italia, ca tot mor oamenii pe capete acolo, in acelasi sezon de epidemie 2017-2018, au murit 18.000 de oameni. Si totusi, desi la ora actuala in intreaga lume exista, conform Coronavirus COVID-19 Global Cases by the Center for Systems Science and Engineering (CSSE) at Johns Hopkins University (JHU)- https://coronavirus.jhu.edu/map.html, 367.457 de cazuri, si 16.113 decese, Organizatia Mondiala a Sanatatii a decretat pandemie si isterie generala, compromitand astfel economia a zeci de state. Nu mai mentionam faptul ca peste o suta de mii de persoane si-au revenit complet. Deci, despre ce este vorba de fapt cu acest coronavirus? De raspandit se raspandeste la fel ca oricare alt virus gripal, prin spori nasofaringiali si saliva, afecteaza in special pe cei cu sistemul imnuitar slabit si pe cei cu afectiuni cronice preexistente, adica batranii si cei care si-au batut joc de corpurile lor, la fel ca orice virus gripal, iar gradul de fatalitate este cu mult sub cel al unei gripe obisnuite. Si atunci, de ce haosul acesta? Cred ca avem tot dreptul sa ne punem niste intrebari si sa nu luam de-a gata informatiile asa zis oficiale care ni se baga pe gat in fiecare zi de catre mass-media si institutiile statului.

Si daca credeti ca exemplul cu epidemia din SUA nu este suficient, sa aducem in discutie de data asta o pandemie. Ultima mare pandemie mondiala a avut loc in perioada ianuarie 2009 – august 2010, si a afectat in special America centrala si de Nord. A pornit din Mexic si a afectat intreaga planeta, fiind cunoscuta sub numele generic de gripa porcina. A avut la baza virusul H1N1, virusul gripei spaniole din perioada 1918-1920, cu mutatii specifice, fiind denumit H1N1/09. Si acum cifrele. Asezati-va pe scaun. Pandemia din 2009-2010, a afectat intre 700 de milioane si 1.4 miliarde de oameni, dintr-un total de 6.8 miliarde, la acea data, si a ucis intre 150 de mii si 575 de mii de oameni! Cu mult peste pandemia gripei spaniole – sursele oficiale ( Kelly, Heath; Peck, Heidi A.; Laurie, Karen L.; Wu, Peng; Nishiura, Hiroshi; Cowling, Benjamin J. (5 August 2011). „The Age-Specific Cumulative Incidence of Infection with Pandemic Influenza H1N1 2009 Was Similar in Various Countries Prior to Vaccination”  –   „First Global Estimates of 2009 H1N1 Pandemic Mortality Released by CDC-Led Collaboration | CDC”cdc.gov. 25 June 2012. – Roos, Robert (8 August 2011). „Study puts global 2009 H1N1 infection rate at 11% to 21%”. Center for Infectious Disease Research and Policy.

Asadar, intre 11 si 21% din populatia lumii a fost infectata de acest virus in perioada pandemiei din 2009-2010. Interesant. Cifrele sunt totusi cam labartate si vom vedea de ce. La fel ca si coronavirusul de azi, H1N1/09 a cauzat in putine cazuri pneumonie sau sindrom repsirator acut, in special in cazul persoanelor cu infectii respiratorii preexistente. In ciuda acestor cifre terifiante, economia lumii nu a intrat in colaps, nu s-au inchis granite, nu s-au inchis scoli, oamenii nu au fost obligati sa stea in casa, nu a iesit armata pe strazi, etc. Lumea si-a vazut in mare parte de treaba. Si atunci, de ce astazi Organizatia Mondiala a Sanatatii a decretat pandemie modiala, la un numar de 367 de mii de cazuri in patru luni?! Avem multe semne de intrebare.

Sa ramanem tousi la pandemia din 2009-2010, pentru ca vom invata multe din ce s-a intamplat acolo, si cred ca putem prezice ce urmeaza sa se intample cu pandemia de coronavirus. In 2009 a existat si un vaccin impotriva virusului H1N1, vaccin realizat de multinationala farmaceutica GlaxoSmithKlein din Marea Britanie, si patentat in 2006. Vaccinul s-a numit Pandemrix, si a fost distribuit in intreaga lume, cu precadere in Uniunea Europeana, 11.2 milioane de doze ajungand doar in Marea Britanie care a initiat atunci un program masiv de vaccinare a populatiei (decembrie 2009).

In August 2010, Compania nationala a medicamentelor din Suedia si Institutul national al sanatatii din Finlanda, au demarat investigatii cu privire la acest vaccin si la efectele adverse severe pe care acesta la poate avea. Investigatiile au scos la iveala faptul ca acest vaccin este responsabil de declansarea unor boli autoimune in randul copiilor cu varsta intre 12 si 16 ani. Simptomele pe care acestia le-au prezentat erau caracteristice afectiunii numita narcolepsie, o afectiune care afecteaza ciclurile neurologice de somn si trezit. Pacientii adorm involuntar sau excesiv  in cursul zilei si isi pierd rezistenta musculara, iar calitatea somnului nu este una buna. 

In February 2011, THL concluded that there is a clear connection between the Pandemrix vaccination campaign of 2009 and 2010 and the narcolepsy epidemic in Finland. The probability of developing narcolepsy was determined to be nine times higher in those who received the Pandemrix vaccination than those who didn’t. A total of 152 cases of narcolepsy have been found in Finland during 2009–2010, and ninety percent of them had received the Pandemrix vaccination. Authorities believe that the number of cases may still increase.[24][25][26]

  1. At the end of March 2011, an MPA press release stated: „Results from a Swedish registry based cohort study indicate a 4-fold increased risk of narcolepsy in children and adolescents below the age of 20 vaccinated with Pandemrix, compared to children of the same age that were not vaccinated.”[27] The same study found no increased risk in adults who were vaccinated with Pandemrix. While cautioning that the increase in risk for children is still uncertain in magnitude, it recommends they not be vaccinated. Surse – „THL: Pandemrixilla ja narkolepsialla on selvä yhteys”. Mtv3.fi. Retrieved 8 September 2018. ^ „Terveyden ja hyvinvoinnin laitos – THL”. Terveyden ja hyvinvoinnin laitos. Archived from the original on 5 September 2012. Retrieved 8 September 2018. ^ „Narkolepsia ja sikainfluenssarokote – THL”. Terveyden ja hyvinvoinnin laitos. Retrieved 8 September 2018. (Wikipedia)

Lasand la o parte efectele adeverse ale acestui vaccin, pentru ca nu asta intereseaza aici, observam un lucru. Compania GSK a patentat un vaccin impotriva H1N1 inca din 2006, cu trei ani inainte de izbugnirea pandemiei, desi ultima pandemie de H1N1 avusese loc in Rusia in anii 1977-1978, pandemie despre care nu se stie nimic tinand cont ca in acea perioada vorbim de Ruisa sovietica. Deci, GSK patenteaza un vaccin in 2006 exact impotriva H1N1, in caz de nevoie. Au presimtit tehnicienii de acolo ca urmeaza o pandemie exact de gripa porcina, foarte buna intuitia lor. Apoi, Comisia Europeana i da aprobarea de folosinta in septembrie 2009, la recomandarea Agentiei Europene de Medicina, exact dupa ce Organizatia Mondiala a Sanatatii declara pandemie de gripa porcina. Cam multe coincidente. Deci la declararea pandemiei, exista deja un vaccin special pentru oprirea pandemiei.

Nu mai vorbim de faptul ca, desi vaccinul a trecut printr-o serie de teste clinice, pentru a observa cat de stabil este, in prospectul vaccinului nu figura ca si reactii adverse narcolepsia, dar figurau altele – cum ar fi febra, durere de cap, diaree, voma, oboseala, dureri musculare si de inchieturi, la 1 din 10 persoane, pana la crize de epilepsie, soc anafilactic, encefalomielita sau sindromul Guillan-Barre, la unul din zece mii de persoane. Nu stim pe cate persoane s-au realizat cu adevarat aceste teste clinice, cert este faptul ca aceste teste nu au cuprins intreaga paleta de afectiuni si reactii adeverse ale vaccinului.

Apoi, in ianuarie 2010, un reputat medic si deputat german pe nume Wolfgang Wodarg, facea cateva afirmatii care ar trebui sa ne puna pe ganduri pe noi, cei care traim azi aceste vremuri tembele. Ce spune acest doctor? Ca mai multe companii farmaceutice au organizat o campanie de panica in randul populatiei pentru a pune presiune pe Organizatia Mondiala a Sanatatii pentru a declara o falsa pandemie, astfel incat aceste companii sa poata vinde vaccinuri! Acesta mai spune ca toata aceasta campanie de manipulare a inceput in Mexico City (locul de unde si pornit pandemia de H1N1) atunci cand in jur de 100 de cazuri normale de gripa au fost declarate ca fiind inceputul unei pandemii mondiale, fara sa existe nicio baza stiintifica asupra acestei afirmatii. Si acum ceva interesant – acelasi Wodarg spune ca, OMS in cooperare cu marile companii farmaceutice si cu cercetatorii lor, au redefinit in nomenclatorul medical, termenul de pandemie – astfel ca pandemie nu mai este atunci cand un numar enorm de oameni au contractat o boala si au murit, din definitia existenta, cu una care spune ca pandemie este atunci cand exista un virus care se reapandeste dincolo de granite si fata de care oamenii nu au imunitate. Sa doevdesti ca oamenii nu au imunitate este mai usor decat sa deovedesti ca oamenii mor din cauza gripei, pentru ca in primul rand ai nevoie de niste oameni morti. De unde i scoti? Pe 12 aprilie 2010, Keiji Fukuda, la momentul respectiv expertul de top in virusi al OMS, a recunoscut ca au existat niste neclaritati in ceea ce priveste comunicarea, si ca intr-adevar acest virus s-a dovedit a fi nu atat de fatal pe cat s-a crezut (desi statistica spune ca a infectat intre 700 de mii si 1.4 miliarde de oameni). Deci cifrele au fost mult labartate, doar de dragul instaurarii pandemiei. Apoi, Margaret Chan, directorul general de atunci al OMS, a angajat 29 de experti epidemiologi din afara organizatiei pentru a conduce si intocmi un raport de investigatie cu privire la felul in care OMS a gestionat situatia. In 2010, Fiona Godlee, editor-sef al British Medical Journal, o publicatie de prestigiu in domeniu, a publicat un articol in care se spunea urmatorul lucru – In urma unei investigatii s-a descoperit faptul ca unii experti care au sfatuit Organizatia Mondiala a Sanatatii sa instaureze pandemia, aveau legaturi financiare cu companii farmaceutice care produceau antivirale si vaccinuri.Fiona Godlee „Conflicts of interest and pandemic flu”BMJAcele companii farmaceutice au facut profituri de peste 10 miliarde de dolari de pe urma acestei asa zise pandemii, prin vanzarea de antivirale si vaccinuri inutile.

“The world should of course be thankful that the 2009 influenza A/H1N1 pandemic proved such a damp squib. With so many fewer lives lost than had been predicted, it almost seems ungrateful to carp about the cost. But carp we must because the cost has been huge. Some countries—notably Poland—declined to join the panic buying of vaccines and antivirals triggered when the World Health Organization declared the pandemic a year ago this week. However, countries like France and the United Kingdom who have stockpiled drugs and vaccines are now busy unpicking vaccine contracts, selling unused vaccine to other countries, and sitting on huge piles of unused oseltamivir. Meanwhile drug companies have banked vast profits—$7bn (£4.8bn; €5.7bn) to $10bn from vaccines alone according to investment bank JP Morgan. Given the scale of public cost and private profit, it would seem important to know that WHO’s key decisions were free from commercial influence.

An investigation by the BMJ and the Bureau of Investigative Journalism, published this week, finds that this was far from the case. As reported by Deborah Cohen and Philip Carter, some of the experts advising WHO on the pandemic had declarable financial ties with drug companies that were producing antivirals and influenza vaccines. As an example, WHO’s guidance on the use of antivirals in a pandemic was authored by an influenza expert who at the same time was receiving payments from Roche, the manufacturer of oseltamivir (Tamiflu), for consultancy work and lecturing. Although most of the experts consulted by WHO made no secret of their industry ties … (June, 2010)”.

Sa mai spunem ca Roche este un gigant in domeniul farmaceutic si medical, fiind a doua companie farmaceutica din lume ca marime si capital, si care doar in anul 2018 a avut un profit de peste 56 de miliarde de franci elvetieni?

De ce nu suntem surprinsi? Wolfgang Wodrag a avut dreptate, totul a fost o mascarada la nivel global. Si vom reveni asupra acestui medic, pentru ca afirmatiile pe care le face, avand in spate o baza stiintifica si statistici, adica cifre, ceea ce le plac oamenilor in ziua de azi, vin sa sustina, fara drept de apel, ca aceasta pandemie de coronavirus nu este nimic altceva decat, daca nu o atitudine tendentioasa care ascunde interese meschine la mijloc a Organizatiei Mondiale a Sanatatii, cel putin o decizie hazardata.

Ce stim despre SARS-CoV-2

Eu unul, cand am auzit de panica asta generala cauzata de SARS CoV 2, m-am gandit in primul rand logic. Deci, mai intai, care sunt simptomele si cum se depisteaza. Am aflat ca simptomele sunt asemanatoare unei gripe sezoniere, (dureri in gat, tuse, febra, secretii nazale, dureri musculare).  Ok, am zis, deci nu are nimic special (poate febra). Si atunci de ce este totusi special? Cum se raspandeste? Am aflat ca se raspandeste exact ca orice alt virus gripal, prin secretii nasofaringiene – tusesti sau stranuti, si atunci ai transmis virusul. Din aceasta cauza se si raspandeste foarte usor, fiind aeropurtat. Ok, atunci cum se trateaza? m-am intrebat. Am aflat ca nu exista un tratament special , se trateaza cu antivrale cu spectru larg (Tamiflu) si in cazuri severe, atunci cand apare pneumonia cauzata de sindromul respirator acut, cu surplus de oxigen prin intubare. Niciun doctor si nici o institutie nu a mentionat vreun minut de faptul ca acest virus, ca orice alt virus, declanseaza o reactie a sistemului imunitar. Sistemul imunitar este primul turn de aparare al organismului. Astfel, un sistem imunitar puternic va lupta bine cu virusul, iar un sistem imunitar slabit, va avea probleme, virusul putand fi in unele cazuri fatal, ca orice alt virus gripal care netratat corespunzator si profitand de organism slabit conduce la pneumonie. Bun. Pai si atunci de ce atata disperare? Din punct de vedere medical nu am gasit un raspuns, iar cifrele de la epidemiile si pandemiile anterioare nu vin deloc in sustinerea acestei pandemii. Pe de alta parte, am gasit raspuns in alt loc – in felul in care a abordat problema mass media si social media si in deciziile aberante ale institutiilor statului. Reactia a fost in lant, a fost nevoie doar de un stat sa declare pandemie, ca imediat toate i-au urmat exemplul. A fost nevoie de China, care acum aproape ca a eradicat virusul, fara vreo mare paguba economica, pentru ca si celelalte state sa-i urmeze. China a fost afectata in provincia Wuhan, impactul economic a fost aproape insesizabil, mai ales ca acolo vorbim de un sistem comunist, in care statul controleaza intreaga economie si de o populatie de cateva miliarde. In schimb statele democrate europene vor fi absolut disturse de aceasta pandemie din punct de vedere economic. Vorbim aici de state care au o populatie totala mai mica decat provincia Wuhan. Pentru Chinezi nu va urma dupa aceasta pandemie decat o perioada de extraordinara prosperitate. Triasca proletariatul.

Apoi m-am gandit, vazand atatea cazuri in mass-media, oare cum sunt depistate aceste cazuri? Cum se depisteaza virusul? Si am aflat niste informatii interesante. In primul rand acest test pentru SARS-CoV-2, este extrem de elaborat si de complicat incat nu poate fi efectuat intr-un spital oarecare, ci intr-o clinica sau intr-un institut specializat. Ca sa va faceti o idee ce presupune acest test – in primul rand se ia o mostra din cavitatea bucala a pacientului, cu un material steril care sub nicio forma nu trebuie sa fie contaminat. Apoi incepe partea de finete – in primul rand proba trebuie pastrata la o anumita temperatura si prelucrata in maxim 4 zile. Odata ajunsa in laborator, primul pas este extragerea ARN, adica a acidului ribonucleic. ARN ca si ADN sunt acizi nucleici care contin informatii genetice. Acest acid ribonucleic se gaseste in secventele de ADN. Pentru a fi extras este nevoie, in cazul in care extragerea se face manual, de anumite substante, sau reactivi, care scot in evidenta anumiti markeri specifici virusului, la fel ca atunci cand la lectia de chimie foloseam hartie de filtru pentru a depista bazicitatea si aciditatea apei. In cazul in care se face automat, este nevoie de kituri de test. Ce cauta epidemiologul este materialul genetic al virusului aflat in acidul ribonucleic. Acest procedeu se numeste pe englezeste PCR (polymerase chain reaction testing) adica reactie polimerica in lant. Exista o masinarie speciala care realizeaza aceasta reactie in lant, o masina care se numeste chiar asa, PCR machine. In aceasta masina au loc multiplicari succesive de ordinul sutelor de milioane a sirurilor de ADN. Nu mai intru in detalii specifice, ideea e ca acest procedeu este extrem de complicat si trebuie realizat in anumite conditii. Tocmai de aceea, exista situatii cand rezultatele sunt fie inconcludente, fie sunt fals pozitive, sau fals negative. Exista un procent ridicat de reusita (asa se spune de catre producatori, evident) dar nu este o metoda 100% sigura. Dar sa presupunem ca un pacient face acest test, si iese fals pozitiv, el nu e bolnav, dar testul spune altceva. Pacientul acesta intrat in contact cu zece persoane, prima masura este carantinarea lui si a celor 10 persoane cu care a intrat in contact. Si cele 10 persoane sunt testate, din cele 10, 9 sunt negative, si inca unul iese fals pozitiv, si el la randul a intrat in contact cu alte zece persoane, si asa mai departe. Astfel, intr-un timp relativ scurt, se ajunge la un numar urias de persoane carantinate fara sa fie infectati cu acest virus, si asta datorita unei erori, fie umane, fie tehnologice, chiar si de 0.1%. In aceasta situatie, metoda de testare trebuie sa fie 100% eficienta, nici macar 99%. Pentru ca daca metoda este 99% efiecienta, si 1% neeficienta, atunci avem o problema, si daca la un numar sa zicem de 1000 de teste efectuate avem 1% teste fals pozitive, asta inseamna 10 persoane care sunt carantinate perfect sanatoase plus toti contactii acelor 10 persoane care mai inseamna alte 100 de persoane. Si atunci ajungem la un numar exorbitant de mare de oameni scosi din functiunea muncii, in primul rand, iar efectul asupra economiei este catastrofal. Eu unul sunt curios daca tara noastra are toata aceasta aparatura moderna de testare pentru SARS-CoV-2, din moment ce in fiecare zi sunt confirmate alte zeci de persoane, si daca testele se efectueaza in conditii ideale.

Aici este una dintre probleme, testele fals positive sau neconcludente, pentru ca de aici vin statisticile, cifrele, care i hipnotizeaza pe toti. Fiind singura metoda de depistare, aceste teste pot fi manipulate cu buna stiinta (de exemplu kiturile de test, care, by the way, acum sunt produse in China de ordinul milioanelor) astfel incat mostrele sa fie de la bun inceput compromise, dar mai poate aparea si factorul uman sau lipsa de conditii ideale pentru testare si de tehnologia necesara. Referitor la aceste teste, pe site-ul lui Wolfgang Wodarg, cel care e demascat scamatoria din 2009, regasim o serie informatii care la prima vedere ne pot bulversa. Mai intai regasim un fragment dintr-un articol aparut pe site-ul pubmed.gov, o ramura a Librariei Americane de Medicina (https://www.nlm.nih.gov/) si ( https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/), articol aparut in limba chineza dar tradus si in engleza, cu urmatorul titlu – Potenial false-positive rate among the asympthomatic infected individuals in close contacts of COVID-19 patients – adica rata potenialelor rezultate fals pozitive in randul indivizilor asimptomatici infectati, in contact direct cu pacienti bolnavi de COVID19. Articolul este postat pe 5 martie, si spune urmatoarele – ca in aceste cazuri, de pacienti asimptomatici care au intrat in contact cu pacienti infectati, rezultatul pozitiv al testelor de depistare a acizilor nucelici, prin metoda descrisa mai sus sumar, singura valabila, mai mult de jumatate dintre acestia au fost raportati ca fiind falsi pozitivi. In aceasta situatie, cand jumatate din teste sunt fals pozitive, rezulta ca adevaratul numar de cazuri este cu 50% mai mic. Chiar si in cazul in care doar un sfert, deci 25% dintre cei testati sunt falsi pozitivi, tot este un numar extraodinar de mare, tinand cont de reglementarile draconice ale statelor privind carantina. Si atunci eu ma intreb, cate de eficiente sunt aceste teste?

Polymeric chain reaction test (test PCR), acesta este crocodilul din camera care trebuie demascat.

Apoi, pe data de 13 martie, comunicat din partea Agenzia Nova, o agentie de presa italiana de incredere (https://www.agenzianova.com/p/495/about-us), il citeaza pe presedintele Institutului de medicina italian Silvio Brusaferro, care intr-o conferinta de presa spune urmatoarele – pana la ora actuala, dupa cercetarile efectuate, exista confirmate doar doua decese din cauza coronavirus, cu varsta medie de 80.3 ani! Doar doua decese intr-o tara unde se presupune ca au murit de SARS-CoV-2 mii de oameni, rezultatul deceselor fiind corelat cu alte afectiuni cronice ale pacientilor in cauza. Datele nu sunt finale, pentru ca in fapt autoritatile sunt incapabile la acest moment sa diferentieze pe cei decedati din cauza SARS-CoV-2 de cei care au decedat din cazua altor afectiuni, inclusiv infectiile noscomiale luate din spitale.

Si de ce nu pot face cercetatorii si medicii afirmatii precise in aceasta privinta? In varianta cea mai grava SARS-CoV-2 cauzeaza pneumonie, ca toate SARS-urile, o pneumonie atipica, pentru ca este cauzata de altceva decat de microorganismele obisnuite. Pneumonia este cauzata cel mai des de infectii bacteriene. O pneumonie atipica este o pneumonie care nu este cauzata de o bacterie, ci de un virus sau de un alt microorganism. Semnalmentele sunt urmatoarele – lipsa de reactie la antibiotice, lipsa de sputa pulmonara (adica tuse neproductiva), inflamare pulmonara localizata in zone restranse ale plamanilor. Cu toate acestea, in general exista destul de putine semne fiziologice care sa indice prezenta unei pneumonii atipice. Si atunci, ni se spune ca pacientii au murit, pentru ca au facut pneumonie daorita infectarii cu SARS-CoV-2. (Din alta cauza nici nu poti sa mori datorita acest virus, cum de altfel orice virus gripal in ultima instanta, nu te poate ucide decat prin pneumonie). Deci, pacientii fac pneumonie si mor. Cum se stabileste ca pneumonia a fost cauzata de virus, si nu de o bacterie, de alt virus respirator, chiar un alt tip de coronavirus, de un oricare alt agent patogen, sau de o afectiune asociata, atunci cand vorbim de pacienti care prezinta deja mai multe afectiuni care le pun viata in pericol? Sa nu uitam ca pacientul testat pozitiv cu SARS-CoV-2, poate fi si asimptomatic. Se face o radiografie, daca plamanii apar opaci, atunci e vorba de pneumonie. Bun, pneumonia ca pneumonia, dar de care tip? Se administreaza antibiotice, si pneumonia nu dispare, deci nu e de natura bacteriana. Si atunci de ce natura e? O fi virala, deci pneumonie atipica. Pai auzi ce zice in dictionarul de medicina pulmonara (Behera, D. (2010). Textbook of pulmonary medicine (2nd ed.). New Delhi: Jaypee Brothers Medical Pub. pp. 391–94. ISBN 978-81-8448-749-7.), ca cei cu sistemul imunitar compromis (de exemplu batranii sau cei cu boli grave precum cancerul) sunt predispusi sa dezvolte o pneumonie cauzata de cytomegalovirus, deci un alt virus. Problema cu virusii astia este ca sunt dati dracu, si nu apar pe radiografie. Singura metoda e testarea specifica de catre virusolog, care trebuie sa stabileasca ce fel de virus a cauzat pneumonia. Sa nu uitam ca toate virusurile gripale prezinta risc de pneumonie, iar cei cu pneumonie virala, au sanse mari sa dezvolte o pneumonie secundara de origine bacteriana datorata streptococului de plamani, streptococului auriu, sau Haemophilus influenza ( Murray and Nadel (2010). Chapter 31.). Noi nu vorbim aici de oameni sanatosi infectati, vorbim despre cei care au murit, pentru ca acestia umplu statisticile. Niciun om sanatos nu a murit datorita SARS-CoV-2.Din cate imi aduc bine aminte, spitalele sunt pline de streptococ auriu, si nu doar la noi. Un lucru interesant, nu am auzit pana acum de niciun caz de deces din cauza SARS-CoV-2 la domiciliu. Poate o fi fost, nu am gasit nicio statistica, dar este clar ca intr-o proportie covarsitoare, cei care au murit asa zis datorita infectarii cu acest virus, au murit in spitale. Am vazut cu totii cum spitalele din Lombardia nu mai faceau fata de bolnavi. Este evident ca conditiile spitalicesti, supraglomerarea, lipsa paturilor, au avut un rol important in rata mortalitatii, pentru ca datorita acestor conditii dificile, multi dintre pacienti au fost infectati cu agenti patogeni prezenti chiar in unitatile spitalicesti. Bun, se face testul, iese pozitiv pentru SARS-CoV-2. Intr-o saptamana pacientul moare. Intrebare de un milion de dolari, care a fost cauza decesului? Pacientul avea pneumonie, dar mai avea si alte afectiuni grave. Cum stabilesti ca pacientul a murit datorita pneumoniei cauzate de SARS-CoV-2? Pneumonia respectiva ar fi putut fi la fel de bine cauzata de alt tip de virus, sau de un stafilococ. Trebuie stabilit daca pacientul a dezvoltat pneumonia anterior sau posterior infectarii cu SARS-CoV-2. Se face istoricul medical. In cele mai multe cazuri, pacientii care au fost internati s-au prezentat deja cu afectiuni respiratorii grave, in speta pneumonie, si abia ulterior au fost testati si depistati pozitiv cu SARS-CoV-2, tocmai acesta a fost si motivul pentru care s-au prezantat la spital de la bun inceput. Nimeni nu merge la spital daca se simte bine. Aceasta observatie schimba total datele problemei. Este evident ca decesele s-au datorat intr-o proportie covarsitoare unor afectiuni respiatorii preexistente, coroborate cu alti factori cum ar fi varsta inaintata si alte afectiuni asociate. Si atunci cineva poate spune, da, dar daca acei pacienti aveau acele afectiuni respiratorii preexistente tocmai datorita infectarii cu SARS-CoV-2? Ei bine, acest lucru trebuie stabilit cu precizie. Trebuie verificat daca pacientul a avut contacte cu persoane infectate, daca a calatorit, i se face intregul itinerariu tinand cont de perioada de intubare a virusului, si asa mai departe. Nu mai asa se poate stabili fara niciun dubiu ca acea persoana a decedat datorita pneumoniei cauzata de virusul SARS-CoV-2. In nicio alta situatie nu se pot face afirmatii exhaustive. Aceasta este cea mai sigura metoda, si singura de altfel, de a pune un diagnostic corect si de a stabili cu certitudine cauza decesului.

Si cu toate astea, mass-media, insetata de stiri senzationale si de audienta, continua si la ora actuala sa afirme fara nicio sustinere stiintifica, ca toate decesele din Italia, de ordinul sutelor in fiecare zi, sunt datorate SARS-CoV-2. Si asta pentru ca nimeni nu se oboseste sa diferentieze virusul de boala. Da, virusul este cauza bolii, virusul SARS-CoV-2, este cauza sindromului respirator acut, care conduce in unele cazuri la pneumonie, si in alte cazuri la moarte. Sunt niste diferente de nuantare.

Aceeasi informatie eronata este preluata pe toate canalele media si online, si astfel se creeaza o adevarata isterie avand la baza doar o statistica rudimentara – ca niste oameni in mare majoritate foarte batrani mor in Italia datorita unor afectiuni cronice, printre care si pneumonie. Problema este ca nicio autoritate nu vine sa nege aceste informatii, si nu ne-am mira daca chiar autoritatile ar lasa in mod deliberat astfel de stiri in randul populatiei pentru o panica generala si o supunere fara comentarii in fata ordinelor venite de sus.

Dar poate ca unii dintre voi nu sunt suficient de convinsi de cifrele de mai sus. Ei bine, aflati ca exista un site care se cheama euromomo.eu, site care monitorizeaza rata mortalitatii in Europa – European monitoring of excess mortality for public health action. Printre tarile care participa la acest program, se numara si Italia. Daca aruncam un ochi pe grafice si pe statistici, vom observa un tipar de-a lungul anilor, si deasemenea vom vedea ca nu exista nicio anomalie in privinta deceslor in aceasta perioada in Italia. Graficul este unul normal pentru numarul de decese ce au loc in fiecare an in Italia. Faptul ca au murit in aceasta perioada cateva mii de oameni, nu iese din tiparul normal al deceselor la nivel national. Totul se afla in medie. Nu mor mai multi oameni decat mor in mod normal. Cifrele si statisticile nu mint, mai ales cand au baze stiintifice.

Cred ca acum isi dau seama oamenii ce insemna sa aiba o statistica live a deceselor in fiecare zi. Oare daca ar exista o statistica a celor care mor in fiecare zi de boli cardiovasculare sau de cancer, oamenii nu ar fi fost al fel de panicati? Poate ca nu, pentru ca bolile cardiovasculare si cancerul nu se transmit. Aici este marea panica si frica patologica de moarte. Sa ai o statistica live cu cati oameni mor de o afectiune pe care e posibil sa o iei si tu fara sa stii, ceva ce nu este in controlul tau, este de-a dreptul terifiant.

Cazurile China si Italia. Ce spun de fapt cifrele?

Dar sa ne oprim asupra celor doua focare majore ale SARS-CoV-2, si sa intelegem cu adevarat cifrele, nu doar sa le inghitim si sa ne panicam fara sa avem habar de ce se afla in spatele acestor statistici la prima vedere de-a dreptul inspaimantatoare. Deci sa vorbim despre China si Italia, tarile care au inregistrat cele mai mari pierderi de vieti sufletesti din lume. De ce au murit atatia oameni in China si de ce atatia in Italia?

China a inregistrat pana azi (24.03.2020), conform institutului John Hopkins (https://coronavirus.jhu.edu/map.html) un numar de 3281 de decese, dintre care majoritatea covarsitoare fiind in provincia Hubei, cu capitala la Wuhan. Aceasta regiune de 185.900 kilometrtii patrati, adaposteste o populatie de 58.500.000 de oameni (.https://en.wikipedia.org/wiki/Hubei). Deci cam de patru ori mai mult decat populatia Romaniei, pe o suprafata cu un sfert mai mica decat a Romaniei. Astfel ca exista destul de multa densitate a populatiei in aceasta regiune a Chinei. Apoi, daca aruncam un ochi pe site-ul CIA (Central Inteligence Agency – https://www.cia.gov/library/publications/resources/the-world-factbook/geos/print_ch.html) vom gasi cateva informatii, care coroborate cu situatia cauzata de SARS-CoV-2, ne vor da niste raspunsuri concludente. Astfel, conform CIA, speranta medie de viata in China este de 76.1 ani, intr-o tara unde, tot conform CIA , la categoria probleme de mediu spune asa – air pollution (greenhouse gases, sulfur dioxide particulates) from reliance on coal produces acid rain; China is the world’s largest single emitter of carbon dioxide from the burning of fossil fuels; Adica in China se cunoaste foarte bine faptul ca exista o adevarata problema ecologica in ceea ce priveste poluarea. Cel mai mare emitator de dioxid de carbon din  lume. Se spune ca acest SARS-CoV-2 ataca plamanii cauzand pneumonie, iar aceasta este in fond cauza tuturor deceselor. Intr-o tara atat de poluata nu-i de mirare ca oamenii mor datorita problemelor respiratorii oricum si fara vreo infectie cu virus. Apoi, revenim al speranta de viata, 76 de ani. Care este statistica celor care au murit in China de SARS-Cov-2?

Conform Vox.com (https://www.vox.com/2020/3/23/21190033/coronavirus-covid-19-deaths-by-age (intr-un articol publicat pe 23 martie, cu date oficiale, dupa un raport al Oraganizatiei Mondiale a Sanatatii,  situatia este urmatoarea –

  • copii in varsta de pana la 10 ani – nu exista raportata nicio fatalitate.
  • copii si adolescenti cu varsta cuprinsa intre 10 si 19 ani, 0.2% din cazuri au rezultat in deces.
  • tineri cu varsta cuprinsa intre 20 si 29 de ani, 0.2% rata decesului
  • oameni cu varsta mijlocie intre 30 si 49 de ani, 0.2% rata decesului
  • oameni cu varsta cuprinsa intre 50 si 69 de ani – intre 0.4 si 3.6% rata deceselor
  • batranii cu varsta de peste 70 de ani – intre 6.2 si 20.2% rata decesului.

Bun. Insa aceste procente nu vorbesc decat de rata fatalitatii prin infectare cu SARS-CoV-2, nu spun nimic despre afectiunile preexistente ale pacientilor, care, dupa cum bine stim, sunt cauza majora a deceselor. Chiar si asa, ce ne spun aceste cifre? Ca rata fatalitilor este relativ mare la persoanele de peste 70 de ani. Bun. Ce spune statistica CIA? Ca speranta de viata medie in China este de 76 de ani. Atentie, speranta de viata medie. Adica media dintre barbati si femei, or, studiile arata ca numarul celor infectati este mai ridicat in randul barbatilor, datorita mai multor factori – printre care si fumatul. Nimeni nu vorbeste despre factorii adiacenti care pot facilita infectarea cu COVID19. Iar speranta de viata a barbatilor din China, conform CIA, este de 74 de ani, cu doua procente sub media generala care include si femeile. Interesant. Lasand la o parte poluarea, in China exista un procent foarte ridicat de fumatori in randul barbatilor. Desi nu exista date oficiale, se pare ca acest virus intra in plamanii persoanei infectate prin intermediul unei enzime care se gaseste pe suprafata plamanilor, dar si a arterelor si intestinelor. Aceasta enzima se numeste angiotensin 2 (ACE2) si are rol in reglarea tensiunii arteriale, surse neoficiale spun ca exista sanse mai mari ca virusul sa se lipeasca de aceasta enzima si astfel sa intre mai usor in plamani, in cazul persoanelor fumatoare. Fara indoiala ca fiind fumator esti predispus la mult mai multe boli si afectiuni decat un nefumator, iar faptul ca fumatul afecteaza si tensiunea arteriala, deci si aceasta enzima ACE2, pot exista legaturi directe. Apoi, dat fiind faptul ca numarul deceselor in China a fost mare in randul populatiei de pete 70 de ani (intre 6 si 20%), si tinand cont ca speranta de viata in China este de 74-76 de ani, fara sa mai luam in considerare nici macar afectiunile preexistente sau fumatul, ajungem la concluzia ca de fapt, toti acesti oameni care au murit asa zis din cauza coronavirusului, se aflau fie in preajma, fie atinsesera sau depasisera speranta medie de viata. Astfel, daca un barbat chinez a murit la 75 de ani de coronavirus, el de fapt, conform statisticii,  a putut la fel de bine sa fi murit de cauze naturale, sau de afectiuni asociate varstei. Unde este panica? De ce toata lumea a luat-o razna cand au vazut cifrele? Asta inseamna sa nu ai stiinta din spatele cifrelor si a statisticilor. Sa nu te intereseze premisele care au condus la concluzie. Asta inseamna sa te lasi manipulat.

Mergem mai departe, in Italia. Nu stim cati oameni sunt fumatori in Italia, dar cifrele nu mint nici in acest caz.

Italia se afla acum pe primul loc la numarul de decese cauzate de coronavirus. Pana la ora actuala (24.03), inregistrandu-se 6.077 de decese, in special in zona Lombardia. Bun. Mergem din nou pe siteul CIA, si aflam urmatoarele. Italia are una dintre cele mai batrane populatii de pe planeta, fiind in top alaturi de Japonia, Singapore si Coreea de Sud. Speranta de viata medie la nastere, fiind de 82.5 ani, iar 22.08% din locuitorii peninsulei au peste 65 de ani. (https://www.cia.gov/library/publications/resources/the-world-factbook/geos/print_it.html

Si acum sa vedem statisticile cu infectare COVID19 soldate cu fatalitate, pentru ca asta intereseaza si asta baga oamenii in panica, numarul deceselor. Conform Organziatiei Mondiale a Sanatatii situatia in Italia la data de 23 martie este urmatoarea.

  • Copii sub 10 ani – nicio fatalitate
  • Copii si tineri cu varsta intre 10 si 19 ani – nicio fatalitate pana azi
  • Tineri si adulti cu varsta intre 20 si 29 de ani – nicio fatalitate
  • Adulti si oameni de varsta mijlocie 30-49 de ani – 0,3% fatalitate
  • Oameni cu varsta cuprinsa intre 50 si 69 de ani – intre 0,4 si 3,6% fatalitate.
  • Oameni de peste 70 de ani – intre 6,2 si 20,2% fatalitate.

Din nou, ca si in cazul Chinei, aceaste statistici nu vorbesc si de afectiunile preexistente, ci doar de cei confirmati cu COVID19 si decedati.

In Italia speranta medie de viata in randul barbatilor, cei care reprezinta numarul mai mare de infectati, este de 79.8 ani. (https://www.cia.gov/library/publications/resources/the-world-factbook/geos/print_it.html)

Astfel, cei care au decedat in jurul varstei de 80 de ani, plus sau minus, s-au incadrat in rata naturala a mortalitatii, ajungand in preajma, sau depasind speranta de viata medie. Rata mortalitatii in Italia, incluzand toti factorii de mediu, este de 10.7 decese la 1000 de locuitori. Este foarte posibil ca datorita aglomerarii urbane din regiunea Lombardia, regiune cu o suprafata de 23.844 kilometrii patrati si o populatie de 10,078,012 milioane de oameni, (https://en.wikipedia.org/wiki/Lombardy), rata mortalitaii naturale sa fie mult mai mare decat in restul Italiei. Si aceasta observatie este perfect justificata daca privim regiunile Italiei si numarul de locuitori din fiecare regiune – https://en.wikipedia.org/wiki/Regions_of_Italy. Lombardia conduce detasat, fiind cea mai populata regiune din intrega Italie. 16.67% din populatia Italiei se afla in Lombardia, desi regiunea este a treia ca si dimensiune, dupa Piemont si Sicilia. Lombardia are dublul locuitorilor oricarei regiuni din Italia. Cea mai apropiata de ea ca numar de locuitori fiind regiunea Lazio, cu o suprafata de 17.242 kilometrii patrati si o populatie de 5.897.635 locuitori. (https://en.wikipedia.org/wiki/Lazio). Si asta spune multe despre numarul deceselor din aceasta regiune. Intr-o regiune cu 10 milioane de locuitori si cu o populatie mult imbatranita, este absolut normal sa existe un numar de decese naturale de cel putin dublu fata de a oricarei alte regiuni din Italia. Datele care ni se prezinta cu numarul de morti din Lombardia nu au niciun fel de justificare daca nu au la baza toate elementele de mai sus – speranta de viata medie, numarul de locuitori, densitatea, si asa mai departe.

Pentru a ne sustine punctul de vedere, vom cauta si o alta sursa de informatie, care vine sa sustina cele spuse mai sus despre situatia speciala a Italiei care a paralizat intreaga Europa. Astfel, un articol publicat pe un site de specialitate –  https://jamanetwork.com/journals/jama/fullarticle/2763667) pe data de 23 martie, de catre trei doctori italieni, Graziano Onder, MD, PhD1Giovanni Rezza, MD2Silvio Brusaferro, MD3 (Silvio Brusaferro citat si mai sus) spune urmatoarele – rata mare de decese datorita COVID19 (probabil) in Italia se datoreaza la trei factori – In primul rand factorul demografic, 23% din populatia Italiei avea in 2019 peste 65 de ani. Tablelul cu rata mortalitatii vorbeste de la sine – 0-9 ani 0 decese, 10-19 ani 0 decese, 20-29 de ani 0 decese, 30-39 de ani – 4 decese, 40-49 ani 10 decese, 50-59 de ani 43 de decese, 60-69 de ani 139 decese, 70-79 de ani 578 decese, 80 si peste 80 de ani 850 de decese! Sa citim cu atentie aceste cifre. Cele mai multe decese au avut loc in randul populatiei de peste 80 de ani, deci in randul unei populatii care deja se afla in afara varstei medii a sperantei de viata. Acesti oameni oricum fie prezentau afectiuni grave care le punea viata in pericol, si le-ar fi cauzat oricum moartea, cu sau fara infectarea cu SARS-CoV-2, fie pur si simplu ar fi murit de cauze naturale, adica de batranete. Trebuie sa retinem acest aspect neaparat. Apoi, ce este interesant este faptul ca Italia a raportat si un numar de 687 de cazuri cu infectare SARS-CoV-2 in randul celor de peste 90 de ani, care prezinta o rata a mortalitatii de 22.7% . Sincer, aceasta categorie de oameni nonagenari, nu mai au cum sa faca parte din nicio statistica a vreunei boli, pentru ca ei deja reprezinta cazuri exceptionale, depasind cu mult sparanta medie de viata a Italiei. In mod normal, toti cei care au depasit sparanta medie de viata mentionata mai sus, adica de 82.5 ani, nu trebuie sa faca parte din statistica SARS-CoV-2. Chiar daca toti cei de peste 90 de ani ar fi fost testati pozitiv, nu exista nicio dovada ca acestia ar fi murit din cauza virusului, datorita faptului ca pe de o parte, depasind speranta medie de viata, moartea lor poate fi din cauze naturale, pe de alta parte, in 99% din cazuri acesti nonagenari prezinta fara dubiu o serie de alte afectiuni care oricum i va ucide, decesul fiind cauzat de factori cumulati nu de infectarea cu SARS-CoV-2. Introducerea in statisticile SARS-CoV-2 a cazurilor manifestate in randul indivizilor de peste 80 de ani, este cea mai mare prostie facuta de catre cadrele medicale si institutele nationale de statistica. In articolul respectiv, cei trei medici si cercetatori, fac o mare greseala cand spun ca exista o diferenta inexplicabila intre numarul de cazuri la persoane de peste 70 de ani intre Italia si China. In grupul de varsta 0-69 de ani, exista similitudini intre cele doua tari, dar dupa 70 de ani, diferenta este ca in China sunt 11.9% cazuri, iar in Italia 37.6%, mentioneaza autorii. Deasemenea acestia se arata surprinsi ca in China nu s-au inregistrat cazuri in randul populatiei de peste 90 de ani. Le spunem noi. Nici nu avea cum!  Ce nu inteleg acestia este faptul ca, tinand cont de speranta de viata din China, care este de 76 de ani, si de numarul mult mai mare de cazuri in randul barbatilor, a caror speranta de viata este de 74 de ani, este perfect normal ca China sa inregistreze in randul persoanelor de peste 70 de ani un numar de doar 11.9% fata de 37.6% in Italia, pentru ca in China nu exista atat de multi oameni de peste 70 de ani, si asta pentru ca speranta de viata este de 74-76. Dupa aceasta varsta, toate cazurile sunt exceptionale in China si nu mai au cum sa faca parte din statistica. In Italia in schimb, exista o populatie mult mai batrana, astfel ca este logic sa existe cazuri si statistica pentru persoane de peste 80 de ani si chiar de peste 90 de ani, si astfel o populatie mare dintr-o anumita categoria de varsta va oferi si o statistica ridicata pentru acel segment de varsta.

Si acum ceva foarte ciudat care compromite veridicitatea statisticilor de SARS-CoV-2 – cum se stabileste in Italia si in UE rata mortalitatii in cazul infectarii cu SARS-CoV-2. A second possible explanation for the high Italian case-fatality rate may be how COVID-19–related deaths are identified in Italy. Case-fatality statistics in Italy are based on defining COVID-19–related deaths as those occurring in patients who test positive for SARS-CoV-2 via RT-PCR, independently from preexisting diseases that may have caused death. This method was selected because clear criteria for the definition of COVID-19–related deaths is not available. Adica, identificarea cazurilor fatale in Italia si punerea in statistica se bazeaza pe numarul de pacienti depistati pozitiv cu SARS-CoV-2 prin intermediul testului PCR (polimerase chain reaction), INDEPENDENT de preexistenta unor afectiuni care ar fi putut cauza moartea. Asta spune tot despre panica instaurata in Italia si in toata Europa. Deci toti cei depsitati pozitiv (sa nu uitam de faptul ca deja am mentionat gradul de precizie al testului PCR) si care au murit, sunt clasati drept cauza a decesului – SARS-CoV-2. Sa mai spunem ca Italia efectueaza teste si post-mortem, doar pentru a incerca in mod fals si eronat, fara nicio dovada stiintifica irefutabila, statistica cu oameni rapusi de SARS-CoV-2? Parca toata lumea in Italia trage intr-o singura directie – cea a autodistrugerii.

“Electing to define death from COVID-19 in this way may have resulted in an overestimation of the case-fatality rate. A subsample of 355 patients with COVID-19 who died in Italy underwent detailed chart review. Among these patients, the mean age was 79.5 years (SD, 8.1) and 601 (30.0%) were women. In this sample, 117 patients (30%) had ischemic heart disease, 126 (35.5%) had diabetes, 72 (20.3%) had active cancer, 87 (24.5%) had atrial fibrillation, 24 (6.8%) had dementia, and 34 (9.6%) had a history of stroke. The mean number of preexisting diseases was 2.7 (SD, 1.6). Overall, only 3 patients (0.8%) had no diseases, 89 (25.1%) had a single disease, 91 (25.6%) had 2 diseases, and 172 (48.5%) had 3 or more underlying diseases. The presence of these comorbidities might have increased the risk of mortality independent of COVID-19 infection.

COVID-19–related deaths are not clearly defined in the international reports available so far, and differences in definitions of what is or is not a COVID-19–related death might explain variation in case-fatality rates among different countries. To better understand the actual causes of death, the ISS is now reviewing the complete medical records of all patients with positive RT-PCR results who have died in Italy.”(https://jamanetwork.com/journals/jama/fullarticle/2763667)

Pe romaneste, ce spun cifrele? Ca un numar de 355 de pacienti depistati pozitiv cu SARS-CoV-2 si decedati au intrat intr-o verificare amanuntita. Varsta medie a celor 355 de pacienti infectati a fost de 79.5 ani. Dintre acestia 117 pacienti (30%) aveau probleme de inima, 126 (35,5%) aveau diabet, 72 (20.3%) aveau cancer, 87 (24.5%) aveau fibrilatie arteriala, 24 (6,8%) avea dementa, si 34 (9.6%) aveau istoric de accident vascular cerebral. Per total doar 3 pacienti din 355 (0,8%)! nu aveau nicio afectiune si decesul lor se poate pune exclusiv pe seama SARS-CoV-2. Si atunci, se mai spune, rapoartele internationale privind rata mortalitatii datorita SARS-CoV-2 sunt inconcludente! Ca sa vezi, ce chestie.

Mergem mai departe, o a treia cauza a numarului mare de fatalitati in Italia raportat la numarul de teste, este datorat urmatorului aspect. Italia a schimbat protocoalele de testare pentru SARS-CoV-2, si a redus testarea doar pentru persoanele cu simptome severe care prezentau caracteristici cu infectarea cu SARS-CoV-2, si necesitau spitalizare. Aceasta metoda de testare a rezultat intr-un numar foarte mare de rezultate pozitive (trebuie spus faptul ca rezultatele fals pozitive ale testelor PCR, sunt datorate in mare parte si confundarii virusului SARS-CoV-2 cu alte virusuri din familia coronavirusurilor si in special cu afectiunea de deficit respirator acut, sau pneumonie, astfel ca, daca ai deja o afectiune respiratorie acuta, si mergi sa iti faci testul, exista sanse foarte mari sa fi depistat pozitiv, desi tu sa nu fi infectat cu SARS-CoV-2, mai spune Wolfgang Wodarg). https://www.wodarg.com/fragen-und-antworten-zu-corona-virus-covid-19/)

Mentionam ca aceste teste sunt concludente doar in cazul persoanelor care nu sufera de alte afectiuni respiratorii care pot compromite acuratetea testului.

Sa nu uitam si de factorul uman, pe langa cel tehnologic care poate da rezultate gresite. Medicii virusologi gasesc ceea ce vor sa caute. Aici este vorba despre un factor psihologic putin luat in considerare – daca un medic pregatit si antrenat sa gaseasca virusuri, toata viata lui lucrand intr-un laborator, si fiind specializat in acest domeniu, e posibil ca acel medic din 1000 de teste, va gasi macar 5 infectari cu SARS-CoV-2, nu pentru ca el ar exista ci pentru ca el trebuie sa existe, datorita pandemiei.

Este acelasi lucru ca in cazul medicului oncologist, care este platit si pregatit profesional sa depisteze cancere, si asta va face chiar si atunci cand nu este in totalitate sigur ca e vorba de cancer, pentru ca asta I spune meseria. Vezi prin lentila microscopului ceea ce vrei sa vezi, ca atunci cand esti pasionat de OZN-uri, si la orice licarire pe cerul instelat vezi o farfurie zburatoare. Nu trebuie eliminat acest factor uman din calcule. Aceasta problema trebuie analizata mai pe larg de psihologi si sociologi.

Omul nu este perfect, si nici tehnologia nu este perfecta. Mai pot exista si greseli. Dar din pacate traim intr-o societate in care anumite meserii, in special cea de om de stiinta si de medic, sunt inviolabile – exista un adevarat cult al oamenilor de stiinta si al medicilor – ei sunt cei care stiu tot si nu pot fi contrazisi de nimeni, ceea ce este o mare greseala de perspectiva. Medicii nu sunt intotdeauna bine pregatiti, iar tehnologia si tehnica nu sunt intotdeauna lipsite de eroare. Si observam asta din gradul ridicat de tratamente inadecvate oferite pacientilor. Eu unul am experimentat pe propria piele ce inseamna sistemul medical si incompetentele medicilor. Sa mergi din spital in spital fara ca niciun doctor sa stie exact de se suferi iar in final sa primesti un diagnostic total gresit, este frustrant. In SUA a treia cauza de deces dupa cancer si bolile cardiovasculare sunt tratamentele gresite oferite de medici – malpraxisul. Asa ca sa nu ne imbatam cu apa rece.

Iata ce mai spune doctorul Wolfgang Wodarg.

  • For example, if I used 1000 COVID19 tests in schools or factories on people who said they just had a cold, I would find corona viruses in 5 people. If the „new” corona viruses are really so important this season, I should have found them too.
  • If I as a doctor were to examine 1000 people in my practice who have acute respiratory problems (ARE), I would probably find significantly more cases (eg 15 „positives”), because only people who seek help because they are alone come into the practice can not cope with the disease.
  • If I do 1000 tests in the emergency room of a clinic for all patients with acute respiratory problems, I can expect that the test will be positive in up to 15%, which would be 150 cases.

Si ramanand tot al cazul Italia, daca cifrele si statisticle de mai sus nu au convins pe nimeni de adevarata cauza a deceselor, sa ne punem niste intrebari, aceleasi pe care si le pune si doctorul Wolfgang Wodarg – in primul rand, pentru a avea o statistica serioasa care sa sustina luarea unor masuri exceptionale pentru protejarea populatiei trebuie sa avem mai intai de toate un grad de comparatie – pandemia asta este mai rea decat altele din ce punct de vedere? Din cifrele de mai sus reiese ca aceasta pandemie nu este cu nimic mai rea decat oricare alta care a avut loc de-a lungul timpului. Si din nou statistica –  Gripa de sezon, care are loc in fiecare an, afecteaza, conform Organizatie Mondiale a Sanatatii intre 340 de milioane si 1 miliard de oameni , adica intre 5 si 15% din populatia lumii. ( „WHO Europe – Influenza”World Health Organization(WHO). June 2009. Archived from the original on 17 June 2009. Retrieved 12 June 2009), fiind responsabila de un numar intre 290 de mii si 650 de mii de decese, tot conform Organziatiei Mondiale a Sanatatii ( „Influenza: Fact sheet”World Health Organization (WHO). 6 November 2018. Archived from the original on 17 December 2019. Retrieved 25 January 2020.) (Wikipedia)

Cine conduce Organizatia Mondiala a Sanatatii

Comparati cu aceasta statistica anuala, unde se situeaza la ora actuala SARS-CoV-2 cu aproape 400 de mii de infectari si 17 mii de decese? Nici nu intra in statistica… si totusi, domnul Tedros Adhanom Ghebreyesus, directorul general al Organizatiei Mondiale a Sanatatii incepand cu anul 2017, a decretat acum o luna pandemie, instaurand o criza fara precedent in istoria recenta a umanitatii. Dar cine este acest domn, nascut in Etiopia? In primul rand, dansul cand a fost ales in 2017, a devenit primul director general al OMS care nu este medic, ci politician si academician (https://en.wikipedia.org/wiki/Tedros_Adhanom). In cariera sa, domnul Tedros s-a remarcat printr-o predilectie de a incerca sa rezolve, fara prea mare succes, crize umanitare in Africa in special din tara sa natala, Etiopia, si de a iesi intotdeauna la rampa prin deciziile sale, de multe ori contoversate. Parerile sunt impartite in ceea ce priveste masurile luate de el in calitate de ministru al sanatatii din Etiopia. Pe de o parte realizarile sale sunt laudate de anumite organizatii, pe de alta parte aceste realizari sunt considerate si mult exagerate ca de altfel si intregul sau CV – Adhanom si-a ridicat in slavi propriile realizari, realizari care au venit insa in contradictie cu ceea ce a constatat insasi Organizatia Mondiala a Sanatatii in Etiopia – chair in anul in care Tedros a fost ales director general al acestei institutii mondiale – iata ce spune OMS despre situatia medicala din Etiopia in anul 2017, dupa ce la carma ministerului saanatatii s-a aflat si domnul Tedros – The health status of Ethiopia is poor, even when related to other low-income countries including those in sub-Saharan Africa. The population suffers from a huge burden of potentially preventable diseases such as HIV, malaria, tuberculosis, intestinal parasites, acute respiratory infections and diarrhoea diseases ( „Archived copy”Archived from the original on 2017-12-08. Retrieved 2017-12-07.) ( https://ecadforum.com/2017/10/26/world-health-organization-board-i-told-you-tedros-adhanom-is-an-empty-suit/

Asadar dupa plecarea domnului Tedros la carma OMS, situatia nu era deloc buna in Etiopia, si atunci ce l-a recomandat totusi pentru aceasta pozitie? Competenta sau poate altceva? Fiecare canditat a apelat la toate mijloacele pentru a castiga voturile celor 194 de tari membre, iar negocierile s-au purtat in spatele usilor inchise. Dintre toti candidatii domnul Tedros a fost singurul care a apelat la o firma de lobby pentru sustinerea campaniei – The new methodology has amped up the potential for political horse-trading. One candidate so far has hired a public affairs firm to make his case.

Obviously almost any U.N. job has a political dimension … behind closed doors there are trade-offs,” said Michael Merson, director of the Duke Global Health Institute in Durham, North Carolina. (https://www.politico.eu/article/final-hours-before-race-global-health-chief-job-sania-nishtar-tedros-adhanom-philippe-douste-blazy/)

Domnul Tedros a angajat pentru a i se face lobby Compania Americana a Afacerilor cu Mercur, avand in acelasi timp si sustinerea tarilor est africane dar si a lui Bill Gates. El a fost singurul candidat care si-a finantat campania cu bani din exterior. Desi se vorbeste de transparenta, nimeni nu stie exact despre ce sume a fost vorba. Dar sa ne gandim putin, tinand cont ca vorbim de OMS, interesul oare nu ar trebui sa fie unul pur umanitar, de ajutorare si  de imbunatatire a conditiilor sanitare si medicale din intreaga lume? Si atunci cum se face ca factorul decizional in alegerea directorului general al acestei organizatii a fost cel politic si de interes personal, cu firme de lobby, oameni de afaceri si state implicate financiar in sustinerea candidatului preferat? 

Iata cine este cu adevarat acest Tedros Adhanom Ghebreyesus, directourl OMS – https://ecadforum.com/2017/10/26/world-health-organization-board-i-told-you-tedros-adhanom-is-an-empty-suit/.

In 2017 Tedros a numit drept ambasador al bunavointei (the goodwill ambassador) pe Robert Mugabe, in varsta de 93  de ani, satrapul statului Zimbabwe timp de mai bine de 40 de ani si unul dintre cei mai de temut dictatori din Africa. Acest titlu este acordat de regula personalitatilor din lumea artelor, sportului, literaturii, etc. care au contribuit la eforturile organizatiei mondiale a sanatatii de a ridica gradul de constientizare a importantei sanatatii publice.

Iata ce a spus domnul Adhanom despre alegera sa –  “I am honoured to be joined by President Mugabe, of Zimbabwe, a country that places universal health coverage and health promotion at the centre of its policies to provide health care to all.”  Si acum realitatea medicala din Zimbabwe – More than 11 million Zimbabweans, representing 90% of the population have no access to medical aid. The country’s infant mortality rate: at 57/1,000 live births is one of the highest in the world. About 1000 women out of 100 000 die during giving birth. The major causes of maternal mortality are bacterial infection, uterine rupture. At Independence in 1980, Zimbabwe had a low maternal mortality rate of just 90 per 100 000 live births. Zimbabwe has suffered immensely from a brain drain of doctors. There are now 1,6 doctors for every 10 000 people. Due to poor funding of the health sector, 98% of drugs used in public health centres are funded by donors.”

Iar din punct de vedere civic si economic, situatia este le fel de grava

The 2017 Human Rights report concluded, “During 2016, the government of President Robert Mugabe intensified repression against thousands of people who peacefully protested human rights violations and the deteriorating economic situation. It disregarded the rights provisions in the country’s 2013 constitution, and implemented no meaningful human rights reforms.”

The 2017 U.S. State Department Human Rights report concluded, “The most important human rights problems remained the [Mugabe] government’s targeting members of non-ZANU-PF parties and civil society activists for abduction, arrest, torture, abuse, and harassment; partisan application of the rule of law by security forces and the judiciary; and restrictions on civil  liberties, including freedoms of expression and assembly.

Robert Mugabe completely destroyed the economy of Zimbabwe.

By 2009, Zimbabwe had an unemployment rate of  94 percent.

Zimbabwe had a hyperinflation rate of 231 million percent.

The  Z$10,000,000,000,000 (ten trillion) and Z$1,000,000,000,000 (one trillion), could be exchanged for $0.40 dollars until the end of April 2016. Zimbabwe’s economy today is in shambles.

In 2003, Robert Mugabe, proclaimed himself the Hitler of Zimbabwe and declared: “I am still the Hitler of the times. This Hitler has only one objective: Justice for his people. Sovereignty for his people. If that is Hitler, right, then let me be a Hitler ten-fold.” (https://ecadforum.com/2017/10/26/world-health-organization-board-i-told-you-tedros-adhanom-is-an-empty-suit/)

Nu mai este nevoie de niciun comentariu. Din fericire acest scelerat a decedat anul trecut, dar alegerea lui drept ambasador al buneicuviinte va ramane in istorie. Domnul Adhanom a fost caracterziat drept un personaj mediocru dar cu o dorinta de a juca in liga mare, alaturi de marii actori. Afirmatiile sale publice au fost caracterizate drept platitudini, clisee, dublu discurs si nonsenuri. Dorinta de a se afirma prin deciziile sale hazardate a facut ca Europa si intreaga lume sa cada astazi in haos. Mai mult decat atat, acest personaj dubios, s-a impotrivit deciziilor curtii internationale de cercetare a crimelor impotriva umanitatii, spunand ca liderii statelor africane care sunt cercetati pentru crime impotriva umanitatii ar trebui sa primesca imunitate pe durata exercitarii functiilor de conducere. – Adhanom effectively made the race-baiting argument that white judges and prosecutors in The Hague were hunting down black African leaders like safari animals and charging them with crimes against humanity. (https://ecadforum.com/2017/10/26/world-health-organization-board-i-told-you-tedros-adhanom-is-an-empty-suit/)

O mana o spala pe celalata. Adhanom a primit voturile statelor din Africa cand a fost ales pentru conducerea OMS, o pozitie remunarata binisor, cu 20.0000 de euro pe an. Drept urmare, si-a facut obligatii fata de liderii acestor state, si aceste obligatii au trebuit onorate – mai intai l-a numit ambasador OMS pe Mugabe, un criminal notoriu, si apoi a iesit in apararea tururor liderilor africani acuzati de crime impo umanitatii. Si un lucru curios, in cifre, ca tot suntem pe acest palier – Organizatia Mondiala a Sanatatii cheltuie in fiecare an, doar pe calatorii in interes de serviciu aproximativ 200 de milioane de dolari! Doar pe deplasari. 200 de milioane de dolari pe deplasari si nimic altceva. Ca si comparatie,  in 2016 OMS a cheltuit pentru lupta impotriva SIDA si hepatitei 71 de milioane de dolari, pentru combaterea malariei 61 de milioane de dolari, iar impotirva tuberculozei 59 de milioane de dolari.

WHO is portrayed in the media today as a bloated international bureaucracy that spends more money on travel for its overpaid and underworked bureaucrats than an organization dedicated to bringing health care to the world’s poor. A study reported in the Journal of Integrative Medicine & Therapy seeks to answer the shocking question, “Why the Corruption of the World Health Organization (WHO) is the Biggest Threat to the World’s Public Health of Our Time”. (https://ecadforum.com/2017/10/26/world-health-organization-board-i-told-you-tedros-adhanom-is-an-empty-suit/)

Am insistat asupra acestui personaj pentru ca sanatatea mondiala se afla in deciziile pe care acesta le ia, si este nevoie sa intelegem cine conduce destinele unei organizatii care se presupune ca trebuie sa lupte pentru sanatatea tuturor oamenilor de pe planeta. Cred ca intelegem acum mai bine cum un astfel de om poate fi foarte usor cumparat iar deciziile sale sa fie nu in interesul umanitatii, ci in interesul unor organizatii private, totul pentru obtinerea de cat mai mult profit si de cat mai multa putere.

Realitati incontestabile

Revenind la problema virusului. Am oferit mai sus date si statistici care vin sa sustina fara drept de apel ca acest virus nu ucide nici pe departe atatia oameni pe cat vor unii sa credem. Asta reiese din cifre, si o spun si doctorii care inca nu si-au pierdut bunul simt si masura, si inca mai sunt rationali. L-am citat mai sus pe doctoral Wolfgang Wodarg (voi reveni asupra lui in incheiere), cel care a scos la suprafata neregulile flagrante in legatura cu pandemia din 2009-2010, si ce interese ascunse au existat de fapt atunci. Un alt doctor specialist din Germania, Sucharit Bhakdi, vine si spune acelasi lucru – (https://www.youtube.com/watch?v=JBB9bA-gXL4) – cand un pacient prezinta si alte afectiuni care i pun in pericol viata, un agent patogen, un virus, nu poate fi facut responsabil in totalitate pentru urmarile letale ale acelor afectiuni. Si tocmai asta se intampla in cazul SARS-CoV-2. O asemena concluzie este falsa, si nu face decat sa creasca panica generala, prin omiterea acestor factori preliminari si preexistenti. Deasemenea, numarul de cazuri fatale, si nu vorbim aici doar de cazul SARS-CoV-2, ci in general, este diferit de la o regiune al alta, de la o tara la alta, pentru ca intervin o serie de factori care trebuie luati in considerare (acesti factori au fost enumarati mai sus in cazul Chinei si Italiei)

Doctorul Bhakdi spune ca unul dintre factorii comuni intre nordul Italiei si regiunea Hubei din China este poluarea excesiva a aerului. Acest aspect este punctat si de CIA, cand vine vorba de Italia si de problemele de mediu –  ItalyEnvironment – current issues:

Air pollution from industrial emissions such as sulfur dioxide; coastal and inland rivers polluted from industrial and agricultural effluents; acid rain damaging lakes; inadequate industrial waste treatment and disposal facilities (https://www.cia.gov/library/publications/resources/the-world-factbook/geos/print_it.html)

Nordul Italiei este China Europei, spune doctoral Bhakdi. Plamanii locuitorilor de acolo au fost afectati timp de decenii de poluarea excesiva. Este o situatie speciala. Din nefericire desi in Germania exista informatii necesare pentru intelegerea acestui virus, totusi statul a luat masuri drastice, si fara sens. Intrebarea principala care se pune are un raspuns deja – acest virus afecteaza si cauzeaza afectiuni si in randul tinerilor si ucide pacienti care nu au afectiuni preexistente? Asta ar face virusul cu totul special si extrem de periculos. Raspunsul este indubitabil NU! In Germania avem 10.000 de imbolnaviri, din care 99.5% nu au simptome deloc sau au simptome usoare. Infectia nu este acelasi lucru cu boala. Din cei 10 mii de oameni doar 50-60 sunt afectati serios si 30 au decedat, in 30 de zile. Deci avem la ora actuala in Germania un deces pe zi datorat COVID19. Cel mai sumbru scenariu pe care autoritaile incearca sa il evite prin masurile restrictive luate, este ca vom avea un milion de cazuri, si probabil 3000 de decese, in 100 de zile. Asta ar insemna 30 de decese pe zi, in cel mai sumbru scenariu. Scopul acestori masuri punitive este imiedicarea acestui scenariu. 3000 de oameni morti pe zi, pare o cifra catastrofala, dar sa nu uitam ca in Germania, mor in fiecare zi 2200 de oameni cu varsta de peste 65 de ani. Singura diferenta este ca nu vorbim in cazul acesta de morti cauzate de virus. Sa presupunem ca 1% dintre acestia care mor, sunt infectati cu coronavirus, asta inseamna 22 de decese in fiecare zi. De ce ne este teama? Ca un million de infectati vor cauza 30 de decese pe zi pentru urmataorele 100 de zile. Dar ce nu intelegm este faptul ca deja in fiecare zi mor pana la 100 de pacienti datorita virusurilor gripale, adica a coronavirusurilor normale. Pentru a evita intrarea in randul populatiei a acestui tip de coronavirus, statul ia masuri care sunt grotesti, absurde si foarte periculoase. Tocmai aceste masuri extreme, de izolare a cetatenilor in case, afecteaza speranta de viata a cetatenilor si i afecteaza la nivel psihologic. Deasemenea, impactul terifiant al acestor masuri asupra economiei ameninta si el existenta a milioane de oameni. In acelasi timp, sistemul medical si serviciile medicale fiind paralizate, pun viata multor oameni in pericol – operatiile sunt anulate, consultatiile deasemenea, iar personalul spitalicesc se clatina. Toate acestea vor avea un efect dezastros asupra societatii. In final nu pot spune decat atat – toate aceste masuri conduc la autodistrugere si al sinucidere colectiva si asta datorita unei sperieturi. (https://www.youtube.com/watch?v=JBB9bA-gXL4)

Doctorul Wolfgang Wodarg spune si el urmatoarele – Am lucrat ca doctor, si am condus un departament de sanatate, am avut propriile mele santinele, si propriul sistem de monitorizare al afectiunilor cauzate de gripa, si am observat cum foarte multi oameni se imbolnavesc in fiecare an intr-o regiune de 150 de mii de locuitori. In fiecare an avem noi tipuri de virusuri, pentru ca virusurile trebuie sa se schimbe  pentru a surpevietuii, si de aceea observam in fiecare an alte tipuri de virusuri. Exista in jur de o suta de de tipuri diferite de virusuri care se schimba constant.  Pana acum nu ne-a interesat ce tip de virus cauzeza acesata raceala sau gripa, dar au existat investigatii facute in Scotia, Glasgow, unde au incercat sa foloseasca testele valabile si sa depisteze aceste virusuri. Asta inseamna ca nu au examinat toate cele 100 de tipuri, ci doar pe cele pentru care au avut teste. Deci s-au uitat asupra a 8 sau 10 virusuri si coronavirusurile au facut mereu parte din ele.

Coronavirusurile reprezinta in jur de 7-15% din cauza bolilor respiratorii acute. Este perfect normal ca o mare parte din aceste virusuri sa fie coronavirusuri.

In Wuhan, exista cel mai mare si sigur laborator pentru virusuri din toata China. Deci acolo exista multi experti care se ocupa tot timpul de virusuri. Wuhan este un oras mare, 11 milioane de locuitori, spitale mari, unitati de primire urgente mari, tot timpul au existant acolo persoane internate care sunt ingrijite (persoane cu pneumonie, ventilate artificial, etc). Si acolo au facut teste cu cativa dintre acesti pacienti internati, mai putin de 50, s-au uitat la tipurile de virusi pe care i aveau, si le-au examinat secventele de ARN in laborator. Si au descoperit un nou tip. Asta le-a atras atentia. Cand un virusolog descopera un lucru ca acesta, introduce datele intr-un sistem global. Si datele din acest sistem sun accesibile pentru orice cercetator din lume, chiar si aici in Berlin, unde au verificat si au comparat aceasta noua intrare in baza de date, si au incercat sa creeze un test pentru a masura aceasta noua varianta de coronavirus. Apoi, cercetatorii au trimis un protocol catre OMS, protocol ce a fost admis foarte rapid. De obicei, din moment ce un test este considerat un produs medical, trebuie sa fie validat. Asta inseamna ca trebuie sa fie verificat foarte precis – ce spune acest test, ce masoara mai exact, etc. testul despre care este vorba, este un test in-house, dezvoltat de catre clinica Charite din Berlin (Charite este unul dintre cele mai mari spitale universitare din Europa, cu un buget anual de 1.7 miliarde de euro). Dar din cauza ca nu existau la acel moment teste validate, si deja incepuse sa se instaureze panica, s-a decis sa se foloseasca acest test peste tot. Si apoi cercetatorii si clinica Charite au furnizat testul. Bineinteles, virusologul nu poate spune daca virusul este periculos sau nu, nu poate spune decat – acest virus este diferit, sau pentru el avem un test. Dar domnii cercetatori nu puteau sa spuna daca virusul este periculos sau nu, pentru ca de unde ar fi putut sa stie? Aveau nevoie de date epidemiologice suplimentare, bazate pe observatii facute din teren – cat de bolnavi sunt oamenii care au acest virus, cat de repede isi revin, sunt mai putine vicitime decat in alte situatii? etc. tocmai de aceea este important sa privesti datele din anii anteriori, pentru a le compara, pentru a te uita la rata mortalitatii si a observa cati oameni au murit datorita acestui virus. Deci cand ne uitam dupa un anumit virus, cum este un coronavirus, putem examina intreaga populatie, si ce vom observa este ca aproximativ 8-10% vor avea un anumit tip de virus care i va face bolnavi. Dar daca faci testele in unitatile medicale, pentru a determina cine este bolnav, atunci bineinteles, vei gasi mai multe cazuri pozitive. Iar daca examinezi spitalele si iei probe de acolo, vei gasi si mai multi infectati cu coronavirus. Asta fiind spus, in functie de propria populatie pe care o examinezi – fie ca este vorba de toata populatia, pacienti in camera de asteptare, oameni intr-o clinica, sau cand examinezi pacienti foarte bolnavi din unitatile de ingrijire intensive, vei gasi acest procent de 7-15% de cazuri cu coronavirus de fiecare data cand faci testul. Pentru ca aceste infectari sunt perfect normale in cazul afectiunilor acute. Insa, daca acesti pacienti mor de coronavirus sau de alte virusuri, in timp ce aveau si coronavirus, asta nu poate fi spus cu aceste teste. Astfel, daca privesti rata mortalitatii in Italia, vrei sa stii unde au fost testele facute. Unde si cum au fost facute aceste putine teste valabile. (Ideea este simpla, daca un medic merge intr—un spital de penumologie, unde exista in mod evident pacienti cu afectiuni respiratorii acute, si face testul de coronavirus la 100 de pacienti, este foarte probabil ca din acei 100 de pacienti in jur 10-15 sa fie depsitati pozitiv cu o forma sau alte de coronavirus). Pentru ca daca aceste teste au fost facute in spitale pe cazuri de pacienti cu boli terminale, atunci in mod evident rata mortalitatii datorita coronavirusului creste exponential. Si asta doar pentru ca asa pare, datorita grupului specific care a fost testat. In cazul banalei raceli de sezon, rata maxima a mortalitatii este de 0.1%. Asta inseamna ca unul din o mie de oameni moare in fiecare an datorita gripei de sezon. Acum trebuie observat daca acest numar a crescut in aceasta perioada datorita coronavirusului. Preconizarea pentru Germania este ca exista in jur de 20.000 si 30.000 de mii de decese in afara celor cauzate de raceala. Asta se numeste exces de mortalitate. Deci, noi acum stim ca coronavirusul reprezinta intotdeauna intre 5 si 14% dintre toate virusurile gripale. Sa presupunem ca in anii anteriori am testat toti pacientii grav bolnavi in spitale pentru coronavirus – lucru care bininteles nu s-a intamplat – ne-am fi asteptat sa gasim 2000-3000 de cazuri de oameni care mor de gripa in fiecare an, oameni care aveau deasemenea si coronavirus. Si totusi suntem departe de aceste cifre.

Aparent se pare ca este vorba dspre ceva senzational creat de virusologi. Si cu aceasta creatie senzationala, cu aceasta descoperire extraordinara a unei noi forme de coronavirus, au impresionat si guvernul chinez. Guvernul chinez a facut o chestie foarte importanta din aceasta descoperie, deodata intreaga problema a devenit o problema politica foarte importanta, depasind complet cadrul virusologic, pentru ca deodata in China s-a introdus recunoasterea faciala pe aeroporturi, febra cetatenilor a inceput sa fie masurata, etc. si toata aceasta agitatie a fost atat de semnificativa incat a condus al consecinte internationale, si politicienii au trebuit sa se ocupe de aceasta problema. Apoi virusologii au aparut in nou in peisaj. Guvernele au inceput sa isi intrebe proprii virusologi despre pericolul acestui virus, si ei au confirmat ca acest virus este ceva despre care trebuie sa isi faca griji, si au propus sa dezvolte teste pentru a ajuta la depistarea virusului, la fel ca in China. Si astfel a inceput sa se coaca ceva, sa circule in jurul acestei probleme o retea de informatii si opinii in grupuri de experti. Si politicienii au mers catre aceste grupuri de experti, grupuri care au intiat de la bun inceput toata acesta problema. Politicienii au absorbit aceasta retea, au mers impreuna cu ea, si asta a condus la politicieni care acum se bazeaza exclusiv pe aceste argumente ale grupurilor de experti – evaluand aceste argumente, politicienii decid acum cine are nevoie de ajutor, ce masuri de protectie trebuie luate, sau ceea ce se permite si ce nu. Toate aceste decizii sunt derivate din argumentele grupurilor de experti. Asta inseamna ca acum va fi foarte greu petru cei care critica deciziile sa spuna – stop! – nu se intampla nimic, nu este nimic in neregula! Si asta imi aminteste de o poveste, despre un rege fara haine pe el, si din toata suita sa, doar un copil putea sa spuna – hei, regele este dezbracat! Toti ceilalti care astazi se roaga de gvern sa le spuna ce sa faca si asteapta deciziile si informatiile oficiale, pentru ca nu stiu mai bine, toti acestia au mers cu valul. Si astfel, prin analogie, politicienii de azi sunt curtati si lingusiti de multi cercetatori, cercetatori care vor sa fie important in politica pentru ca vor bani pentru propriile institutii. Oameni de stiinta care doar innoata in acest curent comun, si de asemenea vor si partea lor… toti spun al unison – si noi putem sa ajutam! Am facut o aplicatie! Avem un program pentru aceasta problema! Deci multi oameni vor sa ajute, pentru ca vor sa castige bani cu asta si sa devina improtanti. Iar ceea ce lipseste acum este o modalitate rationala de a vedea lucrurile. Ar trebui sa-i intrebam pe oamenii de stiinta –  cum ati aflat ca acest virus este periculos? cum era inainte? Nu cumva am avut acelasi lucru anul trecut? Este macar ceva nou? Raspunsul lipseste, si regele este totusi dezbracat… (https://www.youtube.com/watch?v=p_AyuhbnPOI)

Viciu de procedura

Si inca ceva, izbugnirea focarelor in nordul Italiei naste multe semne de intrebare. Desi cele mai multe cazuri se aflau in China, Italia devine rapid al doilea focar, si asta fara sa existe un contact direct intre un numar mare de cetateni italieni si chinezi. Lumea a fost socata sa vada ca in Italia au aparut peste noapte un numar atat de mare de infectari cu SARS-CoV-2. Infectarile au fost stabilite prin intermediul testelor (crocodilul din camera). Cum au fost facute aceste teste? Cate de relevante au fost? Una dintre banuielile mele, si cred ca a mai multor oameni cu spirit critic si lucizi, este daca nu cumva testele acelea, tinand cont ca vorbim de inceputul epidemiei, sa fi fost dintre cele furnizate de clinica Charite din Berlin, cea care a creat primul set de teste pentru depistarea SARS-CoV-2. Se stie ca primele teste au avut probleme de eficienta datorita unor reactivi. Acei reactivi erau necesari in cazul testelor efectuate manual, si la un moment dat chiar lipseau din dotarile laboratoarelor. Mai tarziu au aparut testele automate, si inca se dezvolta tehnologia astfel incat testele sa se efectueze intr-un timp foarte scurt, chiar si de catre pacient acasa. Si alte companii au inceput sa dezvolte propriile teste pentru depistarea SARS-CoV-2. Deci, ne intrebam, oare acele teste incipiente, cum anume depistau existenta virusului? Prin aceeasi metoda complicata pe care am descris-o mai sus, prin secventele de ARN si ADN? Sau poate acele teste incipiente depistau nu specificitatea virusului, ci familia din care facea parte? Astfel ca, testele nu depistau temutul SARS-CoV-2, ci doar diferite coronavirusuri – 229E, NL63, HKU1, adica acele coronavirusuri foarte raspandite si responsabile de banala raceala de sezon. Nu mai asa se explica de ce in Italia au explodat cazurile de infectare cu SARS-CoV-2, fara nicio logica. Iar numarul mortilor l-am explicat mai sus. Unii cercetatori au iesit si au sustinut ca poate acest SARS-CoV-2 exista deja in Italia, chiar inainte sa apara in China, undeva in permafrost, ceea ce este o afirmatie fara nicio acoperire stiintifica. Raman la parerea ca testele clinicii Charite au fost de la bun inceput compromise si au dat rezultatele pentru care au fost facute – sa depisteze nu existenta SARS-CoV-2, ci existenta oricarui virus din familia coronavirusurilor. La fel de bine testul ar fi putut depista poate familia virusului, nu virusul insasi. Oare in acest moment cum se efectueaza testele pe intreaga planeta? Daca inca se mai folosesc metode eronate, atunci statisticile sunt compromise si ele. Acest lucru trebuie verificat indeaproape de catre organismele de control ale statului.

Concluzii si incheiere

Traim vremuri demente, aproape incredibile pentru lumea secolului 21. Tavalugul panicii si al disperarii, cauzat de frica de moarte a oamenilor irationali, o data pus in miscare cu greu mai poate fi oprit. Reactiile sunt in lant, caci sistemul functioneaza dupa reguli bine definite. Efectul este de domino. Primul pas scoaterea din colivie a unui porumbel voiajor care are o anumita informatie de ordin stiintific si medical cu caracater agravant, de exemplu un virus care nu are leac si ucide oameni pe capete (pentru ca nimeni nu poate sa contrazica stiinta si medicina, si chiar daca o face este imediat pus la colt pentru ca nu are specializare – tirania omului de specialitate). Al doilea pas, raspandirea acestei informatii prin orice mijloace, in special prin mass media si social media, informatie ce circula cu viteza luminii si este amplificata de la sine. Al treilea pas instaurarea fricii, pentru ca informatia transmisa este una cat se poate de grava. Pasul patru sustinerea sistematica a acestei pancii de catre autoritati infailibile – statul, grupurile de cercetatori, oamenii de stiinta dar si de mijloacele mass-media a caror existenta depinde de raiting si vizualizari. Pasul cinci intoarcerea porumbelului voiajor acasa. devide et impera – dezbina si cucereste. Despre asta este vorba.

Consider ca singura solutie viabila pentru a pune capat acestei degradari a societatii si indreptarea lucrurilor cand inca mai este cu putinta, este o imunizare prin expunerea fiecaruia dintre noi. Avem infomatiile, dupa trei luni de pandemie stim foarte bine ce este virusul acesta, cum actioneaza, ce categorii de oameni sunt afectati, care este rata mortalitatii, tragem concluziile ca panica este nejustificata, totul a fost o reactie exagerata a autoritatilor, autoritati ce au luat aceste masuri, speram noi, nu pentru a subjuga cetateanul, ci pentru ca au fost prost sfatuite de catre grupurile de cercetatori, si ei indusi in eroare de o proasta judecata, nu de interese obscure si meschine ale unor corporatii farmaceutice care vor sa scoata profituri uriase de urma suferintelor oamenilor, asa cum au facut in pandemia din 2009-2010 (nu ca nu ar face asta in prezent) si scoatem oamenii afara din case. Repornim economia ca sa nu ajungem o tara de bananieri. Asta pana nu e prea tarziu.

Cu asta vreau sa imi inchei acest studiu incipient asupra problemei coronavirusului, studiu pentru care mi-am alocat mai bine de trei zile de cercetare continua, din toate sursele oficiale pe care am putut sa pun mana cu ajutorul marelui internet – cifre, statistici, studii. Am mers pe toate firele posibile, am invartit porblemle pe toate fetele, si am ajuns la concluzia ca panica instaurata este nejustificata din punct de vedere medical. Statisticile vorbesc de la sine. Nu sunt cercetatror si nici om de stiinta, dar sunt un iubitor al adevarului (asa m-a invatat fiolozofia si cultura cea mare) si nu pot sa stau cu mainile in san cand vad ca lumea merge catre dezastru, si mai ales cand vad cum in fiecare zi imi sunt incalcate drepturile cetatenesti si libertatile fundamentale – drepturi si libertati care imi sunt garantate de catre constitutia tarii al carei cetatean sunt, o tara care de 30 de ani traieste ghidata de valorile infailibile ale democratiei si a libertatii de constiinta. Pentru aceasta democratie si libertate de constiinta au murit sute de tineri la revolutia din 89, si vreau sa cred ca au murit nu pentru a avea matul plin, nu pentru a avea caldura in casa si blugi din Turcia, ci pentru a fi liberi, in cel mai profund sens al cuvantului. Toti cei care au iesti in strada si toti cei care au murit in intreaga tara pentru acest principiu suprem al libertatii, au fost cu adevarat acei eroi care nu mor niciodata. Restul populatiei care a privit de la televizor cum se dezlantuia iadul, si nu au iesit in strada sa strige Libertate! nu reprezinta decat pleava societatii, oportunisti fara demnitate. Ei sunt cei care astazi plang fostul regim, si spun ca pe timpul lui ceasca era mai bine. Ei sunt cei care dupa 90 nu au stiut ce inseamna sa ai libertate de gandire si de constiinta si au votat cu tovarasul Iliescu, si il scuipau pe strada pe Corneliu Coposu, ei sunt cei care au pus inaintea libertatii, securitatea, confortul si umplerea matului. Oameni fara constiinta istorica, fara coloana vertebrala. Un popor de meteci care isi merita soarta!

Astazi, Statul, sub paravanul starii de urgenta, da peste noi cu buldozerul securitatii nationale, in 90 a dat peste noi cu taburile impotriva teroristilor. Nimic nou. Suntem obisnuiti. Oamenii de azi nu realizeaza ca in schimbul asa zisei sigurante nationale si a sanatatii publice isi pierd treptat drepturile fundamentale – dreptul la munca, dreptul la libera circulatie, dreptul la opinie. Suntem arestati la domiciliu, fie ca vrem fie ca nu vrem, iar acest lucru este inadmisibl in anul 2020. Nimeni insa nu pare sa comenteze, nimeni nu ia atitudine, toti se supun constiincios sub bocanul statului total! (Cum spunea domnul Vela acum cateva zile – nu ne jucam cu sanatatea publica. Pai asta faceti de 30 de ani, nenorocitilor! Daca va pasa de sanatatea publica nu v-ati fi lasat cetatenii sa moara pe holuri insalubre de spitale in conditii inumane).

Lipsesc informatii elementare despre ce inseamna cu adevarat aceasta pandemie, oamenii nu vad decat ceea ce li se ofera – cifre care nu spun nimic – sute de morti, mii de infectati, concluzii fara premise, cifre fara acoperire. Unde este stiinta din spatele acestor statistici? Unde este adevarul? Populatia este tinuta intr-o continua panica, manipulata si dezinformata pe toate canalale posibile. Frica de a nu muri si de a fi contaminata de ceva despre care nu are nicio informatie concreta, paralizeaza populatia. Situatia de urgenta nu inseamna ca dintr-un regim democrat trebuie sa ne intoarcem in totalitarism. Intr-un stat de drept, trebuie sa existe domnia legii, nu domnia legii martiale! Acum observam cu adevarat ce inseamna puterea Statului, cel mai rece dintre mosnstrii, cum il caracteriza Nietzsche acum doua sute de ani. Acum inteleg si eu, ce spune H.R Patapievici de doauzeci de ani incoace, cu privire la reglajele fine din cadrul societatilor capitaliste, tocmai s-au rupt reglajele, statul prevaleaza asupra individului in schimbul asigurarii securitatii. Ma intreb unde sunt drepturile omului? Azi statul te apara chiar impotriva propriei tale vointe – Petre Tutea  spus – am facut 13 ani de temnita pentru un popor de idioti, si tot el a spus ca statul totalitar i porunceste cetateanului sa fie fericit indiferent de circumstante – ba, cetateanule, fii fericit, ca daca nu te ia mama dracu!

Ei bine, am ajuns la momentul in care putem spune si noi azi, ca Statul vine si ne spune – ba, cetateanule, stai in casa si fii sanatos, ca daca nu te ia mama dracu!

Astazi traim dereglaje severe ale mecanismelor de functionare ale societatii, dar, spune Blaise Pascal, cele mai mari dereglări sunt perfect rezonabile unei minți dereglate. Populatia globului are astazi mintea dereglata, tocmai de aceea tot haosul acesta care se intampla i pare perfect rezonabil… sa nu uitam afirmatia lui Musolini –  Totul prin stat – Nimic în afara statului –  Nimic împotriva statului! Nu credeam ca voi apuca sa traiesc vreodata pe propria peiele aceste cuvinte, nu credeam ca un stat democratic si liberal se poate transforma int-un stat neofascist peste noapte, totul sub pretextul protejarii sanatatii populatiei. Lumea s-a intors deodata la totalitarismul anilor 20. Am distrus in cateva luni un secol de civilizatie. Si asta datorita spaimei, fricii patologice, manipularii si a minciunii ridicate la rang de adevar absolut! Iata cat de fragila s-a dovedit a fi societatea capitalista si cat de fagile mintile oamenilor. Ce face statul prin masurile punitive luate? Isi ucide cetatenii, incet si sigur, si asta se numeste democid. Poate cu stiinta, sau fara stiinta, dar este sigur ca asta se intampla. Efectele acestor masuri protective absurde vor fi mult mai grave decat insusi epidemia. Vor muri mai multi oameni din cauza instaurarii carantinei decat daca ar fi fost infectati cu coronavirus. Efectele nu pot fi decat intuite. Statul ucide. Statul total ucide absolut!

Aunci cand statul confiscă toate pârghiile prin care societatea civila poate acționa pentru binele ei, asta se numeste o dereglare, iar dereglările care oferă statului putere absolută conduc la dezastru absolut. Așa s-a întâmplat în Rusia în 1917, așa s-a întâmplat în Germania în 1933, așa s-a întâmplat în România în 1947, și așa se va întâmpla întotdeauna acolo unde statul deține putere absolută – Statul va da peste noi și ne va strivii! Istoria nu minte.

Domnule Patapievici, acum inteleg ca Europa se sinucide…

(…)În aceasta constă tocmai regimul totalitar care înseamnă practic dominația poliției asupra vieții poporului. Problema relației între cele două mari simboluri ale vieții societății – simbolul pâinii și simbolul libertății – este foarte dificilă și dramatică. Atunci când incepe lupta maselor pentru pâine este totdeauna sacrificată libertatea. Libertatea spirituală și intelectuală este apărată doar de mici cercuri de oameni ai culturii (…) și totuși Libertatea continuă să fie cea mai înaltă valoare spirituală, surclasând valorile vitale. În numele libertății putem și trebuie să ne jertfim viața, în numele vieții nu trebuie să ne sacrificăm libertatea. De libertate este legată calitatea vieții, demnitatea omului. Nu putem prețui o viață nedemnă de om. (Nikolai Berdiaev – 1874 – 1948) Imapratia lui Dumnezeu si imparatia cezarului, editura Humanitas, 1998, p.88)

Completari si adaugiri (29.03.2020)

Ca să nu batem apa în piuă sau să scriem lucrări de doctorat pe această temă, în ceea ce privește noul coronavirus nu interesează decât un singur lucru, și anume – primul protocol de testare pentru SARS-CoV-2 sau noul coronavirus, al institutului Charite din Berlin, întocmit de domnul Christian Dorsten și echipa sa pe data de 17 ianuarie 2020. Protocolul se gasește aici https://www.who.int/docs/default-source/coronaviruse/protocol-v2-1.pdf?sfvrsn=a9ef618c_2 și spune așa – că acest test este capabil să descopere noul coronavirus cu ajutorul metodei RT-PCR, dar acest test a fost creat pentru depistarea exclusivă a noului coronavirus. El nu poate depista alte virusuri din familia coronavirusurilor și nici alte bacterii sau patogeni care pot cauza, printre altele, probleme respiratorii severe cum ar fi pneumonia. S-a stabilit că din moment ce acest virus seamănă foarte mult din punct de vedere genetic cu SARS-CoV-1, atunci trebuie să prezinte aceeași simptomatologie ca și acesta. Dar SARS înseamnă sindrom respirator acut sever, și nu toți pacienții testați pozitiv cu noul coronavirus au prezentat astfel de simptome, majoritatea având simptomele unei răceli banale iar unii sunt chiar asimptomatici. Până acum nu există nicio statistică oficială care să spună ca acest nou virus a ucis oameni perfect sănătoși din punct de vedere clinic. Toți cei decedați aveau afecțiuni preexistente și asociate. Nu există absolut nicio dovadă că decesele au fost datorate exclusiv noului coronavirus, și asta din moment ce pacienții nu au fost testați în prealabil și pentru alte virusuri și alți patogeni. Păi domnilor doctori, o pneumonie poate fi cauzată de orice, începând de la un coronavirus, și până la un stafilococ auriu (de care sunt pline spitalele).

S-a pus pe seama noului coronavirus aceeași simptomatologie ca în cazul SARS-CoV-1, doar pentru că între cele două virusuri există asemănari genetice. Total greșit! Și între om și maimuță există asemănări genetice, chiar foarte mari, dar asta nu înseamnă că omul împărtășește același comportament cu maimuța. Ca să avem un diagnostic corect, trebuie mai întâi, nu să testăm pentru coronavirus pacientul cu probleme respiratorii, ci să îi facem întregul tablou clinic. Mai întâi îl testăm pentru virușii comuni, cei care cauzează răceala de sezon, apoi îl testăm pentru bacterii și infecții noscomiale, vedem dacă suferă de vreo boală cronică, și abia după ce am eliminat toate posibilitățile îi facem testul pentru coronavirus. Doar că acum lumea a intrat în isteria testărilor – nu i se mai face pacientului niciun fel de istoric medical, el nu mai e testat pentru nimic altceva decât pentru coronavirus, și testul o să iasă în cele mai multe cazuri pozitiv, pentru că virusul acesta există cu mult înainte de a fi descoperit de chinezi la sfârșitul lunii decembrie 2019. Răspândirea virusului s-a făcut cu mult înainte ca el să fie depistat în Wuhan. El exista foarte bine în Italia de ceva vreme, tocmai de aceea și explozia de infectări depistate în Lombardia. Noi credem că s-a răspândit din Wuhan pentru că acolo s-au făcut primele teste, dar harta răspândirii virusului nu vorbește despre cât de răspândit este acest virus, ci despre gradul de răspândire al testelor efectuate. Așa că e foarte posibil ca infectările să fie mult mai multe, și e perfect normal să fie așa, pentru că asta se întâmplă și în cazul unei epidemii de gripă de sezon – numai în SUA în epidemia de gripă din 2017-2018 au fost infectați aproximativ 45 de milioane de oameni, s-au înregistrat 60.000 de decese și 900.000 de spitalizări! Până la ora actuală există 685 de mii de infectări și 32 de mii de decese, așa zis datorate coronavirusului. Deci față de o epidemie de gripă de sezon, stăm bine. Și atunci mă întreb și eu, de ce a luat-o lumea razna? Protocolul de testare spune negru pe alb – This protocol is based on the detection of 3 different markers: genes N, E and RdRp. The assays for the genes E and N are intended as screening protocols to detect any bat-associated beta-coronavirus (do not detect common human coronavirus); the RdRp is specific for SARS and SARS-like coronavirus (including the 2019-nCoV). Testing for the nCoV should be considered only for patients who fit the case definition, once influenza and avian influenza have been ruled out. (https://www.eurosurveillance.org/docserver/fulltext/eurosurveillance/25/3/eurosurv-25-3- 5.pdf?expires=1580420806&id=id&accname=guest&checksum=D2E250BE3914A24D9381FC9538EFF11D)

Nu există nicio dovadă indubitabilă că acest nCoV ar cauza probleme de sănătate grave, (decât făcând asocierea cu SARS-ul asiatic, ceea ce este total greșit, din moment ce avem de a face cu un virus nou cu propria sa etiologie și specificitate). Din moment ce toți cei care au murit aveau afecțiuni preexistente care le puneau deja viața în pericol, și NU fuseseră testați în prealabil pentru alte virusuri și bacterii, cum poate cineva să spună că au murit datorită noului coronavirus? (fata de 27 de ani din Botoșani a murit datorită unei come diabetice, nu datorită coronavirsului, faptul că era pozitivă cu coronavirus nu spune nimic). Asta denotă lipsă de profesionalism și etică medicală și jurnalistică. Atâta timp cât vom umple statisticile coronavirusului cu oameni de 80 de ani și cu bolnavi cronici, vom continua să propagăm o panică și o psihoză colectivă. Pentru a stabili fără niciun dubiu că o persoană a murit exclusiv datorită infectării cu SARS-CoV-2, trebuie mai intâi să se stabilească dacă acea persoană suferea de SARS, adică de sindromul respirator acut sever și dacă avea pneumonie. Pentru că în cazul virusruilor SARS, doar această afecțiune poate pune în pericol viața pacientului. Dacă s-a stabilit acest lucru, trebuie verificat dacă acea pneumonie era de natură virală sau de altă natură. Dacă se stabilește că persoana respectivă avea o pneumonie de natură virală și acel virus era SARS-CoV-2, abia apoi se poate pune drept cauză a decesului noul coronavirus. Și asta doar în cazul în care persoana respectivă nu suferea și de alte afecțiuni cronice. Până acum nu există niciun astfel de caz.

Faptul ca există cazuri de oameni sănătoși dar care au fost depistați pozitiv, și sunt declarați asimptomatici, este un exemplu cât se poate de clar că virusul nu are niciun fel de grad de fatalitate demonstrat. Pentru a afla gradul de fatalitate al virusului, acesta trebuie depistat la pacienți clinic sănătoși. Pentru a avea un rezultat convingător trebuie luat un eșantion de oameni perfect sănătoși, trebuie infectați cu acest coronavirus, și apoi puși sub observație, și dacă pacienții nu prezintă complicații și afecțiuni grave în urma infectării, atunci virusul nu este cu nimic mai periculos decât oricare virus cauzator de răceală și gripă. Numai așa se poate demonstra că acest virus cauzează  sau nu sindrom respirator acut sever și pneumonie. Dacă un pacient perfect sănătos moare datorită virsului, atunci virusul este într-adevăr fatal pentru oricine, și măsurile luate sunt perfect normale.

Iată ce mai spun și americanii pe tema asta, mai exact care este poziția Centrului pentru control și prevenirea bolilor din Atlanta – The 2019-nCoV RNA is generally detectable in upper and lower respiratory specimens during infection. Positive results are indicative of active infection with 2019-nCoV but do not rule out bacterial infection or co-infection with other viruses. The agent detected may not be the definite cause of disease. (EUA-CDC-nCoV-IFU2-WP%20Virus.pdf)

Mass-media a început să fie inundată de știri cauzatoare de panică (altfel cum ar putea să supraviețuiască?) cum că tineri perfect sănătoși se zbat între viață și moarte după ce au fost testați pozitiv cu coronavirus. Aceste informații trebuie verificate, pentru că statisticile de până acum, cel puțin până la data de 24 martie când eu am scris un studiu preliminar (studiu în care vorbesc printre altele despre ce se află de fapt în spatele cifrelor alarmante cu decese cauzate de coronavirus) nu vorbesc de fatalități considerabile decât în rândul persoanelor de peste 50 de ani, fără a se mai lua în considerare probleme medicale preexistente. Iată și statistica pentru China și Italia la data de 24 martie.

  • China
  • copii și adolescenți cu vârsta cuprinsa între 10 și 19 ani, 0.2% din cazuri au rezultat în deces.
  • tineri cu vârsta cuprinsă între 20 și 29 de ani, 0.2% rata decesului
  • oameni cu vârsta mijlocie între 30 si 49 de ani, 0.2% rata decesului
  • oameni cu vârsta cuprinsă între 50 si 69 de ani – între 0.4 si 3.6% rata deceselor
  • bătrânii cu vârsta de peste 70 de ani – între 6.2 si 20.2% rata decesului.
  • Italia
  • Copii sub 10 ani – nicio fatalitate
  • Copii și tineri cu vârsta între 10 și 19 ani – nicio fatalitate
  • Tineri și adulți cu vârsta între 20 și 29 de ani – nicio fatalitate
  • Adulți și oameni de vârsta mijlocie 30-49 de ani – 0,3% fatalitate
  • Oameni cu vârsta cuprinsă între 50 și 69 de ani – între 0,4 si 3,6% fatalitate.
  • Oameni de peste 70 de ani – între 6,2 si 20,2% fatalitate.

Nu se spune însă nimic despre afecțiuni preexistente în cazul acestor decese.

Bineînțeles, există și tineri care suferă de afecțiuni grave, de cancer, leucemie, etc. iar aceștia, chiar dacă sunt tineri, sunt mult mai predispuși la îmbolnăvire decât restul. Chiar și o banală răceală îi poate ucide.

Deci, avem nevoie de studii științifice relevante. Toți pacienții testați pozitiv trebuie să treacă printr-un șir complet de teste suplimentare pentru a se demonstra că nu suferă și de alte afecțiuni care le pun viața în pericol, sau că nu sunt deja infectați cu alte bacterii sau alte virusuri. Diagnosticarea trebuie făcută plecând de la cauzele minore cele mai probabile și să crească exponențial mergând către cauzele majore. Înainte de supunerea la testare pentru nCoV, pacientul trebuie să fie testat pentru virușii cauzatori ai răcelii de sezon (între 7 și 15% dintre aceștia sunt coronavirusuri), pentru bacterii care pot fi luate din spitale (în special stafilococul auriu, cel care este răspunzator de majoritatea cazurilor de pneumonie din spitale), și pentru infecțiile comune. Dacă pacientul prezintă pneumonie, se va stabili ce fel de pneumonie (virală, bacteriană, tipică, atipică, etc.) și de asemenea se vor efectua teste speciale pentru depistarea factorului patogen. Abia după eliminarea tuturor posibilităților de infectare virală, fungică, sau bacteriană, se va supune la testul pentru nCoV. Oamenii nu trebuie testați pentru cel mai nou virus, ci mai întâi pentru cel mai comun, căci altfel riscăm să băgăm o țară întreagă în carantină.

Psihoza cifrelor

Pe data de 24 martie am scris un studiu preliminar privind pandemia de asa zis coronavirus (pe numele sau SARS-CoV-2 sau nCoV), un studiu nestiintific, dar pentru care am cules informatii si m-am documentat ca pentru o lucrare de licenta, pentru ca voiam sa ma lamuresc mai intai pe mine cu privire la aceasta panica generala. Unii dintre voi ati primit acest studiu pe whatsapp, nu stiu daca l-ati citit. Mi s-a reprosat de catre unii ca studiul meu este mult prea subiectiv, si pe alocuri politic si conspirationist. Eu nu l-am vazut asa, dar ma bucur ca am primit acest feedback. Tocmai de aceea, m-am decis sa completez si sa definitivez acest studiu, dupa mai bine de o spatamana de adunat date si informatii. Aceste noi informatii vin sa completeze pe cele din studiul initial. Am eliminat partea de introducere si incheiere a studiului, pentru ca, poate pentru unii, ele reprezentau mai degraba viziunea mea personala asupra problemei si nu avea legatura cu factorul stiintific. Drept urmare acest nou studiu, contine in cea mai mare parte doar elemente stiintifice, conexiuni logice, protocoale oficiale si concluzii pertinente.

Mai intai, mi se pare de la sine inteles ca acest virus exista cu mult inainte sa fie descoperit de chinezi si testat de domnul Christian Dorsten de la insititutul Charite din Berlin.

Se spune ca acest virus ucide oameni. Ei bine, daca intr-adevar asa stau lucrurile (si pana acum nimeni nu a putut sa demonstreze ca asa stau) virusul nu a inceput sa ucida oameni doar dupa ce a fost descoperit, el ucidea oameni si inainte de a fi descoperit. Si America exista inainte sa o descopere Columb. Doar pentru ca nu fusese descoperita asta nu inseamna ca ea nu a existat acolo dintotdeauna. Obiectul exista si fara ca un subiect sa il observe. La fel si virusul acesta. Virusul probabil ca exista de ceva timp, doar ca nimeni nu stia de el, pentru ca nu exista o statistica care sa spuna cat de periculos este. Si lumea totusi functiona foarte bine. Acum ca fost descoperit oficial si poate fi testat in conditii de laborator, lumea a innebunit.

Deci, sa o luam cronologic. Chinezii au descoperit virusul. Nemtii de la Chairte au dezvoltat testul. Nimeni nu stia cat de periculos este fata de alte virusuri. El era doar un nou virus din familia coronavirusurilor. S-a descoperit ca este asemanator, din punct de vedere genetic, cu virusul SARS. Bun. Testele de laborator au confirmat ca metoda RT-PCR folosita de catre domnul Christian Dorsten de la institutul Charite pentru depistarea tipologiei virusului, depisteaza specificitatea acestuia fara sa existe un cross-mix cu alte tipuri de virusuri. Deci virusul exista de sine statator. Nu incape indoiala. Este un nou virus.

Si acum, avem un virus nou, nu stim nimic despre el, doar ca seamana din punct de vedere genetic cu SARS-CoV-1. Cum stabilim ca virusul asta nou e periculos pentru umanitate? Nu avem esantion de referinta, nu avem teste amanuntite. Stim ca exista si se raspandeste deocamdata in provincia Wuhan. Ca sa stabilim gradul de periculozitate facem niste teste pe oameni care prezinta simptome de probleme respiratorii. Daca virusul asta se raspandeste ei sunt cei care ar trebui sa fie testati. Si unde le facem? In spitale, acolo unde se prezinta oameni cu probleme respiratorii acute sau in faza terminala. Le facem testul – iese pozitiv. Oamenii aia mor, dar nu stim daca din cauza ca erau infectati cu virusul asta nou, sau pentru ca erau infectati si cu alte virusuri. Stim totusi ca unii erau diagnosticati cu boli cronice – unii aveau cancer, altii diabet, altii brobleme de inima, etc. Noi, ca cercetatori vrem sa avem o rata a severitatii virusului. Avem nevoie de statistici care sa spuna ca cei infectati cu acest virus au murit tocmai datorita virusului. Si trimitand aceste teste prin spitalele pline de bolnavi, si facand testele in special persoanelor grav bolnave si cu varsta inaintata, vom obtine ce dorim – o statistica alarmanta! Testele noastre nu pot demonstra faptul ca oamenii au murit datorita exclusiv acestui virus. E nevoie de investigatii amanuntite, pe care nimeni nu se preocupa sa le faca. Pe noi nu ne intereseaza decat sa se confirme faptul ca cei care au murit, aveau, pe langa alte afectiuni, si acest virus SARS-Cov-2. Altfel, descoperirea noastra nu are nicio insemnatate. Ca virusologii astia nu puteau sa iasa la rampa daca descopereau un virus care nu omoara pe nimeni. Ce rost ar mai fi avut sa mediatizeze descoperirea. Dar asa, cine stie, poate se lasa cu un Nobel, cu niste banuti de la corporatii, etc.

Problema protocolului standard

Consider ca in aceste vremuri tembele in care traim, vremuri in care mas-media, din dorinta de a obtine cat mai multa expunere si cat mai multe clickuri, intretine fara nicio etica psihoza statisticilor morbide, oamenii trebuie sa fie informati cu privire la acesta asa zis pandemie de coronavirus. Timp de o saptamana, am cercetat in amanunt surse infailibile de informatie, surse oficiale (pe unele dintre ele le puteti gasi aici – https://www.who.int/docs/default-source/coronaviruse/protocol-v2-1.pdf?sfvrsn=a9ef618c_2

https://www.researchgate.net/publication/338788554_Detection_of_2019_novel_coronavirus_2019-nCoV_by_real-time_RT-PCR

https://www.fda.gov/emergency-preparedness-and-response/mcm-legal-regulatory-and-policy-framework/emergency-use-authorization

https://www.eurosurveillance.org/content/10.2807/1560-7917.ES.2020.25.3.2000045

https://www.fda.gov/medical-devices/emergency-situations-medical-devices/faqs-diagnostic-testing-sars-cov-2

WHO-2019-nCoV-SurveillanceGuidance-2020.6-eng.pdf

https://www.who.int/docs/default-source/coronaviruse/real-time-rt-pcr-assays-for-the-detection-of-sars-cov-2-institut-pasteur-paris.pdf?sfvrsn=3662fcb6_2

https://www.who.int/docs/default-source/coronaviruse/method-niid-20200123-2.pdf?sfvrsn=fbf75320_7

https://www.who.int/docs/default-source/coronaviruse/peiris-protocol-16-1-20.pdf?sfvrsn=af1aac73_4 )

Cateva dintre ele reprezinta protocoalele oficiale folosite de laboratoare din Franta, Japonia, Hong Kong si Germania, pentru depistarea noului coronavirus. Fara niciun dubiu, acest virus exista. Dar problema nu este asta. Ci cat de periculos este. Ucide intr-adevar un numar atat de mare de persoane pe cat o arata statisticile? In studiul meu scris pe 24 martie, am gasit stiinta din spatele cifrelor alarmante. Am observat de ce exista un numar atat de mare de decese puse pe seama noului coronavirus. Nu exista nicio dovada ca acest nou virus este singur raspunzator de moartea atator oameni. Am observat cum mass-media incearca sa manipuleze opinia publica, atunci cand afirma ca exista noi decese din cauza coronavirusului. Cand accesam articolul observam ca acea persoana suferea de alte afectiuni cronice care i puneau deja viata in pericol. Asa s-a intamplat cu tanara de 27 de ani care este cel mai tanar deces datorat coronavirus din Romania. Tanara a murit de dapt datorita unei come diabetice.

Si asa ajungem al domnul Christian Dorsten, professor-doctor virologist, Head of Administrative Office for Global Health, de la Universitatea Charite din Berlin. Intre domnul Dorsten de la Charite si domnul Tedros de la OMS, sunt asemanari dar si deosebiri. Mai intai dommnul Dorsten este un cercetator de renume, specialist consacrat, in timp ce domnul Tedros este un dobitoc in costum, care, daca a luat decizia de instituire a pandemiei mondiale, a luat-o nu pentru ca ar stii despre ce este vorba, ci pentru a isi face un renume. Poate ca el nici macar nu are habar despre ce este vorba, si poate ca nici macar nu s-a lasat corupt de castiguri finanicare, poate ca e doar incompetent. Dar in schimb domnul Dorsten, ei bine domnul Dorsten, avand cunostintele necesare, poate avea o inteligenta diabolica. Ambii vor sa se faca cunoscuti, vor sa iasa in fata si sa se erijeze in salvatori ai omenirii. E normal, i putem intelege, sta in firea omului sa isi doreasca sa iasa din anonimat si sa faca istorie. Istoria insasi a fost facuta de astfel de oameni, la care nu a primat intotdeauna inteligenta, ci vointa de putere, persuasiunea, si dorinta de a face ceva memorabil care sa ramana in istorie.

Domnul Dorsten, despre care nimeni nu a auzit vreodata pana acum, este foarte cunoscut la ora actuala in Germania –  In the course of the COVID-19 pandemic, Drosten advises politicians and authorities and gets invited as an expert in the media, among others in the podcast Das Coronavirus-Update mit Christian Drosten (English: The coronavirus update with Christian Drosten), published daily during the week since 26 February 2020 in Norddeutscher Rundfunk (NDR).[8][9][10] (Wikipedia)

Sa nu credeti ca munca acestor virusologi nu este remunerata si recunoscuta. Cu cat faci mai multe descoperiri cu atat esti mai recompoensat. In 2003 Dorsten primeste din partea fundatiei Werner Otto un premiu simbolic, de 8000 de euro pentru identificarea virusului SARS si pentru dezvoltarea rapida a unui test de diagnosticare. Interesant. Pentru ca domnul Dorsten a facut acum doua luni acelasi lucru. Virusul a fost descoperit de chinezi, dar dansul este cel care i-a descoperit genomul si tot dansul este cel care a patentat intr-o saptamana un sistem de testare. Interesant. (https://www.bnitm.de/en/news/communications/113-virologen-des-tropeninstituts-erhalten-preis-der-werner-otto-stiftung/)

Apoi, in 2004, domnul Dorsten primeste din partea GlasxoSmithKlein un premiu pentru studiile sale clinice infectioase, premiul Abbott Diagnostic Award of the European Society for Clinical Virology, si  bioMérieux Diagnostics Award from the German Society for Hygiene and Microbiology. Toate aceste companii au patentat acum dispozitive si teste de depistare a virusului. Cum era aia? O mana o spala pe alta. Cand adevarul, fie el si stiintific, este tributar fondurilor pompate de catre marile corproratii farmaceutice in studii clinice, atunci nu cred ca mai avem de a face cu un adevar.

Cine sunt aceste companii care l-au premiat pe domnul Dorsten? GSK este compania care, in asa zisa pandemie din 2009-2010, a oferit vaccinul impotriva gripei porcine, dupa ce s-a descoperit ca a facut parte din grupurile de companii farmaceutice care au pus presiune pe organizatia mondiala a sanatatii pentru instaurarea pandemiei. Multi cercetatori care au sfatutit OMS in luarea deciziei, aveau legaturi finanicare directe cu aceste companii farmaceutice, printre care si GSK.

Apoi, Abbott Laboratories este o companie americana de sanatate si dispozitive medicale. Venitul companiei in 2018 – 30 de miliarde de dolari. Daca intram pe siteul acestei corporatii (https://www.abbott.com/), primul lucru care ne loveste in fata este faptul ca compania tocmai a scos pe piata un aparat de testare pentru SARS-CoV-2, ce ofera rezultate in 5 minute si poate fi folosit oriunde in lume. „Through the incredible work of teams across Abbott, we expect to deliver 50,000 COVID-19 tests per day to healthcare professionals on the front lines, where testing capabilities are needed most,” said Chris Scoggins, senior vice president, Rapid Diagnostics, Abbott. „Portable molecular testing expands the country’s capacity to get people answers faster.”

Nu cunoastem pretul de lista al unui astfel de aparat minune, dar mi se pare incredibil cum in mai putin de 3 luni, o companie reuseste sa dezvolte un aparat, a carui eficienta nu pare sa fi fost demonstrata, care sa ofere rezultate in mai putin de 5 minute, desi, de exemplu, metodologia pentru testare SARS-CoV-2 al Centrului de Boli, Control si Preventie din Statele Unite ale Americii in conformitate cu recomandarile organizatiei mondiale a sanatatii, are 41 de pagini .(EUA-CDC-nCoV-IFU2-WP%20Virus.pdf) (https://www.who.int/publications-detail/laboratory-biosafety-guidance-related-to-coronavirus-disease-2019-(covid-19), si a fost publicat pe 15.03.2020! Acest protocol se presupune ca este unul standard si trebuie folosit de orice companie privata sau de stat care doreste sa dezvolte teste pentru depistarea SARS-CoV-2. In doua saptamani, cercetatorii de la Abbott, au reusit, nu stim cum, sa creeze si sa testeze un aparat care poate face munca de zeci de ore a unui virusolog, in mai putin de 5 minute, conformandu-se in acelasi timp cu toate criteriile obligatorii de analiza ale Oragnizatiei Mondiale a Sanatatii. Este cel putin ciudat. Singura concluzie pe care o putem trage este ca aceasta companie avea de mult patentat o astfel de aparatura de testare pentru SARS-CoV-2, si nu a asteptat decat momentul potrivit pentru a o scoate pe piata. Iar momentul potrivit a aparut atunci cand toate statele, prin ordonante de uegenta, au dat liber tuturor firmelor si companiilor sa dezvolte propriile aparate de testare pentru SARS-CoV-2. Cred ca stim cu totii de cati ani este nevoie pentru a patenta un aparat revolutionar in domeniul medicinii, si de cate teste este nevoie pentru a le dovedi eficienta. Dar, datorita faptului ca exista o situatie de urgenta la nivel global, situatia s-a schimbat si companii de tot felul au intrat pe piata cu aparate netestate in prealabil. Daca citim unele dintre scrisorile de intentie ale unor companii americane care au dezvoltat un test pentru SARS-CoV-2, scrisori adresate FDA, Federal Drug Administration, vom observa cat de usor se ofera aprobare pentru orice fel de aparatura capabila sa testeze SARS-CoV-2, in conditii de situatii exceptionale. (https://www.fda.gov/emergency-preparedness-and-response/mcm-legal-regulatory-and-policy-framework/emergency-use-authorization) – All advertising and promotional descriptive printed matter relating to the use of your product shall clearly and conspicuously state that: • This test has not been FDA cleared or approved;

No advertising or promotional descriptive printed matter relating to the use of your product may represent or suggest that this test is safe or effective for the detection of SARS-CoV-2.

Aceste informatii apar in toate raspunsurile date companiilor de catre FDA. Daca luam de exemplu la intamplare o companie dezvoltatoare, de exemplu compania TaqPath, si citim foaia informatica pentru pacientii care urmeaza sa fie testati cu acest dispozitiv, vom gasi urmatorul paragraf – Is this test FDA-approved or cleared? No. This test is not yet approved or cleared by the United States FDA. When there are no FDA-approved or cleared tests available, and other criteria are met, FDA can make tests available under an emergency access mechanism called an Emergency Use Authorization (EUA). The EUA for this test is supported by the Secretary of Health and Human Service’s (HHS’s) declaration that circumstances exist to justify the emergency use of in vitro diagnostics for the detection and/or diagnosis of the virus that causes COVID-19. This EUA will remain in effect (meaning this test can be used) for the duration of the COVID-19 declaration justifying emergency of IVDs, unless it is terminated or revoked by FDA (after which the test may no longer be used).( https://www.fda.gov/media/136114/download)

Datorita starii de urgenta, administratia federala a medicamentelor din SUA, nu mai trece un dispozitiv medical destinat detectarii SARS-CoV-2 prin procesul de aprobare. Ci i se ofera aprobare in moddirect, atata timp cat dispozitivul este creat exclusiv pentru depistarea SARS-CoV-2, si nu i se face reclama cum ca ar fi aprobat de catre FDA. Si atunci cine verifica aceste dispozitive? Intelegem, nu sunt suficiente teste, dar asta nu inseamna ca acum oricine poate sa inventeze un test fara sa-i demonstreze eficienta.

Nici aparatul minune al celor de la Abbott nu a fost aprobat – The ID NOW COVID-19 EUA has not been FDA cleared or approved. It has been authorized by the FDA under an emergency use authorization for use by authorized laboratories and patient care settings. The test has been authorized only for the detection of nucleic acid from SARS-CoV-2, not for any other viruses or pathogens, and is only authorized for the duration of the declaration that circumstances exist justifying the authorization of emergency use of in vitro diagnostic tests for detection and/or diagnosis of COVID-19 under Section 564(b)(1) of the Act, 21 U.S.C. § 360bbb-3(b)(1), unless the authorization is terminated or revoked sooner.

Si de unde stim noi ca acest dispozitiv functioneaza? De ce anume avem nevoie, sa umplem piata cu aparate de testat, care dau rezultate eronate, sau cu aparate testate care au eficienta 100%?

Nu mai in SUA la momentul actual exista 14 companii care au de vanzare teste pentru depistarea SARS-CoV-2. Toate fiind exceptate de autorizare din partea FDA. Nimeni nu stie cat de eficiente sunt.

Luam o alta scrisoare la intamplare – a companiei DiaSorin Molecular LLC, din California – aprobatorul FDA, cel care ofera dreptul de folosinta, spune asa despre produs – Having concluded that the criteria for issuance of this authorization under Section 564(c) of the Act are met, I am authorizing the emergency use of your product, described in the scope Section of this letter (Section II), subject to the terms of this authorization.

I have concluded that the emergency use of your product meets the criteria for issuance of an authorization under Section 564(c) of the Act, because I have concluded that: 1. The SARS-CoV-2 can cause a serious or life-threatening disease or condition, including severe respiratory illness, to humans infected by this virus; 2. Based on the totality of scientific evidence available to FDA, it is reasonable to believe that your product may be effective in diagnosing COVID-19, and that the known and potential benefits of your product when used for diagnosing COVID-19, outweigh the known and potential risks of your product; and 3. There is no adequate, approved, and available alternative to the emergency use of your product. 5 (No other criteria of issuance have been prescribed by regulation under Section 564(c)(4) of the Act.)

Este rezonabil sa cred ca produsul tau poate fi eficient pentru diagnosticare. In baza a ce? Pe ce studii se bazeaza efiecienta produsului tau? Cati oameni au fost testati cu el si care este gradul de eficienta?

In scrisoare ni se spune care este metoda folosita pentru depistare SARS-CoV-2, dar nci vorba de eficienta. (https://www.fda.gov/media/136288/download)

Cititi si va minunati cum federatia americana a medicamentelor, nu aproba, dar practic inchide ochii cand vine vorba despre eficienta deovedita a unor aparate de detectare a SARS-CoV-2, doar pentru ca societatea civila si companiile private se plang ca nu exista suficiente teste. Presiunea exercitata a fost atat de mare incat incepand din 14 martie statul american aproba folosirea la sacara larga a acestor dispozitive medicale NETESTATE. De unde stiu eu ca aparatul tau de testare, desi el trebuie sa detecteze exclusiv acidul nucleic al virusului SARS-CoV-2, nu va depista altceva, alt virus sau alt tip de coronavirus? Asta nimeni nu o poate spune.

Revenind la domnul Dorsten, in acelasi an 2004, acesta a fost premiat pentru activitatea sa de o alta companie de instrumente si dispozitive medicale, pe numele ei bioMerieux, din Franta. Si ea cu un venit in 2018 de 2.4 miliarde de euro. Daca intram pe site-ul companiei vom vedea ca si ea a primit aprobare de urgenta pentru a comercializa dispozitive de testare pentru SARS-CoV-2 – https://www.biomerieux.com/en/biomerieux-receives-emergency-use-authorization-biofirer-covid-19-test

Aparatul se numeste Biofire, si se spune ca poate detecta virusul SARS-CoV-2 in mai putin de 45 de minute, fara sa necesite cunostinte avansate de biologie moleculara din partea utilizatorului. Parca e prea frumos ca sa fie adevarat. Doar sa apesi pe un buton si sa urmezi cativa pasi. Totusi – The BIOFIRE® COVID-19 test has not been FDA cleared or approved. This test has been authorized by FDA under an EUA for use by authorized laboratories only for the detection of nucleic acid from SARS-CoV-2, not for any other viruses or pathogens. Adica nu a trecut prin teste prealabile care sa-i demonstreze eficienta.

Deci, s-a descoperit ca acest virus nou, din familia coronavirusurilor, seamana in proportie de peste 90% din punc de vedere genetic cu virusul SARS-Cov-1, cel din Asia. SARS, adica sindrom respirator acut sever. Bunicul lui SARS-Cov-1 este SARS – sindrom respirator acut sever, care poate fi cauzat de orice – fie de un virus, fie de o bacterie, fie de fungi, si asa mai departe. Deci cauza SARS poate fi stabilita printr-o analiza completa a patogenilor.

Bun. Specialistii cand au gasit virusul asta nou si au vazut ca seamana atat de bine cu SARS-Cov-1, i-au zis SARS-CoV-2. Virusul seamana cu SARS-Cov-1 din punct de vedere genetic, al acizilor ribonucleici. Si s-a presupus ca si simptomele trebuie sa fie aceleasi. Simptome care daca sunt usoare pot fi confundate cu banala raceala – tuse, secretii nazale, dureri de gat, si febra uneori, iar daca sunt agravante, atunci simptomatologia este sinonima cu sindrom respirator acut sever si in ultima instanta cu pneumonie.

S-au analizat niste specimene, niste bolnavi internati in spital, bolnavi care pe langa altele aveau si probleme respiratorii, unii dintre ei. Li s-a facut testul, au iesit pozitivi cu noul coronavirus. S-a concluzionat ca din moment ce au iesit pozitivi cu noul coronavirus, simptomele lor trebuie puse pe seama acestui virus, desi pacientii puteau la fel de bine sa fi fost infectati cu o bacterie. Si aici apare o chestie – Protocolul standard al domnului Christian Dorsten – https://www.who.int/docs/default-source/coronaviruse/protocol-v2-1.pdf?sfvrsn=a9ef618c_2, pentru a stabili specificitatea virusului descoperit, spune ca au fost eliminate din calcul toate celelate virusuri si bacterii cunoscute la om. Deci s-a facut test si s-a descoperit ca protocolul acesta nu interactioneaza cu celelalte virusuri gripale cunoscute la om – HCoV-HKU1, HCoV-OC43, HCoV-NL63, HCoV-229E, MERS-CoV, Influenza A (H1N1/09), Influenza A (H3N2), Influenza A(H5N1), Influenza B, Rhinovirus/Enterovirus, Respiratory syncytial virus (A/B), Parainfluenza 3 virus, Parainfluenza 2 virus, Parainfluenza A or -B virus, Human metapneumovirus, Adenovirus, Human Bocavirus, Legionella spp., Mycoplasma spp. Dar atentie, lista asta vorbeste de toate tipurile de coronavirusi, si virusurile care cauzeaz raceala, dar vorbeste de doar doua tipuri de bacterii – Legionella. care se ia de regula din sursele de apa (https://www.cdc.gov/legionella/about/causes-transmission.html,  si mycoplasma care in cele mai grave situatii cazueaza pneumonie, si asta foarte rar (https://www.cdc.gov/pneumonia/atypical/mycoplasma/index.html. Dar cum ramane cu alte bacterii care cauzea pneumonie si simptome asemanatoare cu SARS? Cum ramane cu stafilococul auriu, care este purtat de aproximativ 30% din oameni, si care se gaseste din abundenta in spitale cauzand si pneumonii, in special in cazul celor ventilati artificial!? (https://www.cdc.gov/hai/organisms/staph.html)

Protocolul domnului Dorsten nu elimina toate bacteriile cunoscute, si nu vorbeste sub nicio forma de stafilococul auriu sau Cytomegalovirus, virus care printre altele cauzeaza si pneumonie! (https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/cmv/symptoms-causes/syc-20355358).

Deci testul domnului Dorsten nu intereactioneaza cu un numar cunoscut de virusuri, cam toate cu potential patogen sever, deci are specificitate, dar nu interactioneaza decat cu doua tipuri de bacterii.

Acum, denumirea virusului a inceput sa sufere modificari, nu se mai cheama SARS-CoV-2, ci nCov, adica noul coronavirus. Gradul lui de periculozitate era dat tocmai de faptul ca era inrudit cu familia virusurilor SARS, si este inrudit prin secventele genetice cu acesta, dar nu se poate spune sub nicio forma ca este inrudit cu SARS prin simptomatologie. Asemanarea genetica a fost generalizata si la nivel de simptomatologie. Dar doar pentru ca seamana genetic, nu inseamna ca are aceeasi simptomatologie. Adn-ul omului seamana 98% cu al maimutei, dar nu insemana ca omul si maimuta seamana si 98% din punct de vedere fizic, psihic si biologic. Faptul ca este un virus nou, asta nu inseamna ca este si unul care poate fi periculos. Nou nu inseamna nici mai bun nici mai periculos. Dar intr-o societate ca a noastra in care tot ce este nou este imediat adoptat ca fiind si bun, nu-i de mirare ca la nivel psihologic oamenii au reactionat la fel – e nou, nu se stie nimic despre el, seamana genetic cu SARS (sars, care e periculos) deci si noul coronavirus trebuie sa fie cel putin al fel de periculos. Acesta a fost rationamentul falimentar care a condus lumea in situatia de fata. Este foarte posibil ca acest nou coronavirus sa fie la fel de putin periculos precum rudele sale indepartate din familia coronavirusurilor care ne dau raceala de sezon. Se spune ca e de natura zoologica, deci e diferit de acele coronavirusuri banale. Adica s-a transmis de la animal la om, pentru ca asa s-a transmis SARS-ul asiatic. Se fac insa prea multe legaturi intre acest nCov si SARS-Cov, si asta, cum am spus, doar pentru ca seamana din punct de vedere al acizilor ribonucleici, si genomic. Asta nu il face insa neaparat la fel de periculos ca SARS. Virusul exista, ok, se face test si se depisteaza si in cazurile grave dar si la oameni perfect sanatosi. La oamenii perfect sanatosi nici nu se manifesta, si se spune ca acestia sunt asimptomatici. Pai daca era atat de grav, ar fi trebuit sa afecteze si pe cei sanatosi. Dar nu o face. Si statisticile vorbesc de la sine, despre cine sunt afectati si cine sunt cei care mor.

Cineva care este bolnav, si care de exemplu prezinta simpotmele de SARS, si este depistat pozitiv cu nCoV, si in final va muri, decesul sau se va pune pe seama nCoV, desi nu exista nicio dovada cum ca pacientul respectiv nu a murit datorita altor afectiuni. Chiar si in cazul in care pacientul a murit de pneumonie, cum stabilesti ca pneumonia a fost cauzata de nCoV? Doar pentru ca a iesit pozitiv cu nCoV, asta nu inseamna ca nCoV i-a cauzat pneumonia si in final moartea. In astfel de cazuri trebuie facute investigatii amanuntite ca sa se stabileasca cu adevarat cauza decesului. O pneumonie cauzata de un virus este diferita fata de una cauzata de o bacterie, de exemplu. Pneumoniile de natura virala sunt mai rare, si au specificul lor. Pneumonia cauzata de virus sa numeste pneumonie atipica. Deci mai intai de toate, trebuie stabilit daca pacientul a avut o pneumonie atipica de natura virala. Se stabileste asta. Apoi, trebuie sa se faca toate testele care trebuie sa infirme orice alta afectiune virala. Sa se faca testele pentru fiecare afectiune posibil cauzatoare de pneumonie virala, asa cum spune si protocolul american. Deci diagnosticul trebuie pus prin eliminare. Dupa ce s-au eliminat toate cauzele posibile de natura virala si bacteriana, si de a oricarui patogen, abia apoi se poate face testul specific pentru nCoV. Din pacate in spitale se procedeaza tomai pe dos – primul lucru care se face cand se prezinta un pacient cu probleme respiratorii si simptome specifice racelii, este sa i se faca testul – dupa protocolul standard. Testul iese pozitiv pentru nCoV, dar acest test NU ELIMINA posibilitatea infectarii si cu alti patogeni. Se vorbeste in toata metodologia de testare despre infectie secundara sau cauzata de alti patogeni. Peste asta se mai spune ca testul pozitiv nu trebuie sa elimine prezenta altor infectii! – The 2019-nCoV RNA is generally detectable in upper and lower respiratory specimens during infection.  Positive results are indicative of active infection with 2019-nCoV but do not rule out bacterial infection or co-infection with other viruses. The agent detected may not be the definite cause of disease– asta spune metodologia centrului pentru controlul si preventia bolilor din Atlanta, SUA. (EUA-CDC-nCoV-IFU2-WP%20Virus.pdf)

Apoi, legat de protocolul standard – This protocol is based on the detection of 3 different markers: genes N, E and RdRp. The assays for the genes E and N are intended as screening protocols to detect any bat-associated beta-coronavirus (do not detect common human coronavirus); the RdRp is specific for SARS and SARS-like coronavirus (including the 2019-nCoV) https://www.eurosurveillance.org/docserver/fulltext/eurosurveillance/25/3/eurosurv-25-3- 5.pdf?expires=1580420806&id=id&accname=guest&checksum=D2E250BE3914A24D9381FC9538EFF11D

Deci testul de la Charite, pe care se bazeaza toate testele, nu poate detecta alte coronavirusuri, si nici bacterii. El detecteaza EXCLUSIV SARS, si SARS related viruses, such as Bats SRAS and nCoV. Bun. Deci testul, chiar daca iese pozitiv, nu spune abolut nimic despre prezenta altor virusuri si bacterii. Tocmai de aceea trebuie efectuate si alte teste! Chiar daca testul este pozitiv, sa presupunem ca are grad de acuratete de 99%, asta nu spune nimic despre alte infectii, asa zis secundare, sau chiar primare. S-au bagat in statisticile cu fatalitati oameni care au murit, fiind testati pozitiv cu nCov, avand boli cronice grave precum cancer sau diabet. Multi au murit de pneumonie, si asta i-a facut pe multi sa spuna ca tocmai datorita acestui fapt, este o dovada incontestabila ca au murit datorita pneumoniei pe care o cauzeaza nCoV. Dar pneumonie poate cauza orice virus si orice bacterie. Din moment ce in cazul pacientului care a murit de pneumonie nu s-au facut toate testele necesare, si nu s-a implementat procedura de depistare a tuturor agentilor patogeni capabili de a provoca pneumonie, este absurd sa spui ca penumonia a fost cauzata de singurul si primul patogen pe care tu l-ai descoperit, atentie, cu un test care nu poate sa descopere decat acest singur patogen! O spune foarte clar domnul Dorsten, ca acest test nu interactioneaza cu alte virusuri. El descopera doar tot ce este legat de SARS. La ora actuala exista companii care au scos pe piata masini de testat, dar aceste masini au primit aprobare exceptionala (tocmai datorita situatiei) sa intre pe piata fara prea multe dovezi ca functioneaza, si nu mai daca aceste masini pot depista exclusiv nCoV. Deci ele sunt create sa depisteze exclusiv acest virus. La fel ca protocolul domnului Dorsten.

Cum ramne, deci, cu ceilalti patogeni? Protocolul domnului Dorsten ne spune ca testul covid nu poate depista nimic altceva decat virusi din familia SARS – protocolul a iesit negativ pentru – Specificity testing 1. Chemical stability To exclude non-specific reactivity of oligonucleotides among each other, both assays were tested 40 times in parallel with water and no other nucleic acid except the provided oligonucleotides. In none of these reactions was any positive signal detected. 2. Cross-reactivity with other coronaviruses Cell culture supernatants containing human coronaviruses (HCoV)-229E, -NL63, -OC43, and -HKU1 as well as MERS-CoV were tested in all three assays (Table 2). For the noncultivable HCoV-HKU1, supernatant from human airway culture was used. Virus RNA concentration in all samples was determined by specific real-time RT-PCRs and in-vitro transcribed RNA standards designed for absolute viral load quantification. Berlin, Jan 17th, 2020 Table 2. Cell-culture supernatants tested by all assays Cell culture supernatants Tested concentration Result Alphacoronaviruses Human coronavirus NL63 4×10^9 RNA copies/ml No reactivity with any of three assays Human coronavirus 229E 3×10^9 RNA copies/ml No reactivity with any of three assays Betacoronaviruses Betacoronavirus 1 (strain HCoV-OC43) 1×10^10 RNA copies/ml No reactivity with any of three assays Human coronavirus HKU1 (HCOV-HKU1) 1×10^5 RNA copies /ml No reactivity with any of three assays Middle East respiratory syndrome-related coronavirus (strain EMC/2012) 1×10^8 RNA copies/ml No reactivity with any of three assays Berlin, Jan 17th, 2020 3. Tests of human clinical samples previously tested to contain respiratory viruses Both assays were applied on human clinical samples from our own diagnostic services, previously tested positive for the viruses listed in Table 3. All tests returned negative results. Table 3. Tests of known respiratory viruses and bacteria in clinical samples Clinical samples with known viruses Number of samples tested HCoV-HKU1 2 HCoV-OC43 5 HCoV-NL63 5 HCoV-229E 5 MERS-CoV 5 Influenza A (H1N1/09) 6 Influenza A (H3N2) 5 Influenza A(H5N1) 1 Influenza B 3 Rhinovirus/Enterovirus 3 Respiratory syncytial virus (A/B) 6 Parainfluenza 1 virus 3 Parainfluenza 2 virus 3 Parainfluenza 3 virus 3 Parainfluenza A or -B virus 5 Human metapneumovirus 3 Adenovirus 3 Human Bocavirus 3 Legionella spp. 3 Mycoplasma spp. 3 Total clinical samples 75.

Si asta pentru ca au existat voci, chiar si eu ma intrebam, de unde stiu eu ca acest test si protocol standard al domnului Dorsten, nu depisteaza de fapt orice alt coronavirus? Unde i este specificitatea? Inca nu reusisem sa il descifrez. Informatiile de mai sus vin sa spuna – uite, testul are specificitate. Dar asta nu schimba cu nimic datele problemei. Pentru ca daca testul domnului Dorsten este atat de specific, si nu poate detecta niciunul dintre restul virusurilor si bacteriilor, asta inseamna ca acesti virusi si bacterii nedectectabili de catre testul Dorsten, pot sa fie prezenti in organismul celui testat pozitiv sau negativ. Chiar daca esti testat pozitiv, boala ta poate sa fie cauzata nu de coronavirus, ci de orice alte virusuri sau bacterii.

Nu exista nicio dovada ca acest nCoV ar cauza probleme de sanatate grave, din moment ce cei care au murit aveau toti probleme asociate, si NU fusesera testati in prealabil pentru alte virusuri si bacterii. La cazurile de oameni sanatosi dar care au fost depistati pozitiv, si sunt declarati asimptomatici, este un exemplu cat se poate de clar ca virusul nu are niciun fel de grad de fatalitate demonstrat. Pentru a afla gradul de fatalitate al virusului, acesta trebuie depistat la pacienti clinic sanatosi! Sa se introduca acest virus in sobolani de laborator, si sa se observe ce efect cauzeaza in cazul unor soareci perfect sanatosi. Daca acestia mor, atunci sa se testezi si omul. Asa se testeaza si medicamentele experimentale. Pentru a avea un rezultat convingator trebuie luat un om perfect sanatos, trebuie infectat cu acest coronavirus, si daca pacientul nu prezinta complicatii si afectiuni grave, atunci virusul nu este cu nimic mai periculos decat oricare virus cauzator de raceala. Daca un pacient perfect sanatos moare datorita virsului, atunci virusul este intr-adevar fatal pentru oricine si masurile luate sunt perfect normale.

Mass-media a inceput sa fie inundata de stiri cauzatoare de panica, cum ca tineri perfect sanatosi se zbat intre viata si moarte dupa ce au fost testati pozitiv. Informatiile trebuie verificate, pentru ca statisticile de pana acum, cel putin pana la data de 24 martie, nu vorbeau de nicio fatalitate in randul persoanelor sub 40 de ani. Bineinteles, exista tineri care sufera de afectiuni grave, de cancer, leucemie, etc. iar acestia, chiar daca sunt tineri, sunt mult mai predispusi la imbolnavire decat restul. Si o banala raceala i poate ucide.

Deci, avem nevoie de studii stiintifice relevante. Toti pacientii testati pozitiv trebuie sa treaca print-un sir complet de teste suplimentare pentru a se demonstra ca nu sufera si de alte afectiuni care le pun viata in pericol, sau ca nu sunt deja infectati cu alte bacterii sau alte virusuri. Diagnosticarea trebuie facuta plecand de la cauzele minore cele mai posibile si mergand catre cauzele majore. Inainte de supunerea la testare pentru nCov, pacientul trebuie sa fie tesat pentru virusii cauzatori ai racelei de sezon, pentru bacterii care pot fi luate din spitale, si pentru infectiile comune. Daca pacientul prezinta pneumonie, se va stabili ce fel de pneumonie, si de asemenea se vor efectua teste pentru depistarea factorului patogen. Abia dupa eliminarea tuturor posibilitatilor de infectare virala, fungica, sau bacteriana, se va supune la testul pentru nCoV. Oamenii nu trebuie testati pentru cel mai nou virus, ci mai intai pentru cel mai comun.

Currently, PAHO is working to implement the first protocol made available by WHO, developed by the Charité Hospital, Berlin Germany. This protocol has been published and can be accessed on the following link: https://www.eurosurveillance.org/docserver/fulltext/eurosurveillance/25/3/eurosurv-25-3- 5.pdf?expires=1580420806&id=id&accname=guest&checksum=D2E250BE3914A24D9381FC9538EFF11D. This protocol is based on the detection of 3 different markers: genes N, E and RdRp. The assays for the genes E and N are intended as screening protocols to detect any bat-associated beta-coronavirus (do not detect common human coronavirus); the RdRp is specific for SARS and SARS-like coronavirus (including the 2019-nCoV). Therefore, for a routine workflow, it is suggested to run first the N or the E gene assay first (it is not necessary to run both). Testing for the nCoV should be considered only for patients who fit the case definition, once influenza and avian influenza have been ruled out. Spune PAHO, Pan American Health Organization.  https://iris.paho.org/bitstream/handle/10665.2/51895/ncov-lab-recommendations-en.pdf?sequence=1&isAllowed=y

P.S. – Pana la aparitia pandemiei, niciun medic legist nu trecea pe certificatul medico-legal al decedatului drept cauza a decesului raceala, gripa sau viroza respiratorie. In cea mai relevanta situatie, cauza decesului era trecuta pneumonia. Acum, datorita unor ordine venite de sus (dupa cum marturisea un medic de la Iasi), pe certificatele medico-legale, orice pacient decedat si depistat, chiar si post-mortem cu coronavirus, trebuie trecut drept cauza a decesului – covid 19, sau pneumonie cauzata de covid-19. Ceea ce se incadreaza la fals in acte publice.   

Primul semn de intrebare trebuia pus atunci cand a fost instaurata cenzura pe platformele online, impotriva celor care negau gravitatea situatiei sau aveau o cu totul alta parere decat a majoritatii. Daca situatia ar fi fost intr-adevar atat de grava, atunci adevarul ar fi trebuit lasat sa circule liber, nu sa fie bagat pe gat cu forta, si la un moment dat toti oamenii ar fi fost convinsi de la sine ca totul este cat se poate de grav. De ce trebuie sa cenzurezi parerile contra atunci cand te afli intr-o criza?

Dar din moment ce o parere diferita fata de adevarul promovat de catre oficialitati si specialisti este cenzurata, atunci trebuie sa ne punem niste intrebari cu privire la ce se intampla. Mi se pare cat se poate de limpede ca cenzurand libera exprimare cineva are ceva de ascuns.

COVID 1984

Friedrich Nietzsche și supraomul

Eu sunt primul imoralist!

Friedrich Nietzsche se naște pe 15 octombrie 1844 la Lutzen în Germania, într-o familie de pastori protestanți. Nu știm dacă aceasta este o regulă, dar cei mai aprigi adversari ai religiei și credinței în Dumnezeu s-au născut în familii de preoți sau pastori (vezi cazul Emil Cioran). După studiile liceale, Nietzsche urmează cursurile Universităților din Bonn și Leipzig, mai întâi la facultatea de teologie, apoi la cea de filologie clasică, în specialitatea limbă și literatură greacă veche. Devine astfel un foarte bun cunoscător de greacă veche, și va scrie mai târziu o lucrare despre filozofia din epoca tragică a grecilor. La vârsta de numai 25 de ani, la propunerea unui profesor care îi observă talentul și inteligența, ocupă postul de profesor la catedra de filologie clasică la Universitatea din Basel. În această perioadă Nietzsche devine prieten cu marele compozitor Richard Wagner, cel care îi va influența într-o mare măsură gândirea. Tot acum intră în contact cu filozofia lui Arthur Schopenhauer, posibil tot pe filiera wagneriană, căci Wagner îi dedicase lui Schopenhauer o întreagă operă simfonică. Nietzsche îl consideră la început pe Schopenhauer un maestru, dar mai târziu, ca orice ucenic care vrea să își depășească mentorul, se va dezice în mai multe randuri de el, spunând că acesta s-a înșelat în sistemul său filozofic în mai multe privințe.

Începând cu anul 1876 starea de sănătate a lui Nietzsche începe să se deterioreze, iar în 1879 renunță la postul de profesor, având domiciliul în mai multe țări în căutarea unui loc liniștit unde să își poată calma nervii. Astfel se stabilește alternativ în Elveția, Italia și mai apoi în sudul Franței, unde se dedică scrisului. În 1889, după apariția cărții Amurgul zeilor, cântectul de lebădă al filozofiei nietzscheene, fiind grav bolnav psihic, este internat în diferite clinici. Mai târziu, în mai puțin de un an sănătatea sa se înrăutățește considerabil, și moare pe 25 august, 1900, la Weimar, locul unde după Primul Război Mondial se va proclama Republica germană (Republica de la Weimar).

Firedrich Nietzsche a rămas în amintirea posterității drept una dintre personalitățile ilustre ale gândirii moderne din secolul al XIX-lea. Filozof, filolog, scriitor, autor de aforisme, diatribe și butade caustice la adresa moravurilor vremii, a moralei, dar și a credințelor religioase, a propus lumii un nou tip de om, un ubermensch (supraom) care să se descotorosească de credințele oarbe în religie impuse de tradiție, de credința într-o morală impersonală, și care să se ridice până la statutul de semizeu. Jos cu falșii idoli, omul trebuie să își devină propriul idol, spune Nietzsche. Iată punctul maxim al vanității. Despre acest aspect ne vorbește filozoful prin intermediul personajului Zarahustra, din cartea cu același nume. Dar toate acestea nu pot fi făcute decât cu ajutorul unei voințe nestrămutate de putere. Termenul de voință, ca energie vitală a omenirii, a fost împrumatat de către Nietzsche de la Arthur Schopenhauer, care spune – lumea este reprezentarea mea, iar eu sunt reprezentarea propriei mele voințe de a trăi. În viziunea lui Nietzsche, voința echivalează cu puterea. Numai cine are voință are și putere. Celui ce îi lipsește voința, îi lipsește și puterea.

Orice morală, fiind opusă spiritului este o acțiune tiranică împotriva naturii – și de asemenea împotriva rațiunii. (…) Valoarea esențială și inestimabilă a oricărei morale constă în faptul că ea este o îndelungată constrângere. (Dincolo de bine și de rău, p. 99)

Spre deosebire de alți filozofi de seamă din istoria omenirii, sau chiar de precursori de ai săi din școala germană de filozofie, cum au fost Hegel sau Schopenhauer, Nietzsche, ca și Cioran, cu care este imposibil să nu faci o paralelă (deși Cioran îl detesta pe Nietzsche pentru că nu era suficient de nihilist – în viziunea lui Cioran Nietzsche înlocuiește niște idoli cu alți idoli) nu a fost un filozof sistematic, care să își înșire ideile după o ordine logică, după cum bine remarca Constantin Rădulescu-Motru, ci el și le așterne după inspirație, adeseori în formă aforistică, ceva mai mult, contrazicându-se uneori în exprimarea gândului, mai spune același Motru în cartea sa Timp și destin.

Prima mare problemă asupra căreia Nietzsche se oprește este problema adevărului și moralei. Dacă pentru restul oamenilor atât adevărul cât și morala sunt în principiu valori obiective și imuabile, asupra cărora nu se poate interveni după bunul plac, adevărul și morala neaparținând de drept nimănui, ele având caracter universal, la care toți oamenii se raportează în aceeași manieră, ei bine pentru Nietzsche adevărul și morala pot și trebuie să capete caracter subiectiv. El tăgăduiește obiectivitatea moralei și a adevărului – filozofia lui se poate de aceea, cu drept cuvânt, considera ca având drept scop – devalorizarea tuturor valorilor. (C. Rădulescu-Motru, Timp și destin, p.180)

Nietzsche merge pe firul utilitarismului filozofic și consideră atât morala cât și adevărul ca existând atâta timp cât sunt utile omului, și îi servesc unui anumit interes, sau în ultimă instanță, voinței de putere. Pornind de la această idee, ideologii regimurilor totalitare ale anilor ’20-’30, au preluat și însușit voința de putere, și a scopului care scuză mijloacele, și au transformat adevărul și morala în ceva cât se poate de relativ. Adevărul a devenit folositor atâta timp cât putea fi manipulat de către organele de propagandă și de partid, iar morala nu era nimic altceva decât o practică a nihilismului, pentru că nu ajuta la nimic, de aceea și trebuia eliminată din dicționar. Fără morală și cu un adevăr relativ, intră oare lumea în haos? Nietzsche iese din această aporie cu ajutorul voinței de putere, și spune că omul are un scop major, de a deveni supraom, de a se afla dincolo de bine și de rău, și deasupra scării valorilor, valori care și așa au fost create artificial în scopul subjugării celor slabi de către cei puternici. Pentru ca cei slabi să fie conduși de către cei puternici este în viziunea lui Nietzsche o lege a naturii, o natură care nu este nici bună nici rea, ci ea se află dincolo de bine și de rău. La fel cum natura se află dincolo de bine și de rău, la fel și Nietzsche, plecând de la acest postulat biologic, propune ca și omul să se afle pe aceeași poziție. În viziunea creștină, dincolo de bine și de rău se află doar Dumnezeu. Tocmai aici voia și Nietzsche să ajungă – supraomul este în fond un Dumnezeu modern, ieșit de sub stăpânirea ignoranței. Acum întelegem de ce Cioran îl acuză pe Nietzsche că nu face decât să înlocuiască un idol cu alt idol.

Cel care se luptă cu monștrii, să ia aminte, să nu devină el însuși un monstru. Iar de privești îndelung abisul, află că și abisul îți scrutează străfundul sufletului. (Dincolo de bine și de rău, p.89)

Dar nu toți oamenii sunt făcuți pentru a deveni supraoameni. Acești supraoameni sunt precum niște semizei, înzestrați cu calități extraordinare, care se ridică deasupra gloatei pentru că destinul lor este unul măreț. Cei mai mulți oameni au fost destinați să fie sclavi, și foarte puțini au fost destinați să fie stăpâni. Din nou ne gândim la regimurile totalitare ale anilor ’20-’30, care au avut la temelie astfel de idei absolute, și pe care, din păcate, au avut ocazia să le și pună în practică. Poate că până la urmă omenirea are parte de conducătorii pe care îi merită. Oare Mussolini, Stalin sau Hitler, nu au crezut cu toată ființa lor că sunt niște supraoameni, că viața le-a rezervat un destin măreț de conducători supremi ai omenirii?

Luați aminte, voi, filozofi și prieteni ai cunoașterii, și feriți-vă de martiriu! Feriți-vă să suferiți de dragul adevărului! (Dincolo de bine și de rău, p. 35)

Spre deosebire de Nietzsche, Cioran voia să vadă întreaga lume și întregul Univers în flăcări, el dărâmă idolii, și nu lasă în urmă decât praf și pulbere cosmică. Nietzsche, în schimb, este un meșter, el clădește, el se vrea un nou demiurg, propune deci o alternativă, și tocmai de aceea nu îl putem încadra drept un filozof nihilist, așa cum mulți au făcut-o în mod eronat.

Morala creștină este o morală de sclav, în viziunea lui Nietzsche; este o morală a resentimentului, prin care cei slabi și lipsiți de voința puterii, încearcă să se ridice împotriva celor puternici. Cei puternici trebuie să se țină departe de o astfel de morală, dominată de bunătate, compasiune, milă și iubire de aproapele, pentru că aceste așa zise valori universale îi vor corupe voința de putere și nu va putea ajunge la statutul de supraom – creștinismul a fost până acum cea mai mare nenorocire a omenirii. (Nietzsche, Antichristul, p. 55)

Viața morală ucide viața instinctuală, iar în om pulsează instinctul vital, dictat de voința de a trăi, mai degrabă decât morala. Dar nu putem să nu observăm că omul redus la biologie poate fi foarte ușor manipulat, pentru că nemaiavând nicio valoare superioară la care să se raporteze, nemaivând morală sau credință, ci doar adevăruri relative, devine o trestie care se leagănă în bătaia vântului, și nu o trestie gânditoare, așa cum îi plăcea să spună lui Blaise Pascal.

A admite că neadevărul este o condiție a vieții înseamnă desigur a te opune în mod primejdios sentimentului obișnuit al valorilor – iar o filozofie care își îngăduie această cutezanță se plasează, prin aceasta, dincolo de Bine și de Rău. (Nietzsche, Dincolo de bine și de rău, p. 12)

Prin afirmația dincolo de bine și de rău, Nietzsche atinge o plajă largă de probleme filozfice și nu numai. Dincolo de bine și de rău poate fi privit și ca o eliberare de sub dogma convingerilor date de către simțuri, sau de sub tirania cuvintelor – trebuie să ne eliberăm în sfârșit de ispita cuvintelor! Dincolo de bine și de rău are rezonanță puternică și în problema religiei. Dincolo de bine și de rău înseamnă dincolo de fapta bună și de păcat. Iar în ceea ce privește păcatul, această vină pe care creștinul o poartă cu sine întreaga viața, căci păcatul adamic este o vină comună (păcat strămoșesc), Nietzsche îl consideră o născocire împotriva vieții instinctuale, a freneziei simțurilor și a voluptății.

Când spui bine și rău, la ce te referi? Ce este binele și ce este răul? În viziunea lui Nietzsche, această împărțire dualistă a lumii, de sorginte platoniciană, între bine și rău, nu face decât să limiteze capacitățile intelectuale și să îngusteze rațiunea. Binele și răul înseamnă limitare, omul trebuie să se situeze dincolo de bine și de rău. Se prefigurează aici o primă incursiune pe tărâmul filozofiei limbajului, unde se va afirma mai târziu Ludwig Wittgenstein, iar Nietzsche deschide primul drumul acestei specializări.

Noi singuri am fost cei care am inventat cauzele, succesiunea, reciprocitatea, relativitatea, obligativitatea, numărul, legea, libertatea, temeiul, ținta – iar când introducem și amestecăm în lucruri această lume de semne născocite de noi înșine, în chip de lucruri în sine, procedăm iarăși precum am făcut întotdeauna, și anume mitologic. (ibidem, p. 30)

Această afirmație vine împotriva filozofiei lui Platon, și teoriei lucrurilor în sine propusă de către acesta. Ce sunt lucrurile în sine? se întreabă Nietzsche. O născocire a limbajului filozofic, își răspunde. Ca un filozof deconstructivist care se respectă, Nietzsche nu era un admirator al lui Platon și implicit nici al lui Socrate, ci îl prefera în locul acestora pe autorul de satire, Aristofan, cel care în lucrarea intitulată Norii, îl ridiculiza pe Socrate până la absurd.

Pe lângă filozofia limbajului, Nietzsche este totuși și un pionier al psihologiei, pentru că pune sub microscop spiritul și caracterul uman într-o multitudine de contexte. Care este sursa credințelor și a moralei, care este sursa adevărului, pe ce se bazează convingerile oamenilor, cât de solidă este fundația pe care își clădesc oamenii sistemul de valori – instinct, voință, reprezentare, viziunea asupra lumii, cunoaștere, religie, și așa mai departe. Toate acestea au fost analizate de către Nietzsche din punct de vedere critic și filozofic, iar ceea ce a rezultat a fost o adevărată filozofie psihologică, o filozofie asemănătoare unei radiografii a psihicului uman. Poate că nu întâmplător Nietzsche a fost contemporan cu Sigmund Freud. Nu știm dacă cei doi au intrat în contact măcar în mod indirect prin intermediul scrierilor lor, cert este că la momentul decesului lui Nietzsche, Freud era în floarea vârstei, și tocmai își începuse periplul în domeniul psihanalizei aplicate.

Cărțile pentru toți sunt întotdeauna cărți rău-mirositoare – ele aduc cu sine mirosul oamenilor mărunți. De obicei locurile în care norodul mănâncă și bea, și chiar în care venerează, duhnesc. Nu trebuie să mergi în biserici, de vrei să respiri aer curat. (Dincolo de bine și de rău, p.42)

Perorând aceeași idee a omului superior, a omului de elită, care se diferențiază de gloata în sânul căreia trăiește, Nietzsche a devenit treptat un mizantrop incurabil. Din scrisorile și corespondența sa observăm înstrăinarea treptată față de toți prietenii și cunoscuții, mai puțin de sora sa, care îi va fi alături până în ultima clipă a vieții. Omul superior trăiește întotdeauna la mari înălțimi, acolo unde aerul este rarefiat și imposibil de respirat pentru oamenii mici. În viziunea lui Nietzsche, supraomul trăiește într-un turn de cleștar, sau pe un vârf de munte, la mare altitudine, în completă solitudine, și coboară din când în când printre muritorii de rând de la baza muntelui pentru a le oferi cunaoștere si a îi ilumina, sau pentru a-i conduce. Această viziune se spune că ar fi avut legătură cu perioada pe care Nietzsche și-a petrecut-o în Italia și mai apoi în Elveția. În locurile de unde filozoful își scria gândurile se puteau observa măreția munților Alpi. Astfel, contemplând Alpii, Nietzsche a făcut analogia cu măreția supraomului. Cartea intitulată Așa grăit-a Zarahustra, este cea mai reprezentativă lucrare pentru gândirea elitistă lui Nietzsche. Scrisă sub forma unui poem dramatic de mare întindere, de insipirație orientală, Zarahustra fiind zeul Zoroastru din mazdeismul persan, o religie cu o vechime milenară, lucrarea întruchipează întreaga filozofie de viață a lui Friedrich Nietzsche, dar expusă sub forma mitului și a legendei.

A-i iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu – iată cel mai ales și cel mai rafinat dintre toate sentimentele pe care le-au dobândit până acum oamenii. Că iubirea de oameni, lipsită de vreo intenție ascunsă care să o sfințească, nu este decât o prostie și o animalitate (…).(Dincolo de bine și de rău, pp.69-70)

Este foarte probabil ca Nietzsche să fi studiat anumite texte orientale, de origine persană sau indiană, la fel cum făcuse și maestrul său spiritual Arthur Schopenhauer, și astfel să fi ajuns la anumite convingeri și idei asupra existenței umane. În mod cert era un admirator al budismului, după cum reiese din afirmațiile sale – budhismul este de o mie de ori mai realist decât creștinismul (…) budhismul este singura religie cu adevărat pozitivă (…) el nu mai spune – luptă împotriva păcatului, ci, dând drept realității – luptă împotriva suferinței (…) el se află așezat, ca să vorbesc în graiul meu, dincolo de bine și de rău. (Nietzsche, Antichristul, p. 20)

Însăși acest laitmotiv al depășirii binelui și a răului, al depășirii dualității, este cert de inspirație orientală.

Faptul că Nietzsche era un admirator al filozfiilor orientale este întărit în continuare și de alte afirmații pe care acesta le face în mai multe rânduri cu privire la detașare – nu te atașa de o persoană (…,) nu te atașa de o patrie (…), nu te atașa de o știință (…), nu te atașa de propria-ți detașare și nici de propriile virtuți (…)trebuie să știi să te păstrezi – iată cea mai bună dovadă a independenței. (Dincolo de bine și de rău, pp.51-52)

Ideea detașării de lume este indiscutabil una de origine orinetală, explicată foarte bine în cărțile sale de către misticul Alan Watts, în anii ’60-’70, ai secolului trecut. Despre detașare vorbesc toți misticii Indiei și ai Tibetului, de la Krishnamutri până la Dalai Lama. Pentru Nietzsche detașarea înseamnă depășire și evoluție, pentru că morala și adevărurile înrădăcinate în conștiința colectivă reprezintă limite. Depășind scara valorilor clasice, omul înzestrat cu voință de putere atinge un nivel superior pe scara evoluției. Dacă primul stadiu al devenirii întru ființă (ca să îl parafrazăm pe Noica) a fost cel al maimuței, ca mai apoi să fie urmat de cel al omului, este nevoie de un nou stadiu evolutiv care sa depășească omul, și acesta este supraomul, o specie și o rasă aparte. Nu ne îndoim că Nietzsche intrase în contact cu lucrarea fundamentală a lui Charles Darwin, Originea speciilor, apărută în 1859, și probabil că aceasta a avut și ea o influență în dezvoltarea teoriilor sale, pe alocuri pseudo-filozofice. Dar iată cum Nietzsche, cu sau fără știință, a creat un precedent periculos în istoria omenirii. Supraomul văzut ca o nouă specie sau rasă a condus mai târziu la ceea ce ideologia nazistă a numit rasa ariană. Nu era oare această rasă ariană, blondă și cu ochi albaștri, înzestrată cu calități intelectuale și fizice extraordinare, tocmai supraomul lui Nietzsche? Asemănările sunt izbitoare, și avem toate motivele să credem că naziștii s-au folosit de scrierile lui Nietzsche în scopuri propagandistice.

Nu încape îndoială că noi, nordicii, ne tragem din rase barbare, acest lucru fiind vizibil chiar și în atitudinile noastre religioase – noi suntem rău înszestrați pentru religie. (Dincolo de bine și de rău, p. 60)

Că Nietzsche nu a fost un nihilist, este dincolo de orice îndoială, în schimb el a fost poate cel mai mare pesimist. Dacă Cioran îl acuza pe Nietzsche că nu este suficieint de nihilist, ei bine, Nietzsche îl acuza la rândul său pe Schopenhauer că nu era suficient de pesimist, pentru că se bucura de viață cântând la flaut și încă mai credea în morală, și asta pentru că îl admira pe Kant. În schimb Nietzsche nu îl tolera pe filozoful imperativelor morale categorice, și numea filozofia acestuia – chinezăria din Konigsberg (aluzie la locul de naștere al lui Kant și a lipsei de valoare a filozofiei sale).

Nebunia e o raritate în cazul indivizilor – însă în cel al grupurilor, al partidelor, al popoarelor, al epocilor ea constituie regula. (Dincolo de bine și de rău, p.91)

Din lupta împotriva religiei și moralei, Nietzsche face un adevărat scop al vieții sale. Considera că morala îl îndepărtează pe om de natură, pentru că cine poate găsi legi morale în natură? Încercând să apropie tot mai mult omul de Natură, Nietzsche observă că nimic din ceea ce definește omul modern nu face parte și din natura sa intrinsecă. Din moment ce morala nu se regăsește în natură, ea înseamnă că nu trebuie să existe, și că nu este nimic altceva decât o invenție, sau o convenție, și cu atât mai mult în cazul religiei, care este și mai departe de natură decât morala. Nietzsche vede în filozofie mai mult decât ceea ce începuse să devină aceasta la sfârșitul secolului 19, adică o simplă teorie a cunoașterii. Filozofia trebuie să fie în apanajul supraoamenilor, ea nu trebuie să fie o metodă de atingere a înțelepciunii, ci mijloc de dominație asupra vulgului, asupra turmei. Astfel, filozofia devine un fel de cunoaștere rezervată doar celor inițiați. Supraomul este și filozof, iată încă un caracter care îl diferențiază de plebei. Nu oricine poate fi cu adevărat filozof.

Adevarații filozofi sunt poruncitori și leguitori. (Dincolo de bine și de rău, p. 136)

Filozoful este așadar și un om de acțiune, nu un simplu profesor de catedră, sau un așa zis înțelept care trăiește retras și ascuns de ochii lumii. Filozoful nu trebuie să se mulțumească cu contemplarea lumii în care trăiește, ci trebuie să o schimbe din temelii. Această idee va face parte mai târziu din propaganda comunistă.

Nietzsche este și adeptul ierarhiei și a ierarhizării. Oamenii nu sunt egali, dar morala și religia, văzute ca valori universale, deci valabile pentru toată lumea, nu constituie altceva decât prejudicierea oamenilor superiori. Morala și religia egalizează oamenii. Supraomul nu trebuie să fie egal în nicio privință cu omul obișnuit, nici măcar în ceea ce privește morala sau religia. Dacă este o persoană morală, supraomul se va raporta la cu totul alte imperative morale, iar dacă este religios, supraomul se va închina altor zei, nu a celor comuni gloatei. Astfel de idei regăsim cam în toate societățiile secrete cu caracter mistic și inițiatic, cum ar fi de exemplu lojele masoneriei. Membrii acestor grupuri, deși trăiesc în cadrul unei societăți bine structurate, au cu totul alte valori morale și etice, altă religie și alte convingeri. Asta îi diferențiază de oamenii de rând; asta îi face să nu fie egali în nicio privință cu restul oamenilor, pentru că există morale de stăpâni și morale de sclavi, mai spune Nietzsche.

Influența lui Arthur Schopenhauer este cât se poate de evidentă în gândirea lui Nietzsche. De la predilecția pentru sistemele de gândire orientale și convingerea că omul este condus de o voință oarbă de a trăi, și implicit de o voință de putere, până la disprețul față de femei și elogiul culturii franceze, în detrimentul celei germane în care se născuse. Până și temperamentul este aproape identic la cei doi, mai ales când vine vorba de a caracteriza gândirea altor filozofi. De exemplu Schopenhauer îl desființează pe Hegel și școala filozofică de la Frankfurt, iar Nietzsche nu e mai prejos și face același lucru cu Francis Bacon și școala britanică de filozofie – Bacon reprezintă un atentat la adresa spiritului filozofic în general, iar Hobbes, Hume și Locke, o înjosire și depreciere valorică a noțiunii de filozof, pentru mai mult de un secol. (Dincolo de bine și de rău p. 185)

Diferența dintre cei doi rezidă în faptul că, spre deosebire de Nietzsche, Schopenhauer a reușit să depășească stadiul filozofiei minore, a filozofiei aforistice, și a închegat un sistem filozofic bine definit, pornind de la ideea de bază a voinței și a reprezentării. Nietzsche în schimb a rămas blocat în aforistică, și chiar dacă a urmărit tot timpul o idee fundamentală, cea a voinței de putere (Wille und Macht), nu a reușit să înglobeze această idee într-un sistem filozofic autentic.

Pieirea, eșuarea oamenilor superiori, a sufletelor de elită constituie o regulă. (Dincolo de bine și de rău .p 212)

Dacă la Schopenhauer temperamentul coleric și virulența în exprimare pot fi puse, din punct de vedere psihanalitic, pe seama unei tensiuni sexuale nerefulate, la Nietzsche nu credem că este cazul, pentru că acesta a purtat de-a lungul timpului mai multe corespondențe cu diferite reprezentante ale sexului frumos, cea mai importantă fiind cea cu Malwida von Meysenbug, căreia furtunosul Nietzsche i se adresa în scrisori într-o manieră siropoasă, parcă la antipod cu personalitatea sa nevrotică – Prea stimată domnișoară (…) de câte ori nu mi-am dorit să vă știu în apropierea mea(…) dăruiți-mi ceva din această iubire. (vinerea mare, 14 aprilie, 1876, Basel).

Asta nu îl împiedică pe Nietzsche să spună în altă parte următoarele lucruri despre femei – un bărbat trebuie să considere femeia o propietate, un bun ce poate fi zăvorât, o ființă hărăzită servituții, condiție în care ea se poate desăvârși. (Nietzsche, Aforisme, scrisori, p.165)

Sau în alt loc,

Nu există nimic mai străin, mai potrivnic, mai ostil naturii feminine decât adevărul – marea ei artă e minciuna, suprema ei îndeletnicire e aparența și frumusețea. (Ibidem, p. 162)

Ca mai apoi să revină către Malwida von Meysenbug, în aceeași manieră frivolă și ludică, pe alocuri lamentabilă – Draga și prea-stimata mea prietenă, sau sunt cumva prea îndrăzneț dacă va numesc astfel? (…)Ar fi trebuit să-mi petrec vara împreună cu dumneavoasră, și în nobilul cerc care vă înconjoară, acum este însă prea târziu. (Sils-Maria, Engadin, Elveția, august, 1883)

Friedrich Nietzsche a fost un om al contrastelor. A avut geniu? Fără îndoială, dar un geniu maladiv, drept dovadă că spre finalul vieții a suferit de grave probleme psihice care într-un final l-au răpus. Se spune că Nietzsche și-a pierdut mințile pe când se afla în Italia, al Torino, și a fost martorul unei scene de o cruzime de care doar oamenii sunt capabili – un căruțaș, încărcâdu-și căruța cu diferite mărfuri, și văzând că animalul său de povară nu mai avea puterea să tragă căruța, a coborât din căruță și a început să lovească cu bestialitate bietul animal până când acesta a căzut la pământ. În acel moment Nietzsche s-a apropiat de cal, și a încercat să îl protejeze de furia stăpânului. În mai puțin de o lună Nietzsche va fi diagnosticat cu o boală psihică gravă, și va rămâne mut timp de 11 ani, până la momentul decesului. Această scenă a stat la baza filmului Calul din Torino, al regizorului maghiar Bela Tarr, apărut în anul 2011 și premiat la Berlin, Toronto și New York.

Chiar dacă nu a scris filozofie în sistem, precum au făcut-o predecesorii săi, iar ideile sale sunt disparate și pe alocuri pline de venin, Nietzsche ocupă un loc aparte în istoria filozofiei europene. El se află la granița romantismului cu modernitatea, și dintr-un anumit punct de vedere, poate al stilului mai degrabă decât orice altceva, poate fi numit chiar primul filozof al modernității. Ancorat în realismul vieții cotidiene, Nietzsche propune o nouă viziune asupra lumii, o răsturnare a valorilor și o critică acidă asupra umanității, departe de sistemele filozofice greoaie ale vremii, departe de orice fel de metafizică sau chiar logică. El ajunge astfel să fie însușit și de cei mai puțin avizați cititori. În aceeași situație s-a aflat și Schopenhauer, căruia nimeni nu îi citea lucrarea de bază – Lumea ca voință și reprezentare, dar în schimb avea un real succes cu maximele și aforismele sale publicate în diferite broșuri. Pe de altă parte, cele mai multe dintre ideile lui Nietzsche rămân simple diatribe, fără o valoare filozofică reală, și sunt mai degrabă rezultatul unor frustrări și dezamăgiri personale, decât ale unei gândiri temeinice asupra unui subiect anume. Pentru a nu avea prejudecăți, Nietzsche trebuie înțeles în contextul epocii în care a trăit. Dacă încercăm să îl înțelegem cu gândirea secolului 21, și cu valorile promovate în acest secol, nu vom ajunge decât la concluzii cât se poate de grave. Pe Nietzsche fie îl iubești fie îl urăști…sau poate nu. Pentru unii, Nietzsche este precum un panaceu, pentru că le spune oamenilor ceea ce vor să audă, pentru alții în schimb, este caustic. Poate fi privit totuși și obiectiv? Poate doar ca pe un expropriat al spiritului, un om fără un punct de sprijin, dar care încearcă din răsputeri să găsească totuși unul prin negarea tuturor celor existente. Nietzsche ajunge să desăvârșească cinismul lui Diogene din Sinope, și a celorlalți filozofi cinici din Grecia antică – sfidarea opiniei publice pare a fi principalul său scop. Uneori ne întrebăm dacă nu cumva pentru el totul nu era decât o joacă de-a filozofia. Oare cât de mult s-a luat Nietzsche în serios? Poate că prea mult pentru a deveni cu adevărat un filozof mare. Nietzsche a privit tot timpul la un veșnic dincolo – dincolo de bine, dincolo de rău, dincolo de viață și de moarte… poate că soluția ar fi fost mai simplă daca ar fi privit măcar o dată și dincoace… E bine ca în viață, din când în când, să nu privim doar înainte, ci să mai aruncăm și o privire îndărăt, vorba lui Nae.

Numai mediocrii au șanse de a se perpetua, de a se reproduce – ei sunt oamenii viitorului, singurii supraviețuitori – fiți la fel ca ei! deveniți mediocri! Iată unica morală care mai are vreun sens și mai găsește ascultare de acum înainte. (Dincolo de bine și de rău, p. 206)

 

 

Constantin Noica: de la rostirea filozofică românească la cultura de performanță

Pentru cine are ceva de făcut, viața nu merită a fi prelungită dincolo de isprava sa. Pentru cine nu are nimic de făcut, însă, viața poate fi prelungită oricât. El asistă, doar, la spectacolul lumii și acesta e interminabil. (Constantin Noica, Jurnalul de idei)

O scurtă introducere.

Constantin Noica se naște la 25 iulie 1909 la Vitănești, județul Teloroman, același Teleorman care a dat culturii române pe Marin Preda și Zaharia Stancu. Elev al liceelor Dimitrie Cantemir și Spiru Haret din capitală, urmează facultatea de litere și filozofie între anii 1928 și 1931 și se angajează ca bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filozofiei. După o scurtă perioadă de specializare în Franța, devine membru al asociației Criterion și colaborează cu revista Vremea. La 25 de ani debutează în publicistică cu cartea Mathesis sau bucuriile simple, pentru care va primi și Premiul pentru scriitori români needitați.

 Graba noastră în toate este cu desăvârșire necritică. Ar trebui să vedem dacă nu e ceva de câștigat și din întârzieri. (Noica, Mathesis, Editura Humanitas, 1992, p. 59)

Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că Noica a cochetat la început cu poezia, asta până când Dan Barbilian (Ion Barbu) îi spune că nu are talent literar și îl îndeamnă să aleagă altă carieră. Și ce bine a făcut!.

Își dă doctoratul în 1940, în plină conflagrație mondială, cu lucrarea Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou. Imediat devine referent pentru Filozofie la Institutul român-german din Berlin (1940–1941). Reîntors în țară, editează împreună cu Mircea Vulcănescu, câteva dintre cursurile lui Nae Ionescu. Între 1949 și 1958, are domiciliul forțat la Câmpulung-Muscel (fiindcă era filozof și intelectual burghez), iar din decembrie 1958 până în august 1964 e deținut politic. În această perioadă are loc ruperea prieteniei cu Alexandru Paleologu, pe care îl inițiase în tainele filozofiei. Conflictul dintre cei doi a creat multă agitație în mediul intelectual al vremii (mai multe detalii găsim în cartea Epistolar, a lui Gabriel Liiceanu). Ca ironie a sorții, începând cu 1965, aceeași comuniști care îl prigoniseră, îl numesc cercetător principal la Centrul de Logică al Academiei, de unde se va pensiona în 1975. Ultimii ani ai vieții îi va petrece la Păltiniș, Sibiu, unde încearcă să creeze o școală de filozofie după modelul paideic din Grecia antică. Moare pe 4 decembrie 1987, și este înmormântat la Schitul din apropierea Păltinișului.

Când vine vorba de filozofia românească, chiar dacă nu avem o istorie a filozofiei românești (a ideilor și curentelor filozofice, nu a datelor biografice), ne vin în minte câteva nume de referință – Constantin Rădulescu-Motru, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica (rog să fiu scuzat dacă am omis vreun alt nume). Cam aceștia ar fi în linii mari principalii filozofi ai României moderne. Dar dintre aceștia, unul a fost de profesie poet, iar un altul autor de maxime, aforisme și butade nihiliste. Cred că i-ați reperat pe cei în cauză. Așa că mai rămân trei filozofi. Dintre aceștia, unul a făcut filozofie de catedră (filozofie academică, lipsită de viață și îngropată în tratate și sisteme), iar un altul nu a scris niciodată o lucrare de filozofie, deși a fost liderul spiritual al unei întregi generații de intelectuali. Și iată că din toți acești filozofi mai rămâne unul singur, adică cel care a fost cu adevărat filozof în cel mai propriu sens al cuvântului, pentru că a scris și a trăit filozofia ca nimeni altul, și acesta a fost Constantin Noica. Mulți spun că Noica a fost ultimul mare filozof român. Eu spun că Noica a fost totodată și pimul mare filozof român. În filozofia românească, fără să exagerăm în niciun chip, sau să fim acuzați de blasfemie împotriva transcendenței, Noica a fost Alfa și Omega. Primul și ultimul mare filozof român.

Sensul vieții este să-ți pui problema sensului vieții. Orice răspuns riscă să fie o îngustime, o recunosc. Dar a răspunde că viața n-are nici un sens e cea mai mare îngustime. (Jurnal de idei, p.163)

Când m-am apucat să scriu acest articol, m-am gândit că trebuie să răsfoiesc biblioteca și să scot din ea toate cărțile cu și despre Noica, și să întocmesc astfel o adevărată antologie filozofică. Dar mai apoi m-am gândit că demersul ar fi poate inutil, pentru că, inevitabil, aș fi intrat în detalii mult prea specifice, și probabil că m-aș fi abătut mult de la subiect, toate astea în timp ce nu aș fi fost pe deplin mulțumit de documentarea articolului, pentru că la un astfel de subiect, întotdeauna rămâne ceva ce nu a fost spus. Despre Constantin Noica se pot scrie lucrări de licență și doctorat, atât a fost de mare. Și nu știu dacă nu cumva încă nu i s-a făcut pe deplin dreptate.

De ce a fost Noica cel mai mare filozof român? În primul rând pentru că a făcut filozofie în rostire românească (el este cel care a dat semnificație filozofică lui  întru și lui îndărăt) într-o epocă în care mai întâi filozofia se făcea după modelul occidental, în special modelul german (acest lucru se intâmpla în perioada interbelică), și ulterior, după modelul sovietic al materialismului dialectic. Așadar, făcând o scurtă radiografie a filozofiei românești, la începuturile ei aceasta a fost idealistă, de inspirație germană, cu Hegel și Kant capete de afiș. Apoi, ea devine materialistă, cu tot regimentul de așa ziși filozofi sovietici, printre care se afla și Vladimir Lenin. Singurul lucru bun al perioadei comuniste în filozofie, a fost faptul că se publicau cărți ale unor autori străini, în special francezi, despre care regimul considera că sunt reprezentativi în a demonstra existența materialismului dialectic și a luptei de clasă încă din secolul 17. Astfel se puteau citi în anii ’50 în România socialistă cărți ale unor filozofi de seamă, precum Voltaire, Rousseau sau Montesquieu.

Dar ce înseamană filozofie în rostire românească? Noica duce mai departe tradiția unui limbaj filozofic românesc original, neaoș, tradiție pornită de Nae Ionescu. Mai mult decât atât, această filozofie în rostire românească (creată nu de mari somități intelectuale, ci de către niște fii de țărani) reprezenta un cadru unde se și produceau idei, nu doar se discutau idei ale filozofiei universale. O școală de filozofie, ca sa aibă această calitate, trebuie să producă ceva, în speță idei filozofice. Până la Nae Ionescu (incipient) și apoi la Noica, școala românească de filozofie nu era producătorare de idei, ea doar importa tot ce se afla în afară, cu precădere din Germania, mulțumindu-se să discute ideile altora. Școala de filozofie germană de la Frankfurt, cu principalii ei reprezentanți – Hegel, Schelling, Fichte, era foarte bine văzută și avea trecere în mediul cultural din România interbelică, unde exista o înclinație, poate naturală, către idealism, atât în filozofie cât și în cultură în general. Această înclinație către idealism în filozofia română, apăruse cu aproape un secol în urmă, când Eminescu și Titu Maiorescu îi traduc pentru prima dată în românește pe Kant și Schopenhauer. Astfel că filozofia românească a fost tot timpul legată de cea germană, deși, ținând cont de afinitățile culturale și lingvistice, ea ar fi trebuit să fie mai aproape de cea franceză. Doar că filozofia franceză a fost dintotdeauna de inspirație materialistă și pe alocuri atee. Și această tradiție s-a continuat până aproape de zilele noastre, prin filozofi precum Sartre, Michel Foucault și nu în ultmul rând Jacques Derrida.

Așa cum stă bine unui ucenic, Noica își va depăși profesorul, pe Nae Ionescu, dar va prelua de la acesta ideea de a creea o școală autentică de filozofie românească. Nae Ionescu încercase să facă acest lucru la liceul de la Mănăstirea Dealu, și reușise într-o oarecare măsura să producă cățiva elevi străluciți. Noica va încerca să facă același lucru la Păltiniș. Și va reuși, dar într-o mult mai mică măsură decât își propusese. La Păltiniș sunt mulți chemați dar puțini aleși. Metoda practicată acolo pare de-a dreptul suprarealistă în acea epocă de penurie materială și intelectuală, în care nu puteai să reusești în cultură decât mergând pe ramura poeziei, unde îți eraa permisă o oarecare libertate de gândire și expresie, atâta timp cât aceasta puteaa fi încadrată într-un anumit curent literar care nu deranja regimul (vezi cazul Nichita Stănescu). Ce se întâmpla la Păltiniș era, așa cum lui Noica îi plăcea să spună, un cantonament cultural. Noica se întreba – dacă în sport, prin selecție, se aleg cei mai buni atleți în diferite discipline sportive, și aceștia devin sportivi de performanță, de ce să nu se procedeze astfel și în cultură? Și așa a apărut termenul de cultură de performanță. Noica voia să selecționeze un număr restrâns de tineri cu potențial, pe care să îi specializeze în cultură, și să îi pregătească la școala de la Păltiniș.

Școala de la Păltiniș era una total atipică unei școli clasice, deși acolo se predau toți clasicii filozofiei. Ea însemna câteva camere într-o căbănuță de munte. Nimic oficial, nimic formal. Aici s-au format ca intelectuali doi dintre cei mai importanți oameni de cultură din zilele noastre, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. După încheierea cantonamentului, Gabriel Liiceanu a scris poate una dintre cele mai reușite cărți ale sale – Jurnalul de la Păltiniș. În această carte sunt curpinse toate activitățile zilnice pe care acesta, împreună cu alți câtiva colegi, le aveau în preajma lui Noica la Păltiniș – de la tăiatul lemnelor pentru sobă și băutul ceaiului cu marmeladă, până la analiza pe text, în original, a celor mai importanți filozofi ai umanității. Deși la prima vedere pare banal și plictisitor, Jurnalul este o adevărată comoară filozofică, pentru că surprinde exact momentul și contextul apariției ideilor. Citind Jurnalul de la Păltiniș, observăm cum iau naștere ideile în filozofie prin arta dialogului, adică prin dialectică. Iar filozofia este tocmai acest lucru – naștere de idei, creuzet cultural și dialog liber consimțit. Aplicând metoda socratică a maieuticii, prin care maestrul scoate la suprafață din ucenicii săi adevăruri și idei care existau în aceștia latent, Noica devine figura socratică (mai mult decât Nae Ionescu) din filozofia românească. Ce-i drept, Nae Ionescu se asemăna mai mult cu Socrate din perspectiva transmiterii procesului de gândire filozofică. Nae, ca și Socrate, nu a lăsat nimic scris în materie de filozofie. În schimb a transmis totul pe cale orală, prin viu grai, așa cum s-au transmis și baladele populare. În viziunea lui Nae Ionescu, filozofia românească trebuie să fie exact acest lucru, o mare baladă populară, de unde și caracterul mistic, de hierofanie, pe care filozofia îl dobândește la acesta.

Este uimitor cum acest om, ajuns la vârsta pensionării, înconjurat la gura sobei de doi, trei tineri doritori de a se afirma și specializa în cultură, ținea prelegeri de filozofie în greacă veche, traducea termeni filozofici din limba germană, combătea sau aproba sisteme filozofice de gândire, creeând în tot acest timp o rostire filozofică românească. Dar Noica nu a fost doar filozof, limitat la domeniul său de cunoaștere fără să îl intereseze și altceva dincolo de specializarea sa, el a fost și un om de cultură. Noica este primul eminescolog la României. El este cel care nu doar că descoperă caietele lui Eminescu și le propune pentru facsimilare și publicare (pentru că existența acestora era cumva cunoscută) ci el este primul care observă valoarea inestimabilă a unor note și ciorne, la prima vedere fără cap și fără coadă, ale celui mai mare poet român. Noica aduce în atenția publicului că Eminescu nu a fost doar un poet, ci și un om de cultură, un tânăr care a vrut nu doar să știe ceva, ci a vrut să cuprindă tot. Pentru Noica Eminescu este un model în cultura română, un model pe care tinerii ar trebui să îl urmeze, și tocmai de aceea face demersuri ca toate caietele lui Eminescu să fie facsimilate și trimsie către bibliotecile din întreaga țară, pentru ca fiecare tânăr să intre în contact cu Eimnescu așa cum nu l-au cunoscut niciodată, genial în imperfecțiunea sa. Cartea sa Introducere la miracolul eminescian, este o lectură de referință pe acest subiect. Referitor le Eminescu și la presupusa sa condiție materială mizeră, Noica spune undeva – desculții sunt cei care fac cultură, bine îmbrăcații o pun în ordine. Să luăm aminte.

Tot Noica este cel care, printr-un talent nemaiîntâlnit, reușește să povestească, așa cum povestesc bunicii nepoților, cea mai grea carte a umanității – Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Cu Noica până și cele mai grele sisteme filozofice par o simplă joacă de copii, și asta pentru că el traduce filozofia universală în acea rostire românească, cu care până și omul de rând este familiarizat. Noica era un hegelian și un platonician, pentru că era un idealist. Îl iubea pe Platon, și îl punea la locul său pe Aristotel – Platon a creat Academia, Aristotel liceul, iată diferența dintre cei doi, spunea acesta referitor la școlile celor doi filozofi greci (școala lui Platon se chema Akademia iar cea a lui Aristotel Lykeion, de unde și diferența de valoare dintre cei doi).

Tot de Platon se leagă și unele dintre cele mai importante lucrări ale sale, în special comentariile la câteva dintre dialogurile platoniciene, despre care afirma, fără nicio urmă de emfază, următoarele – nu există decât patru dialoguri platoniciene care să-și merite numele – Charmides, Lysis, Permenide și Teaithetos. Și ele îmi plac cel mai mult! (Jurnal de idei, p. 227).

Comentariile introductive, de o mai mare întindere decât dialogurile propriu-zise, sunt menite să pună cititorul în temă cu ceea ce urmează să citească. Interpretările lui Noica la dialogurile platoniciene sunt pline de originalitate, și din ele se pot extrage idei filozofice autentice. Pentru un tânăr care dorește să citească cele patru dialoguri ale lui Platon, comentariile lui Noica sunt indispensabile.

Iar pentru tinerii care vor să se specializeze în cultură, Noica avea un sfat – să citească nu cărți și nici autori, ci culturi. Iar pentru asta tânărul va trebui să își dedice mai bine de jumătate din viață. Printre cele mai importante culturi Noica enumera pe cea elină a Greciei antice, cultura franceză dar și pe cea rusă. Toate aceste culturi trebuie citite și parcurse în original, mai spunea Noica. Nu te poți numi filozof dacă nu cunoști greaca veche. Iar acest lucru este cât se poate de adevărat, pentru că dacă vrei într-adevăr să îl înțelegi pe Platon, trebuie să îl citești în original, nu tradus. Mă întreb, oare în câte facultăți se mai predă astăzi greaca veche? Din păcate nici măcar latina nu se mai predă, ca să fi avut totuși o interacțiune de mâna a doua cu cultura greacă.

Nu ești dacă nu îți supraviețuiești – sădind un pom, lăsând un gând. (Jurnal de idei, p. 345)

Noica este cel care îl desconspiră, dacă putem spune așa, pe marele Cioran. Cei doi erau foarte buni prieteni, și Dinu (cum era alintat Noica de apropiați), îi trimite la un moment dat o scrisoare acestui filozof al abisului, întrebându-l care este treaba cu filozofia sa de viață și de ce este atât de apocaliptic. Cioran îi răspunde – Dinule, hai să îți spun ceva, mie chiar îmi place viața. Cine ar fi crezut…

Cu ajutorul și la îndrumarea lui Noica, Gabriel Liiceanu reușește să traducă în limba română, Sein und Zeit (Ființă și timp) a lui Martin Heidegger. O lucrare monumentală de filozofie, și foarte greu de tălmăcit fără cunoștințe temeinice de limba germană. La momentul apariției cartea a fost epuizată imediat de pe rafturile librăriilor, deși existau foarte puțini oameni care să o înțeleagă. Un paradox? Totuși această carte reprezenta ceva nou în peisajul cultural român de la acea vreme, un peisaj cultural prăfuit, vetust și plin până la saturație de literatură sovietică. Traducerea realizată de către Liiceanu a fost o performanță, și spune multe despre calitatea elevilor lui Noica de la Păltiniș. Asta însemană cultură de performanță, să performezi precum un atlet al condeiului.

Dacă vrem cu adevărat să înțelegem ce înseamană o idee filozofică, și ce a însemnat gândirea lui Constantin Noica, trebuie să lecturăm al său Jurnal de Idei, și vom vedea ce înseamnă nebunia de a gândi cu mintea ta (titlu pe care Gabriel Liiceanu îl va da și unei cărți). Jurnalul cuprinde mii de idei și gânduri ale filozofului, din perioada 1958-1987. Pentru cine nu l-a citit pe Noica, și are înclinații către filozofie, va fi o descoperire extraordinară, și o adevărată delectare.

Cam atât despre Noica. Citiți-l, urâți-l sau iubiți-l, faceți ce vreți cu el, dar nu uitați să fiți întotdeauna iubitori de înțelepciune, deoarece fie că vrem, fie că nu vrem, filozofia ne privește pe toți.

E necesar câtodată să uiți viața. Sunt anumite împrejurări când trebuie să te depășești pe tine prin cultură. Să te înstrăinezi prin cultură. Să pui distanțe înlăuntrul tău. Nu face aceasta, cultura? (Constantin Noica, Mathesis sau bucuriile simple, editura Humanitas, 1992, p.21).


Articol scris pentru fabricadepoezie.ro

D’ale carnavalului

Anunț de ultimă oră: cercetătorii de la Universitatea Louie Anderson din Wisconsin, au publicat un studiu conform căruia noul coronavirus se poate transmite și prin privitul la televizor pe canalele de știri. Cercetătorii au deomonstrat în testele de laborator că sunt suficiente doar 15 minute de privit în prime time pe canalele de știri  pentru ca virusul să intre, nu în plămâni, ci direct în creierul gazdei și să facă ravagii. Da, ați auzit bine, noul coronavirus atacă și creierul! Studiul a fost repetat și de către Universitatea Mickey Mouse din Disneyland cu aceleași rezultate dramatice. Pentru a evita infectarea cu coronavirus în creier, specialiștii recomandă spălarea cât mai des a acestuia doar cu informații din surse oficiale. Dați mai departe dacă vă pasă!

Mai voiați o altă dovadă pentru existența coronavirusului? Priviți aceste imagini surprinse acum câteva zile:

parada.jpeg

defilare-ISUu8qkJOE.jpg


 

După cum probabil ați sesizat, fragmentul de mai sus, alături de fotografiile expuse, reprezintă un pamflet și trebuie tratat ca atare. El are totuși un substrat adevărat, iar cine are ochi să vadă trebuie să citească printre rânduri, și va regăsi o imagine plină de acuratețe a vremurilor tembele în care trăim, unde manipularea și minciuna au devenit curente artistice. Există o artă a manipulării, și ea își face simțită prezența din plin mai ales pe meleagurile noastre mioritice, aici unde, dacă un prost aruncă o piatră în apă, o sută de deștepți se chinuie să o scoată.

Deși pe acest blog mi-am propus să vorbesc despre tot ceea ce ține de cultură și filozofie, fără să fac politică sau propagandă, și să mă detașez de problemele cotidiene ale societății, totuși evenimentele recente nu m-au putut lăsa indiferent. Am văzut de curând cât de ușor pot fi manipulați oamenii în această perioadă de isterie covid. O imagine a început să circule pe internet și a fost distribuită de mii de ori pe rețelele de socializare, ca mai apoi să fie preluată și de canalele de știri. În imaginea respectivă apar mai multe ambulanțe Smurd, stând la coadă în incinta unui spital de boli infecțioase. Fotografia era însoțită și de un mesaj – mai aveți vreo îndoială că virusul nu există? Priviți aceste imagini grăitoare și cutremurați-vă! Aceeași metodă de instaurare a panicii au folosit-o și jurnaliștii (pâna de curând) independenți de la Recorder. Aceștia au realizat un filmuleț de 8 minute cu așa zișii bolnavi Covid dintr-un spital de boli respiratorii. Pentru o proporție covârșitoare de privitori, acele imagini, care mie unul nu îmi spuneau mai nimic în legătură cu virusul, au reprezentat dovada supremă că virusul există, și că spitalele sunt pline de pacienți. Imaginile erau filmate dintr-un spital de boli respiratorii, iar într-un astfel de spital firește că există tot timpul pacienți internați cu boli…respiratorii. În filmuleț apar doi, trei pacienți, aparent în stare gravă, despre care nu știm nimic în afară de ceea ce spun asistentele, că sunt bolnavi Covid. Acei pacienți ar fi putut la fel de bine să fi fost bolnavi de tuberculoză, sau de cancer pulmonar, sau de pneumonie stafilococică, și așa mai departe. Filmulețul mi se pare unul foarte bine lucrat și pus la punct, pentru un efect cât mai dramatic asupra privitorilor. Nu vreau să vorbesc despre posibilele sponsorizări pentru realizarea acestui filmuleț, dar mie unul nu îmi miroase a bine. Revenind la imaginile cu ambulanțele, cei care le-au privit nu i-au interesat contextul, sursa, și alte informații care sunt necesare pentru a crede că ceva este adevărat, ci au luat imaginea de bună. În imaginea respectivă nu se vede niciun pacient, ci doar niște ambulanțe parcate, ca la paradă. Iar, ca fapt divers, de ceva timp ni se spune de către domnul Raed Arafat, acest prevestitor al apocalipsei Covid, și de către alți specialiști în domeniu, că nu mai sunt locuri în spitale pentru bolnavii de covid – nu mai sunt locuri la ATI, adică la terapie intensivă, spun aceștia sus și tare. Păi și atunci, acele ambulanțe, dacă într-adevăr transportau pacienți Covid, unde îi duceau pe aceștia din moment ce nu mai există locuri în spitale? Nu mai insist asupra multor nereguli în ceea ce privește acea fotografie, preluată fără niciun filtru critic de către toate siteurile de știri. Bineînțeles, aceste așa zise siteuri de știri nu sunt interesate decât de senzațional, să aibă vizualizări și accesări, clickuri, și astfel să încaseze niște bani de la marele Google. Despre asta este vorba.

De la bun început menționez că nu mă aflu în tabăra celor care neagă cu vehemență existența acestui virus gripal, dar în schimb sunt ferm convins că pericolul pe care acesta îl reprezintă este mult exagerat datorită unor interese pe care probabil nu le voi cunoaște niciodată. Mie unul toată treaba asta îmi cam pute, ca sa fiu neaoș. Și dacă am altă părere decât cei care cred cu tărie în gravitatea acestui virus, asta nu înseamnă că sunt conspiraționist și nici că sunt vreun imbecil, așa cum sunt catalogați cei ca mine, ci pur și simplu înseamnă că am altă părere decât majoritatea, și atât. Iar această părere trebuie respectată, atâta timp cât încă mai trăim într-o democrație. Din păcate noi încă nu știm cum să acceptăm părerile celor care vin în contradicție cu convingerile noastre – dacă nu ești cu mine, ești împotriva mea. Cam acesta este sloganul zilelor noastre. Tocmai de aceea suntem incapabili să purtăm un dialog, pentru că nu ne respectăm partenerul de discuție, și vrem să impunem părerea noastră cu orice preț. Prin această metodă aproape că au fost linșați, de către susținătorii datelor oficiale, cei care au ieșit în Piața Victoriei să protesteze împotriva abuzurilor statului și atacurilor repetate la adresa drepturilor și libertăților individuale, totul în numele sănătății publice și securității naționale.

Sunt convins că singurul argument din spatele acetei isterii Covid nu este de natură științifică, așa cum se arată, ci el este unul strict politic. Nu știu a cui este politica asta, dar cert este că ea nu aparține nici măcar politicienilor noștri corupți și incompetenți, ci este venită de undeva de sus. Ea este o politică suprastatală, și are în spate susținerea mediului medical, care, după cum bine știm, reprezintă la ora actuală o adevărată industrie. Marile corporații farmaceutice au în această perioadă venituri astronomice, care le asigură și o influență uriașă în mediul politic. Dacă până acum companiile petroliere erau cele care dețineau monopolul, astăzi are loc o schimbare de paradigmă. Companiile petroliere sunt înlocuite de corporațiile farmaceutice în ceea ce privește influența politică la nivel înalt și profitul. Practic aceste corporații pot cumpăra cu banii pe  care îi au state întregi, la propriu, cu tot cu cetățenii acestora. Și atunci de ce ne-ar mira ca aceste corporații să cumpere politicieni și oameni de știință, care să promoveze politica lor? Într-un sistem capitalist global, precum cel în care trăim, în care banul reprezintă valoarea supremă (capitalismul nu promovează moralitatea, etica sau compasiunea pentru oameni) și în care orice om are prețul lui, nu există niciun obstacol peste care cei ce vor a se îmbogății peste noapte să nu îl treacă. Banul înseamnă putere, iar puterea îi face pe oameni să își piardă mințile. Și mai este un lucru care îi face pe oameni să își piardă mințile și să devină iraționali, frica. Cei de sus suferă de patologia puterii, iar cei de jos, masele, gloata sau cum vreți să le spuneți, suferă de patologia fricii de moarte. Să nu uităm, frica este o armă de distrugere în masă.

Un fel de recenzie de carte sau eseu critic

Astăzi voi fi avocatul diavolului și voi vorbi într-o manieră critică, dar constructivă spun eu, despre ultima carte pe care am citit-o – Seducătorul domn Nae – Viața lui Nae Ionescu. Cartea se dorește a fi o biografie a unuia dintre cele mai controversate figuri ale culturii române interbelice, Nae Ionescu. Cartea a apărut anul acesta la editura Humanitas, iar autoarea ei, Tatiana Niculescu, este o cunoscută scriitoare de biografii istorice, printre care o regăsim pe cea a Regelui Mihai I, a Reginei Maria, a lui Corneliu Zelea Codreanu, sau a lui Carol al II-lea.

Despre Nae Ionescu s-au scris multe lucruri în necunoștință de cauză, doar de dragul de a umple pagini de ziar și de revistă. Unii l-au făcut legionar, alții nazist, unii l-au considerat prototipul antisemitismului din România interbelică, alții ideologul însetat de putere al unei generații de ultranaționaliști criminali, ba unii chiar l-au caracterizat drept un afemeiat, un fel de Casanova autohoton, un dandy căruia îi plăcea high life-ul Bucureștiului interbelic, și care cu ajutorul unei inteligențe sclipitoare a ademenit în așternuturile sale multe dame din înalta societate a vremii. Foarte puțini au fost cei care l-au caracterizat pe Nae Ionescu și altfel decât la modul negativ. Tocmai de aceea de-a lungul timpului multitudinea de păreri contra la adresa Profesorului i-au creat un portret care astăzi cu greu mai poate fi cizelat. În zilele noastre orice părere favorabilă Profesorului este imediat taxată de către așa zisa opinie publică. Chiar și eu am fost de curând aspru criticat de o adeptă a corectitudinii politice și a incorectitudinii istorice, atunci când am publicat un poem pe care l-am dedicat memoriei lui Nae Ionescu – Moartea lui Nae . Deși poemul nu conține absolut nicio referință istorică, niciun element extremist, homofob sau antisemit, el fiind un simplu act artistic (asta în măsura în care mă pricep să întocmesc unul) totuși, în viziunea acestei luptătoare împotriva nedreptății istoriei, acest poem este unul care nu face cinste literaturii, fie ea chiar și literatură anonimă și de amator. Bineînțeles că m-am simțit dator să ofer un răspuns și o replică pe măsură pentru acuzațiile aduse. Sper că lucrurile sunt acum cât se poate de limpezi pentru amica mea rătăcită prin meandrele istoriei – Despre o retorică a resentimentului. Scrisoare către Anca.

Revenind la cartea doamnei Tatiana Niculescu, în cele 242 de pagini scriitoarea încearcă (și nu întotdeauna reușește) să aducă în atenția publicului interesat informații cât mai corecte din punct de vedere istoric și într-o manieră cât mai obiectivă, așa cum îi șade bine unui scriitor adevărat și cu atât mai mult unui biograf. Când vorbim de o personalitate atât de controversată precum cea a lui Nae Ionescu, acest lucru este destul de dificil de realizat atâta timp cât, după cum spuneam, cam tot ce s-a scris despre acesta, atât în epoca în care a trăit cât și în posteritate, reprezintă informații cu caracter detractor. De ce s-a întâmplat acest lucru? În primul rând datorită legăturilor sale cu Mișcarea Legionară / Garda de Fier. Din momentul în care, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, despre Nae Ionescu s-a aflat că ar fi fost simpatizant (unii spun, în mod eronat, chiar membru) al Mișcării Legionare, soarta acestuia a fost pecetluită. Nimeni nu va mai putea să îmbunătățească imaginea sa, atâta timp cât cei mai mulți istorici, și nu numai, au fost incapabili să delimteze cele două ipostaze ale profesorului – omul politic, adică ideologul, și omul de cultură, adică filozoful. Legăturile sale cu legionarii nu au făcut mari furori la momentul respectiv (vorbim aici de anii ’30), pentru că Mișcarea Legionară se dorea a fi la început o mișcare politică de orientare țărănistă și ortodoxă, iar poporul român rezona cu aceste două elemente. Însă evenimentele ulterioare și acțiunile la care s-au dedat legionarii, uneori provocați, alteori nu, au umbrit valoarea acestei mișcări de înnoire spirituală a poporului român. Iar o dată cu venirea comuniștilor la putere și transformarea României într-o republică socialistă de inspirație sovietică (satelit al URSS), tot ce a însemnat mișcare politică și intelectuală interbelică a fost anihilată. Toate partidele politice interbelice, de la țărăniști, liberali și mai ales legionari (care oricum fusesară eliminați definitiv din viața publică de către mareșalul Ion Antonescu după insurecția acestora din ianuarie 1941), au fost scoase în afara legii și înlocuite cu partidul unic comunist. Pe lângă aceasta, toți liderii și foștii membri, sau chiar simpli simpatizanți, au fost arestați și închiși fie în penitenciarele pentru deținuți politici, fie în lagărele de muncă forțată unde cei mai mulți și-au găsit sfârșitul. O ură suplimentară purtau comuniștii mai ales împotriva legionarilor, chiar dacă, paradoxal, foarte mulți legionari au devenit comuniști după instaurarea noului regim. Cine era împotriva noii ordini sociale era caracterizat ca fiind fie reacționar, un nume generic, fie legionar, care reprezenta o denumire specifică și adesea folosită. Pentru comuniști legionarii erau unul și același lucru cu fasciștii și cu naziștii. Și cum fasciștii și naziștii au luptat împotriva Uniunii Sovietice eliberatoare, toți cei care au avut implicări cu Mișcarea Legionară trebuiau lichidați. Iar cei care nu au supraviețuit războiului, dar au fost legionari în perioada interbelică, trebuiau anatemizați și despre aceștia trebuia să se scrie o istorie negativă și falsă dar utilă regimului. Așa a fost și cazul lui Nae Ionescu despre care istoriografia română comunistă s-a asigurat că numele lui va fi sinonim cu terorismul legionar din ultima perioadă de existență a acestei grupări politice și ulterior paramilitare. După 50 de ani de comunism și de istorie falsificată, foarte puțini au fost cei care s-au preocupat de reabilitarea imaginii unor personalități marcante ale României interbelice. Drept dovadă că despre Nae Ionescu nu au fost scrise decât foarte puține cărți, și acelea destul de trunchiate în ceea ce privește adevărul istoric.

Pentru mine, în ceea ce privește personalitatea acestui lăutar superior, cum îl numea Constantin Noica citat de autoare, sursele de informare demne de încredere nu pot veni decât din partea celor care l-au cunoscut personal și care s-au aflat o bună perioadă de timp în preajma sa. Și slavă Domnului, au existat foarte mulți oameni de seamă care l-au cunoscut pe profesor. Unul dintre aceștia a fost Mircea Vulcănescu, care a și publicat o carte de referință pe acest subiect intitulată Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut. Un alt om de cultură care l-a cunoscut personal pe Nae și care a publicat ceva pe această temă a fost Mircea Eliade, cel cu care Nae Ionescu avea să și împartă, în 1938, o celulă în lagărul de lângă Miercurea Ciuc, după ce și el fusese arestat ca membru gardist din ordinul lui Carol al II-lea. O altă sursă bună pentru încropirea unei imagini reale a profesorului pot fi chiar articolele scrise de către acesta în diferite publicații interbelice, cele mai multe pentru ziarul Cuvântul pe care mai târziu avea să îl și patroneze. Cele mai importante dintre ele au fost reunite sub numele Roza vânturilor, o bogată colecție de articole semnate Nae Ionescu, colecție apărută la inițiativa lui Constantin Noica și a lui Mircea Eliade după moartea profesorului.

De ce aduc în discuție sursele care merită cercetate? Pentru că din lectura cărții doamnei Tatiana Niculescu am observat o anumită predilecție a dânsei pentru un anumit tip de bibliografie folosită, mai ales în ceea ce privește tocmai ceea ce interesează cel mai mult – perioada de puternice frământări sociale din țara noastră la care Nae Ionescu ia parte începând cu anul 1933.

Dacă la început cartea debutează într-o manieră ușor romantică, cu detalii interesante despre copilăria tumultoasă a lui Nae Ionescu, cu locul lui de naștere, Brăila, o Brăilă care era la momentul respectiv cel mai cosmopolit oraș al Regatului României (încă neînchegat în granițele istorice milenare), cu lecturile sale filozofice din Kant, Nietzsche, Schopenhauer, dar și din categoria activismului socialist care tocmai își făcea apariția în Europa prin Marx și Engels, cu încălcarea sistematică a regulamentelor școlare (spirit anarhist caracteristic oricărui tânăr adolescent inteligent) mergând mai târziu până la exmatricularea sa din liceu, și bine meritata notă 5 la purtare, așadar, dacă la început cartea dubutează astfe, pe parcurs firul lecturii ne poartă către perioada de maturitate a lui Nae Ionescu și lucrurile încep să devină interesante. Lupta cu sărăcia din perioada studenției va avea un aport important mai târziu, când va reuși prin diferite mijloace să își asigure un trai mai mult decât decent, ba chiar unul opulent, mai ales pentru cineva care făcea parte din tagma filozofilor. E de presupus că tocmai sărăcia din tinerețe îl va determina pe Nae Ionescu să devină un iubitor de arginți la maturitate. Din toate lecturile sale filozofice, și nu numai, cele mai importante par a fi totuși cele ale unui mistic religios – Ignațiu de Loyola, întemeitorul ordinului călugăresc al iezuiților. Meditațiile acestuia și exercițiile spirituale îi vor crea o înclinație către zona aceasta mai puțin cunoscută a sufletului uman, a relației cu divinitatea și a credinței în transcendență. În căutarea unei discipline mentale, Nae începe să își formeze încă de pe acum gândirea care avea să îl facă cunoscut în epocă. Nu lipsesc din carte detaliile amoroase ale primei sale experiențe sentimentale, iar în această privință Nae se dovedește a fi un romantic incurabil și un veșnic îndrăgostit. Relația de dragoste cu Elena-Margareta pare să fie desprinsă din dramaturgia universală. Faptul că înfățișarea lui Nae era considerată ca fiind uneori mefistofelică, iar pe viitoarea sa soție o chema Margareta, este ușor de făcut o paralelă cu opera Faust a lui Goethe, pe care Nae îl iubea foarte mult. Nae se asemăna pe de o parte cu Mefisto prin înfățișare, dar pe de altă parte el este un Faust modern pentru că trece prin aceleași încercări ale cunoașterii ca și personajul lui Goethe. Iar numele personajului feminin, Margareta, este varianta românească a nemțescului Grethcen, iubita lui Faust.

Acele încercări sau examene ale cunoașterii vor face parte din periplul lui Nae Ionescu în Germania. La 23 de ani Nae se arată dezamăgit de filozofia de catedră care se predă în țara lui Kant. Ba mai mult decât atât, Nae nu întrevede niciun viitor pentru el în filozofie și începe să aibă îndoieli cu privire la cariera aleasă. Situația se schimbă după ce din Gottingen pleacă în Munchen, unde va intra în contact cu lucrările anumitor gânditori teoreticieni ai noii orientări în filozofie și religie din Germania. Printre aceștia cel mai important fiind Houston Stewart Chamberlain, cel care propune o metafizică teutonă și o renaștere a spiritului germanic, plecând de la legendele și miturile popoarelor germanice, ce mai târziu se va transforma într-un naționalism extremist și mai apoi în antisemitism, totul sintetizat într-o vastă teorie a raselor. Autoarea sugerează că pentru Nae Ionescu cea mai importantă lucrare a lui Chamberlain – Fundamentele secolului 19, va deveni o sinteză indispensabilă, o carte de căpătâi pe care o va recomanda cu insistență studenților lui ca lectură edificatoare (p.74). Acesta este primul exemplu din carte, din numeroase altele, în care autoarea face afirmații fără acoperire pentru care nu aduce niciun alt argument decât acela al deducției personale din idei expuse anterior. Ar fi mai mult decât interesant să aflăm cui și în ce circumstanțe Nae Ionescu recomandă cu insistență cartea acestui gânditor cu sănătatea șubredă, depresiv și nevrotic (p.69). Cert este că din cursurile stenografiate ale lui Nae Ionescu, și cu precădere în cursul de Metafizică și cursul de Logică (cele mai importante dintre cursurile profesorului) nu regăsim absolut nicio referință către acest Chamberlain sau către vreo scriere de a lui. Așadar afirmația autoarei nu rămâne decât o simplă ipoteză, ca multe altele pe parcursul cărții despre care voi vorbi în cele ce urmează.

Într-o scrisoare către deja soția sa, Margareta, Nae îi spunea acesteia cu o intuiție incredibilă următoarele – Sunt de 25 de ani. Nădăjduiesc că jumătate din viață am trăit-o – și nu am făcut nimic… (p.84). Peste exact 25 de ani Nae avea să treacă la cele veșnice. În 1916 România ieșea din neutralitate și intra în război de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale. Nae se regăsea încă la Munchen pentru studii (studii pentru care a fost ajutat financiar de către statul român). Din acel moment toți cetățenii români, ca de altfel toți cetățenii unui stat cu care Germania se afla în război, sunt arestați și trimiși în lagăr. Având noroc, el ajunge într-un lagăr de ofițeri de lângă Hanovra, unde condițiile sunt mai mult decât decente. Între timp i se naște primul copil, Radu-Mircea, care avea să moară în 1941 pe frontul de răsărit, fiind de profesie doctor în economie politică la Berlin. În 1917 este eliberat din lagăr și reușește să se angajeze la o editură din Tirol, specializată în manuale de teologie și religie creștină. Este un loc de muncă ideal pentru cineva care își spunea despre sine că are aplecare spre visărie și misticism (p.80). Face scurte vizite în țară și între timp i se naște al doilea copil, Răzvan. Condițiile de trai sunt din ce în ce mai grele în România, mai ales după ce nemții cuceresc capitala și guvernul este obligat să se retragă la Iași. Soția sa se plânge că nu are cu ce să își întrețină familia, iar salariul lui Nae de la editură nu este suficient. Apar primele disensiuni în cuplu. Între timp America intră în război și Germania este obligată să ceară armistițiu. Războiul este pierdut de către nemți. În Munchen, capitala Bavariei, apar primele manifestări de stradă care vor culmina cu instaurarea unui nou regim politic, republica. Nae asistă la aceste mișcări și violențe sociale și observă ascensiunea comunismului. Tot în Munchen se înființează un partid al muncitorilor, cu caracter naționalist, al cărui fondator este Alfred Rosenberg, un ultraconservator antisemit, licențiat în arhitectură, admirator al scrierilor lui Chamberlain (p.103). Autoarea afirmă, citând din cartea lui Petre Pandrea – Garda de Fier, că Nae Ionescu ar fi avut întâlniri cu acest Rosenberg la cafenea. Nu ni se spune scopul întâlnirilor de cafenea, dar din nou și aceasta pare a fi o afirmație fără acoperire. Petre Pandrea cu lucrarea sa Garda de Fier este foarte des citat în cartea doamnei Tatiana Niculescu. Pare să fie principala sursă de informație pe care autoarea s-a bazat în redactarea cărții atunci când au fost scrise capitolele „sensibile”. Trebuie însă menționat faptul că lucrarea lui Petre Pandrea nu este o lucrare științifică, ci este un jurnal de filozofie politică și memorii penitenciare. Știm despre Petre Pandrea că i-a fost elev lui Nae Ionescu la liceul militar de la Mănăstirea Dealu, cu care avea să își susțină și examenul de capacitate, iar mai apoi va face carieră în avocatură. A fost închis la Aiud în perioada 1958 – 1964 pentru diferite capete de acuzare în clasica manieră comunistă, unul dintre ele fiind afirmația acestuia cu privire la Radu Gyr despre care ar fi spus că este un mare poet al României. Moare în 1968 iar memoriile și jurnalele îi sunt publicate post-mortem începând cu anul 2000. Cât de bine l-a cunoscut acesta pe Nae Ionescu nu putem spune cu certitudine, chiar dacă Nae Ionescu este cel care îi face intrarea în redacția ziarului Cuvântul, și nici nu știm cât de bine era la curent cu evenimentele anilor 30 din România, pentru că mai târziu, același Pandrea este citat de către autoare cu mai multe afirmații care nu se pot proba și care sunt deosebit de grave, unele chiar mult exagerate și greu de crezut. Este bine cunoscut faptul că Nae Ionescu a avut mulți adversari, chiar din rândurile celor pe care i-a dăscălit sau colegi de redacție, printre aceștia inclusiv Petre Pandrea dar și Nichifor Crainic, șeful ziarului, care nu ezită la un moment dat să îl numească escroc (p.130), atunci când Nae se gândește să renunțe la filozofie și ziaristică pentru a deveni teolog. Același Nichifor Crainic îi face un portret de ocult manipulator oriental – figură cu ascuțișuri mefistofelice și ochii străpungători sub groase sprâncene turcești împrumutau acestei judecăți accente de magie neagră (p. 130). Un alt exemplu de adversar tenace al profesorului îl reprezintă Constantin Beldie, un apropiat al lui Nae Ionescu la redacția Cuvântul, care mai apoi se dezice de prietenia cu acesta și îi va deveni adversar. Beldie este citat și el de mai multe ori în carte cu remarci acide la adresa profesorului.

Pe 3 aprilie 1919, la închierea războiului, Nae Ionescu își susține teza de doctorat cu o lucrare despre logică și matematică. În același an revine definitiv în țară. Între timp își pierduse fratele mai mare și cumnatul pe front. Avea 29 de ani.

În această notă pesimistă se încheie prima parte a cărții. Urmează cea mai importantă și interesantă perioadă din viața lui Nae Ionescu, și aceasta debutează cu numirea sa ca director de studii și profesor de germană la liceul militar de la Mănăstirea Dealu. Aici își va începe Nae cariera de profesor și de pedagog, unde va încerca să implementeze modelul paideic grecesc și să practice metoda pedagogică socratică. Același Petre Pandrea face câteva mențiuni demne de luat în seama de data aceasta cu privire la felul nemaintâlnit până atunci al profesorului de a-și susține orele – nu impunea altuia mai tânăr un sistem de gândire. Te îndemna să îți găsești drumul gândirii proprii (p.110). Nae Ionescu ne-a pus Biblia în mână. A fost un dar al lui, pe care-l făcea școlarilor favoriți (idem). Vine și iese de la ore cu punctualitate de cronometru (ibidem p.111).

La Mănăstirea Dealu se cristalizează un adevărat model educativ, după cum ramarcă autoarea. Este primul de acest gen din perioada interbelică. El va fi continuat  mai târziu de către un elev de al său, Constantin Noica, care va încerca la Păltiniș să implementeze cu rigurozitate un sistem de educație bazat pe cultura de performanță, după modelul ionescian. Va reuși să producă doua minți sclipitoare – Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Mai târziu Nae Ionescu ajunge la Universitatea din București, unde îl va suplini la catedrele de Logică, Teoria cunoașterii și Psihologie pe marele Constantin Rădulescu-Motru (p.112). De aici începe ascensiunea fulminantă a lui Nae Ionescu, care va deveni liderul spiritual al unei generații de tineri dorinci de afirmare pe scena politică și culturală. Prin mâinile sale vor trece Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, și mulți alții. Pe aceștia Nae îi modelează precum niște trupuri de lut în care va înfige efigia cunoașterii filozofice.

Un alt absolvent al liceului de la Mănăstirea Dealu a fost Corneliu Zelea Codreanu, liderul de mai târziu al Mișcării Legionare. Acesta avea o altfel de chemare, nu către sfera culturală (el nefiind deloc un intelectual sau un priceput al cuvintelor, ci mai degrabă un om de acțiune) ci către sfera politică și socială.

Pentru a-și câștiga existența și pentru a-și întreține familia, Nae își încearcă norocul în negustoria cu cărți religioase pe care le aduce din străinătate prin intermediul editurii din Tirol și a relațiilor pe care și le făcuse în străinătate. Astfel Nae devine filozof, profesor și negustor de cărți (p. 123). Apoi apar primele acuzații publice la adresa lui, care neputând să fie probate, nu le putem considera decât simple speculații sau în cel mai rău caz calomnii. Astfel în urma unui credit ipotecar, cu ajutorul căruia își va permite pentru prima dată o locuință personală, Nae este acuzat că ar fi deturnat fonduri de la Centrala Cărții (companie înființată de el și câțiva prieteni) sau că ar fi furat de la banca Aristide Blank o jumătate de milion de lei. Ba mai mult decât atât, unul dintre acuzatori, Constantin Beldie, pe care l-am citat mai sus, colaborator cu el la Centrala Cărții și la ziarul Cuvântul, mărturisește că Nae devenise un expert în deturnare de fonduri și îl sfătuia pe acesta cum să păcălească băncile (pp. 125-126). Printre acuzatori sunt citați în carte din nou Petre Pandrea dar și Nichifor Crainic. Sursele însă nu pot fi considerate de încredere, din moment ce toți acești acuzatori au avut la un moment dat un conflict cu Nae Ionescu, sau în cel mai bun caz nu îl mai simpatizau pe profesor din diferite motive. Mărturiile lor pot fi deci considerate tendențioase și lipsite de obiectivitate. Nu există nicio altă dovadă că lucrurile ar fi stat întocmai astfel. Singura dovadă fiind afirmațiile acestora apărute în diferite scrieri memorialistice. Pe de altă parte, și Mircea Vulcănescu face o afirmație în cartea sa cu privire la un serviciu pe care Nae Ionescu i l-ar fi cerut personal pe vremea când acesta făcea parte dintr-un minister al economiei. Mircea Vulcănescu afirmă că profesorul a apelat la el atunci când voia să aducă o mașină din Germania, posibil un Mercedes-Benz sau un Maybach, și nu ar fi voit să plătească anumite taxe. Mircea Vulcănescu l-a refuzat atunci. Iar cu altă ocazie profesorul ar fi apelat la serviciile sale în favoarea unui prieten, și din nou ar fi fost refuzat. Alte detalii de natură economică care să îl încrimineze sau sa îi compromită imaginea nu cunoaștem.

Ce încerca Nae Ionescu să facă, ca și îndrumător spiritual al tineretului românesc interbelic, era să formuleze ortodoxismul românesc într-o manieră filozofică originală – un sistem filozofic cu bază ortodoxă și o Biserică mândră curată și puternică (p.133). În tot acest timp Nae Ionescu publică în jur de o sută de articole pe teme religioase pe an (p. 135). Face astfel dovada, că pe lângă filozofie, este și un foarte bun teolog.

Unul dintre cele mai cunoscute conflicte pe care Nae Ionescu le-a avut cu personalități ale vremii, a fost cel cu patriarhul Miron Cristea, pe care profesorul îl acuză de oportunism politic (Miron Cristea este pentru o perioadă prim-ministru, deși era Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române). Acest conflict va atinge cote inimaginabile, și chiar de-a dreptul ilare, atunci când, cu ocazia restaurării bisericii patriarhale Miron Cristea cere ca, pe zidul exterior din tinda bisericii, unde e reprezentată Judecata de Apoi, diavolul care atrage lumea la pierzanie, spre pârjolul focului veșnic, să aibă chipul lui Nae Ionescu. (p. 135). Ceea ce se și întâmplă.

Cartea doamnei Tatiana Niculescu vorbește foarte mult și despre viața sentimentală agitată pe care Nae Ionescu a avut-o. Și nu trebuie să ne mire acest lucru. Încă din titlul cărții – Seducătorul domn Nae – autoarea își arată intențiile. Nae a fost seducător atât cu femeiile cât și cu elevii săi. Asupra femeilor exercita o seducție de tip Don Juan, iar asupra studenților săi exercita o seducție socratică. Lui Socrate i se spunea seducătorul silen, pentru că nu era deloc un om frumos, nu avea o înfățișare agreabilă dar în schimb era seducător prin felul său de a vorbi și de a scoate la suprafață adevărul din partenerii de dialog. Aceasta se numea arta maieuticii, și este o marcă înregistrată a metodei socratice. Nici Nae Ionescu nu avea un aspect fizic prea plăcut, fiind din fire negricios (ba chiar uneori spune despre sine că este un țigan cu rădăcini în India), cu sprâncene stufoase și ochi pătrunzători, dar în schimb Nae compensa întocmai ca și Socrate prin maieutica sa, prin arta conversației și a purtării unui dialog, prin inteligența sa nativă de țăran din portul Brăilei cu care nu de puține ori se și fălea. Dar nu partea amoroasă a vieții lui Nae Ionescu ne interesează, pentru că asta nu spune mare lucru despre gândirea lui interioară, ci doar scoate în evidență niște instincte naturale pe care orice om le are, și pe care unii reușesc să și le stăpânească mai bine decât alții. Oare despre viața lui Eminescu interesează mai mult viața amoroasă pe care a avut-o, care este plină de povești si peripeții, ba chiar de adevărate tragedii, sau gândirea lui și creuzetul creației sale? Bineînțeles, oamenii vor fi întotdeauna interesați de picanterii și cancanuri, mai ales când vine vorba despre mari personalități culturale și istorice. Dar asta nu face decât să distragă atenția de la ceea ce contează cu adevărat, iar aceste detalii consider că trebuie trecute de fiecare dată în subsidiar.

Așadar voi trece peste detaliile oferite de autoare pe acest subiect, și voi spune decât că anumite relații, amoroase sau de amiciție, în special cea cu Maruca Cantacuzino, i-au permis într-adevăr lui Nae Ionescu să intre într-o lume nouă, o lume a cercurilor înalte, a boierimii și aristocrației interbelice românești, care îl vor ajuta în special pe plan material. Pentru că începând de acum Nae Ionescu trăiește pe picior mare și își face relații care mai târziu îi vor fi de folos (mai ales în politică) dar în același timp îl și vor înstrăina de adevărata sa chemare, care era cultura în general și filozofia în particular. Își trădează oare astfel Nae Ionescu condiția de intelectual? Asta nu putem spune cu certitudine, dar cu siguranță și-o depășește, mai ales pe plan material. Autoarea remarcă faptul că Nae Ionescu devine astfel un filozof de curte, după modelul lui Rene Descartes, ajuns filozof la curtea prințesei Suediei, sau al lui Voltaire și Rousseau. Și cu toate acestea Nae nu și-a uitat niciodată rolul de tată și de stâlp al familiei. Își va întreține până în ultima clipă a vieții familia, și își va trimite copiii la studii în străinătate.

Momentul morții regelui Ferdinand I găsește România într-o situație dificilă în ceea ce privește asigurarea succesiunii la tronul țării. Linia dinastică fusese întreruptă după ce moștenitorul de drept al tronului, Carol al II-lea, renunțase cu un an înainte la prerogativele sale regale, își părăsise soția și fiul, și se exilase la Paris împreună cu o amantă evreică pe nume Elena Lupescu. Țara trebuia totuși guvernată, și pentru acest lucru „sar în ajutor” partidele politice – Partidul Liberal condus de I.C. Brătianu, și Partidul Țărănist condus de Iuliu Maniu. Tronul României revine regelui Mihai, fiul lui Carol, în vârsta de 6 ani, care va fi asistat de un consiliu de regență (p.163).

Este momentul în care Nae Ionescu începe să devină activ în sfera politică, dar nu ca și participant direct la evenimente (Nae nu a fost niciodată membru al vreunui partid politic și nici nu a condus vreun minister), ci ca simplu comentator de pe margine din postura sa de gazetar. O dată cu intrarea în cercul monden al Marucăi Cantacuzino, Profesoul pătrunde în lumea politică a vremii (p. 164).

Viziunea politică a lui Nae Ionescu în acei ani (1927-1928), este una țărănistă. Tocmai de aceea își pune toate speranțele în Iuliu Maniu atunci când partidul condus de acesta va veni la guvernare. Dar este complet dezamăgit de acțiunile prudente și lipsite de orizont ale acestuia – Guvernul țărănist al lui Maniu ar fi trebuit să aleagă – or să instituie o dictatură a maselor, ori să consolideze monarhia (…) Maniu, ca președinte PNȚ, nu a fost capabil să aleagă nici una nici alta (p. 167).

Această viziune asupra dictaturii maselor pe care Nae Ionescu o împărtășea venea din spiritul său țărănist, transmis pe cale paternă de la bunicul său Stroe Ivașcu. Țăranii fiind grupul cel mai numeros și deci cel mai reprezentativ din punct de vedere democratic pentru populația țării, iar agricultura principala îndeletnicire (România se afla printre primele țări în lume la exportul de cereale) era perfect normal ca aceștia să aibă ultimul cuvânt de spus în politica țării. Dar lucrurile nu stăteau tocmai așa. La conducerea guvernului încep să se perinde când liberalii când țărăniștii, într-un dezmăț guvernamental care va destabiliza și mai mult țara rămasă fără autoritatea unui rege puternic. Asupra acestui aspect insistă și Nae Ionescu în articolele sale de la începutul anilor 30. În viziunea lui țara trebuia să fie condusă de un rege care să aibă în spate un partid unic, țărănist, adică un partid de mase – Regele și Țara, iată cei doi poli ai politicii noastre (p. 168). Atât Brătianu cât și Maniu sunt treptat atinși de patologia puterii, pe care Theodor Paleologu o numește, într-o notă comică, cezarită. Brătianu are accese dictatoriale, la fel și Maniu, iar după crahul economic global din 1929, țara trece printr-o criză atât economică cât și politică. Nu primează decât interesul personal și de partid, în timp ce țara începe să sărăcească, și asta pentru că țăranul sărăcește, interesul lui nefiind reprezentat nicăieri. Acest lucru întărește și mai mult ideea readucerii pe tron a regelui Carol, lucru care se va și întâmpla pe 6 iunie 1930. Revenirea în țară a lui Carol al II-lea nu s-a datorat atât unei propagande a adversarilor partidelor istorice în favoarea regelui, cât mai ales proastei politici economice și sociale, a intrigilor și corupției din aparatul de stat, dar și a dezmățului partidelor politice aflate la putere. Incapabile să gestioneze o situație oportună, cele două mari partide politice ale României, liberalii și țărăniștii, și-au secat resursele în conflicte interminabile care într-un final le-au asigurat eșecul. Când doi se bat al treilea câștigă. Autoarea cărții considerând că de fapt revenirea lui Carol pe tronul țării s-a datorat unei propagande susținută financiar de către personaje dubioase, citează un fragment din memoriile lui Nichifor Crainic asupra adversarului său, Nae Ionescu, fragment din care reiese că ziarul Cuvântul a fost sponsorizat pentru a face campanie pro-carlistă de către un oarecare Barbu Ionescu, un evreu înstărit care locuia în Anglia. Autoarea merge pe mâna lui Nichifor Crainic în această privință, dar fragmentul ales mi se pare că este mai mult decât ambiguu. Nichifor Crainic spune în acel fragment – se poate presupune că Nae a primit bani de la Barbu Ionescu pentru campanie procarlistă, iar apoi adaugă – se zvonea că guvernul ar fi încercat să tempereze campania procarlistă a lui Nae din ziarul Cuvântul oferindu-i în schimb jumătate de milion de lei. Dar Nae, după ce a luat banii, ar mai fi cerut încă jumătate de milion – Nae ar fi cerut dublarea prețului (pp. 168 – 169), ceea ce a condus la suspendarea ziarului pentru câteva zile. Aceste afirmații nu se pot proba sub nicio formă, și tind să cred că de fapt aici este vorba despre o vendetă personală a lui Nichifor Crainic pe care o avea cu Nae Ionescu de ceva timp. Pur și simplu nu ni-l putem imagina pe Profesor având o astfel de atitudine bișnițărească și șantajistă.

Nu se poate lua drept adevăr istoric consemnat afirmații de genul – se poate presupune, se zvonea, ar fi încercat, ar fi cerut, etc. Afirmația lui Nichifor Crainic mi se pare cât se poate de echivocă, și ține mai degrabă de domeniul imaginației sau în cel mai bun caz de niște simple presupuneri și speculații fără niciun un suport real, adică sofisme.

O dată cu încoronarea lui Carol al II-lea, Nae Ionescu devine un fervent susținător al monarhiei și al regelui. În viziunea sa se contura acel model de reînnoire spirituală a poporului român, care nu putea fi întocmită decât cu ajutorul unui rege susținut de către mase, și cu al unui partid unic al maselor țărănești.

Regele țării instituie marea solidaritate rodnică, și dătătoare de nădejdi a Neamului cu Coroana, afirma Nae Ionescu (p.175).

Nae devine repede un apropiat al casei regale, și implicit al lui Carol al II-lea, iar mulți încep să îl considere pe profesor drept principalul sfătuitor al regelui și omul Palatului. În primii ani ai Resturației se succed la conducerea țării cinci guverne țărăniste, și cu toate acestea țărăniștii tot nu reușesc să găsească o politică eficientă. Acest lucru contribuie și mai mult la neîncrederea societății în partidele politice, și asta va pregăti mai târziu instaurarea dictaturii regale.

Dezamăgit de politica țărăniștilor, care nu numai că nu reușesc să guverneze țara dar creează și o prăpastie între rege și popor, Nae Ionescu ajunge la concluzia că acel partid al maselor nu mai poate fi partidul țărănist istoric, ci acesta trebuie să fie un partid revoluționar, cu oameni tineri din noua generație care să dea un suflu nou politicii din țară. Toate aceste condiții păreau să fie îndeplinite de către Legiunea Arhanghelul Mihail, condusă de către un fost elev al Profesorului, Corneliu Zelea Codreanu. Această organizație intră în politică în 1930 sub denumirea de Garda de Fier, și este alcătuită în mare parte din tineri intelectuali dornici de afirmare. Peste noapte Nae Ionescu devine, în viziunea multora, ideologul acestei mișcări politice de reînnoire spirituală, economică și socială a țării, și asta doar pentru că își arată fără reținere simpatiile pentru mișcare. Că Nae Ionescu îi aprecia foarte mult pe gardiști nu este un secret, mai ales pentru că din organizarea mișcării făceau parte foști elevi de ai săi de la Mănăstirea Dealu, iar scopurile mișcării păreau la început cât se poate de nobile și coincideau perfect cu convingerile Profesorului – credință în Dumnezeu, iubire de țară, autohtonism, reticență la valorile impuse din occident și adaptarea democrației la realitățile naționale (deci un soi de conservatorism pe care îl regăsim și la Eminescu), și nu în ultimul rând tradiție și spirit românesc.

Se cunoaște bine faptul că legionarii erau antisemiți, iar acest antisemitism al legionarilor a fost pus, spun eu, în mod eronat pe seama personalității Profesorului. Nae Ionescu fiind ideologul mișcării, mulți au ajuns la concluzia, fără premise demonstrabile, că legionarii au deprins antisemitismul tocmai de la filozofia de viață a acestuia. Nimic mai fals. Și în această privință vin chiar afirmațiile autoarei cărții, care observă un aspect foarte interesant cu privire la antisemitismul lui Nae Ionescu – Concepțiile lui antisemite (…) erau de natură teoretică, religioasă și filozofică. Pasionat de limba și cultura ebraică, de Kabbala și de istoria evreilor, dar și apărător vajnic al creștinismului ortodox și dogmatic, nu făcuse niciodată din antisemitism o cauză politică în sine (pp. 183-184).

Așadar, dacă Nae Ionescu a fost într-adevăr antisemit, antisemitismul lui nu era de natură politică. El nu îi ura pe evrei și nu îi voia în afara vieții publice. În schimb avea ceva de împărțit cu aceștia pe alte planuri, pe cele ale religiei, teologiei și filozofiei. Iar din punct de vedere exegetic și hermeneutic, orice creștin poate să dezvolte anumtie convingeri cu privire la poporul evreu, fără să fie acuzat de antisemitism. Și din acest punct de vedere este perfect normal, și cât se poate de rezonabil, să nu îți placă spiritul unui anumit popor. Ești liber ca din punct de vedere teoretic să ai obiecții de natură religioasă sau filozofică cu privire la un popor, atâta timp cât nu inciți la violență și ură. Critica este constructivă, și fiecare dintre noi are dreptul la opinie, bineînțeles în limitele impuse de un dialog civilizat și de respect reciproc. Or, în ceea ce îi privește pe evrei, care au ridicat antisemitismul la rang de crimă împotriva umanității, nefiind evreu ești obligat să îi iubești. Asta spune propaganda antisemitismului – trebuie să îi iubești pe evrei. Cine nu îi iubește pe evrei și are ceva de comentat la adresa lor, se face pasibil de pedeapsă. Nu-i iubești pe evrei? Atunci ești antisemit! nu există cale de mijloc. Cine nu este cu mine este împotriva mea – aceasta este legea evreiască la care toate popoarele trebuie să se supună, pentru că poporul evreu a suferit și încă suferă. Noi spunem că și alte popoare au suferit în istorie, poate că la fel de mult, singura diferență fiind aceea că evreii au știut să facă marketing din suferința lor, și marcă înregistrată din ceea ce poartă numele generic de holocaust. De ce suferă poporul evreu? La această întrebare a răspuns Nae Ionescu în prefața cărții lui Mihail Sebastian – De două mii de ani.

Evenimentele politice ale anilor 30 se succed cu repeziciune. Garda de Fier, ulterior devenită Partidul Totul pentru Țară, ajunge să câștige locuri în parlament și treptat începe să devină o adevărată forță politică. Regele începe să se teamă de intențiile necunoscute ale gardiștilor și se gândește cum să îi elimine din viața politică. Legăturile lui Nae Ionescu cu Mișcarea Legionară devin tot mai strânse. Dar din lectura cărții doamnei Tatiana Niculescu nu reiese cu exactitate de partea cui era de fapt Nae Ionescu. Pe de o parte acesta este înfățișat ca și confident al regelui, iar de alta parte este înfățișat ca liderul din umbră al mișcării legionare. Dat fiind faptul că între rege și mișcare apare un conflict deschis, oare de partea cui era Nae Ionescu? Juca la două capete? Autoarea din nou insistă cu expresii pline de ambiguitate de genul – Nae Ionescu s-ar fi întâlnit, s-ar fi informat, ar fi fost, i-ar fi întros, i-ar fi răspuns, ar fi primit, i-ar fi spus, i-ar fi răspuns, probabil, etc. toate aceste locuțiuni verbale se regăsesc în decursul a doar trei pagini (pp. 188-190) și privesc activitatea politică a lui Nae Ionescu și câteva întâlniri pe care acesta le-ar fi avut (sic!) cu anumite personlități de pe scena politică, printre care și Zelea Codreanu. Or, ca și scriitor de biografii care dorește să prezinte adevărul istoric fără interpretări presonale și subiectivism, asupra unei personalități peste care planează oricum multe suspiciuni și neadevăruri, o astfel de abordare trădează o crasă lipsă de documentare. Puse sub semnul probabilității toate afirmațiile cu privire la Nae Ionescu devin echivoce, și se transformă în simple sofisme.

Și autoarea continuă în aceeași manieră neprofesionistă atunci când face afirmații fără acoperire printr-o simplă speculație scriitoricească precum aceasta – (…) numirea lui Gh. Duca în fruntea guvenului, era, din partea regelui, un ultim pas strategic înainte de adoptarea regimului autoritar plănuit împreună cu Nae Ionescu și Constantin Argetoianu. (p. 191). Nu știm cum a ajuns autoarea la această concluzie, cum că regele Carol plănuia împreună cu Nae Ionescu adoptarea unui regim autoritar. Această afirmație nu este nici măcar susținută de o expunere a unui raționament anterior. Ea este pur și simplu aruncată în gol precum un porumbel călător.

Tot autoarea menționează că mandatul lui Gh. Duca avea ca principal obiectiv desființarea Gărzii de Fier. Or, Nae Ionescu fiind ideologul și liderul din umbră al mișcării, și în același timp sfătuitorul regelui, așa cum autoarea este convinsă, de ce ar fi voit acesta să contribuie la desființarea Gărzii de Fier? De ce s-ar fi faultat singur? Afirmația este lipsită de logică. Ne îndoim că ministrul Duca punea în aplicare o altă politică decât cea pentru care fusese pus în funcție de către rege. Gh. Duca nu făcea o politică personală, el era marioneta regelui, și punea în aplicare politica acestuia.

Garda de Fier este desființată, iar Nae Ionescu, împreună cu ziarul său, încep o campanie de apărare a tineretului legionar, mai spune autoarea (p. 191). Nu prea înțelegem logica acestor evenimente. Pe de o parte Nae e sfătuitorul regelui și pune la cale cu acesta o lovitură de stat și desființarea Mișcării Legionare, în același timp el fiind liderul teoretic al acestei mișcări. Iar pe de altă parte, după desființarea legiunii, Nae Ionescu îndrepată ziarul împotriva abuzurilor regelui și ale guvernului. Foarte greu de înțeles mobilurile din spatele acestor evenimente, și tindem să credem că autoarea a fost puțin depășită de subiect atunci când a alcătuit acest scenariu, care probabil că a existat doar în mintea dânsei. Voind să aflăm niște adevăruri istorice și detalii necunoscute, cartea ne bagă acum mai mult în ceață decât ne lămurește.

După toate aceste evenimente legionarii recurg la ce știu ei mai bine, la răzbunare. Astfel, pe 29 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia, prim-ministrul Gh. Duca este asasinat de către un grup de trei legionari. În ianuarie 1934 Nae Ionescu este arestat fiind considerat autorul moral al asasinatului, și închis la penitenciarul Malmaison de pe calea Pleveni din București. În penitenciar autoarea afirmă că Nae Ionescu ar fi cerut (sic!) să îl citească pe Martin Heidegger, un filozof adept al național-socialismului și un apropiat al regimului nazist, el însuși membru de partid. Heidegger îl ridică în slăvi pe Hilter în prelegerile sale din anii 30, și este văzut ca un îndrumător spiritual al tineretului german. Autoarea sugerează prin acest lucru, în mod indirect și prin asociere, că Nae Ionescu era de fapt varianta autohtonă a lui Martin Heidegger. Afirmația este din nou fără acoperire pentru că nimeni nu poate spune ce cărți ar fi cerut Nae Ionescu cât timp a fost închis. Din nou o simplă speculație în defavoarea adevărului istoric, dar în favoarea senzaționalului. În încheierea capitolului intitulat Schimbare de macaz, scriitoarea citează o afirmație a lui Mihail Sebastian cu privire la reacția Profesorului în urma asasinatului lui Duca. Mihail Sebastian afirmă că Nae Ionescu ar fi spus (sic!) următorul lucru – nu orice asasinat e interzis de religie. Asta se întâmpla în 1934. Această afirmație din nou nu se poate proba, fiind extrasă din jurnalul lui Mihail Sebastian care cuprinde însemnări din perioada 1935 – 1944. Trebuie reamintit faptul că Mihail Sebastian îi ceruse profesorului bine cunoscuta prefață la cartea sa, De două mii de ani. Prefața i-a fost cerută înainte de asasinarea lui Duca, deci înainte de decembrie 1933, iar cartea apre în anul 1934. Cronologia evenimentelor ne arată faptul că la momentul la care Mihail Sebastian spune despre Nae Ionescu că ar fi făcut afirmația respectivă, de aprobare indirectă a crimei, cei doi se aflau în conflict în urma prefaței negative pe care profesorul i-o făcuse cărții sale.

Ce vreau spun este că doamna Tatiana Niculescu preferă să ofere citate despre personalitatea lui Nae Ionescu din personaje care au avut un conflict direct cu acesta. E de la sine înțeles că mărturiile unora precum Mihail Sebastian, Nichifor Crainic, Constantin Beldie și chiar Petre Pandrea, sunt pline de subiectivism și tendențioase. Autoarea oferă foarte puține mărturii din partea celora cu care profesorul nu a fost în conflict direct, cum ar fi Mircea Vulcănescu sau Mircea Eliade. Tocmai de aceea balanța înclină din păcate într-o singură direcție, și din acest motiv nu putem avea, prin lectura cărții, o imagine reală a lui Nae Ionescu. Este ca și cum pentru a creea portretul lui Mihai Eminescu, ne-am folosi exclusiv de informații provenite de la Alexandru Macedonski.

Autoarea nu face decât să alcătuiască un portret lui Nae Ionescu în mare parte dintr-o singură perspectivă, cea a detractorilor acestuia.

Finalul cărții devine din ce în ce mai confuz pentru cititor, mai ales pentru un cititor care nu cunoaște îndeaproape desfășurarea evenimentelor istorice de la finele anilor 30 din țara noastră. La pagina 205 regăsim o altă afirmație fără acoperire a autoarei – nu e limpede dacă înțelegerea lui Nae Ionescu cu regele, de infiltrare în rândurile legionarilor, mai rămâne valabilă; nu știm când a avut Nae Ionescu această înțelegere cu regele, autoarea nu spune nimic în capitolele anterioare despre acest lucru, iar cititorul nu poate decât să deducă că informația trebuie să fie adevărată. Mai mult decât atât, această afirmație nu este pusă într-o ordine cronologică, pentru că în 1933 regele desființase Garda de Fier, iar Nae Ionescu luase apărarea gardiștilor. Deci când s-a făcut această înțelegere și în ce context trebuie ea pusă? Nu putem decât să ghicim, asta dacă nu cumva, mergând pe logica debusolantă a autoarei, ajungem la concluzia că Nae Ionescu era de fapt inflitrat în Garda de Fier ca să o distrugă din interior, el fiind de fapt omul regelui, iar susținerea fățișă a gărzii pe care o arăta nu era decât de decor pentru a induce în eroare publicul. Nu aș merge totuși atât de departe cu fantezia istorică.

Autoarea citează din nou din același Mihail Sebastian, care remarcă o schimbare dramatică în conduita profesorului, pentru că acesta conducea acum un Mercedes-Benz, se îmbrăca de la Viena și avea mobilă din Italia. Același Mihail Sebastian observă și o prăpastie între discursul academic și teoriile politice ale profesorului. Suntem curioși să aflăm dacă Mihail Sebastian ar mai fi avut un atât de bun simț al observației în cazul în care Nae Ionescu i-ar fi scris o prefață pozitivă, plină de laude și aprobatoare cărții sale. În același timp autoarea contestă, nu știm în ce calitate, originalitatea cursurilor lui Nae Ionescu despre care afirmă că fuseseră contestate și de către diverși intelectuali ai vremii, printre care se numără Constantin Rădulescu-Motru (cu care Nae se afla în conflcit încă din anii 20 – clasica ruptură dintre maestru și ucenic) și Nicolae Iorga (cu care Nae are nenumărate divergențe și conflicte de ordin politic, dar pe care îl respectă și stimează pentru calitățile sale intelectuale, și ca lider al generației sale).

Așadar explicațiile pentru aceste acuzații sunt cât se poate de simple. Având mulți adversari Nae Ionescu era ținta multor săgeți. Calomnia era la modă în România interbelică, iar invidiile pe măsură. Înainte de vreme, astfel de conflicte se rezolvau prin metoda duelului, așa cum se întâmplă în 1898 cu boierul conservator Nicu Filipescu, fost primar al capitalei, care îl ucide în urma unui duel pe ziaristul George Lahovari, eveniment consemnat și de autoarea cărții la pagina 50. Acum, o dată duelul dispărut, conflictele se rezolvau pe calea articolelor de ziar și revistă. Oricine putea acuza pe oricine de orice, fără să aducă niciun argument plauzibil. Pe de altă parte, chiar Nae Ionescu afirmă că originalitatea este o valoare cu totul relativă – originarul primează asupra originalului.

Din nou, pentru a nu știu câta oară, autoarea apelează la artificiul literar al sintagmei în coadă de pește – dacă e adevarat că…e de presupus că… (p. 210). Asta cu privire la o întâlnire pe care Nae ar fi avut-o cu Codreanu pe un velier la Eforie. O reinterpretare ironică ar suna așa – dacă e adevărat că Nae a fost cu Codreanu pe velier, e de presupus că… și aici putem fabula până la absurd. Putem completa cu ceea ce dorim noi să auzim, pentru că afirmația nu poate fi nici confirmată nici infirmată, atâta timp cât se află sub paravanul probabilității, relativității si al silogismului trunchiat – dacă e adevărat că Nae s-a întâlnit cu Codreanu pe velier la Eforie, e de presupus că Nae Ionescu plănuia lovitura de stat, sau plănuia să îl asasineze pe rege, sau e de presupus că erau acolo ca să pescuiască…scuzați divagația grosolană. Dar am accentuat acest lucru pentru a scoate în evidență lipsa de documentare a cărții în ceea ce privește momentele cheie din viața politică (adică ceea ce înteresează) a lui Nae Ionescu.

Și autoarea continuă în aceeași manieră descumpănitoare pentru cititor, pentru că finalul cărții abundă de astfel de afirmații fără acoperire istorică – pentru contemporani nu există nici un dubiu că doctrina Gărzii de Fier e inspirată în chip firesc de articolele și conferințele lui Nae Ionescu, spune autoarea la pagina 211. Dintre acești contemporani nu ne îndoim că face parte și dânsa. De fapt, sub termenul de contemporani, dacă stăm să ne gândim, ne regăsim cu toții, pentru că trăim cu toții în contemporaneitate. Afirmația se vrea a fi de data aceasta fără echivoc – nu există niciun dubiu că Nae Ionescu a inspirat prin articolele și conferințele sale Garda de Fier. Prefer să fiu sceptic cu privire la această afirmație atât de sigură a autoarei. Pentru că dacă într-adevăr doctrina Gărzi de Fier ar fi fost inspirată din articolele și conferințele lui Nae Ionescu, atunci legionarii nu s-ar fi dedat la asasinate și la încercări de lovituri de stat. Pentru că Nae Ionescu nu încurajează nicăieri o astfel de atitudine teroristă. Dacă ar fi ascultat de Nae, legionarii ar fi fost buni creștini, nu niște criminali, așa cum au fost unii dintre ei. Ba mai mult decât atât, legionarii ar fi fost și foarte buni filozofi, și excelenți oameni politici. Dar ei nu au fost nimic din toate astea, și au pus în practică politica revolverului și filozofia extremismului misticist. Așadar tindem să credem că de fapt doctrina legionarilor a fost inspirată mai degrabă, după moartea Căpitanului, din Germania nazistă.

Unii vor spune chiar că a condus din umbră cu bani, planuri și idei bătălia Gărzii de Fier, mai spune autoarea citându-l pe același Petre Pandrea. Cine sunt acești unii nu cunoaștem, iar autoarea nu dă detalii suplimentare. Această afirmație, ca multe altele, nu pare să fie decât opinia unui singur personaj, în speță Petre Pandrea, care, din moment ce nu aduce clarificări suplimentare, necesare în mod imperativ pentru o afirmație atât de gravă, nu poate fi considerat demn de încredere.

În 1938 este instituit un nou guvern condus de poetul Octavian Goga. Imediat noul guvern ia măsuri puternic antisemite. Lozinca politicii guvernului – Afară Jidanii! Nici legionarii nu sunt scutiți de abuzuri. Astfel guvernul Cuza-Goga va recurge la o politică de epurare. Mergând pe logica scriitoarei, și pe firul unei cronologii proprii, evenimentele se desfășoară astfel – un nou guvern este instituit, acesta ia măsuri antisemite și anti-legionare (deși legionarii erau și ei antisemiți). După toată această agitație regele Carol se spune (sic!) că l-ar fi chemat în audiență pe Codreanu pentru a le oferi puterea legionarilor, după ce Nae Ionescu ar fi afirmat că atentatele și gâlceava ar înceta dacă s-ar acorda puterea tinerimii. Dar legionarii nu erau pregătiți să vină la putere, i-ar fi spus (sic!) Codreanu regelui. Apoi, printr-o zăpăceala totală, Carol demite guvernul Cuza-Goga, pe care tot el îl învestise, și face un nou guvern cu patriarhul Miron Cristea și Armand Călinescu. Regele e decis să suprime propaganda legionară și să pună capăt ascensiunii lui Codreanu (p.218). Nu știm cum a ajuns autoarea la această concluzie, pentru că regele tocmai ce îl chemase pe Codreanu la negocieri. Cert este că pe 20 februarie 1938 constituția e abolită și partidele politice desființate. Zelea Codreanu se conformează (surprinzător) și anunță desființarea Partidului Totul pentru Țară. Carol al II-lea este reales ca și conducător suprem în urma unui plebiscit. Bulversante aceste evenimente. Dar asta nu e nimic. Pentru că după toate aceste desfășurări de forțe Garda de Fier aparent încă mai prezenta un pericol. Autoarea apelează la un raționament cel puțin ciudat – Nicolae Iorga (acum ministru fără portofoliu) și Armand Călinescu sunt de părere că în contextul crizei politice din Franța și Anglia, al proclamării lui Hitler ca protector al tuturor germanilor din Europa, al pericolului ca Cehoslovacia și Austira să fie invadate de către naziști, și al epurărilor ordonate de Stalin în URSS, Garda de Fier trebuie suprimată cu orice preț (pp. 220-221). Nu înțelegem legătura dintre ceea ce se întâmpla la momentul respectiv în Europa și Garda de Fier. De ce trebuia suprimată Garda de Fier (și până la urmă ce mai era de suprimat din ea din moment ce fusese scoasă în afara legii?) dacă exista o criză politică în Franța și Anglia? Sau de ce trebuia suprimată garda pentru că Hitler era protectorul Germaniei și în URSS se făceau epurări? Evenimentele sunt cât se poate de disparate în legătură cu situația din România, și nu au absolut nicio legătură directă cu ce se întâmpla în plan politic pe meleagurile mioritice. Autoarea încearcă să facă o legătură forțată și să introducă evenimentele din România în contextul geopolitic al vremii. Cu toate acestea suntem convinși că nu interesa pe nimeni la momentul respectiv ce se întâmpla în România. Țara noastra nu juca niciun rol la nivel global. Singura legătură care ar putea fi făcută este pe filiera Garda de Fier – Partidul Nazist. Dar această legătură avea să se facă abiă după asasinarea lui Codreanu. Până atunci Garda de Fier a avut un caracter național și ultranaționalist și nu a primit finanțare externă decât după ajungerea la cârma ei a lui Horia Sima, colaborator și aliat al naziștilor, cel care schimbă înfățișarea mișcării legionare și o transformă într-o organizație exclusiv de tip terorist și paramilitar.

Urmează conflictul dintre Codreanu și Nicolae Iorga care va conduce la o serie de evenimente tragice. Iorga îl reclamă pe Codreanu la parchet pentru ultraj, după ce acesta l-a făcut vinovat de violența cu care Garda de Fier a fost reprimată. Iorga este susținut de rege și de Armand Călinescu. Astfel, în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1938, Codreanu este arestat pentru ofensă adusă unui consilier regal și condamnat la 6 luni de închisoare la penitenciarul Jilava. Cu ocazia confiscării arhivelor și documentelor legionare și a arestării lui Codreanu, Siguranța descoperă și noi informații despre finanțarea Gărzii de Fier și o listă – având în frunte pe Nae Ionescu cu multe milioane (p. 228). Autoarea îl citează aici pe nimeni altul decât pe Nicolae Iorga. Mă întreb, în acea perioadă de mari tulburări și frământări sociale, în care legiunea și așa zisul ideolog al ei erau în conflict cu autoritățile statului, oare domnul Iorga ce fel de afirmații ar fi putut face? Bineînțeles că Iorga îl acuză pe Nae Ionescu că a contribuit cu multe milioane la sponsorizarea Gărzii de Fier. Nici nu ar fi putut să spună altceva. Nu încape îndoială ca afirmația este lipsită de acoperire și trebuie înțeleasă într-un anumit context. Pentru a i se demonstra adevărul este nevoie de argumente și dovezi, care bineînțeles lipsesc cu desăvârșire, ca multe altele din cartea doamnei Tatiana Niculescu. Abundența de astfel de paragrafe năucitoare nu fac cinste adevărului istoric pe care o biografie ar fi trebuit să îl aibă în vedere.

Iată încă un paragraf în aceeași notă acuzatoare, extras din același Petre Pandrea, veșnica sursă de informație pe acest subiect pentru doamna Tatiana Niculescu – Nae Ioenscu este arestat în vila sa din Băneasa și dus cu domiciliu forțat într-un lagăr improvizat de lângă Miercurea Ciuc. În urma percheziției, poliția ar fi găsit (sic!) în seiful lui 22 de milioane de lei (aproximativ 200.000 de dolari la valoarea din 1938).

Cine spune asta? Petre Pandrea. Există vreo dovadă în acest sens? Nu. Vreun document suplimentar, raport al poliției, un rechizitoriu sau o altă mărturie? Nici vorbă. De la poliția a găsit până la poliția ar fi găsit, este cale lungă, și astfel de afirmații fac diferența dintre adevăr și neadevăr. În lagărul de la Miercurea Ciuc este adus și Mircea Eliade, fostul său student legionar, arestat ca membru gardist (p.229). Nu știm dacă Eliade era membru al mișcării legionare sau doar simpatizant, ca mulți alți intelectuali ai vremii, cert este că autoarea nu are nicio reținere în a pune eticheta de legionar lui Mircea Eliade.

Între timp, sub pretextul unei mutări de la penitenciarul Doftana la cel din Râmnicu Sărat și al unei tentative de fugă de sub escortă, Corneliu Zelea Codreanu este asasinat prin strangulare în pădurea Tâncăbești. Regele și camarila regală nu sunt străini de acest asasinat.

După o scurtă perioadă în libertate, Nae Ionescu este din nou arestat, de data aceasta din ordinul lui Armand Călinescu, deranjat de anumite afirmații făcute de profesor cu privire la asasinarea lui Codreanu. În penitenciar are o criză cardiacă și este transportat la spital. Profesorul dă primele semne de slăbiciune fizică, dar mintea îi rămâne în continuare ageră. Autoarea aduce în discuție o posibilă audiență obținută la prim-ministru de către acesta, unde Nae Ionescu și-ar fi cerut iertare în genunchi pentru toate vorbele și faptele sale în favoarea Gărzii de Fier. Această afirmație este extrasă din jurnalul lui Mihail Sebastian. Nimeni nu poate spune dacă într-adevăr Nae Ionescu a cerut o audiență la Armand Călinescu, și cu atât mai puțin dacă audiența ar fi decurs într-o astfel de manieră patetică și umilitoare. Tindem să credem că lucrurile nu au stat deloc așa, cunoscând personalitatea și caracterul lui Nae Ionescu. Cum ar fi putut un astfel de om, un filozof și un om de o vastă cultură, atât spirituală cât și intelectuală, să își ceară iertare în genunchi în fața unui prim-ministru nou investit pentru convigerile și acțiunile sale politice? Afirmația este mai mult decât pură fabulație, și din nou, autoarea apelează la informațiile cu caracter senzațional pentru a condimenta mai mult conținutul cărții.

Peste puțin timp Armand Călinescu avea să fie asasinat și el de către aceeași legionari răzbunători. În urma acestui asasinat, în jur de 250 de legionari sunt arestați și executați la rândul lor. La conducerea țării se vor perinda diferite guverne de tranziție până când, forțat de împrejurări și împresurat de inamici, după ce pierde Basarabia în mâinile Uniunii Sovietice fără sa tragă un foc, regele Carol abdică și lasă țara într-o situație dramatică. La conducerea statului va veni generalul Ion Antonescu. Începe dictatura militară și se scrie o nouă pagină în istoria României.

Nae Ionescu moare pe data de 15 martie 1940 în urma unui atac de cord la numai 49 de ani. Fiind fumător, și având probleme cu inima (doctorul îi interzisese să mai fumeze), după o cină cu omul de afaceri Nicolae Malaxa, își aprinde o țigară, ultima din viața lui, după care se prăbușește pe podea într-un nou atac de cord care i-a fost fatal. Există multe speculații asupra morții lui Nae Ionescu. Autoarea cărții ridică ipoteza unui posibil asasinat legionar prin otrăvire, pentru că la cina respectivă ar fi fost prezent și un ziarist legionar pe nume Nicolae Terianu, care i-ar fi dat o țigară hipernicotizată, care l-ar fi ucis. Nimeni nu poate spune cu certitudine ce a determinat în ultimă instanță atacul de cord fatal al Profesorului. Dar fiind un fumător înrăit, nu se poate exclude și faptul că inima lui a cedat în mod natural datorită otrăvirii sistematice cu tutun. O arteră blocată sau un cheag de sânge i-ar fi putut cauza negreșit decesul. Nu vom știi însă niciodată adevărul. Cert este că Profesorul dispare fulgerător, iar moartea sa a șocat o întreagă generație de tineri gânditori care vor încerca să îi ducă mai departe moștenirea prin publicarea cursurilor sale stenografiate și prin crearea unei imagini cât mai apropiate de realitate a celui ce a fost seducătorul minților și al inimilor, viforosul și tulburătorul domn Nae, așa cum îl caracterizează autoarea.

Ca și concluzie, cartea doamnei Tatiana Niculescu oferă detalii interesante din viața filozofului, dar nu se ridică la valoarea unei adevărate biografii istorice a unui personaj atât de controversat cum a fost Nae Ionescu. Și nu face acest lucru pentru că îi lipsește documentarea necesară întocmirii unei biografii obiective, pe măsura valorii personajului analizat. Din punctul meu de vedere, ca și istoric, consider că această carte ar fi fost mult mai bine alcătuită și documentată dacă ar fi fost scrisă de către un istoric autentic, nu de către o scriitoare de biografii istorice, pentru că autoarea își dezvăluie predilecția pentru romanțarea evenimentelor, pentru înflorirea informațiilor de dragul literaturii, pentru crearea de stupoare în rândul cititorilor și pentru o documentare destul de săracă. O astfel de carte trebuie să fie înainte de toate un demers științific, trebuie citate surse cât mai variate și nu trebuie adăugate păreri personale scoase din context, care pot contamina cu subiectivism lucrarea. Ce îi lipsește acestei cărți pentru a fi o carte bună este imparțialitatea relatării evenimentelor cheie. Tocmai acolo unde cartea ar fi trebuit să exceleze, ei bine tocmai acolo clachează lamentabil prin echivocuri și sofisme, ceea ce este de neiertat când vine vorba de prezentarea unor adevăruri istorice. Dacă autoarea s-ar fi rezumat să facă o biografie a vieții amoroase a lui Nae Ionescu cred că ar fi reușit să scrie o carte cu adevărat bună, pentru că stăpânește foarte bine stilul literar al poveștilor erotice cu parfum de femeie.

 

De la imperialismul culturii generale la dictatura culturii de specialitate

Deși pare greu de crezut, noi, astăzi, în anul 2020, secolul 21, trăim într-o dictatură. Ea nu este o dictatură clasică, pentru că nu este una politică, chiar dacă ea se manifestă prin intermediul politicului și este susținută de către factorul politic, ci este vorba despre o dictatură a științei, o dictatură a cunoașterii, o dictatură a culturii de specialitate. Cine ar fi crezut că oamenii pot fi supuși într-o manieră totalitară unor idei de natură științifică, unor tehnicieni care sunt pregătiți foarte bine într-un anumit domeniu al cunoașterii, dar cărora le lipsesc cu desăvârșire o privire de ansamblu asupra culturii în genere? În definitiv, cine ar fi crezut că omul ar putea fi vreodată supus cunoașterii, și că tocmai datorită acesteia își va pierde libertatea și drepturile fundamentale? Iată că se prefigurează un paradox al lumii și al vremurilor noi în care trăim. Făcând o mică digresiune, și analizând cunoașterea din punct de vedere al exegezei creștine, mitul adamic, în care primul om cade în păcat ispitit de diavol (diavol care reprezintă în fond însăși cunoașterea – dacă veți mânca din copacul interzis, veți cunoaște binele și răul, deci veți căpăta știință) ne spune că, din contră, cunoașterea nu a oferit omului libertatea, ci moartea și alungarea din rai, alături de o viață pe care trebuie să și-o câștige în fiecare zi cu sudoarea frunții. Deci, cunoașterea oare ne eliberează sau ne înlănțuie? Pe Adam l-a înlănțuit. Dar despre ce fel de cunoaștere vorbim? La această întrebare a căutat răspuns și marele nostru poet și filozof, Lucian Blaga. El vede două tipuri de cunoaștere specific umană – cunoașterea luciferică, și cunoașterea paradisiacă. Cunoașterea luciferică este acea cunoaștere ispititoare, diavolească, care vrea să se ridice până la tronul dumnezeirii, vrând să îl cunoască însuși pe Dumnezeu, sau poate chiar să îl detroneze, precum Lucifer (asemănarea cu știința modernă nu este întâmplătoare, pentru că omul care se vrea a fi asemeni lui Dumnezeu nu este o idee străină vremurilor noastre). Pe de altă parte, cunoașterea paradisiacă este acea cunoaștere edenică, de dinaintea căderii în păcat, în care omul era spirit pur, și în care toate se aflau dincolo de bine și de rău și în a căror rânduială omul nu intervenea. Cunoașterea luciferică vrea să se apropie de Dumnezeu, dar cu scopul de a-l detrona, ea strică rânduiala naturii pentru a o folosi după bunul plac, în timp ce cunoașterea paradisiacă înseamnă apropierea de Dumnezeu în gând curat și înțelegerea rostului și rânduielilor lumii, adică a Creației.

Revenind la cultura de specialitate, ea nu este nimic altceva decât o cultură a specializării tehnice, a ideilor utile exclusiv în plan practic, idei care au ajuns să domine întreaga lume. Cum s-a întâmplat asta? Cum s-a întâmplat ca lumea de azi să fie condusă în totalitate de cunoașterea luciferică, în timp ce cunoașterea paradisiacă să fi dispărut cu totul?

Cunoașterea luciferică este acea cunoaștere de tip riguros științifică a zilelor noastre, cunoaștere care nu își mai re-cunoaște nicio limită. Este o cunoaștere rece, mecanicistă, o cunoaștere a datelor tehnice, din care lipsește cu desăvârșire factorul uman. Omul este redus la stadiul de observator al fenomenelor. O lume pur obiectivă, precisă, fără eroare, pe alocuri dogmatică, care ucide sistematic spiritul liber, o lume a monologului, nu a dialogului. Pe de altă parte cunoașterea paradisiacă o putem asemăna culturii umaniste, adică o cunoaștere a lumii prin intermediul poeziei, artei, literaturii și a filozofiei, domenii care sunt cu mult mai apropiate sufletului uman decât științele așa zis pozitive.

Înainte de a avea științe speciale, lumea a cunoscut o cultură generală, adică o mare cultură în care era cuprinsă întreaga cunoaștere umană de al acea vreme. În interiorul acelei culturi generale se aflau, în potențial, viitoarele culturi speciale. Prima mare știință a omenirii au dat-o lumii grecii antici, și purta numele de Filozofie. În interiorul acesteia se regăseau toate domeniile de interes cultural ale omului – de la fizică până la matematică, de la poezie până la muzică, de la artă până la logică, și așa mai departe. Mai târziu, din acest mare corp cultural  general, s-au desprins științele speciale. Matematica a devenit o știință de sine stătătoare, la fel ca și fizica, biologia, logica, și așa mai departe. De ce s-a întâmplat asta? Pentru că oamenii, pe lângă faptul că se mirau (mirarea fiind una dintre condițiile principale pentru dezvoltarea culturii și a științelor) – orice cunoaștere începe de la o uimire, spunea Aristotel – au învățat să pună și întrebari tot mai specifice. Și astfel, încercând să răspundă la întrebări tot mai exacte, pe domenii bine definite, filozofii au devenit specialiști în diferite domenii. Făcând asta, s-au depărtat tot mai mult de corpul culturii generale. Au apărut astfel idei speciale și idei generale. Filozofii s-au transformat în oameni de știință, în specialiști. A fost acesta un câștig? Fără îndoială, a fost un mare câștig. Dar întrebarea care se pune este următoarea – ce se pierde când ceva se câștigă? Și dacă ar fi să răspundem la această întrebare, am ajunge la concluzia că prin câștigul în specializare, în idei speciale, s-a pierdut din cultura generală și din ideile generale. Cultura generală a început treptat să fie dată la o parte, ba chiar să fie văzută cu scepticism. Cultura generală ba chiar a ajuns să fie sinonimă cu diletantismul. Cel care posedă cultură generală este acel om care are cunoștințe puține din multe domenii, și tocmai de aceea el nu trebuie băgat prea mult în seamă. Această mentalitate este însă complet eronată, căci daca ar fi să analizăm obiectiv, vom vedea că fără o cultură generală nu poate exista nicio cultură de specialitate. Cel care vrea să se specializeze într-un domeniu, pentru a fi cu adevărat un bun specialist, trebuie mai întâi să fi cercetat cultura în genere, să aibă, deci, o cultură generală, o bază de pornire.

Problema în zilele noastre este că specialiștii sar în mod flagrant niște etape esențiale în procesul de specializare. Cei mai mulți dintre aceștia nu au o cultură generală, nu cunosc idei generale, sunt, după cum spunea Friedrich Nietzsche citat de către H.R Patapievici în cartea sa Idei și blocaje, niște cretini educați sau niște idioți savanți. Înainte de vreme, să ai o cultură generală reprezenta cel mai înalt grad de cunoaștere, era vremea infloririi culturii umaniste. Odată cu decăderea ei locul a fost luat de către culturile de specialitate iar cei care le practică s-au închis în îngustimea orgolioasă a unei singure specializări ca într-o peșteră (H.R. Pataievici, Idei și blocaje, p. 144). Așa se face că astăzi avem ceea ce Malraux numea, intelectuali lipsiți de cultură. Și nu mare mi-a fost mirarea să vad cu ochii mei acest model paideic în cultura contemporană, când, la emisiunea Eugeniei Vodă, Profesioniștii, a fost invitat unul dintre cei mai luminați matematicieni ai României (pe atunci un tânăr cu un potențial extraordinar). Acesta avea o cultură de specialitate extraordinară, mânca matematică pe pâine, dar în schimb avea carențe incredibile la celelalte domenii ale culturii. Acest tânăr matematician nu citise în viața lui o carte de literatură, era, în ceea ce privește cultura umanistă, un cretin. Putea fi numit acesta un intelectual? Era el un om inteligent? Fără doar și poate, dar excela într-un singur domeniu, ceea ce îl făcea în multe privințe un inadaptat la tot ceea ce înseamnă cultură umanistă. El nu avea o cultură generală, pentru că sărise această etapă esențială pentru o dezvoltare armonioasă a minții. În schimb acest tânăr era o unealtă cât se poate de utilă pentru marile universități occidentale care au o nevoie nesățioasă de specialiști. Acest tânăr ar fi fost la fel de util chiar dacă nu ar fi știut alfabetul, atâta timp cât se pricepe de minune la cifre și calcule.

Astăzi trăim într-o societate a tehnicii, în care totul trebuie să fie cunoaștere precisă, iar rezultatele nu mai sunt analizate decât din punct de vedere al utilității practice și de moment. Într-o astfel de societate intelectualul de formație clasică, umanistul, nu își mai găsește locul, el a fost înghițit de această mașinărie a specializării. De fiecare dată când își spune punctul de vedere este pus la colț atât de către casta specialiștilor, care detestă cu toată ființa lor tot ceea ce înseamnă cultură generală, cât și de opinia publică, care se află în spatele specialiștilor precum niște bodyguarzi – specialiștii sunt eroi, nespecialiștii sunt dușmanii poporului. Astăzi nu ți se mai perimte să ai opinii sau păreri pe un anumit domeniu, decât dacă ești specialist. În caz contrar, ești admonestat, jignit, și privit cu ură și resentiment. Aceasta este politica dictatorială a culturii de specialitate.

Într-o bună rânduială a culturii, specialistul nu rămâne ghetoizat în propria specialitate. (Ibidem, p. 137)

Într-o cultură bine rânduită există întrebări care ne privesc pe toți, iar aceste întrebări sunt cuprinse în cultura generală. Prin eliminarea culturii generale, nu mai rămân decât întrebările speciale, care nu pot fi puse decât de specialiști și la care nu pot răspunde decât specialiștii. Cu alte cuvinte, în spatele ușilor închise ale marilor laboratoare științifice, se joacă un joc la care doar specialiștii au acces. După ce jocul se termină, aceștia ies în fața publicului cu rezultatul obținut. Nespecialiștii fie acceptă rezultatul jocului, fie nu. Dacă acceptă, fără să știe prea multe detalii despre cum s-a desfășurat partida, atunci fac parte din mainstream, adică sunt în asentimentul majorității. În schimb dacă nespecialistul nu acceptă rezultatul jocului, și nu aderă la ideile specialiștilor, va fi privit cu suspiciune și considerat reacționar, sau de modă veche, pentru că nu crede în știință. De regulă, incultul aderă cu ochii închiși la tot ce înseamnă știință și descoperire științifică. Paradoxal, incultul este cel mai mare apărător al științelor exacte și al specialiștilor. Asta în timp ce omul cu o cultură generală decentă va fi cel sceptic, va fi cel care va pune întrebările incomode. Pentru societatea științifică în care trăim, este de preferat ca publicul țintă al acesteia să fie alcătuit din inculți, din oameni fără niciun fel de cultură, pentru că aceștia aderă cel mai ușor la acele idei speciale de care nu au habar, despre care află nu prin studiu aprofundat, nu prin lectură de carte, ci prin intermediul mass-media, si nu pun niciodată întrebări. Aceștia își spun în sinea lor – eu nu sunt specialist, deci specialiștii știu cu siguranță mai bine decât mine, pentru că sunt specialiști, și atunci eu le voi da dreptate indiferent de situație, pentru că mie îmi lipsesc contrargumentele și întrebările relevante. Și astfel specialiștii, nemaiavând niciun adversar, ajung să își asculte doar sunetul propriei voci. Or, fără dialog, chiar și într-o cultură de specialitate, nu poate exista progres și adevăr.

După ce își elimină toți adversarii (în speță după ce elimină cultura generală), specialistul se înconjoară, precum un dictator, doar de inculți, de oameni care nu au capacitatea intelectuală de a le pune sub semnul întrebării raționamentele. Ei ajung astfel să fie doar aprobați în orice decizie. Cel mai bun exemplu este ceea ce se întâmplă astăzi cu această așa zisă pandemie mondială. Toți adversarii specialiștilor au fost reduși la tăcere (chiar și acei puțini specialiști care aveau altă părere decât majoritatea specialiștilor) astfel încât, prin intermediul statului să se audă decât o singură voce. Oricine are o părere diferită cu privire la evenimentele actuale este cenzurat, sau în cel mai bun caz este admonestat public și arătat cu degetul drept conspiraționist, apoi este lăsat pentru a fi linșat de către opinia publică, adică de către mase. Specialiștii dețin adevărul absolut, și nu mai există nimeni care să spună altfel. Iată totalitarismul și dictatura în cea mai splendidă reprezentare din ultimii 50 de ani.

Astfel, omul de rând este eliminat din preocupările culturale și științifice pentru că nu i se mai permite să pună întrebări sau să aibă opinii. Dacă nu ești specialist nu trebuie decât să taci și să asculți, și eventual să fii de acord în totalitate cu tot ce se discută la nivel înalt. Cultura de specialitate a ucis cultura generală. Copilul și-a ucis părintele, ucenicul s-a întors împotriva maestrului.

Dacă în Grecia antică, și mai târziu, cultura generală era imperială, astăzi cultura generală aproape că a dispărut cu totul, lăsând loc unei dictaturi a culturii de specialitate. Astăzi nu mai există oameni cu cultură generală, ci doar specialiști și inculți. Iar inculții, pentru a nu părea ceea ce sunt, se raliază ideilor specialiștilor și distrug orice manifestare a culturii generale. Ignarii sunt principalii dușmani ai culturii generale, pentru că ei sunt și cei mai vocali. Ei sunt primii care vociferează atunci când o idee generală atentează la piedestalul unei idei speciale. Bunăoară cazul medicinii. Astăzi, în aceste vreumri teribile în care trăim, medicii au devenit peste noapte din unele dintre cele mai corupte și lipsite de etică personaje, adevărați eroi. Astăzi medicii sunt eroi, pentru că ideile lor speciale vor salva lumea de la distrugere. Aceasta este ipoteza pe care se bate monedă de atâta timp. Astăzi până și politicienii au căpătat o aură de sfințenie deasupra capului pentru că oferă securitate populației prin măsurile luate. Oare am uitat peste noapte că acești politicieni au distrus sistematic o țară întreagă, prin furt, corupție, minciună, și alte virtuți?!

De ce se întâmplă acest dereglaj? Din punct de vedere cultural răspunsul este cât se poate de simplu – pentru că nu mai există cultură generală, pentru că societatea este alcătuită pe de o parte, și într-o mică măsură, din specialiști (adică cretini educați sau intelectuali lipsiți de cultură) iar pe de altă parte, și într-o proporție covârșitoare, din inculți adică din idioți utili.

Iar problema specializării în cultură, fie că vorbim de cultura tehnică sau de altă natură (deși tehnica este cea care guvernează astăzi lumea), este că cel care o practică consideră că ea este totul, că specializarea în care el se află, și cultura de specialitate în general, este mai presus decât orice. Și asta face gândirea totalitară, ideologică, dogmatică; când te afli într-o idee specială și crezi că e este totul. Or, nici cultura specială și nici cea generală nu sunt totul, dar fac ca totul să fie cu putință (H.R Patapievici, Idei și blocaje).

Pentru o bună rânduială în cultură avem nevoie de oameni inteligenți, general educați, care să aibă interese cognitive și dincolo de specificul profesiunii lor, după cum bine remarca același H.R. Patapievici. Pentru că oricât am nega acest aspect, există în orice specialitate atât probleme care pot fi înțelese numai de specialist cât și probleme esențial comune atât specialistului cât și nespecialistului.

Mă întreb oare când se va mai naște în România un medic precum Sergiu Al-George? Un medic care pe lângă specialitatea sa, se preocupa în paralel și în timpul liber de literatură, muzică, teatru, limbi străine și studii de sanscrită.

Astăzi tipologia medicului este una cât se poate de săracă – nu cunoaște decât un singur domeniu, dintr-o specializare mai mare, și de multe ori nu excelează nici măcar în acel domeniu. Este incapabil să facă relații și conexiuni între afecțiuni sau să privească problema din ansamblu, din afara specializării sale. Nu-i de mirare că astăzi medicina, pe lângă faptul că vindeca mai mulți oameni ca niciodată, în același timp și ucide mai mult ca niciodată. Doar în SUA, a treia cauză de deces după cancer și boli de inimă este malpraxisul, și asta spune multe. Ferește-ne, Doamne, de specialiști.

Da, într-adevăr, nu putem nega faptul că este nevoie de o diviziune a specializării în toate domeniile culturii, fie umaniste sau tehnice. Dar aceste diviziuni trebuie să conlucreze între ele, iar cultura de specialitate, ca și creație a culturii generale, nu trebuie să se desprindă niciodată de aceasta din urmă, pentru că altfel vom avea o pseudocultură de specialitate. Cultura generală este și trebuie să rămână centrul întregului edificiu cultural al omenirii. Din ea se desprind toate marile și micile specializări. Renegând-o vom avea o societate gregară și săracă în materie cenușie – fără cultura comună, culturile specializate își pierd și umanitatea și inteligibilitatea – fără culturi speciale, cultura comună își pierde substanța. (Ibidem, p. 119).

Nu înțeleg de ce în țara noastră se dorește de ceva timp schimbarea modelului pedagogic în școli. Se spune că elevilor li se predau materii și noțiuni de care nu vor avea niciodată nevoie în viață, astfel că împrumutăm sisteme educaționale din iluminatul occident, unde elevul învață ce vrea, când vrea și cât vrea. În aceste sisteme se predă modelul specializării încă de le cele mai fragede vârste. Un elev va învăța doar ce îi place pe întregul ciclu de învățământ. Acest lucru se spune că va crește performanța. Foarte bine. Dar cum rămâne cu cultura generală? Dacă elevul se întreabă de ce i se predă istorie și literatură, când el ar vrea să devină matematician, trebuie să i se răspundă că astfel va căpăta cultură generală, iar cultura generală este fundația de bază a unei construcții educațioanle solide. Te poți specializa în orice domeniu vrei, dar mai întâi îți trebuie cultură generală. Rămâne la latitudinea elevului dacă vrea să devină un cretin specializat sau un om cu un intelect armonios dezvoltat.

Cultura generală este asemuită de către H.R. Patapievici în studiul său citat mai sus, cu filozofia. Pentru că din corpul filozofiei s-au desprins de-a lungul timpului toate științele speciale. Astăzi, filozofia aproape că a dispărut, și asta înseamnă că a dispărut și cultura generală. La început exista filozofia, adică o cultură generală, o știință despre tot. Astăzi nu mai există decât vocea specialiștilor și vocea statului atotputernic, iar în subsidiar o cultură de periferie, lipsită de fertilitate, care produce pe zi ce trece oameni tot mai proști, cu valori complet răsturnate față de idealul cultural grecesc și creștin, care până la urmă au oferit lumii ceea ce astăzi numim civilizație.

Astăzi occidentul nu mai are cultură generală, iar noul spirit public (pentru că ideea marxistă a omului nou a reapărut pe buzele tuturor postmoderniștilor), are cultul specializării și manifestă numai dispreț pragmatic pentru umanismul tradițional. Ca atare, în cultura publică occidentală de azi funcția culturii generale tinde să fie desființată, deoarece logica tehnico-economică care lucrează în ea tinde să tehnicizeze orice, inclusiv lucrurile care nu se pot tehniciza și pe care, dacă încerci să o faci cu forța, le ucizi. (Ibidem, p. 142). Dacă tehnica devine suverană, atunci cultura se pierde. Tehnica a învins. Cultura a murit. Omul l-a ucis mai întâi pe Dumnezeu, acum și-a ucis și cultura. Aceasta este epoca nihilismului către care ne îndreptăm, o epocă a marelui nimic. Într-o astfel de societate, tot ce ține de logica trupului va prospera, în schimb ce îi rămâne sufletului se va ofili prin asfixere și va amuți. (H.R Patapievici, Idei și blocaje, editura Humanitas, pp. 143-144).


fotografie de copertă – Jack Davidson

Despre o retorică a resentimentului. Scrisoare către Anca.

Aș vrea să spun, în lumina evenimentelor recente, că unele scrieri ale mele apar în același loc cu scrieri ale unor oameni ale căror convingeri politice NU le împărtășesc. Nu îmi vine să cred că nu numai că suntem ok cu legionarii (și chiar cu cei mai răi dintre ei) dar ne și declarăm admirația public. Poate este și vina mea, pentru că vreau ca oamenii să vadă ce scriu, așa prost cum o fi, că m-am trezit în acea companie. Nu mă așteptam. Poate nu e momentul să spunem că nu ne pasă de orientarea politică. Mulți nu au luxul ăsta. Se pare că în România anului 2020 antisemitismul încă este perfect ok. Rasismul și homofobia nici nu mai spun. Eu a trebuit să muncesc foarte mult cu mine ca să mă dezvăț de idei preconcepute și cred cu tărie că mulți oameni au posibilitatea de a face asta. Dar nu vor. Zic că vrei să îi speli pe creieri, să le iei boii de la bicicletă… Nu știu ce să fac acum. Nu mă simt deloc comod cu situația.
UPDATE: Nu vor mai fi acolo. În ziua de azi, pur și simplu nu mai poți considera că ce se întâmplă în afară nu are legătură cu tine sau că opțiunea politică nu contează. Îmi pare extrem de rău că a trebuit să fac asta. Mi s-a spus că ce scriu eu e nepublicabil, așa că mă bucuram că, am găsit, totuși un loc. Dar nu pot rămâne undeva unde admirația deschisă pentru fasciști, și încă unul care și-a bătut joc pe față de suferința unui om în chiar cartea scrisă de omul respectiv despre suferința lui, este ok. Nu este deloc ok, în primul rând la nivel uman.

Dragă Anca,

Îți scriu aceste rânduri, chiar dacă probabil nu le vei citi niciodată, pentru că nu am putut să nu îmi folosesc dreptul la replică aflând în mod indirect despre isprava ta. Rândurile de mai sus îți aparțin, și sunt pentru mine surprinzătoare, sau poate nu. Am citit și recitit textul tău, iar cuvintele cheie precum legionari, antisemitism, rasism, homofobie, fasciști, mi-au atras imediat atenția, mai ales când am aflat că mă privesc în mod direct pe mine, și indirect pe câteva dintre personalitățile de seamă ale culturii române. Nu pot să nu remarc faptul că ai folosit într-un text de mică întindere mult prea multe cuvinte grele din familia lexicală a ideologiei progresiste contemporane, ca să nu spun a ideologiei stângiste care azi face carieră, cuvinte a căror semnificație mă tem ca nu o înțelegi pe deplin. Țin să îți atrag atenția că ai intrat pe un teren cu nisipuri mișcătoare și ar fi păcat nu numai să te pierzi într-o terminologie de sorginte politică, când de fapt tu ești poet, dar și să îți irosești talentul literar cu subiecte care, din câte observ, te pasionează, dar pe care nu le stăpânești atât de bine precum stăpânești arta poetică.

Nu spun că ar fi mai bine să te rezumi la poezie, dar ar fi bine să încerci totuși să nu amesteci lucrurile și ideile. Nu amesteca poezia cu ideologia politică, și nici actul artistic în sine cu convingerile politice ale oamenilor, pentru că dacă faci asta va ieși o mare harababură, și pe deasupra vei fi foarte dezamăgită când vei afla că scriitori pe care îi apreciezi foarte mult, au avut la un moment dat convingeri politice care nu corespund cu cele pe care le ai tu azi (nu uita să iei în considerare întotdeauna contextul istoric în care s-au petrecut evenimentele, altfel vei denatura adevărul).

Îmi pare nespus de rău că tocmai din motive politice ți-ai retras poeziile de pe grup și de pe site, și cu atât mai mult regret că, în opinia ta, tocmai eu am fost cel care a pus foc pe paie datorită poemului meu „reacționar” Moartea lui Nae, și a altor cătorva poeme pe care le simpatizez din repertoriul lui Radu Gyr sau al lui Andrei Ciurunga. Menționez că nu mă voi dezice niciodată de afinitățile mele culturale și literare, indiferent care ar fi climatul politic în care trăiesc. Acum mă simt precum Geo Bogza când a publicat Poemul Invectivă. Ce ciudat.

Înainte de toate vreau să îți spun că din punct de vedere politic nu am la momentul de față nicio afinitate pentru nicio ideologie, și nici nu sunt afiliat vreunui partid politic. Pe de altă parte nu mi-am ascuns niciodată admirația pentru marile figuri ale culturii române interbelice, printre aceștia numărându-se și profesorul Nae Ionescu. Îl admir pe Nae Ionescu la fel de mult cum îl admir și pe Mircea Eliade, pe Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Petre Țuțea, și așa mai departe. Consider că aceste personalități sunt idispensabile patrimoniului cultural și spiritual român, și cine nu a citit măcar o carte scrisă de aceștia, sau nu a intrat în contact măcar cu o idee a lor, este condamnat la minorat în cultură, indiferent de cât de bine ar fi pus al punct cu cultura universală. Și referitor la profesorul Nae Ionescu, nu la omul politic sau ideologul Nae Ionescu (chiar dacă el nu a fost cu adevărat nici om politic și nici ideolog), cine ar avea ceva de reproșat acestuia? Cine se poate ridica acum în picioare și să conteste valoarea acestui om de cultură? Din punct de vedere cultural și filozofic, Nae Ionescu a fost ireproșabil. Definiția lui Nae Ionescu e aceasta – meditația metafizică mutată la nivel cotidian, sau ridicarea cotidianului la nivel filozofic, spunea Petre Țuțea, adică un adevărat Socrate mioritic. Și tot Țuțea mai spunea următorul lucru – Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă față de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic – nu-l prefer pe omul politic.

Subscriu în totalitate acestor cuvinte ale lui Petre Țuțea. Nici eu nu îl prefer pe omul politic Nae Ionescu, chiar dacă convingerile sale politice pot fi relativ ușor explicate dacă ne raportăm la contextul istoric în care s-a aflat. E foarte ușor să judecăm acum oamenii de cultură care au trăit într-o perioadă de adânci frământări sociale. Oricât am încerca nu vom putea știi în ce poziție s-au aflat și ce anume i-a determinat să aibă o anumită atitudine într-o anumită perioadă a vieții lor. Dar pe omul de cultură, pe filozoful Nae Ionescu, nu l-aș da pe niciun mare filozof al lumii. Păi Kant pe lângă Nae Ionescu, pentru mine ca român iubitor de filozofie, e la grupa pregătitoare, și nu pentru că marele Kant nu ar fi avut valoare, dar pe Kant nu vei putea să ți-l însușești niciodată, pentru că este complet alienat de cultura în care te-ai născut. Din Kant nu poți să scoți decât citate și imperative morale, va rămâne veșnic un străin, dar din Nae Ionescu scoți trupul și sufletul unei generații de gânditori care ne-au dat pentru prima dată o cultură închegată și originală, adică scoți spiritualitatea și cultura română nealterată. Nae Ionescu este inconfundabil, el stă cu tine la masă și îți spune – ce mai faci, prietene?

Și cu toatea acestea, dragă Anca, tu ajungi în finalul textului tău să afirmi sus și tare că Nae Ionescu a fost cel mai rău dintre fasciști, și și-a bătut joc de suferința unui tânăr scriitor evreu. Știm cu toții la cine faci referire. Și eu am citit romanul lui Mihail Sebastian (pe numele său real Iosif Hechter), Cum am devenit huligan, și chiar mi-a plăcut. Este un roman de tip jurnal, cu vădite influențe filozofice. Tânărul Mihail Sebastian își povestește suferințele pe care este obligat să le îndure doar pentru că este evreu în România anilor 30. Cât este literatură și cât este adevăr rămâne la latitudinea cititorului. Una peste alta, un roman interbelic foarte bun, care se diferențiază de romanul interbelic clasic în stilul impus de către Camil Petrescu. Dar spre deosebire de alți evrei din aceeași perioadă și din alte state, domnul Mihail Sebastian nu a fost supus unui regim intens de opresiune, nu a fost trimis în lagăr și nici exterminat în camerele de gazare, chiar dacă a murit în floarea vârstei. Evreii din România, încă de pe vremea regelui Carol I, au fost privilegiați și au primit naționalitatea română, ei rămânând totuși tot timpul evrei, nu români, și asta datorită particularităților lor culturale și religioase. Niciodată nu s-a pus problema exterminării lor în masă, așa cum s-a petrecut chiar în țări vecine României, de exemplu în Ungaria sau Polonia, nu mai vorbesc de Germania nazistă. Bineînțeles, anii războiului au schimbat dramatic situația acestora, dar nici măcar atunci nu s-a recurs la epurare etnică, în ciuda părerii comune care circulă astăzi, cum că în perioada antonesciană a existat în România un genocid al evreilor. Aceasta nu este decât o propagandă mizerabilă care continuă să capete adepți. Până la urmă contează de unde îți iei informația și ce cărți citești. Ce s-a întâmplat cu evreii în România în anii războiului pot spune cel mai bine chiar evreii, dar nu cei resentimentari și șovini. O bună referință pe acest subiect este Nicolae Steinhardt. Recomand.

Problema cu acest roman este următoarea – domnul Hechter, dorind ca romanul său să fie prefațat, a mers la cel care îi fusese profesor, adică la Nae Ionescu. Acesta a acceptat să prefațeze cartea, și a scris o prefață căreia cei mai mulți i-au dat o prea mare importanță. În acea prefață Nae Ionescu vorbește în termeni de exegeză și hermeneutică religioasă. Adică interpretează un fenomen spiritual, care este religia în ansamblul ei și ajunge la niște concluzii pe care unii neinițiați și tendențioși, le-au găsit pe de o parte jignitoare și instigatoare la ură antisemită, iar pe de altă parte alții le-au găsit perfect rezonabile și perfect justificabile pentru contextul istoric în care au fost scrise. Dar analizând obiectiv, această prefață care a făcut atâta agitație în epocă, nu trebuie scoasă din context și nu trebuie suprapusă cu nimic altceva. Acum se pune problema în ce calitate a scris Nae Ionescu această prefață? A fost scrisă de omul de cultură și filozoful Nae Ionescu, sau de către omul politic și ideologul Nae Ionescu? Mi se pare că ea este o împletire între cele două firi ale profesorului. Romanul lui Mihail Sebastian nu este totuși un tratat de filozofie, ci este un roman realist, dacă vrei, și atunci și prefața trebuia să țină cont de acest aspect. Și trebuie să mai ținem cont de un aspect, și anume de suferința milenară a evreilor, nu degeaba romanul lui Mihail Sebastian se mai numește și De două mii de ani. De ce trebuie să sufere Iuda? se întreabă Mihail Sebastian. Nae Ionescu îi răspunde – Iuda suferă pentru că este Iuda, cel care l-a vândut pe Hristos. Și aici intervine porblema religioasă, care nu mai este doar o problemă, ci un conflict deschis între evrei și creștini. Când spui evreu spui atât apartenența la o națiune, la o cultură, cât și apartenența la o confesiune, la o religie. Evreul nu va face niciodată diferența între naționalitatea sa și religie. Cele două se împletesc perfect la iudei. Iar acest fenomen este unic în lume. Evreu fără iudaism nu se poate. Pe când dacă spui român, asta nu te obligă în niciun fel să spui și creștin, sau ortodox. Evreii au luptat întotdeauna pentru a nu își strica sângele nobil de popor ales. Tot ce au făcut au făcut pentru a nu se amesteca cu alte neamuri, și asta din cele mai vechi timpuri. Fiind poporul ales, ei nu puteau să fie asimilați de nicio altă cultură. Și acesta este unul dintre crezurile lor. O societate închisă, arhaică, care nu are nicio rubedenie, vorba lui Nichita Stănescu, cu niciun alt popor. Și atunci, Nae Ionescu se întreba în prefața cărții, cum pot oare acești oameni atât de exclusiviști și încăpățânați, să trăiască în sânul altui popor, cu care aparent au un conflict religios milenar? Că evreii vor stăpânii pământul, nu este doar o afirmație gratuită și lipsită de semnificație, evreii încă mai cred în acest deziderat religios vechi de mii de ani. Thora, cartea sfântă a evreilor, și Talmudul, comentariul acesteia, sunt încă venerate în literă de lege. Doar la musulmani mai regăsim o astfel de venerație pentru niște precepte scrise acum mii de ani și care în mare parte sunt complet depășite de către dezvoltarea societăților.

Și acum să îți reamintesc, dragă Anca, ce spunea Nae Ionescu în prefață referitor la aceată paradigmă religioasă dintre evrei și creștini – Noi spunem – Mesia a venit. Prin întruparea Logosului, El e Hristos. Evreii au fost poporul ales, ales pentru întruparea lui Dumnezeu. Dar în momentul în care aceasta s-a întâmplat, în care el și-a împlinit misiunea deci, poporul evreu a încetat a mai fi poporul ales. Căci, e adevărat, legea cea veche era un legământ între Dumnezeu și toate neamurile pământului. În legământul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primește legea cea nouă – ales între pierzanie și mântuire. Prin urmare – sau evreii recunosc că Mesia a venit sub chipul lui Hristos, și atunci, din acest moment ei încetează de a mai fi poporul ales (sub pedepasa de a făptui cel mai mare păcat – cel al orgoliului) – sau ei contestă autenticitatea lui Hristos-Mesia, și atunci ei se refuză de la funcția lor de popor ales, aceea de a fi instrumentul lui Dumnezeu întru mântuirea lumii, păcătuind nu numai împotriva misiunii lor, dar chiar direct împotriva lui Dumnezeu. La aceasta evreii răspund statornic – Hristos a fost desigur cineva. Poate chiar un profet. Dar dacă el pretinde a fi chiar fiul lui Dumnezeu sau, în orice caz, Mesia, atunci el e un impostor. Mesia nu a venit încă. El va veni sigur, pe un cal alb, și atunci va începe și stăpânirea lui Israel asupra pământului.

Și atunci, ma întreb, cum poate un creștin să aibă o relație pașnică cu un evreu, când acesta din urmă îl consideră pe Dumnezeul celui dintâi drept un impostor? Oare un creștin practicant nu s-ar simți jignit de această remarcă? Eu unul, dacă aș fi o persoană religioasă, m-aș simții ofensat dacă cineva de altă confesiune mi-ar jigni Dumnezeul în care cred. Așa s-a întâmplat cu cei care s-au apucat acum câțiva ani să îl caricatureze pe profetul Mahomed, cunoscând foarte bine faptul că în islam este interzisă orice fel de reprezentare a acestuia sau a lui Allah. Știm cu toții ce s-a întâmplat apoi cu acei jurnaliști puși pe glume proaste.

Dar, spre norocul nostru, religia creștină este una pacifistă. Același Petre Țuțea spunea că un creștin nu poate să fie antisemit, pentru că acest lucru este pur și simplu imposibil fără ca acel creștin să nu se anuleze pe sine. Iisus Mesia a fost evreu, mergea la templu, se ruga cu ceilalți evrei, iar Hristos nu a venit pentru a înlocui legea veche evreiască, ci pentru a o împlini, pentru a împlini profețiile. Așadar, între creștin și evreu nu poate exista un conflict. Cei care au avut atitudini antisemite și au prigonit evrei, nu au fost creștini în adevăratul sens al cuvântului. Nu au avut nicio legătură cu factorul religios. Evreii au fost persecutați de către factorul politic. Nimeni nu a avut vreodată vreo problemă cu religia iudaică, iar naziștii au folosit-o drept pretext pentru genocidul comis împotriva acestora. A fost cel mai simplu mod pentru a transforma o vină individuală, a acelor evrei cu bani și bancheri, într-una comună. Principiul a fost următorul – există câțiva evrei care au pus mâna pe economia țării. Ei trebuie eliminați. Dar dat fiind faptul că evrei mai sunt și alte câteva milioane de oameni, îi vom elimina și pe ei, nu pentru că sunt bancheri, ci pur și simplu pentru că sunt evrei. Și așa s-a ajuns la antisemitism. Doar nu crezi că Hitler a fost atât de supărat pe faptul că niște evrei l-au ucis pe Iisus Hristos acum 2000 de ani, și s-a hotărât să fie el sabia dreptății? Un creștin nu va face niciodată acest lucru.

Deci, creștinul nu îl poate privi pe evreu decât cu compasiune, chiar dacă fariseii și saducheii au fost cei care l-au trimis pe Hristos la moarte. Acum însă nu știm cum îl privește evreul pe creștin. Creștinismul este o religie a iubirii aproapelui și a iertării vrăjmașului. Aceste principii sunt complet străine evreilor, viața lor morală fiind dominată de legea talionului – ochi pentru ochi, dintre pentru dinte. Creștinii i-au iertat de mult pe evrei pentru ceea ce i-au făcut Mântuitorului. În schimb evreii nu au trecut nici până în ziua de azi peste ideea că Iisus nu a fost pentru ei Mesia, ci doar un impostor sau cel mult un profet rătăcit. Și evreii încă nu au trecut peste multe aspecte din zbuciumata lor istorie, ceea ce îi face un popor anacronic. Fiind ancorați în trecut încă mai suferă și încă mai au năzuințe – cum ar fi construirea templului lui Solomon sau așteptarea Mesiei. Dar să nu uităm că evreii nu au fost nici pe departe ușă de biserică (sau de sinagogă, ca să nu supărăm pe nimeni). Și nu vorbesc aici de exterminările în masă menționate în Biblie, pe care poporul ales le înfăptuia în numele unui Dumnezeu crud și zelos împotriva tuturor populațiilor cu care se învecinau, ci mă refer la zilele noastre și la ce se întâmplă astăzi cu populația palestiniană din Israel. Oare ce se întâmplă acolo nu este un mic genocid? Palestinienii s-au trezit peste noapte, după încheierea celui de-al doilea război mondial, că țara nu le mai aparține, și că trebuie să o împartă cu niște străini care s-au întors din pribegie să își revendice un teritoriu despre care spun ei că le-a fost hărăzit de către Dumnezeul lor. Acesta a fost țelul suprem al sionismului. Sioniștii dorind dintotdeauna ca evreii să se întoarcă pe tărâmul sfânt al poporului lui Israel. Astăzi evreii nu mai sunt prigoniți, nu mai suferă, iar tărâmul făgăduinței le-a fost oferit pe tavă de către marile puteri, ca un fel de recompensă pentru suferințele îndurate în război. Si totuși…

Incapabili să coabiteze cu alte popoare, evreii recurg astăzi, la rândul lor, la epurare etnică în Palestina. Și asta pentru că un stat evreiesc trebuie să fie un stat pur și purificat de orice imixtiune a unor populații străine. În tot acest timp restul lumii închide ochii la suferințele palestinienilor, dar în schimb blamează de fiecare dată atentatele teroriste ale grupărilor paramilitare palestiniene. Și asta pentru că Israelul are în spate marile puteri, începând cu America, căreia îi furnizează aparatură militară de miliarde de dolari, în schimb poporul palestinian nu are în spate pe nimeni.

Și referitor la coabitarea evreilor cu alte popoare care îi găzduiesc, același Nae Ionescu, în aceeași blamată prefață la romanul lui Mihail Sebastian, spune așa – Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi creștine. După care lege? După legea creștină? După obișnuințele create de legea creștină? După indicațiile climatului creștin? Dacă da, atunci evreii au renunțat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au încetat de a fi poporul ales – mai mult, au încetat de a fi evrei. Nimic din toate astea nu s-au întamplat însă. Evreii continuă să fie evrei. Ce înseamnă asta? Că în mijlocul unor popoare creștine, ei își fac așeazările lăuntrice și își duc viața după o lege a lor, alta decât cea creștină, potrivnică celei creștine – operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor evreii trebuie să saboteze așezările și valorile creștine.

Acest fragment firește că trebuie înțeles în contextul istoric al României anilor 30, în care naționalismul militant era în floare, și asta pentru că lumea întreagă era ruptă în două. Ori erai naționalist, ori socialist, fiecare nefiind nimic altceva la acea vreme decât anticamerele fascismului, respectiv comunismului. România a ales atunci să fie de partea fascismului, dar nu a îmbrățișat fascismul decât într-o formă incipientă. România a fost fascistă doar din punct de vedere al alianțelor militare. Ca și orientare politică, România a fost mai bine de jumătate de secol monarhie, chiar și sub dictatura militară a lui Ion Antonescu. Deci, dacă suntem de acord că a fi evreu înseamnă mai mult decât apartenența la o naționalitate, la o cultură și la o limbă, ci presupune în mod excepțional și o confesiune, și apartenența la o credință religioasă, atunci faptul că o populație care are această particularitate trăiește în mijlocul unei populații cu care are disensiuni religioase istorice, conduce într-un final la o formă de conflict. Caracterul exclusivist al religiei iudaice o face în mod direct o religie conflictuală, iar evreii au știut dintotdeauna cum să se erijeze în victime, chiar și atunci când au fost călăi. Nu încape îndoială că evreii au suferit în al doilea război mondial mai mult decât au suferit toate popoarele lumii la momentul respectiv. Și ei au suferit dintotdeauna tocmai datorită felului lor de a fi, tocmai etosului lor imposibil de asimilat și de integrat în alte comunități. Dar nu au fost singurii. Un genocid au suferit și armenii, și africanii din Congo sub conducerea regelui Belgiei, Leopold, și amerindienii care au fost decimați de către coloniștii europeni, și maiașii și incașii uciși până la ultimul de către armatele spaniole, și așa mai departe. Nu doar evreii au fost trași prin sabie în istorie. Doar că celelalte popoare nu au știut cum să facă marketing din suferința nației lor. Evreul a fost dintotdeauna întreprinzător.

Întradevăr, holocaustul împotriva evreilor nu poate fi negat sub nicio formă, dar el trebuie să rămână opera diabolică a unui regim diabolic, iar vina nu trebuie generalizată asupra tuturor celor care au avut legături cu acel regim. Vina comună este un principiu falimentar specific regimurilor totalitare. Pentru crimele unor descreierați nu trebuie să plătească un popor întreg. Doar că evreii au speculat acest aspect foarte bine, și au făcut din această tragedie a holocaustului o carte de vizită și o marcă înregistrată, iar astăzi încă mai încearcă să arunce vina asupra tuturor celor care au fost aliații acelui regim criminal.

Așa s-a ajuns ca și România să intre în boxa acuzaților, cum că ar fi existat în țara noastră un genocid împotriva evreilor. Ceea ce este cât se poate de neadevărat. Genocidul presupune crima ridicată la nivelul politicii de stat. Acest lucru au făcut naziștii împotriva evreilor, și japonezii împotriva chinezilor în al doilea război mondial. Însă nu a făcut-o și România, care nu a asuprit niciodată o populație străină.

Mă întorc acum la cele câteva idei, din punctul meu de vedere complet eronate, expuse de tine, dragă Anca, în textul de mai sus. Am încercat să schițez cât mai sumar această problemă evreiască, din punct de vedere istoric, și asta pentru că ai adus în discuție prefața lui Nae Ionescu la romanul lui Mihail Sebastian. Sunt multe de spus, dar nu mai dezvolt subiectul. Îți recomand să citești istorie, multă istorie, din multe surse, și să faci o sinteză cu concluzii proprii.

Știm cu toții că astăzi se practică la nivel global un revizionism istoric, de care mie unul îmi este scârbă. Se dezgroapă morții pentru a fi judecați în piața publică, totul în aplauzele frenetice ale corectitudinii politice și ale noii ordini mondiale. Felicitări, veți rescrie istoria, veți face dreptate. La ce bun?

Spui în textul tău că ți se apre incredibil că azi suntem „ok” cu legionarii. Dragă Anca, mă tem că tu nu ești „ok” cu istoria. Ai ajuns la concluzia asta exhuastivă după ce eu am dedicat un poem lui Nae Ionescu, inspirat de un manuscris al lui Mircea Vulcănescu. Poemul respectiv nu are nicio trimitere la xenofobie, antisemtisim, naționalism, sau mai știu eu ce. Dar pentru că, probabil ai citit undeva, în două rânduri, că Nae Ionescu a fost legionar, ai tras concluzia pripită că orice are legatură cu Nae Ionescu are legătură și cu mișcarea legionară. Hai să îți spun ceva, un lucru interesant, care poate că îți va limpezii mintea – Nae Ionescu nu a fost niciodată legionar! El nu a fost membrul niciunui partid politic, nici măcar al Gărzii de Fier. Adeziunea sa la mișcarea legionară a fost de facto, a fost mai mult o adeziune simbolică, la fel cum a fost și cea a lui Mircea Eliade, Emil Cioran și a multor alți intelectuali români de renume. Niciunul dintre ei nu a avut carnetul de legionar în buzunar, așa cum au avut mulți oameni de cultură carnetul de membru de partid în perioada comunistă. Erau cel mult simpatizanți ai ideilor legionare, idei care veneau și din filozofia lui Nae Ionescu. În treacăt fie spus, aceste idei se pliau foarte bine pe etosul românesc. Mișcarea legionară, până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul mișcării, nu a fost o organizație de tip fascist sau nazist. Ea a avut un caracter aparte, a fost dacă vrei un naționalism construit pe principiile credinței ortodoxe și a spiritualității vieții rurale românești cu tradițiile și obiceiurile specifice. Singura lor problema a fost că se considerau mesianici, mistici, că aveau un țel măreț de îndeplinit. Ce s-a întâmplat ulterior cu mișcarea legionară nu mai are nicio legătura cu valorile ei inițiale. Și nu trebuie să uităm acest lucru dacă vrem sa înțelegem istoria, nu trunchiat, ci pe de-a-ntregul. A fost Nae Ionescu fascist, adică a fost radical de dreapta? Iată o întrebare la care a răspuns chiar profesorul, într-un articol intitulat Despre stânga și dreapta, datat 25 Iunie, 1933 – (…) Eu încerc să gândesc asupra realităților politice, pentru a delimita probleme și a găsi soluții de guvernare. Sunt de dreapta sau de stânga? Habar nu am. Deci, cruțați-mă cu aceste întrebari. Nu de alta, dar nu au niciun sens. (Nae Ionescu, Roza vânturilor, p.342)

Dar bineînțeles că antipatia ta pentru Nae Ionescu a mers mai departe, și l-ai băgat în aceeași oală și pe Radu Gyr, cel care ne-a arătat în poeziile sale cum arată comunismul din interiorul celulei, comunismul în sine fiind o mare carceră, ca de altfel orice tip de regim politic totalitar. Și mă întreb atunci, ce te împiedică, dragă Anca, să bagi în aceeași oală întreaga intelectualitate românească interbelică? Pentru că în marea lor majoritate, toți au fost simpatizanți dacă nu ai mișcării legionare, cel puțin ai ideologiei naționaliste. Ce să facem acum, dragă Anca, să îi ardem în piața publică pe Eliade, pe Cioran, pe Noica, pe Vulcănescu, pe toți elevii lui Nae Ionescu? Să îl ardem în piață și pe profesorul lui Nae, pe Rădulescu-Motru care a fost o somitate? Să mergem oare și mai departe și să îi ardem în piață pe toți brăilenii? Sau mai bine să distrugem întregul oraș Brăila, pentru că acolo s-a născut Nae Ionescu? (tot acolo s-a născut și Mihail Sebastian, ce ironie a sorții). Până unde să mergem cu vina comună? Până unde să mergem cu revanșa, cu vendetta împotriva celor pe care azi nu îi mai acceptăm ca făcând parte din istoria pe care noi vrem să o reclădim din temelii? Să nu uităm că au mai încercat și alții să facă același lucru, să rescrie istoria, și în tot acest proces au murit milioane de oameni, și au dispărut culturi…

Gestul tău de a te dezice de grupul de poezie și de a-ți retrage poemele, doar pentru că cineva din acel grup (în speță, eu) ar avea în opinia ta convingeri politice extremiste mi se pare un gest necugetat în cel mai pur sens al cuvântului („admirație deschisă pentru fasciști” încă mi se pare o afirmație foarte gravă din partea ta, nu neapărat la adresa mea, cât mai ales la adresa lui Nae Ionescu, și tocmai de aceea o voi considera o hiperobolă neinspirată, venită într-un moment de rătăcire, și asta ca să o integrăm la statutul de licență poetică, pentru că tot ești poet).

Mă tem că prejudecățile ți-au întunecat judecata, dragă Anca, și ți-au scăpat pe gură niște porumbei. Trebuia să îți acorzi mai mult timp de gândire, pentru că era evident că mai târziu vei regreta cele spuse. Ceea ce ai și făcut într-un final. Dă-i, Doamne, omului mintea cea de pe urmă! Dar totuși gestul tău se pliază perfect nebuniei generale în care trăim. Și din acest motiv nu sunt în final atât de surprins. Astăzi se dorește ca toții oamenii să îmbrățișeze adevărul unic, corectitudinea politică, neomarxismul ascuns sub paravanul dreptății sociale, libertatea de gen, rasismul ca soluție împotriva… rasismului, parafiliile și alte aberații ale gândirii contemporane ajunsă la sminteala absolută. Și toate aceste valori și credințe artificiale, create de niște cretini și expropiați ai spiritului, vorba părintelui Bartolomeu Anania, nu fac decât să îndobitocească și mai mult o populație globală și așa fără niciun reper și complet alienată. Cuvintele lui Blaise Pascal nu încetează să îmi vină în minte – unei minți dereglate, orice dereglaj i se pare perfect rezonabil.

Să auzim de bine și minte limpede!

Cultură și totalitarism

Eu cred că funcția culturii, îndatorirea culturii, atitudinea culturii, trebuie să țină seama de momentul istoric și de împrejurările reale ale momentului. (…) Într-un moment în care i se contestă omului libertatea și artei de asemenea, nu se cade, cum zice Noica, nu se cuvine, nu e bine, nu e frumos, ca artistul să pună accentul pe ideea de îngrădire și de rânduială. Nu mai e nevoie! Face o artă pleonastică și, cu sau fără voia lui, face jocul adversarului. (…) Nu e neovie când soarele strălucește pe cer să mai venim noi cu lanterna. (…) Când însă societatea e agresivă, când statul intervine și așa mult prea mult în libertatea omului și nu-i mai permite să se desfășoare în mod liber, nu este rolul adevăratului filozof să vină și să mai toarne și el apă la moară adversarului. (…) Dar în asemenea momente datoria noastră este să încurajăm libertatea, să lăsăm jocul imaginației în deplină libertate, în absolută, fantezistă, imaginativă, exuberantă și chiar exagerata ei libertate. (…) Iar într-un moment din ăsta de colectivizare, de asuprire, de intervenție, în momentele acestea să trecem de partea imaginației.

Acestea sunt cuvintele lui Nicolae Steinhardt, în convorbirile sale cu Ioan Pintea la mănăstirea Rohia, convorbiri ce au avut loc între anii 1984 – 1988. Acest fragment l-am selectat din cartea Primejdia mărturisirii (editura Dacia, 1993), și trebuie să… mărturisesc că mi-a dat mari bătăi de cap, încercând să înțeleg ce a vrut să spună autorul. Și după ce am întors pe toate fețele paragraful, am ajuns la concluzia că există două modalități de interpretare. Dar mai întâi trebuie să spun că acest paragraf mi-a atras atenția în primul rând pentru că de ceva timp încerc să înțeleg cum poate cultura să schimbe mersul societății. Cum poate creația artistică sau literară, împreună cu gândirea filozofică, adică cum poate spiritul, nu să intre în lume, așa cum se întreba Gabriel Liiceanu acum mulți ani, ci să facă lumină, să demaște impostura și minciuna. Mi se pare de la sine înțeles că în vremuri de restriște, ca să folosesc un clișeu, când societatea și mai ales individul trece printr-o criză profundă de indentitate și apartenență, singura care poate să aducă lucrurile pe făgașul normalității este cultura. Toate regimurile totalitare nu au reușit să triumfe decât acolo unde au distrus, în prealabil și în mod sistematic orice manifestare culturală liberă, adică acolo unde au distrus spiritul. Comunismul a triumfat în lume în primul rând pentru că a ucis cu sânge rece intelectualitatea, de exemplu în România anilor 50 experimentul numit fenomenul Pitești a decimat crema intelectualității interbelice. La fel a procedat și nazismul, la fel a procedat și fascismul. Într-un sistem totalitar actul cultural-artistic este cenzurat până când devine un instrument de propagandă în favoarea statului, iar istoria ca știință este rescrisă. Toate mijloacele de liberă exprimare lucrează pentru stat și reprezintă în mod direct interesul statului – ziare, canale mass-media, etc. Se naște astfel omul nou, țelul suprem al tuturor regimurilor tiranice. Omul nou, adică omul spălat pe creier, cu scara valorilor complet răsturnată, fără individualitate și personalitate, decât în cadrul comunității în care trăiește. Omul nou nu își mai aparține, el aparține statului și societății din care face parte. El este un simplu instrument pentru societatea “multilateral dezvoltată” și a “materialismului dialectic”. Acest om, complet alienat, este reeducat, astfel încât să nu mai reprezinte nimic în afara societății și a statului – statul e tot, individul e nimic.

Și acum revenind la Steinhardt și la ideile sale. Nu o să vorbesc despre cine a fost Nicolae Steinhardt, e suficient să fi citit Jurnalul fericirii (o carte cult), și să îți faci o părere. Steinhardt a fost un monument de credință și cultură. Totuși ideile de mai sus nu mi-au dat pace. Mai întâi sunt întru totul de acord că, cultura trebuie să țină cont de momentul istoric. Cultura poate schimba mersul istoriei, pentru că poate schimba mentalități. Dar nu înțeleg de ce anume artistul, sau scriitorul, atunci când trăiește într-un moment istoric, în care omului îi sunt îngrădite drepturile și libertățile, nu trebuie să pună accentul tocmai pe acest lucru. De ce nu e bine ca scriitorul să scrie despre îngrădirea drepturilor și libertăților când momentul istoric este de așa natură? Steinhardt spune că nu mai e nevoie, căci astfel artistul face o artă pleonastică, și cu sau fără voia lui, face jocul adversarului. Iar mai apoi spune, că atunci când statul intervine în libertatea omului, adevăratul filozof nu trebuie să vină și să toarne apă la moară adeversarului, adică statului. Oare ce înțelege Steinhardt prin această idee? Că filozoful nu trebuie să facă propagandă statului, că nu trebuie să întărească atitudinea agresivă a statului? Asta mi se pare de la sine înțeles, pentru că filozoful, scriitorul, artistul, trebuie să își păstreze libertatea de gândire, și nu trebuie să se vândă precum o prostituată. El trebuie să apare adevărul, nu statul. Cu toate acestea avem multe exemple în istorie de scriitori și intelectuali care și-au trădat statutul și au devenit colaboratori cu organele de opresiune. Dar cum rămâne cu încurajarea libertătii, și trecerea, în astfel de momente nefaste, de partea imaginației? Ce a vrut să spună aici Steinhardt?

Steinhardt pare să spună că într-o perioadă în care libertatea și drepturile oamenilor sunt îngrădite, artistul sau filozoful, nu trebuie să mai vorbească tot despre libertate și drepturi, despre îngrădirea lor (în sensul că acest lucur este cât se poate de greșit), ci că el trebuie să facă apel la imaginație, adică să vorbească despre altceva, să fie cumva împotriva vremurilor sau să se detașeze de ele. Mă întreb acum, oare gânditorul, omul care produce cultură, omul de spirit, nu trebuie să fie și o voce a libertății? Nu trebuie să lupte pentru libertate cu ajutorul creației sale? Cultura nu are și un rol social? Sau este doar un mijloc de delectare și evadare din cotidian? Da, bineînțeles, există și astfel de cultură periferică, și mă refer aici la numeroasele romane polițiste, de dragoste, sau SF, ca de altfel și la muzica nu cultă, ci ușoară în cel mai propriu sens al cuvântului, care au și ele un rol bine definit – să ofere o anumită bună dispoziție cititorului, dar fără însă să îl pună în contact cu adevărata cultură și cu marile idei al umanității. Constantin Noica are o afirmație celebră – că omul poate să citească cărți, autori sau culturi. Doar citind culturi putem intra în contact cu cultura.

Refugiul în imaginativ al filozofului sau artistului, pe care îl propune Steinhardt, ca și o soluție la agresiunea asupra drepturilor și libertăților din partea statului, mi se pare un act de lașitate. Când trăiești într-un sistem totalitar, sau pe cale de a deveni totalitar, e foarte greu să te detașezi, nu de problemele societății, pentru că poate unele dintre ele nu sunt și problemele tale, ci de acele probleme care privesc fiecare individ în parte – și aici mă refer în special la drepturile și libertățile individuale. Trecerea în imaginativ nu mai reprezintă decât o evadare și o fugă din fața momentului istoric. O faci nu pentru că în imaginativ vei descoperi sensuri noi și profunde vieții, ci pentru că nu mai ai nicio alternativă. Gândirea ta e forțată să se izoleze în imaginativ, și nu o faci din înclinație ci din obligație. Un foarte bun exemplu de scriitor care a făcut acest lucru, și cu rezultate foarte bune, a fost poetul Nichita Stănescu. Acesta a știut cum să fructifice propria sa evadare în imaginativ din fața tăvălugului comunist care cenzura tot ce însemna act artistic, și a creat o poezie cu totul inedită în cultura și literatura română. În loc să vorbească despre libertate și drepturi, Nichita a creat un univers poetic plin de cai albaștri, lecții despre cuburi, cercuri și cuvinte aflate în spațiu precum atomii. Atât de inedită este poezia stănesciană, încât nici până azi nu a putut să fie integrată într-un curent literar anume. Acesta este un exemplu de reușită în evadarea în imaginativ, dar această reușită este mult mai facilă poeților decât oricărui alt om de spirit, pentru că aceștia au de partea lor simbolurile, metafora și figurile de stil. Și în fond, Nichita nu a luptat cu sistemul, ci a știut foarte bine să se adapteze. Ori, atunci când vrei o schimbare în bine, să te adaptezi situației nu ajută la nimic. E nevoie de altceva, e nevoie de luptă și spirit critic.

De aceea consider că artistul, dar mai ales filozoful și intelectualul (pentru că artistul oricum lucrează foarte mult cu imaginarul) atunci când bazele fundamentale ale drepturilor și libertăților cetățenești sunt atacate tocmai de cei care s-au angajat să le respecte și să le garanteze, indiferent care ar fi motivul pentru care fac acest lucru (scopul nu scuză mijloacele), au obligația, morală chiar, de a lupta cu ajutorul artei lor împotriva minciunii și neadevărului, și împotriva oricărei forme de tiranie. Ei au toată responsabilitatea să facă acest lucru, și tocmai în astfel de momente aceștia își fac dovada capacităților lor. Tocmai în astfel de momente, când întreaga structură a civilizației este amenințată, structură bazată pe drepturi și libertăți, mare atenție, individuale, nu comune!, este nevoie de o gândire critică din partea tuturor celor care fac parte din pătura, și așa destul de subțire, a intelectualității. Acum, cu atât mai mult, este momentul să vorbim despre lucruri concrete nu să ne refugiem în imaginativ, de teamă să nu sufocăm audiența cu prea multe idei liberale și prea multe eseuri care vorbesc despre drepturi și libertăți.

Rolul scriitorului este astăzi mult subestimat. Să nu uităm că el este cel care apară cuvintele. Dacă judecătorul este cel care apară dreptatea, scriitorul este cel care apără cuvintele. Ce fac statele totalitare? Confiscă cuvintele – nu mai ai voie să spui acest lucru, nu mai ai voie să citești această carte, nu mai ai voie să vezi acest film, nu mai ai voie să te exprimi cu ajutorul acestor cuvinte, etc. Și astfel, cărți, cuvinte, idei, sunt puse la index, adică la sertar. Totul până când nu mai rămâne decât un număr limitat de cuvinte, idei și expresii pe care ai voie să le folosești. Pe lângă acest lucru, statul totalitar mai răpește ceva individului, și anume interioritatea, transformând totul în exterioritate. Scopul este crearea unui om fără o viață interioară, care se scufundă și se confundă cu colectivitatea. Un astfel de om este un om față de care statul știe în fiecare minut și în fiecare secundă tot ce face și tot ce gândește. Această violare a intimității și a vieții personale, sub diferite pretexte, se practică astăzi la nivel mondial, fie că este vorba despre pericolul terorismului sau pericolul răspândirii unui virus ucigaș. Acest om nu își mai aparține, viața lui se identifică cu viața comunității din care face parte, și astfel apare omul-masă. Oamenii organizați în turme sunt mult mai ușor de controlat și de supravegheat decât dacă aceștia ar exista fiecare cu personalitatea și individualitatea sa. O gândire colectivă manipulată de către stat, o colectivizare totală a vieții sociale și economice, este una dintre problemele care se pun în ceea ce privește viitorul democrațiilor europene, și nu numai.

Dacă nu ai și o viață interioară, în care ești doar tu cu tine și ideile tale, îți va lipsi și conflictul interior. Pentru a găsi răspunsul la unele întrebări, câteodată este bine să te interiorizezi, să intri în tine, să ai tocmai acest conflict interior. Omul modern a uitat de mult să facă acest lucru, el nu mai intră în el însuși, ci intră pe internet, după cum bine remarca H.R. Patapievici. Totul e acolo, și nimic aici. Această lipsă de interiorizare va atrage după sine lipsa unei gândiri critice, cu ajutorul căreia ai fi putut să discerni între bine și rău, între adevăr și minciună. Astfel, totul va căpăta valoare relativă – binele se va confunda cu răul, și minciuna cu adevărul, iar singurul criteriu care va juca rol de diferențiere și act regulator, va fi opinia statului, sau ministerul adevărului, ca sa îl cităm pe Orwell. Statul va decide ce e bine și ce e rău, ce e adevărat și ce e minciună. Și cine nu se va conforma noilor reguli va fi aspru pedepsit. Iată cum arată totalitarismul, și acesta se află mai aproape de noi decât am crede. Noul totalitarism vine deghizat, precum un diavol care ia chip de om pentru a intra în lume (să ne aducem aminte de Mefisto din Faustul lui Goethe), iar cultura este singura care ne poate apăra. Cultura este trezire, și fără libertate cultura se transformă în bucherism, groapă, carceră, colivie, bandă rulantă și mașină de copiat acte, spune Steinhardt. Să luăm aminte, când ne vom pierde libertatea, nu vom pierde doar atât, ne vom pierde cultura, credința, morala, valorile și orice manifestare a spiritului. Pentru că spiritul se manifestă doar sub auspiciile libertății individuale. Oare în această situație, mai merită să ne tocmim cu statul pentru drepturi și libertăți care sunt ale noastre de la natură? Oare mai merită să ne dăm libertatea pe securitate și protecție împotriva unui dușman nevăzut? Să sperăm că în curând va veni și ceasul îndreptării din sminteală, asta până cand nu va fi prea târziu și ne vor trebuii alți 50 de ani pentru a ne bucura de libertate.

Tipologii umane în cultura europeană, de la Toma d’Aquino până în zilele noastre

În prima jumătate a secolului 20, se împlinea tipul de om pe care l-a voit și prilejuit Renașterea, spunea Constantin Noica acum aproape un secol – crezând în puterile autonome ale omului, Renaștera proslăvise un soi de umanism care sa năștea din trufie spre a se împlini în umilință. (Noica, De Caelo, p.103). Plecând de la această idee, cum că o mișcare culturală și artistică, o revelație a spiritului dacă vreți, cum au fost Renașterea și Iluminismul, poate să nască un nou tip de om, m-am întrebat retrospectiv, aruncând un ochi critic în istorie, oare ce tip de om a dat naștere fiecare secol, și dacă există într-adevăr un tip de om care este plămădit într-un secol, ca mai apoi să se nască în următorul? Există această ciclicitate?

M-am gândit să pornesc în acest demers, mai ales pentru a înțelege ce tip de om este omul secolului 21, rezultatul căror mișcari culturale și căror idei care l-au influențat, și în același tip, ce tip de om se plămădește în acest secol pentru a lua naștere în secolul 22.

Revenind din nou la istorie, aceasta ne perimte, prin cunoașterea ei, un lucru extraordinar – să înțelegem prezentul și viitorul, raportându-ne la trecut. De aceea m-am folosit de istorie și în special de istoria marilor idei ale marilor personalități culturale, pentru a face un scurt tablou cronologic al tipurilor de oameni care au trăit în fiecare secol, începând cu secolul 13. De ce secolul 13? Deoarece mergând mai jos în istorie de secolul 13, nu găsim nicio mare idee a vreunui gânditor care să influențeze atât de mult societatea și mentalitatea celor din jur. Europa, și lumea întreagă de altfel, după căderea Imperiului Roman (secolul 5), trece printr-o perioadă întunecată, este o perioadă pe care istoricii au numit-o the dark age. Dar, odată cu secolul 13, când Europa scapă de pericolul invaziilor barbare, începe să apară pentru prima dată după multe secole o rază de lumină în ceea ce privește intelectul uman. Cultura își reintră în drepturi, după ce făcuse carieră în Grecia antică. Apar idei, apar gânditori, istorici și exegeți, ca de altfel și filozofi și oameni de știință.

Primul mare gânditor al secolului 13 a fost Toma de Aquino. Acest călugăr dominican italian va avea o influență extraordinară asupra înțelegerii teologiei creștine în spațiul catolic al Europei apusene. Va scrie o serie de tratate filozofice prin care va încerca să îl readucă la viață pe Aristotel, comentând-ul și interpretându-l într-o manieră religioasă, și va pune bazele unui nou tip de om. De aceea putem spune că în secolul 13 se plămădește un nou tip de om, ce se va naște în secolul 14. Acest tip de om este tipul tomist. Prin ce se caracterizează acesta? În primul rând printr-o cunoaștere filozofică a lui Dumnezeu, una de tip aristotelic și neoplatonic. Toma de Aquino înțelege și folosește cu dibăcie filozofia grecilor antici, pentru a crea o teologie bogată în semnificații, care este valabilă și azi. Concluziile la care a ajuns Toma de Aquino asupra naturii lui Dumnezeu, a trinității, a păcatului și a multor altor probleme religioase, sunt folosite și astăzi în biserica catolică și nu numai. Iar în al doilea rând, omul tomist se caracterizează prin puterea intelectului său de a-l înțelege pe Dumnezeu cu ajutorul rațiunii. Dumnezeu se relevă în natură, spune Toma, și de aceea studiind natura îl studiem pe Dumnezeu. Mai târziu, această idee va fi preluată de mulți filozofi care își vor întemeia sistemele lor filozofice tocmai pe această idee tomistă, cum că Dumnezeu se află în natură. Omul tomist, deși trăiește la 1200 și în ciuda multor idei preconcepute cum că perioada medievală este una dominată exclusiv de războaie interminabile și de o înapoiere în gândire față de perioada antică clasică, este totuși capabil de gândire și spirit critic, dar bineînțeles fără să se aventureze în afara sferei religioase. Dumnezeu rămâne totuși prinipala preocupare a gânditorilor, gânditori care fac parte aproape în totalitate din ordine călugărești. Totuși acești călugări „înapoiați”, sunt primii care dezvoltă arta scrisului, a caligrafiei și a copierii de manuscrise vechi (de unde și termenul de copiști). Așadar, epoca medievală dă umanității pe primul ei mare gânditor, teolog și filozof, sub a cărui influență se va naște un nou tip de om.

Lăsând în urma pe Toma de Aquino și tipul de om căruia i-am spus tomist, mergem mai departe cu un secol. În secolul 14, adică pe la 1300, avem manifestarea tipului tomist în toată splendoarea sa. Scolastica devine o adevărată instituție și se manifestă în toate sferele gândirii – în artă, în filozofie, în știință. Dar secolul 14 începe să creeze un alt tip de om, și acesta va fi omul de tip dantesc. Dante Alighieri, acest mare poet al Renașterii, prin lucrarea sa fundamentală, Divina Comedie, devine cel mai important personaj al secolului, și primul om care călătorește în lumea de dincolo pentru a se întoarce viu și a povesti tot ce a văzut. Infernul, Purgatoriul și Paradisul, sunt descrise în cele mai mici detalii, iar interpretarea acestui poem dramatic nu încetează nici până azi să creeze adevărate pasiuni. Orice medieval care se respectă, și orice istoric al acestei perioade, este imposibil să nu fie fascinat de bogăția acestei lucrări renascentiste. Poate doar două lucrări au mai stârnit atât de mult interes pentru a fi interpretate și pentru a le fi înțelese sensurile profunde – tabloul Cina cea de taină a lui Leonardo Da Vinci, și Faust al lui Goethe. Divina Comedie (apelativul divina se pare că ar fi fost atribuit lucrării de către Giovanni Boccacio, care a rămas profund impresionat de ea), este o lucrare bogată atât stilistic cât și tematic. Din punct de vedere stilistic, ea creează un precedent, și va deveni un model pentru viitorii poeți ai artei tragice și dramatice, și din acest punct de vedere valoarea sa culturală este inestimabilă. Pe de altă parte, în ceea ce privește tematica, deși nu este nimic revelator față de ceea ce propunea scoalstica tomistă, Dante reușește prin Comedia sa, să facă de data aceasta o teologie artistică, nu una neapărat de sorginte filozofică, deși există și astfel de elemente. Prin Divina Comedie omul încearcă să îl înțelegă pe Dumnezeu dintr-un alt unghi, dintr-o altă perspectivă, din perspectiva artistică, iar această perspectivă nu este cu nimic mai prejos sau mai puțin intelectuală decât cea exclusiv filozofică sau exclusiv religioasă, ba chiar putem spune că poezia te apropie mai mult decât orice de divin. Dacă până la Dante acest procedeu se practica prin intermediul picturii, al frescelor și imnurilor bisericești, cu Divina Comedie omul are acces pentru prima dată la divinitate prin intermediul poeziei, al unui poem epic de mare întindere plin de semnificații și simboluri. Iată cum acest tip de om dantesc este un tip de om care cu ajutorul artei lirice știe să se apropie de Dumnezeu, și care totodată are o imagine bogată asupra lumii de dincolo, cu ajutorul căreia poate să atingă libertatea absolută, adică poate să se elibereze de teama în fața morții.

Tipul dantesc plămădit în secolul 14, și născut propriu-zis în secolul 15, va fi și el înlocuit, pentru că istoria are ciclicitatea ei iar timpul nu iartă pe nimeni. Astfel, secolul 15 va creea un tip de om cu totul diferit. Este un tip de om pe care îl vom numi vitruvian și machiavelic, sau renascentist. Pentru că pe de o parte este tipul proporțiilor ideale, al invențiilor, al cuvântului tipărit, și al heliocentrismului (Da Vinci, Gutenberg și Copernic), iar pe de altă parte este omul intrigilor și al dorinței de putere (Nicolo Machiavelli). Tipul de om vitruvian este acel tip de om dornic de cunoaștere, în toate domeniile, este omul care experimentează, care inventează dar care rămâne în continuare legat de axa cer-pământ. Este un om al științei incipiente, care descoperă lucruri noi, atât despre propria persoană cât și despre lumea care îl înconjoară.  Iar un om care începe să se cunoască tot mai mult pe sine, și care lasă pentru un moment deoparte cunoașterea divină, scolastică și teologală, ajunge treptat să facă o schimbare și pe scara valorilor. Tocmai de aceea, pe lângă curiozitate îl caracterizează și o puternică dorință de afirmare pe scena politică. Și aici apare Nicolo Machiavelli, care ne învață cum să punem mâna pe putere și cum să ne consolidăm poziția. Filozofia politică propusă de Machiavelli, în ciuda numeroaselor critici din partea marilor moraliști, este una cât se poate de pragmatică, și ale cărei rezultate se vor vedea cel mai bine la curtea familiei de Medici din Florența. În politică nu ai nevoie de principii morale, iar puterea nu poate fi dobândită decât prin forță, iar pentru a-ți atinge obiectivul uneori trebuie să calci pe cadavre, iar principele își va asuma acest lucru. Nu orice om poate fi un tip de om machiavelic, îți trebuie un soi de inteligență și sânge rece, și chiar dacă astăzi numele gânditorului italian este luat în sens peiorativ, pentru perioada de mari frământări sociale ale secolului 15-16, machiavelismul este singura doctrină politica care dă rezultate. Tot în acest secol 15, Gutenberg inventează tiparul, și schimbă astfel modalitatea de transmitere al actului cultural și artistic. Tiparul este poate cea mai importantă invenție a umanității.

După o sută de ani, secolul 16 va crea un al tip de om, este omul cosmosului și al universului nemărginit, care pentru prima dată începe să se lase dezvăluit cu ajutorul observațiilor astronomice de precizie. Galileo Galilei este figura tutelară a acestui secol. El este părintele metodei științifice în toate domeniile – de la observațiile astronomice până la fizica modernă. Acest tip de om, galileic, va pune pentru prima dată sub semnul întrebării autoritatea ecleziastică cu privire la originea lumii și la poziția pământului în Univers. Suntem cu adevărat privilegiați aflându-ne în centrul universului, sau nu suntem decât o mică rocă într-un univers infinit, care ar putea la fel de bine să conțină și alte planete asemănătoare cu a noastră? Acest tip de om cu un puternic simț critic, în special față de adevărurile revelate ale bisericii, se va desăvârși în secolul 17. Omul galileic se folosește din plin de invențiile omului vitruvian din secolul anterior, și cu ajutorul telescopului va crea pentru prima dată un tablou al propriului nostru sistem solar, în centrul căruia se află, indiscutabil, nu pământul, ci soarele, care nu este un zeu ci o roca incandescentă. Bineînțeles reacția bisericii a fost una vehementă în fața unor astfel de erezii, iar omul galileic va fi poate cel mai prigonit dintre toți. Omul galileic apare într-o perioadă în care lumea nu era pregătită pentru a-l primi în sânul ei, și cu toate acestea gândirea acestuia va crea mai târziu ceea ce astăzi numim omul modern.

Lăsând în urmă secolul 16, mergem în secolul 17, pe la 1600, și întâlnim un alt tip de om care urmează să se nască peste altă sută de ani. Este vorba despre tipul cartezian. Sub acest titlu generic, derivat din numele filozofului francez Rene Descartes, se înglobează ideile multor gânditori, dintre care cei mai importanți fiind Isaac Newton în știință, și Baruch Spinoza în filozofie, altături bineînțeles de Descartes. Rene Descartes este autorul celebrului dicton cuget deci exist, adică al primatul rațiunii asupra existenței. Dar Descartes nu a fost doar un filozof ci și un matematician, iar sistemul său de gândire, cunoscut și sub numele de metoda carteziană, (de la titlul cărții sale, Discurs asupra metodei) a rămas pentru multă vreme un punct de reper în filozofia științei. Pe de altă parte, Issac Newton este cel care a inițiat pentru prima dată o adevărată revoluție în științe. Autorul teoriei gravitaționale a fost un adevărat geniu al științelor exacte, cu specializări în nenumărate domenii ale cunoașterii, printre care optica, matematica și mecanica. În domeniul filozofiei speculative, Baruch Spionza ocupă un loc important, fiind cel care, pornind de la dictonul – Deus sive natura (Dumnezeu adică natura), dezvoltă un nou sistem de gândire în filozofie, numit panteism. Dumnezeu se află peste tot în natură, deci studiind natura, îl vom găsi pe Dumnezeu. Iată cât de asemănătoare este această gândire cu cea a lui Toma de Aquino, din secolul 13. Diferența fiind una însă destul de evidentă. Daca omul tomist spune că Dumnezeu se află în natură, ei bine, omul panteist spune că Dumnezeu este Natura, se identifică cu ea, ceea ce un tomist nu va accepta niciodată, din moment ce natura a fost creată de către Dumnezeu. Acest nou tip de om denumit general cartezian, poate fi numit pentru prima dată modern. El este omul modern prin definiție. Modernitatea, așa cum o înțelegem astăzi, apare pentru prima dată în acest secol 17. Pentru prima dată războaiele religioase iau sfârșit (războiul de treizeci de ani dintre catolici și protestanți se încheie în 1648, fiind ultimul conflict religios de pe teritoriul european), iar știința capătă noi avânturi. Totodată științele sociale se dezvoltă și ele, oamenii încep să capete drepturi și libertăți, în special în Marea Britanie. Poate tocmai de aceea sir Isaac Newton reușește să își manifeste genialitatea fără opreliști de natură religioasă, și astfel să contribuie la dezvoltarea științifică a omenirii.

Secolul 18 este secolul luminilor, este Iluminismul francez cu toți marii lui gănditori – Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot, d’Alembert, și mulți alții, reuniți sub numele general de materialiști. Dar secolul 18 nu este doar atât, el este și încununarea școlii de filozofie germane, cu școala de la Frankfurt (Hegel, Fichte, Schelling) și mai ales cu filozoful din Konigsberg, Immanuel Kant, cel care zdruncină din temelii multe sisteme filozofice. Toți acești mari gânditori sunt produsul secolului 17, ei sunt copiii cartezianismului. Dintre acești copii, materialiștii francezi sunt cei mai radicali în gândire. Ei sunt animați de un spirit revoluționar în cultură și societate, spirit revoluționar care va alimenta și revoluția franceză de la 1789, pentru că fără îndoială, atât de mult lăudata revoluție franceză, are în spatele ei nu atât o mișcare spontană de mase, cât mai ales o mișcare intelectuală bine organizată. Pe de altă parte, contraponderea acestui curent așa zis materialist, este curentul idealist al filozofiei germane. De aici există deja cunoscutul antagonism dintre materialiști și idealiști. Secolul 18 creează acest precedent, creează aceste două tipuri de filozofie, și sub șablonul lor se va încerca să se explice și alte filozofii din trecut. De exemplu va apărea întrebarea dacă Platon era idealist sau materialist. Iar după ce se va ajunge la concluzia că Platon era idealist, i se va opune un filozof despre care se crede că ar fi fost materialist, Aristotel. Și iată cum între cei doi filozofi antici se creează un conflict mai degrabă artificial, de dragul diversității filozofice. Acest conflict există și astăzi. Pe antagonismul dintre idealism și materialism se vor scrie multe tomuri de hârtie și nu știm dacă umanitatea s-a ales în final cu ceva folositor.

Copiii rebeli ai iluminismului, materialiștii francezi, vor să schimbe paradigme, se iau la trântă cu trecutul și cu tradiția, refuză tot ce este vechi, refuză chiar și antichitatea pe motiv că este puerilă și se exprimă prin mituri, și își creează un nou idol, acesta se numește știința. Dar această știință încă mai este contaminată de religie, încă mai are o parte ce nu se vrea cunoscută, o parte care aparține divinității. Dar iluminiștii vor să purifice știința de tot ce este credința în puteri divine și obscurantism, vor să creadă doar în ceea ce este demonstrabil prin metoda științifică dezvoltată de Galilei și mai apoi de către Descartes, adică prin experiment și simțuri, restul nu există. Din acest punct de vedere, iluminiștii sunt cei care ucid umanismul, pentru că omul este scos în afara domeniilor de cunoaștere, tot ce interesează acum este explicarea lumii înconjurătoare. Iluminismul este un caz extrem și el creează un nou tip de om, care va lua naștere în secolul 19. Acest tip de om al secolului 18, creat din cartezianism, îl vom denumi cu termenul care desemnează mișcarea de înnoire culturală, spirituală și științifică, adică tipul iluminist. Dar tot în această perioadă, ca reacție la tipul de om iluminist propus de către gânditorii francezi, se plămădește și un alt tip de om, produs de către poate cel mai mare gânditor al culturii germane, Goethe. Acest tip de om este tipul faustic. Tipul faustic este replica dată de către idealismul german, materialismului francez. El este un tip de om dezamăgit de tot ceea ce i-a oferit până acum întreaga cunoaștere umană, și care este dispus să se lase în mâinile forțelor întunecate, dacă asta îl va ajuta să simtă că trăiește cu adevărat. Omul faustic este un om al freneziei simțurilor, pentru care doar cunoașterea absolutului mai are valoare, iar restul științelor nu sunt decât o adiere de vânt. Un tip de om dezamăgit de condiția sa de muritor, care caută eliberarea.

De cealaltă parte, omul luminilor, pe lângă credința în știință are și o morală, este o morală nouă, pentru că iluminismul vrea să schimbe societatea din temelii. Iluminismul este poate prima mare mișcare revoluționară în adevăratul sens al cuvântului, făcându-și simțită prezența în toate domeniile, de la morală la religie, și de la filozofie la știință. Iluminismul propune o morală fără Dumnezeu, o morală desacralizată – vrem să înlocuim morala cerească cu una pământească, spun aceștia la unison. Pe de o parte aveau dreptate, pentru că o morală venită din ceruri acum mai bine de 1500 de ani, poate că nu mai corespundea exigențelor, sau mai degrabă lipsei de exigențe morale a lumii moderne de secol 18. Pe de altă parte, iluminiștii se aflau într-o gravă eroare. Nicio revoluție culturală cu caracter radical nu a adus ceva bun omenirii. Și aici iluminismul eșuează lamentabil. Valoarea istorică, culturală și spirituală a trecutului, nu poate fi negată, pentru că nu poți arunca la gunoi antichitatea și epoca medievală împreună cu morala creștină doar pentru că nu mai sunt la modă sau pentru că în unele aspecte se aflau în eroare. Dar o mișcare fie ea culturală, artistică sau de orice alt fel, care nu mai permite eroarea, și care cere o rigurozitate extremă în toate domeniile, care nu mai lasă loc de interpretări și comentarii care țin până la urmă de o libertate a spiritului, este o mișcare care se află în cea mai mare eroare. Și vom vedea că în secolul următor, acest tip de om plămădit în iluminismul secolului 18, va fi un tip de om de o violență crescândă, și de un radicalism exacerbat.

Secolul 19, secolul tipului de om iluminist, debutează exact așa cum a și fost creat, violent. În mai puțin de un deceniu, sub conducerea lui Napoleon, Franța redevine un imperiu, aducând aminte de perioada de glorie a imperiului francilor sub Carol cel Mare. Materialismul francez triumfă în întreaga Europă. Idealismul german este înfrânt, atât militar cât și cultural. Tipul de om iluminist pare a fi un real succes. Dar între timp se creează omul viitorului, noul tip de om, omul secolului următor. Noul tip de om, plămădit printre ghiulele de tun și praf de pușcă, nu poate fi unul pașnic. Și nici nu va fi, pentru că omul secolului 20, va fi cel mai violent din întreaga istorie a umanității. Dar acest tip de om al secolului 19, rezultat al triumfului materialismului francez, prin ce anume se caracterizează? Caracteristica principală este fără îndoială spiritul revoluționar. Secolul 19 este un secol al revoluțiilor, pentru că aceasta era și una dintre caracteristicile iluminismului – revoluție pe toate palierele. Acest om, fiu al iluminismului, nu știe să trăiască decât într-o continuă revoluție, decât în conflict armat. Nu se mulțumește doar cu o revoluție, ci face și contrarevoluție. Este un secol absurd, sărac în materie cenușie. Cei mai mari gânditori ai secolului fiind Nietzsche, Schopenhauer, Marx și Engels, iar asta spune multe. Nietzsche și Schopenhauer, deși educați în spiritul idealismului german, ajung să deteste tot ce înseamnă cultură germană și să se ralieze valorilor culturale franceze, ca mai apoi să creeze fiecare câte un pseudo-sistem filozofic, totul pentru ca în final să se piardă în aforistică. Dacă Schopenhauer încă mai păstrează o viziune idealistă asupra lumii, în lucrarea sa de bază, Lumea ca voință și reprezentare (scirsă totuși în franceză), Nietzsche în schimb rămâne ancorat într-un machaivelism de secol 15, în care puterea, Das Macht, este principiul normativ și absolut al ființei umane, cu ajutorul căreia omul poate deveni un supra-om (uber-mensch), și astfel să își depășească condiția. Gândirea lui Nietzsche va deveni model pentru mulți scelerați ai secolului 20. Un alt gânditor german, care își reneagă idealismul natal, este Karl Marx. Și el ajunge să fie infleunțat de materialismul filozofic francez și de spiritul revoluționar iluminist al secolului 18, ca în final să dezvolte o adevărată ideologie economică și socio-politică, alături de prietenul său Friedrich Engels. Scopul celor doi era crearea unei noi revoluții, revoluție care să pună capăt cumva, tuturor revoluțiilor. Lumea trebuie schimbată politic, social și economic, nu contemplată filozofic, spun cei doi revoluționari. Pentru aceasta este nevoie de comunism și lupta de clasă. Comunismul își propune ca ultim țel abolirea tuturor claselor sociale, fiind singura soluție împotriva exploatării de către marii industriași a claselor de jos. Dezvoltând ideea proletariatului (adică a acelor cetățeni fără drepturi, care nu dețin mijloace economice de producție, și care își câștigă existența exclusiv prin forța fizică), Marx alimentează ideea luptei de clasă prin intermediul căreia păturile de jos trebuiau să se unească și să își câștige drepturile în dauna păturilor sociale superioare.

Dacă ideile lor au fost la început un eșec, neputând fi puse în practică (Marx își dorea ca noua sa doctrină comunistă să fie implementată în Marea Britanie, pentru că acolo exista în viziunea sa cel mai mare potențial de reușită, datorită dezvoltării și deschiderii societății britanice), totuși aceste idei vor fi readuse al viață de către Lenin și Trotski, și puse în practică în Rusia imperială. Tipul de om al secolului 19, ca progenitură a secolului luminilor, prezintă o patologie a puterii și o predilecție pentru mișcări ample de mase. Cuprins de o neliniște interioară în fața istoriei, el vrea să schimbe lumea din temelii, chiar dacă nu știe cum va arăta această lume. Cum am putea să numim acest tip de om care trăiește în secolul revoluțiilor? îl putem numi simplu tipul revoluționar. În secolul 19 lumea voia o schimbare, iar statele voiau autodeterminare și independență. Vor avea de toate în secolul 20. Poate mai mult decât și-ar fi dorit vreodată.

Ajungem acum la secolul 20, care în mai puțin de cinci decenii își pierde o bună parte din populație în urma a două războaie mondiale sângeroase. Pentru prima dată în istoria umanității, lumea se află într-un război mondial, un război total în care nu există nicio regulă, doar anihilarea semenului. Tipul de om al secolului 20 este creația secolului 19, este creația tipului de om revoluționar, tipului de om neliniștit, care nu poate trăi decât în conflict cu lumea din jur, și cu el însuși. În acest secol beligerant, știința, ajunsă între timp pe cele mai înalte culmi, este folosită în scopuri distructive și controlată politic. În scopul umanității nu se mai face nicio descoperire, pentru îmbunătățirea calității vieții omului nu se mai inventează nimic, știința este aservită total scopului superm – războiul! Toate resursele umane sunt direcționate către industria de război. Revoluția visată de Marx este pusă în practică într-un final, dar sub alte criterii. De fapt, ceea ce se pune în practică în Rusia în 1917, nu este marxism, ci este leninism, adică un comunism anti-uman și aberant, pentru implementarea căruia nu se renunță la nimic, nici măcar la crimă. Cetățeanul ajunge în final mult mai subjugat decât înainte, iar când dorește să facă contrarevoluție, este pur și simplu anihilat. Instaruând un astfel de regim de teroare, Lenin și mai târziu Stalin, vor ucide prin democid zeci de milioane de oameni. Puterea statului nu se mai află în mâinile cetățenilor, nici măcar a proletariatului pe care îl proslăvise la început, ci în mâna unor criminali care controlează organele de opresiune – poliția și armata. Astfel, cetățeanul nu mai are nicio șansă și este condamnat să trăiască pentru Stat într-un mare lagăr de concentrare. Materie cenușie există totuși din plin în secolul 20. Există mulți oameni de știință, dar din păcate tot mai puțini gânditori umaniști. Mișcarea umanistă specifică acestui început de secol este existențialismul, o filozofie care se caracterizează mai degrabă prin stări de angoasă și anxietate în fața vieții și a morții decât prin orice altceva. Și cum ar putea să fie altfel când vezi că lumea din jurul tău dispre bucată cu bucată? Existențialismul este o reacție la eșecul umanității din cele două războaie mondiale. O astfel de filozofie propun pe rând Martin Heidegger, Jaques Derida, Albert Camus sau Jean Paul Sartre, toate din păcate fără nicio aplicabilitate în viața de zi cu zi. Aceștia sunt filozofi care se pierd poate prea mult în livresc, în metafore și, la unii dintre ei, într-un limbaj mult prea greoi și așa zis intelectual. În secolul 20 filozofia începe să piardă treptat contactul cu realitatea, și se închide într-o lume proprie, în care cu greu mai are altcineva acces decât cei inițiați. Faptul că au făcut din filozofie o mișcare inițiatică, nu le poate fi iertată niciodată acestor existențialiști și deconstructiviști.

Ce tip de om este acest om al secolului 20? Cum am putea sa îl numim? Am putea să îi spunem tipul de om științific și mecanicist. Omul de știință ajunge în acest secol la concluzia exhaustivă că lumea și universul nu se pot explica decât științific și mecanic. La gunoi cu religia, la gunoi cu spiritualitatea. În fond se continuă filozofia anti-religioasă a lui Nietzsche din secolul anterior. Dumnezeu a murit! Pe de altă parte, acest om al secolului 20, este un om al maselor, fără o prea mare individualitate, lipsit de inteligență, și gata oricând să se sacrifice pentru supraviețuirea Statului.

Totuși este destul de greu să punem o singură etichetă asupra omului secolului 20, pentru că acest secol a oferit multe răsturnări de situație și multe schimbări. Există perioada celor două războaie mondiale, apoi perioada războiului rece, apoi perioada triumfului capitalismului asupra comunismului, și în ultimă instanță triumful consumerismului asupra tuturor. Este cel mai bogat secol în evenimente sociale, au loc cele mai multe schimbări politice, și se termină în coadă de pește, cu un război nevăzut împotriva terorismului. Ce tip de om va creea acest secol 20? Dacă privim retrospectiv, vom avea un șoc. Din două războaie mondiale, dintr-un război rece, dintr-un război al petrolului, și din multe alte micro războaie care au avut loc peste tot în lume, din Iugoslavia până în Angola, și din Vietnam până în Irak, concluzia este simplă – omul secolului 21 va fi un tip de om care cel mai probabil se va autoanihila printr-un război dus până la paroxism. Ce ar putea să schimbe acest lucru?

Despre secolul 21 nu putem să tragem concluzii decât postum, după ce își va fi trăit posibilitățile și devenirea. Dar dacă omul secolului 20 a fost rezultatul secolului 19, și a sfârșit prin atâtea nenorociri, dar și descoperiri, care însă nu știu cât de mult ne-au îmbogățit conștiința, pentru că în fond, știința ne sporește cunoștințele dar nu și conștiința, atunci am putea intui că omul secolului 21, ca și creație a secolului 20, va fi un amalgam de stări și trăiri confuze și contradictorii – își va dori pacea dar nu va știi să trăiască decât în război, își va dori libertatea dar nu va putea să trăiască decât înrobit, se va bucura de binefacerile capitalismului dar îi va face cu ochiul comunismul, va dori să conserve natura și resursele naturale ale planetei, dar în același timp va fi dependent de consumul acestor resurse naturale limitate, și astfel omul secolului 21 va fi un mare paradox și un mare semn de întrebare. Trăind într-o sumă de contradicții, incapabil să se guverneze singur, fiind bombardat zi de zi de cantități uriașe de informație, aservit tehnologiei și manipulat în toate direcțiile de interese obscure, toate acestea într-un final îl vor paraliza. În lipsa unei busole nu va știi ce să aleagă și ce să facă cu viața lui, îi va fi tot mai greu să gândească cu propria minte, și într-un final se va sinucide. Astfel intuim că va fi destinul tragic al omului de secol 21. Să fie oare acesta sfârșitul său, să fie acesta destinul omenirii? Să sperăm că nu vom avea dreptate. Să ne fie îngăduită eroarea, dar din câte observăm din evenimentele actuale, omul acesta al multiculturalismului și al globalizării, milenial și postmodern, pare că deja și-a pus ștreangul de gât.

Despre turme

Filozofii culturii europene remarcau în anii ‘30 ai secolului trecut următorul aspect, că există un sentiment de apartenență la masă, și o dată cu el un complex de inferioritate în fața maselor care încearcă pe fiecare om. În aceeași ordine de idei, eseistul spaniol Ortega y Gasset (pe care l-am citat atât de des în ultima perioadă, și asta pentru că scrierile sale sunt mai actuale decât oricând), remarca și el în aceeași perioadă, că după primul război mondial, lumea a trecut de la o stare de indivizi la una de gloată, și făcea, în cărțile sale, o întreagă apologie a maselor și a spiritului de turmă. Dar prin ce se diferenția omul-masă de restul oamenilor? Același Ortega y Gasset constata că deosebirea fundamentală dintre aceștia nu se face după categoriile sociale, cum am fi tentați la început să credem, ci după categorii omenești. Astfel, omul de elită, sau în orice caz, cel care nu este masă, este acel om care cere mult de la sine, care investighează, care caută sensuri și gândește cu propria sa minte, în timp ce omul maselor are caracterul trândăviei intelectuale, este cel care nu caută sensuri și se mulțumește să primească totul de-a gata. Lipsa de gândire critică îl predispune la manipulare și supunere, tocmai de aceea omul maselor este cel care se lasă condus și are întotdeauna nevoie de un îndrumător, iar de cele mai multe ori acest îndrumător poartă numele generic de Stat.

Constantin Noica se întreba și el, într-o carte scrisă în 1937 (De caelo), de ce acceptă individul această tiranie a conștiinței mijlocii, această tiranie a maselor și a mediocrității? Unul din răspunsuri era acesta: din ușurință – a avea lucrurile de-a gata e tot ce poate fi mai pe gustul omului contemporan (…) având de-a gata lucrurile, trăim mai confortabil. Problema însă apare când această comoditate se reflectă și în activitatea spiritului, sau în ceea ce numim gândire. Atunci când omul, pe lângă lucrurile materiale de care se înconjoară, le ia de-a gata și pe cele spirituale, adică atunci când ia de-a gata până și gândirea unuia sau altuia, fără să o treacă prin filtrul propriei rațiuni, apare o mare problemă. E adevărat, omul nu poate să rescrie întreaga cunoaștere umană doar de dragul de a gândi cu mintea sa toate problemele umanității; multe dintre cunoștințele pe care le are nu sunt dobândite, ci însușite de la tradiție, adică de la cei care au gândit înaintea sa acele lucruri de care el acum ia la cunoștință.

Dar pe de altă parte, nebunia de a gândi cu mintea ta presupune și un anumit spirit de frondă, un anumit tip de individualism și egoism pozitiv, ca atunci când vrei să treci prin filtrul propriei tale rațiuni întregul proces folosit de un mare gânditor, proces care a condus la descoperirea unei idei sau cunoștințe. Gândirea îți oferă această posibilitate, să te ridici pe aceeași treaptă cu orice altă gândire de dinaintea ta, indiferent cui i-a aparținut. Și nu trebuie să fii specialist ca să faci acest lucru (blasfemie spun unii, sfidare strigă alții). Pentru a gândi cu mintea ta, nu ai nevoie de nicio specializare, ai nevoie doar de conștiință de sine, și asta în ciuda părerii comune din zilele noastre, când tirania specializării nu mai permite nimănui să gândească ceva într-un anumit domeniu, atât timp cât nu este specializat în acel domeniu. Astăzi nimeni nu mai gândește cu mintea sa, pentru că nu i se mai permite de către specialiști și de către apărătorii specialiștilor. Poate tocmai de aceea există astăzi o discrepanță atât de mare între cunoștințe, între domeniile specifice ale științelor, iar rezultatul acestei discrepanțe este o cunoaștere trunchiată a lumii, o cunoaștere a părților în dauna întregului.

Noica remarca un aspect foarte important al acestui proces de aderare al individului la mase, și anume, că omul care devine parte a unei colectivități, al unui grup, nu are conștiință de sine, pentru că nu poți avea conștiință de grup înainte de a avea conștiință de sine, spune Noica. Conștiința de grup venită înaintea unei conștiințe de sine, depărtează de act, de creația liberă, adică de creația propriu-zisă (…) turma nu e în ideologii, dar e în greșita adaptare la ele. Astfel, toți cei care protestează împortiva înglobării insului în mase, nu cunosc faptul că nu grupul ucide personalitatea individului, ci faptul că el, individul, n-a făcut-o aderând, ci predându-se. Iată o problemă care necesită aprofundare. Poți fi colectivist, rămânând foarte bine om al elitei, mai spune Noica, dar s-o faci dinăuntru, s-o dorești, nu s-o înduri (…) într-un cuvânt, nu idealurile societății de azi, ci slujitorii ei păcătuiesc față de spirit. Spiritul de turmă, spiritul de mase de azi nu e vinovat de el însuși.

Deci, tragem concluzia că, contează modalitatea prin care insul, individul, aderă la colectivitate, la grup, la mase. Dacă este convins de ideologia acestora, atunci nu e nimic de condamnat. Bineînțeles, contează și cum anume a fost convins. Important este să își folosească propria minte și gândire, și nu să se lase manipulat și influențat din toate părțile. Atunci când ești bombardat din toate direcțiile cu ideologia maselor, cu dogmatismul lor și cu tirania propriilor lor adevăruri, ca în final să te lași învins, predându-te, atunci se întâmplă același lucru ca și când ai fi torturat de către cineva pentru a te convinge să crezi în ceea ce crede el. Aceasta se numește convingere prin tortură, sau prin tiranie, nu prin argumentare, și a fost folosită cu rezultate excelente de către toate regimurile totalitare. În zilele noastre, când informația circulă cu viteza luminii, iar sursele de informare, deși multe la număr, pot fi ușor controlate și direcționate într-o singură direcție, metodele de convingere și persuasiune folosite sunt foarte diverse, și toate se rezumă la un singur lucru – manipulare. Omul fără acea conștiință de sine de care vorbea Noica, nu este în fața metodelor de manipulare nimic altceva decât o trestie în bătaia vântului, ca să îl parafrazăm pe Pascal. Fiind obișnuit cu confortul de a lua totul de a gata, inclusiv informația, care astăzi este prelucrată și șlefuită astfel încât să slujească interesul unor anumite grupuri restrânse, omul maselor este cetățeanul ideal.

Din păcate, omul, de ceva timp încoace, înainte de a avea conștiință de sine, are conștiința colectivității. Și dacă a existat în istoria omenirii anumite perioade de înflorire a conștiinței individuale, un individualism al spiritului critic și creator în același timp, astăzi acest spirit este aproape inexistent. El a fost anihilat de către puterea maselor. Mesajul acestora este unul cât se poate de atractiv pentru cei slabi de înger – comuniunea dintre oameni, prin țel comun, politici comune, scopuri comune, gândire comună, păreri comune, convingeri comune, și apoi… dar stați! să ne oprim puțin. Comuniunea asta seamănă izbitor de mult cu ceva oribil care s-a întâmplat în istoria recentă a umanității. Seamănă cu comunismul, nu-i așa? Comuniunea asta pare că ucide diversitatea sub toate aspectele ei, pare că ucide și individualitatea, pare că ucide și gândirea. Și atunci, unde ne îndreptăm? Și când mai pui deasupra securitatea națională și sănătatea publică, adică exact acele elemente față de care omul maselor simte o îndatorire civică nemăsurată și de-a dreptul eroică, în timp ce omul aflat în afara maselor se simte complet alienat, ai rețeta pentru dezastru. Omul maselor va face orice pentru a proteja securitatea națională și sănătatea publică, în defintiv va face orice pentru a proteja statul, și va apela inclusiv la linșaj – cine nu este cu noi este împotriva noastră. Toate astea pentru că omul maselor consideră, în mod eronat, că el este statul, că el conduce, deci apărând statul se apară pe sine. Aceasta este o formă de propaganda atât de des folosită în istorie de către marii conducători de stat, încât nici nu mai are rost să o detaliem. Acest principiu este unul care guvernează astăzi întreaga planetă, și din această cauză, întreaga planetă se află pe un butoi cu pulbere. Pentru că în momentul în care nu se mai acceptă diversitatea opiniilor și libertatea de exprimare, când adevărul se transformă în dogmă și ideologie, pe care toți cetățenii trebuie la modul imperativ să o îmbrățișeze, atunci lumea cade în tiranie.

Când faci o pauză, și privești puțin evenimentele recente, din exterior, complet detașat, cât mai obiectv cu putință, observi că în fața ta se desfășoară o adevărată nenorocire, nenorocire care se întâmplă cu girul majorității, adică cu cu girul maselor. Și aici apare problema democrațiilor, pentru că în democrație masele se află la conducere, cel puțin teoretic. În democrație nu guvernează elitele, cei puțini și înzestrați, ci guvernează masele, adică cei mulți și neînzestrați. Ce-i drept pot exista în rândul maselor și oameni înzestrați dar totuși fără conștiință de sine, pentru că am văzut cu ochii mei cum în această perioadă de mari frământări sociale, oameni pe care îi știam cât se poate de înzestrați din punct de vedere intelectual, individualități și personalități în toată regula, și-au pierdut acest caracter specific, această calitate, și au devenit oameni ai maselor. Nu trebuie să ne surprindă acest lucru, istoria ne învață că acest lucru s-a mai petrecut și cu alte ocazii, și în contexte asemănătoare, când intelectualii și elitele unei societăți au aderat, fie din convingere proprie fie din constrângere, la ideologii care nu de puține ori s-au deovedit în final a fi criminale. Un exemplu concludent – marele filozof existențialist, Martin Heidegger, o minte strălucită a filozofiei secolului 20, a fost membru al partidului nazist, și a îmbrățișat cu drag ideologia nazistă.

În democrație sunt garantate drepturi și libertăți pentru toți oamenii, iar egalitatea în fața legii nu suferă discrimanare. Din nou, teoretic. Ce observăm în această perioada este următorul aspect – statul, înzestrat cu puteri depline de către mase pentru a le garanta securitatea, a ajuns să reglementeze aspectele vieții tuturor oamenilor. Ceea ce majoritatea acceptă, este imediat trecut sub formă de lege universală pentru toți membrii societății. Astfel dacă omul maselor acceptă să îi fie încălcate drepturile și libertățile, sub diferite pretexte, această acceptare tacită va fi trecută ca obligatorie si pentru cei care nu acceptă să le fie încălcate drepturile și libertățile. Iar acesta este un exemplu cât se poate de clar de guvernare totalitară. Totalitarismul statului se reflectă în totalitarismul celor din jur, al oamenilor, pentru că și ei devin totalitari în gândire și mentalitate, și nu mai acceptă niciun fel de dialog, de discuție în contradictoriu, adică tocmai unele dintre principiile fundamentale ale exercițiului democratic – diferența de opinie, pluralismul, în scopul ajungerii la adevăr. Democrația are și ea limitele ei, și nu poate să atenteze la drepturile și libertățile niciunei categorii de persoane. În numele majorității, a securității naționale, a sănătății publice, sau a oricărui lucru, nu se pot face abuzuri și nu se pot încălca principiile fundamentale ale constituției. Și tocmai acest lucru s-a întâmplat aproape în întreaga lume. Ba mai mult decât atât, statul a acționat chiar înainte de a avea garantată susținerea majorității, a acționat autocrat, iar acest lucru ar trebui să ne dea semne de întrebare asupra felului în care funcționează statul, și ce prerogative își poate însușii singur, ținând cont că vorbim de un stat democrat. Poate statul să calce în picioare individul în numele securității colective? Oare care sunt limitele democrației? Dar cele ale statului?

Când face acest lucru, când intervine brutal în societate, statul dovedește faptul, incontestabil, că acționează nu interesul societății, a individului sau a grupului de indivizi, ci în interes propriu. Statul vrea să supraviețuiască cu orice preț, chiar cu prețul încălcării drepturilor și libertăților cetățenești pe care el jură că le garantează și respectă.

Asta se întâmplă când nu statul trăiește pentru societate, ci societatea trăiește pentru stat, după cum bine remarca Ortega y Gasset. Când statul nu se mai subordonează nimănui, nici măcar legii, avem de a face cu o formă clasică de tiranie și etatism. Mă surprinde cum nimeni nu pare să observe acest lucru, acest derapaj periculos, nici măcar cei care până de curând considerau statul exact ceea ce ar trebui să fie, adică un mecanism anonim creat de societate pentru a sluji societatea, și căruia îi sancționau de fiecare dată cea mai mică abatare de la această regulă. Se pare că în definitiv, omul ține mai mult la propria viață decât la libertate. Nu putem să spunem dacă este bine sau dacă este rău că face acest lucru. Depinde de perspectiva din care privim problema. Pentru unii o viață fără libertate este de neconceput și de netrăit, iar pentru alții o viață fără libertate este perfect suportabilă atâta timp cât se simt în siguranță. Să ne gândim acum de ce oare cei din prima categorie nu se mai află de mult timp printre noi…