Vis

Aseară l-am visat pe bunicu, și pe nea Gheorghe, vecinul din spatele casei. Nu erau morți. Abia aseară au murit, amândoi. Și în tot acest timp eu i-am crezut morți. Bunicu era în suferință, agoniza pe patul morții până când și-a dat ultima suflare. Îi citeam disperarea în ochi. Ai mei mi-au spus – Uite, acum a murit. Hai, ajută-ne să îi spălăm trupul. Eu am amuțit, nu am avut nicio reacție. Într-un final cineva l-a ridicat de pe pat, l-a dezbrăcat cu greu, pentru că i se lipise cămașa de piele, și l-a pus pe umăr ca pe un sac de cartofi. Eu mă uitam din tocul ușii la toată scena. Trupul bunicului era inert, o masă amorfă de carne și oase. În aceeași clipă a murit și vecinul nea Gheorghe. Parcă s-au vorbit să plece împreună către eternitate. În tot acest timp eu le spuneam insistent alor mei că i-am crezut morți pe bunicu și pe nea Gheorghe. Dacă aș fi știut…

În tot acest timp bunicul a stat în camera de la drum, cea care nu este niciodată folosită, și este cel mai frumos gătită, cu macate frumos brodate, făcute de bunica la războiul de țesut, camera are pereții de culoarea albastru-turcoaz. Și totuși…nu am intrat eu de atâtea ori în camera de la drum și nu l-am văzut pe bunicu? De ce nu l-am văzut? El a fost tot timpul acolo, fără să îi aline nimeni suferința, și aseară s-a dus la cele veșnice, împreună cu vecinul și prietenul său, Gheorghe. Bunicul meu a murit acum 15 ani, într-o zi geroasă de decembrie, după luni de agonie. În același an a murit și nea Gheorghe, vecinul din spatele casei. Bunica îmi spunea că uneori îl visează pe bunicu împreună cu nea Gheorghe, și de fiecare dată au treabă, semn că și pe lumea cealaltă țăranul nu are liniște și trebuie să își câștige pâinea cu sudoarea frunții. Cine mai știe ce o fi și pe acolo.

Pe bunicul meu îl duceam de mână afară, în ultimele săptămâni de viață. Se descompunea pe zi ce trece, era piele și os, vomita sânge, nu mânca nimic, nici apa nu putea să bea, își umezea buzele cu o batistă înmuiată în cana de apă. În lungile nopți de iarnă delira, își striga părinții, ne întreba de Dacia roșie…

Delirul, amnezia și detașarea de realitate sunt primele semne ale morții. Din acel moment nu mai e mult, ești deja la graniță cu Styxul. Bunicul meu nu a murit de bătrânețe ci de boală. Avea 82 de ani, nu mersese în viața lui la medic, nu avusese în viața lui o problemă de sănătate, avea un trup de atlet, în tinerețe lucrase la poștă. Și totuși… cu doi ani înainte s-a operat de fiere, după o criză biliară. I-au scos un pietroi cât pumnul. I-au scos însă și fierea. Bunica spunea că de vină a fost medicul chirurg, care i-ar fi scos o dată cu fierea și o bucată de ficat, care nu s-a mai refăcut. Apoi i-au pus și o sondă…bunica spunea că bunicul ar fi făcut cancer din această cauză. Dar ce știa bunica…? Poate că știa mai bine… Și atunci cum rămâne cu mitul lui Prometeu? Dar cu doctorii care îți grăbesc sfârșitul, cum rămâne?

Aseară bunicul a murit, sau poate acum 15 ani, nici nu mai știu…

Eseu asupra cooperării apriorismului kantian la organizarea impresiilor venite prin simțuri. Schematismul a priori și cel a posteriori. Subiect și obiect. Experiență și intuiție. Conștiința. Plus alte zarzavaturi filozofice.

Înainte de a începe eseul propriu-zis, trebuie să menționez faptul că acesta este de departe cel mai lung titlu pe care l-am folosit vreodată într-o scriere, fie articol, fie eseu, fie comentariu sau mai știu eu ce.

Titlul în sine pare bombastic, cine îl citește merge cu gândul la o lucrare de anvergură, o lucrare științifică, un studiu vast și amănunțit asupra filozofiei lui Immanuel Kant. Din păcate nu este așa. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că mi-ar fi plăcut să îmi iau ca temă de licență acest subiect și să scriu într-adevăr o lucrare serioasă, de mare întindere. Dar mă voi rezuma la un eseu-articol, în care să spicuiesc câte ceva despre Kant și despre ceea ce el a numit în filozofia sa, apriorism. Ideile ce urmează să le înșir în acest eseu, sunt în mare parte influențate de lectura cărții lui Constantin Rădulescu-Motru, Elemente de metafizică, scrisă undeva prin anul 1928. Rădulescu-Motru este, alături de Nae Ionescu și Constantin Noica, poate cel mai important filozof român. Școala românească interbelică a făcut practic cultura română. Tot ce avem mai bun azi în spiritul românesc, se datorează în mare măsura acelor tineri dornici de a se specializa în cultură din perioada dintre cele două războaie mondiale. Atunci a apărut un Eliade, un Blaga, un Cioran, un Ionescu, un Enescu, și așa mai departe, ca să nu-i mai menționez și pe cei trei de mai sus.

Și acum despre apriorism.

Immanuel Kant este, după Platon, poate cel mai important filozof al umanității. Niciun al filozof nu a creat atâtea discuții în jurul sistemului său de idei și nu a schimbat atât de radical gândirea filozofică și științifică. El a schimbat paradigma gândirii filozofice pur speculative, introducând în sfera ei și elementul pur științific. Speculația filozofică nu mai putea fi, odată cu Kant, fără o bază științifică. După cum bine remarca Nae Ionescu, și mai apoi Noica, Kant face nu un salt înainte, cu unul înapoi. El introduce ideea privirii îndărăt, adică dincoace de ceea ce se află în sfera cunoașterii, nu dincolo de ea către o metafizică fără cap și fără coadă. El face din metafizică o știință, și nu orice fel de știință, ci una care să ne dea cunoașterea cea mai completă și mai puțin relativă despre lume. Și ce se află dincoace de sfera cunoașterii, ce se află la originea adevărurilor științifice? Conștiința umană. Și acesta este marele merit al lui Kant, acela de a introduce pentru prima dată noțiunea de conștiință în argumentarea unui adevăr științific, și după cum reamarcă și Rădulescu-Motru, de a readuce știința din cer, pe pământ. Kant repune omul în centrul preocupărilor oamenilor de știință. Omul este reabilitat în stabilirea adevărurilor lumii în care trăim. Până la Kant, în stabilirea adevărurilor științei, omul juca un rol secundar, adică, firește, omul era cel care teoretiza și supunea experimentului un adevăr, dar el nu era decât un simplu spectator la ceea ce i se dezvăluia înaintea ochilor. Cu alte cuvinte, el nu influența rezultatul experimentului (au fost nevoie de câteva secole pentru a se ajunge la teoria colapsului cuantic și a binecunoscutului experiment al lui Schrodinger).

Mai târziu, de la Kant se vor inspira cei ce își vor spune psihologi. Psihologia, ca știință de sine stătătoare îi datoreză mult lui Immanule Kant. Din acest moment, odată cu filozofia lui Kant, adevărul devine relativ. Iar acesta este unul dintre motivele pentru care filozofia lui Kant nu a fost îmbrățișată de către mulți admiratori ai științei. Totuși, Kant nu îmbrățișează această idee a realtivismului, deși din filozofia sa reiese destul de limpede acest lucru. Pentru a se salva de realtivism, Kant face ceea ce avea sa facă și Einstein, apelează la o constantă. Pentru Einstein constanta care i-a salvat multe ecuații a fost constanta vitezei luminii, pentru Kant, constanta a fost existența unei conștiințe în genere, a unei conștiințe transcendentale care ne oferă adevăruri imuabile, absolute. Vom vedea cum.

Și de ce devine adevărul relativ? Până la Kant adevărul nu cunoștea decât noțiunea de absolut. Adevărul nu putea fi altfel decât absolut, și asta pentru că nu se lua în considerare un factor decisiv în stabilirea adevărurilor – conștiința omului. Și conștiința omului fiind supusă factorilor externi, de evoluție, biologici, organici, și așa mai departe, rezultă că adevărurile unei conștiințe veșnic shimbătoare, nu puteau fi decât relative, și nu absolute. Știința, la fel ca și conștiința omului, se află într-o continuă evoluție și schimbare, astfel că nu putem vorbi de absolut. Știința nu lucrează cu absolutul. Dacă vrem să aflăm adevăruri absolute, trebuie să mergem pe calea religiilor, acolo totul este veșnic și imuabil. Și chiar dacă adevărurile sunt relative, asta nu înseamnă că ele nu sunt adevăruri. Doar că trebuie să le privim din punctul de vedere al unei conștiințe într-o continuă schimbare, și să nu ne facem iluzii că ceva va dăinuii pentru totdeauna în acest univers, în afară de energie, care funcționează după legea conservării – nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă, și energia se conservă.

Așadar, fără să își propună, Kant ajunge la concluzia relativismului adevărurilor. Și din moment ce acest relativism este rezultatul conștiinței omului, pentru a ieși din această problemă, Kant introduce ideea unei conștiințe superioare, transcendentale, care este neschimbătoare și mereu indentică cu sine. Și ajunge la acest raționament pe calea matematicii. Kant vede în matematică știința supremă, și exemplul cel mai concludent că există o conștiință superioară, o conștiință generală, care a dat omului științele matematice, științe în care nimic nu este schimbător, căci o ecuație de tipul a+b+c=d va da întotdeauana același rezultat indiferent de ordinea necunoscutelor. Din acest punct de vedere, Kant nu îl depășește pe Descartes. De unde vine această conștiință și dacă ea există cu adevărat, asta Kant nu o spune.

La ce face totuși referire apriorismul? Kant spune că a priori este acea experiență a lumii înainte de orice experiență din lumea fizică. Și legat de acest aspect, trebuie menționată diferența care se face între lumea psihică și lumea fizică. Cumva, în viziunea lui Kant, există anumite cunoștințe pe care omul le are a priori, adică înainte de orice experiență a simțurilor. Practic nu este vorba de alte cunoștințe decât cele care ne vin și din simțuri, doar că apriorismul este un fel intuiție care ne ajută să înțelegem mai bine lumea. În același timp, există și acele cunoștințe pe care omul le are din cunoașterea lumii în mod direct, și mijlocit, cu ajutorul simțurilor. Cunoașterea a priori este cunoașterea nemijlocită de simțuri, iar cunoașterea a posteriori, este cunoașterea mijlocită de simțuri. Până aici destul de simplu. Ambele, în viziunea lui Kant sunt al fel de legitime. El nu neagă o lume în dauna celeilalte, așa cum face de pildă Platon, când spune că lumea simțurilor este o lume înșelătoare și că lumea adevărată este aceea a ideilor, adică un fel de lume a priori a lui Kant. Și nici nu ar putea să nege vreuna dintre cele două cunoștințe, pentru că una fără cealaltă nu există. Cele două cunoștințe, cea a priori și cea a posteriori, cooperează pentru șlefuirea noțiunii de adevăr.

Atunci când eu încerc să cunosc un lucru din lumea înconjurătoare, mai întâi am o impresie directă, care îmi este dată cu ajutorul simțurilor, a organelor de simț. Aceasta este modalitatea prin care eu intru în contact cu lumea exterioară. Dar eu nu cunosc astfel lumea exterioară. Cunoașterea lumii exterioare nu se oprește la simțurile mele, până aici eu am o cunoaștere trunchiată, incompletă. Pentru a avea o cunoștere și o înțelegere completă trebuie să fac apel la ceea ce se află în mine, înainte de a avea orice fel de experiență senzorială. Și ce este aceasta? Kant spune că aceasta este conștiința eului, sau apercepția. Ea este cea care îmi completează cunoașterea lumii exterioare. Înainte de a avea orice fel de experiență, eu am conștiința propriului eu, deci am o cunoaștere a priori a lumii, o cunoaștere fără simțuri, sau înainte de orice contact senzorial. Aceasta este însă o cunoaștere doar a propriului meu eu, iar conștiința eului mijlocește unificarea impresiilor venite prin simțuri, spune Rădulescu-Motru. Pentru a avea un obiect al cunoașterii, ambele părți trebuie să conlucreze – unitatea sensibilității și unitatea apercepției, doar așa pot avea un obiect al conștiinței.

Noi nu vedem lucrurile așa cum sunt în sine, iar lucurile în sine sunt numite lucruri noumenale, de către Kant. Nu avem, deci, o percepție directă și nemijlocită a lor, ci le vedem prin prisma conștiinței de sine. Dar oare ele, lucrurile, ar mai exista dacă nu ar exista în același timp o conștiință care să le perceapă? Și pe de altă parte, oare noi, ca și conștiințe, am mai putea exista dacă nu ar exista în același timp lucrurile exterioare care să se resfrângă asupra noastră? Aici problema se pune din perspectiva relației subiect-obiect. Există subiect fără obiect, sau obiect fără subiect? Schopenhauer a afirmat că nu. Una fără cealaltă nu pot exista, și asta pentru că ele sunt într-o continuă interdependență, ba mai mult decât atât, ele sunt unul și același lucru. Nu există subiect și obiect ci doar părți diferite ale aceluiași întreg, care este în fond energia universală, manifestându-se în diferite forme și având diferite funcții și caracteristici.

Așadar, conștiința și apriorismul, adică apercepția, cooperează cu lumea simțurilor, pentru a ne de o imagine completă a lumii în care trăim. Rezultatul este ceea ce rămâne a posteriori, adică ceea ce rămâne după ce acest ciclu s-a încheiat. Astfel omul își făurește adevărurile, care în ciuda faptului că sunt relative, nu schimbă cu nimic faptul că lumea pe care o vedem nu poate fi altfel decât așa cum o vedem. Kant spune – noi nu putem cunoaște lucrurile în sine, dar ele există. Acest lucru este un adevăr, și chiar și acesta este unul relativ. Deocamdată conștiința umană nu poate pătrunde până în cele mai adânci probleme. Într-adevăr, nu putem cunoaște lucrurile în sine. Dar ce sunt până la urmă lucrurile în sine? Sunt lucrurile care nu trec prin filtrul unei conștiințe și nu sunt influențate de aceasta? Dar un lucru care nu este observat de o conștiință și trecut prin filtrul ei, mai are oare o existență proprie? Noi nu cunoaștem obiectele, lucrurile, ci însușirile acestora, nu obiectele și lucrurile însele. Iată un aspect. Obiectele par a exista și independent de o conștiință care să le observe. Doar însușirile lor depind de o conștiință. Deci, ce cunoaștem noi dintr-un obiect nu este obiectul, ci însușirile sale, proprietățile pe care acesta le are, sau pe care noi i le atribuim. Atunci un obiect fără proprietăți este un lucru în sine? Un obiect fără nicio proprietate poate fi orice, el este nediferențiat, și asta înseamnă că un obiect ca acesta nu este nimic altceva decât materie amorfă care poate lua orice formă și poate avea orice fel de însușire. Cine îi dă forma și însușirile, proprietățile care îl diferențiază? Conștiința. Tragem concluzia că omul și conștiința sa este cel care regularizează funcțiile materiei, el este cel care organizează materia sub forme diferite, prin însușirile pe care i le atribuie acesteia. Aceste însușiri sunt adevărate doar pentru conștiința umană, ele poate că nu ne ajută să înțelegem lucrul în sine, dar ne dă un sens logic. Și unde există logică există și rațiune, și unde există rațiune există și adevăr.

Dar de ce se întâmplă asta? Pentru că conștiința este condiționată de existența universului, și în același timp, ea este produsul legilor universului. Natura a creat în așa fel omul, încât acesta, cu ajutorul rațiunii, să înțeleagă lumea și mecanismele ei de funcționare. Tot ce este rațional este cu necesitate adevărat. Faptul că mintea omenească, conștiința sa, reprezintă o unitate, ne oferă posibilitatea de a înțelege unitatea universului și a legilor sale. Nu există decât o singură realitate, și deci un singur univers pe care îl putem cuprinde cu mintea și cu conștiința, și doar acesta este adevărat. Restul sunt doar speculații filozofice fără acoperire științifică.

Va urma…

Despre relativitatea adevărului. Despre știință, conștiință, Dumnezeu, Kant, Platon și alte zarzavaturi.

Știința are o valoare relativă. Ea depinde de condițiile conștiinței omenești, iar conștiința omenească depinde și ea de condițiile vieții organice. Viața organică este supusă transformării, prin urmare și știința este într-o transformare continuă. Aceea ce este astăzi socotit ca adevăr, mâine poate fi socotit ca eroare… (Constantin Rădulescu-Motru).

Acum mai bine de două mii de ani, Platon a încercat prin filozofia sa să găsească acele lucruri care nu sunt supuse transformării, acele lucruri eterne, imuabile. Într-un final a ajuns la concluzia că acele lucruri pe care el le căuta purtau numele de idei. Doar ideile sunt imuabile și demne de a constitui adevărul. Lumea perfectă, ideală, și adevărată era pentru Platon lumea ideilor. Această lume a ideilor se ridică deasupra lumii simțurilor, cea care ne înșeală de fiecare dată. Lumea ideilor este o lume rațională, iar tot ceea ce se răsfrânge asupra noastră prin intermediul simțurilor nu reprezintă decât o imagine palidă a ceea ce ar trebui să fie, umbre ale acestei lumi. Principiul realității și adevărului nu poate fi aplicat decât ideilor. Nu există decât o singură lume adevărată, cea guvernată de rațiune. Dar această lume a ideilor nu o putem găsi aici, ci ea se află undeva în cer. Astfel avem de a face cu o dualitate care poate merge le nesfârșit. În primul rând avem de a face cu dualismul dintre lumea de aici, a simțurilor, și lumea de dincolo, cea a ideilor, apoi, dacă vedem în lumea simțurilor, a senzațiilor, așa cum face Platon, o lume rea, atunci apare și dualismul dintre bine și rău, și așa mai departe. Astfel filozofia lui Platon se exprimă prin mit și legendă, iar o astfel de filozofie își râde de sine, spunea un alt filozof.

Totuși Platon este cel care a dat imboldul, a oferit punctul de plecare în gândirea speculativ-filzofică. De la Platon s-au inspirat toate sistemele filozofice de până azi, el este cel care a inspirat generații întregi de gânditori și a pus primul piatra de temeile a filozofiei universale. El este fără îndoială părintele filozofiei.

Lumea în care trăim se află într-o continuă transformare, într-o continuă devenire. Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă, aceste cuvinte ale lui Heraclit revin tot timpul în atenția noastră. Și atunci, dacă totul se transformă, dacă totul este o continuă devenire, în ce putem noi să credem? Pe ce ne putem baza, ce anume ne poate fi punct de sprijin? Ne putem oare baza pe ceva ce se află într-o continuă schimbare? De exemplu ne putem baza pe un adevăr care astăzi are trecere, dar care mâine poate să dispară? Ce fel de lume ar fi aceea în care adevărul, principiile morale și etice, sau știința în ansamblul ei, nu sunt decât impresii ale momentului? Și totuși…

Dacă ar fi să ne referim la știință, care este astăzi un fel de religie a ateiilor, vom observa că ea are o valoare realtivă. Dar ce este relativul? Relativitatea guvernează lumea. Dar asta nu înseamnă că dacă un adevăr al științei este relativ, el nu mai are nciun fel de valoare. Relativismul nu trebuie confundat cu arbitrarul, cu aleatoriul, sau cu dispoziția de moment. Un adevăr al științei se întemeiează pe legi precise, legi ale naturii și ale conștiinței omului. Faptul că matematica este o știință exactă, nu este o pură întâmplare. La baza ei funcționează anumite legi raționale, tocmai de aceea matematica nu se schimbă de azi pe mâine, ci rămâne relativ constantă. Știința prin definiție este un domeniu relativ-constant. Este constant pentru că nu este arbitrar, nu se schimbă de pe o zi pe alta, și este relativ pentru că nu este absolut, deci la un moment dat și asupra ei vor interveni legile dezvoltării organice ale conștiinței umane. În științe nu se lucrează cu absolutul, ci cu ceea ce corespunde conexiunilor logice ale rațiunii. Dacă știința este relativă, asta nu înseamnă că nu este și adevărată. Un lucru relativ poate să fie perfect adevărat, și, de exemplu, gradul de adevăr al unei afirmații nu este dictat de relativitatea sa. Nu putem spune că cu cât un lucru este mai puțin relativ cu atât este mai adevărat. Afirmația în sine este lipsită de temei logic, pentru că un lucru nu poate fi mai mult sau mai puțin relativ, el ori este relativ, ori nu este relativ. Aici nu încape loc de nuanțări. Știința este într-adevăr relativă, dar nu este arbitrară, și este relativă tocmai pentru că se schimbă după legile de dezvoltare ale conștiinței omului. Știința este produsul activității conștiinței umane, al rațiunii.

Este rațiunea umană imuabilă, neschimbătoare, constantă? Nu. Atunci nici știința, ca produs al ei, nu va fi imuabilă și constantă. După cum spuneam, totul este relativ în natură. Dacă vrem să căutăm eternul, nu îl vom găsi pe pământ. La această concluzie a ajuns și Platon, trebuie deci să căutam în cer. Și ce vom găsi dacă vom căuta în cer? Vom găsi divinul, transcendentul, îl vom găsi pe Dumnezeu. Eu sunt calea, adevărul și viața, spune Hristos. El este absolutul. Dar din acest moment intrăm pe un tărâm necunoscut, și ca să înțelegem cu adevărat ce înseamnă Absolutul, Adevărul și Viața, trebuie să lăsăm în spate știința și bagajul de cunoștințe raționale. Pe Dumnezeu nu îl descoperi cu mintea, ci cu inima.

Totuși, atâta timp cât trăim pe pământ, atâta timp cât suntem ancorați în existența aceasta telurică, oricât de mult am fi tentați să ne detașăm de știință, nu vom putea să îi negăm adevărurile și utilitatea. Faptul că știința este relativă nu poate fi o afirmație împotriva ei, nici măcar o critică. Dacă împotriva religiei știința se ridică prin puterea experienței, prin faptul că în știință, spre deosebire de religie, putem experimenta fie prin simțuri, fie prin rațiune și elemente logice orice afirmație pe care aceasta o face, la fel și religia se poate ridica împotriva științei prin afirmația, indubitabilă de altfel, că una dintre caracteristicile fundamentale ale științei, este tocmai relativitatea.

Disputa este interminabilă, și nu vom putea niciodată sa reconciliem cele două păreri. Faptul că știința este relativă nu-i ștribește din valoare și din adevăr, iar faptul că religia se ocupă de absolut, nu-i știrbește nici ei din valoare și din adevăr. Ceea ce putem însă să facem este să încercăm să înțelegem. Știința nu poate fi nimicită datorită gradului ei de relativitate, cum de altfel nici religia nu poate fi nimicită datorită gradului ei de absolut. Până acum existența lui Dumnezeu nu a putut fi demonstrată științific, dar nici știința nu a ajuns la vreun adevăr absolut. Iar când știința va ajunge la un adevăr absolut, acel adevăr absolut nu va putea fi decât Dumnezeu. Deci momentul în care știința va ajunge la acel adevăr absolut, va fi și momentul în care existența lui Dumnezeu va putea fi demonstrată științific. Va fi momentul în care cele două viziuni asupra lumii se vor intersecta pentru prima oară. Deocamdată cele două domenii sunt complet separate, în ciuda încercării unora de a împăca religia cu știința, și de a demonstra cumva, că de fapt, religia ne vorbește pe alocuri de niște adevăruri științifice, iar știința de niște adevăruri religioase.

Legătura dintre viața organică și întemeierea științelor, ne spune C. Rădulescu-Motru, a fost stabilită pentru prima dată de către Immanuel Kant. O idee revoluționară pentru acea vreme. Kant spune că știința este condiționată de actele sufletului omenesc, acte care se desfășoară după vârstă, dupa rasă, după cultură, și în mediul întregii naturi. În vremea lui Kant știința care se ocupă cu actele sufletului omenesc, adică psihologia, încă nu apăruse. Odată întemeiată, psihologia vine și susține ideea lui Kant, afirmând că omul este măsura științei, posedând în același timp o consțiință care se dezvoltă și se transformă după legi constante. Ceea ce nu admitea Kant, ne spune același C. Rădulescu-Motru, era relativitatea științei. Și nu admitea acest lucru pentru a evita o contradicție. Și anume, datorită faptului că adevărurile științifice sunt strâns legate de conștiința omenească, dacă aceste adevăruri sunt supuse transformării, combaterii și sunt deci relative, atunci înseamnă că și conștiința care a dat aceste adevăruri este la fel de relativă și de supusă transformării, combaterii, contradicției, și așa mai departe. Din această problema Kant nu a reușit să iasă, în primul rând pentru că nu avea la îndemână expertiza psihologiei, și mai ales datorită faptului că nu și-a pus niciodată întrebarea din ce anume este constituită conștiința omenească.

Omul nu primește știința din exterior, ca mai apoi să o reflecte înapoi precum o oglindă, ci ea este un efort al conștiinței și al rațiunii. În viziunea platoniciană, care este una mitologică, omul nu face decât să își reamintească ceea ce a știut cândva, o știință pe care a primit-o de la zei în vremuri necunoscute. El nu participă la actul dezvoltării științei, ci este doar un spectator care se bucură de tot ce a fost creat pentru el de către zei. El nu face decât să redescopere. Această viziune platoniciană a fost adoptată și de către creștinism, prin intermediul neolpatonismului. Omul nu poate fi văzut ca un creator, pentru că asta ar însemna să se asemene lui Dumnezeu. Iar mitul lui Lucifer este cât se poate de limpede. Un înger care vrea să fie asemenea lui Dumnezeu și este izgonit din ceruri. Apoi, bineînțeles mai există și mitul mărului și al lui Adam, care voind să dobândească cunoașterea, comite la rândul său un sacrilegiu. Așadar, cunoașterea, știința, nu pot fi posedate decât de Dumnezeu, iar dacă omul ajunge cumva la un adevăr științific, aceasta se întâmplă doar pentru că Dumnezeu îngăduie. Se spune de către teologi că tot Dumnezeu este cel care a dat și știința, iar în medicină am auzit adesea spunându-se: medicul tratează, dar Dumnezeu este cel care vindecă.

Pe de o parte faptul că știința este relativă, vine să susțină ideea cum că doar Dumnezeu posedă cunoșterea absolută, dar pe de altă parte, faptul că știință reprezintă un produs al conștiinței umane și al rațiunii, poate să îl separe pe om de Dumnezeu. Dar în definitiv, cine i-a dat conștiință și rațiune omului? Pentru a răspunde la această întrebare nu ne mai rămâne decât să ne uităm către cer. Către acel cer al lui Platon, către acea lume a ideilor, imuabilă și eternă, și vom găsi răspunsul. Iată cum în final devenim religioși, chiar și atunci când nu ne propunem acest lucru. Gura păcătosului adevăr grăiește.

epitaf

în marș funebru am pornit spre cimitir, să o conduc pe ultimul ei drum,

mi-a fost colegă zece ani și știu, că a avut un suflet bun.

se înfigeau lopețile în humă, și un fior mi se urca pe șiră,

când am văzut-o îmbracată-n alb, întinsă în sicriu ca o regină.

sicriul alb, cel sidefiu, ce strălucea puternic ca un soare,

era purtat pe umăr de un înger, în urma lui fiind o jale mare.

preotul cu crucea-n mână, la căpătâi spunea o rugăciune,

un altul tămâind-ui trupul veșted, ca s-o salveze din genune.

atât de ireal părea cu totul, tabloul cel pictat de moarte,

de-acest sfârșit nu scapă nimeni, doamne, speranțele-s deșarte!

mireasa vieții sau a morții, privind-o te lăsa fără cuvinte,

cu pasul ei ușor și lin călca încet peste morminte.

și parcă o vedeam din nou cum se așează lângă mine,

mă-ncuraja și-mi spunea blând că totul va fi bine –

– noi cei ce nu mai suntem printre voi, ne vom întoarce într-o zi,

vom spune iar povești, vom depăna și amintiri.

pe Nora au îngropat-o într-o marți, la umbra unui tei,

și clopotele au bătut în amintirea ei,

și pe mormântul gri i-au așezat coroanele de flori,

în amintrea noastră va rămâne veșnic, pictată în culori.


rămas bun Eleonora

frânturi de octombrie

Adevărata noblețe a omului, eroismul său cel mai mare constă în a ști să trăiască chiar atunci când toate temeiurile vieții sunt distruse în el (…) (Giovanni Papini)

Poate omul să accepte că lumea este sortită pieirii indiferent de cât de mult ar cunoaște și indiferent de cât de mult s-ar dezvolta tehnologic, științific, sau spiritual? Orice facem lumea piere, și o dată cu ea pierim și noi. Orice am face murim, spunea Schopenhauer. Cu moartea poate că omul, după zeci de mii de ani de evoluție, în care au murit miliarde de oameni, s-a împacat, pentru că în fond nu știe absolut nimic despre ce înseamnă să mori. Dar este oare împăcat cu gândul că orice acțiune pe care o întreprinde, orice monument pe care îl ridică și orice cunoaștere pe care o dobândește nu este nimic altceva decât praf și pulbere în acest univers nemărginit? Totul va dispărea, totul se va năruii, până la ultima celulă și ultimul atom din noi și din lumea care ne înconjoară, și cu toate astea, de ce voim a trăi? De ce ne încăpățânăm și ne luptăm cu îndârjire să existăm, să lăsăm moșteniri, materiale sau spirituale, când am putea la fel de bine să ne zburăm creierii, când am putea să ne încheiem socotelile cu o simplă lovitură de pumnal? Aici e greul, spune Hamlet. Să mori, să dormi, sau poate să visezi? A fi, sau a nu fi? Aceasta este întrebarea. Cine și-ar mai duce povara vieții, de nu ar fi acea taină, de după moarte, spaima, de ce ar putea să fie dincolo, pe acel tărâm de unde nu s-a mai întors nimeni… Teama este cea care ne face să îndurăm mai lesne un rău cu care ne-am deprins decât să ne avântăm acolo unde nu cunoaștem. Gândirea, deci, ne face lași, spune prințul Danemarcei. Dar cum ar fi dacă am putea să ne detașăm de toate astea? Să nu mai așteptăm nimic de la viață, să nu ne mai dorim nimic, să nu mai încercăm să o manipulăm după bunul plac ci să o lăsăm să se petreacă. Gurile filistinilor ne spun că dacă vom proceda astfel vom lăsa viața să treacă pe lângă noi, vom trăi degeaba, nu ne vom bucura de clipă, și altele asemenea. Dar dacă ne vom agăța de viață cu toate puterile, oare credem că ea va rămâne cu noi mai mult timp decât dacă am proceda altfel? Dacă sărmanul Faust s-a rugat clipei să mai rămână, oare clipa a mai rămas cu el? Poate cineva să mai adauge măcar o secundă la zilele ce-i sunt numărate?

Orice acțiune a omului este făcută în vederea atingerii unui scop, în vederea obținerii unei recompense. Ne putem imagina omul ca făcând un lucru fără să nu aibă nimic de câștigat de pe urma lui? Până și un artist nonconformist, care nu lucrează pentru bani, creează totuși pentru plăcerea pe care i-o oferă actul artistic. Nu este complet dezinteresat, oricât de mult ar încerca să demonstreze acest lucru.

Dar dacă totuși omul nu s-ar mai gândi la nimic din toate astea, dacă ar trăi complet dezinteresat, fără niciun scop, dacă s-ar lăsa să plutească în derivă în acest ocean nemăsurat al vieții? A reușit cineva până acum să pună mână pe viață, sau pe clipă, și să spună – ești a mea! Viața ne scapă printre degete precum ne scapă apa unui râu atunci când strângem pumnul. Viața e o continuă curgere, nu-i putem opri curgerea. În viață nu pierdem nimic, și nu câștigăm nimic, totul este o veșnică transformare, spunea Heraclit. Și câtă dreptate avea acesta. Există pe lumea asta ceva veșnic, există ceva ce nu este supus transformării, ceva imuabil? Trăim în provizorat, pentru că orice adevăr este provizoriu.  Prin urmare ne putem detașa. Omul este o ființă eroică, încă de când se naște el se luptă să trăiască, și chiar și atunci când își conștientizează timpul limitat pe care îl are pe acest pământ, și suferințele pe care va trebui să le îndure, continuă să trăiască. Chiar și atunci când trece prin cele mai cumplite suferințe, el continuă să se lupte pentru viață. Și de ce o face? Pentru că îi este teamă de moarte sau pentru că este cu adevărat un erou? Unii dintre noi poate că au ajuns la înțelepciunea socratică, și se preocupă de moarte ca de nimic. Și e adevărat, sunt mulți care nu se preocupă deloc de moarte, dar nu o fac pentru că au ajuns la un grad superior de înțelepciune, ci pur și simplu pentru că sunt ignoranți, și poate e adevărat că ignoranța este o binecuvântare. Însă gestul de a-ți închide ochii și a merge mai departe nu are nimic eroic în el. Și am tot încercat să îi înțeleg pe aceeia care se înfățișau foarte siguri pe ei, senini și complet împăcați cu soarta lor. Dar mi-am dat seama că aceștia nu erau deloc împăcați cu soarta lor, erau doar ignoranți, și din ignoranța lor au făcut filozofie de viață, și se mândresc cu asta.

Nicio urmă de eroism aici. Apoi mi-am dat seama cât de greu este să fii erou. Nu ești erou dacă ești ignorant. Erou ești atunci când conștientizezi lipsa de temei a vieții, și cu toate astea trăiești fără să ai nicio pretenție de la ea. Nu vrei ceva anume de la viață, pentru că acel ceva este defapt nimic. Cioran a conștientizat că nu există nimic care să dea un sens absolut vieții, că nu există niciun adevăr exhaustiv, dar, în pofida acestui fapt, el nu a fost erou și asta pentru că nu și-a abolit dorința de a fi. A vrut să trăiască din plin, să se bucure de tot și de toate, să guste viața și plăcerile ei (nu mă îndoiesc că a fost corupt de către societatea franceză) a vrut să lase ceva în urmă, a vrut să își supraviețuiască prin cărțile scrise și prin ideile spuse. Nu a fost un resemnat, și nici un detașat. La fel a făcut și Schopenhauer, care mărturisea, vizavi de cărțile sale, că acestea sunt practic copii săi, unii oameni procrează, alții scriu cărți, în fond scopul este același, acela de a îți spurpaviețuii prin propria creație. Vrei să trăiești veșnic. Iar asta este o dovadă limpede că nu ești deloc mulțumit cu soarta ta și cu gândul că într-o zi nu vei mai fi. Iată câtă vanitate a implantat creatorul în om… sau poate că omul a dobândit vanitatea pe parcurs, pentru că ceea ce e rău în om, nu poate veni de la creator.

O completă detașare nu cred că au atins decât călugării zen, și poate nici aceia. Dar nu cumva completa detașare de viață înseamnă defapt moartea? Se poate să fii complet detașat de viață și totuși să trăiești… să trăiești ca și când nu ai trăi, dar fără sentimentul apăsător de vinovăție că îți irosești viața. Este acesta un paradox sau o posibilitate reală? Acel sentiment de vinovăție că nu ai făcut mai mult, că indiferent de cât de multe ai obține și ai cunoaște, nu e suficient, că niciodată nu ți-ai atins potențialul, ca întotdeauna pierzi timp prețios, ei bine această gândire cred că vine din felul în care am învățat să ne trăim viața, în care trebuie tot timpul să obținem ceva de la ea, să fructificăm cumva fiecare moment, fiecare clipă, altfel totul e pierdut. Astfel ne aflăm tot timpul într-un continuu conflict cu lumea și cu noi înșine, pentru că niciodată nu vom fi mulțumiți cu ce am obținut și cu ce avem. Întotdeauna e loc de mai bine, iar mai binele este dușmanul binelui.

O viață cumpătată nu este o viață irosită. Nu trebuie să călătorești în o sută de țări și să îți faci un milion de prieteni ca să simți că trăiești. Nu trebuie să te apuci cu disperare de orice activitate care îți este la îndemână doar, doar, să mai adaugi puțină bucurie de a trăi și diversitate în viața ta. Cred că poți să te bucuri de viață chiar nefăcând nimic din ce te poate înstrăina, nimic din activitățile extreme. Dacă viața are într-adevăr un temei, un sens, și merită trăită, o semnificație prin ea însăși, atunci nu cred că eu trebuie să fac ceva în privința asta. Nu trebuie să încerc să îmi trăiesc viața, ci să mă las trăit de ea. Aceasta e o viziune puțin anapoda, pentru că trăim într-o lume în care viața este văzută ca un bun personal cu care trebuie și suntem datori să facem ceva în vederea propriei noastre fericiri. Aceasta este societatea întemeiată pe posesie, egoism și individualitate. Dar viața nu ne aparține, timpul pe care îl avem, după cum bine spunea Andrei Șerban, ne este dat cu împrumut, și tocmai de aceea, nu trebuie să încercăm să ne folosim după bunul plac de un bun care ne-a fost împrumutat, ci trebuie doar să avem grijă de acel bun până când îl vom înapoia. De aceea, consider că o viață cumpătată, lipsită de excese, cu băgare de seamă în ceea ce privește riscurile inutile (căci viața e atât de fragilă) și cu respect față de tot ce înseamnă existență, este o viață cu adevărat trăită bine.

Omul care a renunțat la orice răsplată și lucrează pentru ceea ce e sortit pieirii știind că totul va pieri, acela e singurul om vrednic, cu adevărat vrednic de a locui împăcat în acest unviers. (Giovanni Papini)

Gânduri din 301

Stau în autobuz și mă gândesc că e mai bine să scrii așa cum vorbești decât să vorbești așa cum scrii. Mă gândesc la Nae Ionescu și la cursurile sale tipărite. El nu a scris nicio carte, dar cursurile sale au fost dactilografiate de către studenți și așa au apărut cărțile de Metafizică sau de Logică. Nu am întâlnit niciodată un stil atât de concis și ușor de înțeles, și asta pentru că aceste cărți sunt scrise exact cum a vorbit autorul. De aceea am tot încercat și eu să scriu exact așa cum vorbesc, și nu mi-a ieșit niciodată, pentru că am obiceiul de a îmi perfecționa discursul, elimin de obicei acele pauze din gândire, îmi formulez altfel ideile decât atunci când port un dialog cu cineva, până într-acolo încât de multe ori nici nu mă mai recunosc în scris.

Zic că e mai bine să scrii așa cum vorbești decât să vorbești așa cum scrii, asta în cazul în care ai o brumă de talent în arta scriiturii, sau ai niște idei care te fac un pseudo-filozof, pentru că dacă ești un astfel de om, cu preocupări să zicem înnalte, este imposibil să nu fi cuprins de puțină vanitate, și atunci când scrii ai tendința de a impresiona și a te impresiona, de vină este amorul propriu. Bineînțeles că în vorbire tu nu ești atât de cult pe cât ești în scriitură (diferența între a raționa singur în gând și a raționa în public cu voce tare, este cam aceeași dintre a vorbi cu gura plină sau a mesteca în tăcere și a avea maniere) și dacă reușești să îți adaptezi limbajul verbal la cel scris, cred că te poți numi un om întreg, și integru, pentru că nu numai că nu îi vei mai păcăli pe ceilalți, dar nu te vei mai păcăli nici pe tine. Nefăcând acest lucru, suntem doar niște impostori.

Din raționamentul meu reiese că atunci când scriem avem o gândire și atunci când vorbim avem altă gândire, ca și când am avea două creiere. Dar poate că diferența pe care cel puțin la mine am observat-o în felul în care vorbesc și felul în care scriu, vine probabil din două funcții diferite ale aceluiași creier, sau, de ce nu, privind dintr-o manieră mai întunecată, poate că la mijloc este vorba despre o patologie, poate un început de schizofrenie sau de bipolaritate.

Eu nu vreau decât să fiu o unitate, să nu mă mai simt atât de străin față de propriile mele idei atunci când le aștern pe hârtie, să mă regăsesc în ceea ce scriu, să mă lămuresc pe mine. Că de multe ori nu scriu ca să mă lămuresc pe mine ci ca să-i impresionez pe ceilalți cu erudiția mea și în final să mă impresionez și pe mine. Și atunci când mă simt cu adevărat impresionat, și asta se întâmplă foarte rar, nu îmi recunosc ideile. Aș vrea să fac cumva să nu mai scriu pe hârtie ideile, ci să mă înregistrez, ca și când aș ține un curs la un public invizibil, și abia apoi să le trec pe hârtie. Parcă altfel funcționează gândirea vie, aia dintr-o bucată, aia necizelată. Că dacă scrii pe hârtie poți să revii tot timpul asupra a ceea ce ai scris și astfel îți șlefuiești ideile până când strălucesc și devin perfecte, și tocmai de aici și sentimentul că parcă nu te mai recunoști în cele scrise.

Mă gândesc la Nichita Stănescu când spunea că dacă ai un cub perfect, ia un ciocan și sparge-i un colț, ca să se mire toată lumea de ce acel cub nu este unul perfect. Eu când scriu, și de fapt aici nu e vorba doar de mine ci și de scritorii ăia adevărați cu care m-am întâlnit și eu, deci eu când vreau să scriu caut întotdeauna să fac un cub perfect, și uneori îmi place atât de mult acest cub că nu mai vreau să pun mâna pe ciocan ca să-i sparg un colț. Am văzut mulți scriitori, gânditori, filozofi care procedează astfel, se îndrăgostesc de propria lor creație, precum s-a îndrăgostit Narcis de imaginea lui reflectată în apă. Jos cu impostura, scriitori de mucava!  Foarte rar mi-a fost dat să întâlnesc un autor care să își recunoască limitele și lipsa de cunoaștere. Toți scriitorii sunt mândri, trufași, egoiști, consideră că ideile lor nu mai pot suferii nicio modificare, că ei au găsit sistemul perfect. Nichita nu își scria niciodată poeziile, ci le dicta unuia sau altuia, de regulă soției sale, (poate că știa el ceva) și abia apoi se uita pe ele și le făcea o sumară corectură. Dar atât. Ce spunea la prima sctrigare rămânea spus. Primul gând, acela contează, restul e maculatură.

Incoerente și contradictorii, așa ar putea fi caracterizate aceste aluviuni de idei.

Te îndrăgostești de ideile tale puse pa hârtie, tocmai pentru că nu le recunoști și nu te recunoști în ele. O fi și ăsta un paradox. Dar acest lucru se întâmplă numai oamenilor care își detestă propria fire, și poate că aici este și răspunsul și motivul pentru care îți șlefuiești ideile până la perfecțiune. Faci asta pentru că vrei ca acele idei să îți pară cât mai străine, ca și când le-a scris cineva care e genial. Nefiind capabil de o atitudine narcisistică, te dedublezi, îți creezi un alter ego prin scriitură, un om care îți dorești cumva să fi fost dar nu ești. Tu nu te crezi genial, departe de tine acest gând, nu dai doi bani pe tine, crezi că ești un ratat, cel mai prost din curtea școlii, și atunci, ca să poți să îți supraviețuiești îți creezi cumva un fel de super erou care apare de fiecare dată când îți verși viscerele în scris.

Pe ăștia ca mine, pentru care cultura reprezintă ultimul bastion al salvării de la nulitate, deci cultura asta la care ei tind și se întind mai mult decât îi duce capul, îi fute în gură în mod sistematic.

Și asta pentru că ei, adică ăștia ca mine, văd în cultură femeia pe care nu au avut-o niciodată, dar pe care mereu și-au dorit-o. Numai că, după ce reușesc să o cucerească, și cred că nu mai au cum să le scape, și se bat cu pumnul în piept – eu am cultură! am cucerit-o! ajung și la momentul în care cultura îi invită la ea acasă, în așternuturi, și atunci acești corifei cu coșuri pe față, au parte de cea mai mare surpriză a vieții lor – cultura se dovedește a fi defapt un travestit. Cine ar fi crezut că cultură poate fi travestită…?

Așa se întâmplă când cauți răspunsuri la problemele tale în locuri greșite. A spus bine Schopenhauer, filozofia (și cultura, adaug eu) nu oferă niciun răspuns al nicio întrebare, dar în schimb te învață cum să pui întrebările. Răspunsurile ți le dai singur. Iar dacă mintea ta e strâmbă, nu vei știi cum să pui întrebările și în consecință nu vei avea niciun răspuns satisfăcător. Și ca să închei această poliloghie, revin la întrebarea inițială, cea de la care am pornit, și observ că ea a fost pusă prost de la bun început. Tot acest raționament succesiv nu a dus absolut nicăieri. Și asta pentru că nici filozof nu sunt și nici cultură nu am. E mai bine să scrii așa cum vorbești, sau să vorbești așa cum scrii? Cel mai bine e să gândești. Și atât. De preferat cu mintea ta.

Să fii sincer cu tine înseamnă să îți accepți mediocritatea.

Am ajuns la capăt de linie, și la capătul puterilor…

Morala cerească și cea pământească. Scurtă critică a Iluminismului și a ideilor lui Claude-Henri de Saint-Simon.

Este morala independentă de religie? Aceasta este o întrebare care mă preocupă de ceva vreme, și poate că pentru unii subiectul nici nu mai merită deschis, pentru că avem de a face cu doi termeni perimați – morala și religia. Nu despre asta ar trebui să vorbească omul secolului 21, ar putea să îmi spună un contemporan, ci despre ultimele descoperiri ale științei, despre spațiu și univers, despre călătorii pe marte și zboruri intergalactice, despre cum putem, cu ajutorul științei, să ne prelungim viața și să atingem vârste matuzalemice și altele asemenea. În definitiv, fiecare secol și fiecare epocă cu interesele sale. Dar propun să aruncăm o privire îndărăt (sic!), să ne întoarcem puțin în trecut și să vedem cum niște idei de acum mai bine de două mii de ani, nu încetează nici astăzi să ne influențeze comportamentul și felul de a fi, în ciuda așa zisei emancipări a omului modern, adică a celui care trăiește acum, în zilele noastre.

Marea revelație a Iluminismului a fost aceea că omul trebuie să renunțe în a mai privi în trecut, în a își mai lua modele și puncte de referință din istoria de mult apusă, pentru a putea trăii bine și a știi să își organizeze viața. În viziunea acestora, anticii nu au fost decât niște copii în ceea ce privește gândirea științifică, speculativă și critcă, iar ideile lor nu mai pot fi luate în considerare în secolul luminilor. Medievalii de asemenea, au fost niște obscurantiști, iar întreaga epocă medievală a fost una întunecată, pe alocuri sălbatică și lipsită de orice fel de inovație și de descoperiri în științele pozitive. A fost o perioadă de stagnare, ba chiar de involuție în istoria umanității, și din acest motiv această perioadă trebuie dată cât mai repede uitării. (Iluminiștilor li se datoreaza faptul că epoca medievală a căpătat o conotație și un renume negativ în istoria umanității, the dark age. Abia de curând, această epoca a început să fie temeinic studiată și s-a observat că defapt, în ciuda criticilor și a ideilor preconcepute, epoca medievală a dat umanității și lucruri bune în cultură și știință, și nu a fost o perioadă atât de întunecată precum s-a crezut). Iluminiștii spun că abia perioada pe care noi o numim astăzi Renașterea, a reușit să elibereze într-o oarecare măsură rațiunea omului de ideile trecutului, de misticism, de poveștile cu eroi, și de naivitate, însă mișcarea iluministă îi este superioară, pentru simplul fapt că este mai nouă, deci și ideile sunt mai bune.

Cam acestea erau viziunile iluminiștilor față de epocile care i-au precedat. Totală detașare față de trecut, tot ce este nou și modern este bun, iar ce este vechi trebuie pus la index. Criteriul valorii era stabilit deci, nu de valoarea în sine a produsului științific sau artistic, ci de poziția sa în instorie. Ideile secolului al XVIII-lea erau bune în sine, pentru că erau mai noi decât cele ale secolul al XV-lea. În fond, această atitudine a existat dintotdeauna. Astăzi, noi, post-modernii, milenialii, ne considerăm cum mult superiori tuturor epocilor care ne-a precedat. Iar peste o sută de ani, cei ce care ne vor urma se vor considera superiori nouă, și asa mai departe. Sa nu uităm că și medievalii se considerau moderni, modern însmnând cei de acum, cei care trăiesc în timpul prezent. Depinde însă din ce perspectivă privim această superioritate. Dacă privim din punctul de vedere al descoperirilor științifice, ei bine, într-adevăr, la cum stau lucrurile astăzi, este cumva de la sine înțeles că epocile viitoare vor fi mai evoluate din punct de vedere tehnologic și științific. Dar dacă analizăm din punct de vedere strict uman, nu ar trebui să fim surprinși dacă am descoperii că epocile trecute cunoșteau mult mai bine omul, și erau mult mai axate pe cunoșterea omului decât pe cunoașterea naturii și a lumii exterioare, și că din punct de vedere moral și etic, umanitatea a cunoscut o decădere în ultima sută de ani.

Întregul sistem de idei morale trebuie refăcut. El trebuie așezat pe baze noi, într-un cuvânt, trebuie să trecem de la morala cerească la morala pământească. Acestea sunt cuvintele lui Saint-Simon îa început de secol XIX. Morala este independentă de religie, mai spune acesta. Iată răspunsul la întrebarea mea. Simplu. Dar oare astfel stau lucrurile? Din punctul meu de vedere orice morală se întemeiază, și trebuie să fie întemeiată pe religie. Fără religie nu există morală. Deci viziunea mea este în total dezacord cu cea a lui Saint-Simon. Cele mai vechi forme de organizare umană și-au întemeiat morala pe credinșa în zei, este indubitabil acest lucru, și este deasemenea bine știut de către istorici. Fără credința în zei nu numai că oamenii nu ar fi creat un set de norme de comportament în societate, dar nu ar fi creat niciun edicificu artistic și cultural. Ce mai rămâne din Egiptul antic dacă eliminăm zeii și credința acestei civilizații în ei? Un mare deșert. Ce mai rămâne din civilizațiile precolumbiene dacă procedăm al fel? Vastitatea junglei. Credința în zei a dat omenirii mai mult decât am fi tentați să credem.

Morala nu poate fi independentă de religie, pentru că singurul aspect practic și pozitiv pe care religia îl are în viața omului este cel care ține de morală. O religie este bună și utilă atâta timp cât oferă umanității, pe lângă speranță, un cod moral și etic. În orice alte condiții religia este inutilă din punct de vedere practic, și se confundă cu orice alt fel de misticism redundant. O astfel de religie pur mistică și supranaturală nu poate să își justifice existența și mai ales nu poate să devină o confesiune în adevăratul sens al cuvântului.

Fără Dumnezeu nu există morală, și fără morală nu există Dumnezeu. Morala într-adevăr trebuie să fie una pământească (în sensul că preceptele morale nu trebuie să ne depășească posibilitățile, să fie intangbile, căci până la urmă suntem oameni, nu sfinți) dar nu mai puțin dumnezeiască. Dacă îl scoatem pe Dumnezeu din morală, atunci cu ce rămânem? Saint-Simon și materialiștii francezi de secol XVIII, erau de părere că noua morală trebuie să se întemeieze pe observații, adică să se observe comportamentele specific umane, să se analizeze natura lor, și în funcție de aceste observații să se întemeieze o morală așa zis pământească, bazată pe științele pozitive. Dar dacă analizăm atent comportamentul uman ce observăm? Că omul este până la urmă, cel puțin din punct de vedere biologic, un animal, și un animal de pradă. Moraliștii francezi din secolul al XVIII-lea încă nu cunoșteau evoluția speciilor a lui Darwin, care avea să apară în 1859, înca nu cunoșteau toate comportamentele umane și ce stă la baza acestora. O dată observate, ne dăm seama că omul nu se diferențiază cu nimic, atât timp cât nu are o morală bazată pe religie, față de orice altă specie din regnul animal – omul luptă ca oricare alt animal pentru hrană, adăpost și satisfacerea nevoilor sexuale. Trăiește mult mai instinctual decât credeau iluminiștii.

Care sunt comportamentele specific umane? Cele care nu țin de instinct, cele care îl diferențiază fundamental de restul speciilor. Adică, nevoia de exprimare artistică, nevoia de cunoaștere și nevoia de libertate. Acestea sunt nevoi specific umane, pentru că ele nu mai pot fi găsite nicăieri în natură, decât la om. Și mai există o nevoie, sau mai bine spus o condiție indispensabilă a naturii umane, căreia i se subordonează toate celelalte – credința. Fără credința în Dumnezeu, care nu este altceva decât o referință morală absolută, omul nu este nimic altceva decât o rătăcire. În artă, în știință, în libertate, omul se lovește inevitabil de credință, religie și Dumnezeu. Se exprimă artistic pentru că simte nevoia de a fi în legătură cu ceva ce îi este superior, cu ceva transcendent, ceva care îl depășește. Simte nevoia de cunoaștere a lumii înconjurătoare pentru că vrea să afle secretul existenței, vrea să cunoască mecanismele de funcționare ale naturii, pentru a putea să le înțelegă și în final să domine natura precum un demiurg; prin știință omul se dedublează într-un demiurg, într-un creator. Iar nevoia de libertate este în strânsă legătură cu transcendența, omul se simte liber atâta timp cât nu i se supune altui om, și deasemenea cât nu se supune naturii și o domină, dar în același timp el este liber nu mai în măsura în care are deasupra sa pe Dumnezeu, autoritatea supremă. Un om fără Dumnezeu nu este un om liber, cum au tendința să creadă de exemplu ateiștii zilelor noastre, ci este un sclav al propriilor sale pasiuni, iar un om inteligent nu este acela care are cunoștințe din multe domenii, ci este acela care știe să își stăpânească și să își înfrângă acele pasiuni mistuitoare care îl coboară din condiția de om, în cea de animal instinctual, sau dihor, cum ar spune Petre Țuțea.

Sunt foarte mulți oameni care consideră că nu au nevoie de credință în Dumnezeu pentru a fi oameni morali, și a avea o conduită morală exemplară. Aceștia spun că tot ce are nevoie omul este o educație bună, și se dau pe ei drept un exemplu în această privință. Privește la mine, spune unul, sunt un om moral, și cu toate acestea nu cred în Dumnezeu, sunt un ateu convins. Dar oare acești oameni chiar sunt atât de morali pe cât consideră? Amorul propriu și vanitatea îi împiedică pe aceștia să se vadă așa cum sunt cu adevărat. Niciun om nu poate fi impecabil din punct de vedere moral, atâta timp cât morala lui este una exclusiv pământească, el are nevoie de Dumnezeu pentru a se perfecționa și pentru a fi asemenea lui Hristos, care este perfecțiunea absolută – imitatio Christi, spune dictonul medieval.

O educație fără Dumnezeu ma îndoiesc că poate să consturiască oameni cu adevărat morali. Dacă morala este umană, atunci ea va fi supusă schimbarii, căci omul este o veșnică schimbare, la fel ca și natura din care face parte – în natură totul se transformă, spunea Heraclit, iar cum omul este și el natură, deducem că și el se va schimba în funcție de lumea înconjurătoare. Pentru morală acest lucru nu poate fi acceptat, pentru că noi avem nevoie de principii morale imuabile, la care să ne raportăm oricând și în orice epocă. Tocmai de aceea, acele zece porunci date de Dumnezeu pe muntele Sinai lui Moise, se află și astăzi la baza principiilor morale ale lumii creștine, și sunt un punct de referință atât pentru trecut și prezent cât și pentru viitor.

Educația este bună, te perfecționează ca cetățean, dar nu te desăvârșește ca om. Fără Dumnezeu omul nu este desăvârșit, el rămâne într-o veșnică căutare de sine, indiferent de cât de bine are cunoaște lumea înconjurătoare, nu va ajunge niciodată să se cunoască pe sine. Iar principiile morale nu trebuie să și le ia din natura înconjurătoare observabilă sau din propria sa natură instinctuală, așa cum propune Saint-Simon, ci din ceea ce îi este transcendent, adică de la Dumnezeu. Aceasta este morala tradițională și singura morală adevărată.

Trebuie menționat că iluminismul francez nu și-a propus să distrugă ideea de Dumnezeu. Iluminiștii rămân în continuare cu o credință nestrămutată în divinitate, dar încearcă să facă din Dumnezeu unul personal, unul care se află în fiecare dintre noi, unul care se află deasemenea în întreaga natură și în întregul univers. Practic aceștia continuă sistemul panteist al lui Spionza, și încearcă să îl perfecționeze printr-un deism care să reflecte schimbările sociale ale secolului în care trăiau. Saint-Simon încearcă, la fel ca și moraliștii francezi de secol XVIII, Voltaire, Rousseau, Diderot, La Bryuere sau D’Alambert, să întemeieze noua morală pe baze științifice dar care să rămână în continuare una creștină și asta pentru că Dumnezeu este văzut, printre altele, și ca patron al științelor. Aceștia merg pe ideea că în ceea ce privește morala, nu trebuie plecat de la Dumnezeu, ci trebuie ajuns la Dumnezeu printr-o morală pământească. Cu alte cuvinte să îl descoperim pe Dumnezeu printr-o morală telurică. Ceea ce nu știau iluminiștii era faptul că Dumnezeu nu poate fi descoperit prin propriile noastre mijloace, aceasta înseamnă credința absurdă în propriile noastre capacități, care sunt, fie că ne place sau nu, limitate. Dumnezeu nu se descoperă, ci Dumnezeu ni se revelează. Aceștia nu aveau însă nicio idee despre revelație, pentru că nu aveau nicio idee despre teologie, sau, dacă aveau, o nimiciseră înainte de a se folosi de ea. Dar nu trebuie să ne mire această viziune, iluminiștii credeau, cum de altfel și noi credem astăzi, că știința ne poate oferii toate răspunsurile de care avem nevoie, că, cu ajutorul științelor îl putem descoperi până și pe Dumnezeu în toată splendoarea sa. Bineînțeles că nu s-a întâmplat așa, au trecut mai bine de trei secole de evoluție constantă a științelor, și pe Dumnezeu tot nu l-am descoperit, iar unii au tras concluzia că, dacă cu toate mijloacele tehnologice și științifice de care dispunem nu am reușit să îl găsim, atunci înseamnă că el nu există.

În ciuda convingerilor lui Saint-Simon, omul nu știe să distingă binele de rău atâta timp cât nu are o morală divină care să îl ghideze. Să privim natura, să o observăm, și vom vedea că nu există niciun concept de bine sau de rău, există doar instinctul de supraviețuire, care se află dincolo de bine și de rău. Omul nu poate să creeze propria sa morală prin care să ajungă la Dumnezeu, sau prin care să se reflecte dumnezeirea și ceea ce este divin.

Da, Saint-Simon are dreptate când spune că speranța în rai și frica de iad nu mai pot servi drept bază comportării oamenilor; nu putea să mai facă asta la 1800 și cu atât mai puțin astăzi. Dar la nivel de simbolistică, raiul și iadul reprezintă în fond binele și răul, moralitatea și imoralitatea cu care interacționăm în fiecare zi în viața noastră. Astfel că, speranța în bine și teama de a înfăptui răul rămân în continuare elementele primordiale ale comportamentului uman. Și ceea ce ne definește până la urmă ca oameni este faptul că putem să distingem binele de rău, și că avem libertatea și capacitatea de a alege între cele două. Dar nu trebuie să uităm că suntem liberi atâta timp cât alegem binele și facem binele, pentru că fapta bună nu trebuie să vină niciodată ca o constrângere, ea este și trebuie să fie un act liber și complet dezinteresat. Fac binele pentru că sunt om și pentru că am o morală creștină. Iar asta este tot ce contează.

P.S.

La sfârșit de secol XVIII, și o dată cu triumful de scurtă durată al revoluției franceze, în a cărui desfășurare, cel puțin la nivel ideologic, au contribuit în mod decisiv și iluminiștii, lumea începe să se schimbe, sau cel puțin așa lasă impresia. Liberte, egalite, fraternite, este principiul revoluției franceze. Doar că din această ecuație lipsește ceva, principiul moral regulator, principiul moral absolut, Dumnezeu. Practic, revoluția franceză întemeiază noua societate fără sacralitate. O astfel de societate desacralizată, nu avea cum să supraviețuiască. Și drept doavadă nici nu a supraviețuit. În timpul revoluției s-au întâmplat atrocități care nu pot fi nici măcar povestite. După această epurare masivă a tuturor celor din vechiul sistem, indiferent că aceștia erau nobili, artiști sau oameni de cultură (să nu uităm că marele om de știință Antoine Lavoisier a fost decapitat în timpul revoluției, fără să aibe nicio vină), Franța, fără să își fi propus acest lucru, devine un imperiu sub conducera lui Napoleon, care a știut să profite de dezorganizarea și dezbinarea societății franceze. Apoi, după interminabile războaie, la finalul cărora Franța iese învinsă, nu înainte însă de a fi cucerit aproape întreaga Europă, se reinstaurează vechea formă de guvernământ, are loc Restaurația, și Franța redevine monarhie. Se ajunge în punctul din care s-a plecat. Ce i-a lipsit revoluției ca să triumfe? Credința în Dumnezeu și în principiile morale absolute ale creștinismului. Fără aceste principii mă tem că revoluția franceză nu a fost decât o insurecție populară care s-a transformat într-un măcel generalizat. Libertate, egalitate, fraternitate, de acord, dar nihil sine deo!


Tablou – Eugene Delacroix

Câte ceva despre libertate, politică și societate

Dragostea de libertate nu ajunge unui popor pentru a fi liber, îi trebuie mai ales știința libertății, spunea la început de secol 19, iluministul francez Claude-Henri de Saint-Simon într-una din scrierile sale. Înaintea sa problema libertății fusese discutată pe larg de către cei mai importanți reprezentanți ai iluminismului francez, Voltaire și J.J. Rousseau. Rezultatul? Ideile lor au fost atacate de către clerul bisericesc și de către nobilime, iar scrierile lor au fost arse în piața publică, așa cum s-a întâmplat de exemplu cu Scrisorile scrise de pe munte ale lui Rousseau și cu Dicționarul filozofic al lui Voltaire, ambele arse la Paris pe 19 martie, 1765, după ce câțiva membrii ai Consilului Genevei spuseseră că acestea nu merită nici măcar onoarea de a fi arse! (prostia abrutizantă a oamenilor cu reminiscențe ale inchiziției medievale).

În scrisoarea a șaptea din lucrarea sa, J.J. Rousseau vorbește despre libertate în termenii cei mai simplii și lucizi cu putință. Singura problemă era că ideile sale depășeau cu mult vremurile în care fuseseră scrise. Când fiecare face ce-i place, se face adesea ceea ce nu place altora. Aceasta nu înseamnă libertate. Libertate înseamnă mai puțin a face ce vrem, cât a nu fi supuși altuia. Ea înseamnă totodată a nu supune voința altuia voinței noastre. (…) În libertatea comună nimeni nu are dreptul să facă ceea ce îi interzice libertatea altuia.

Întrebați astăzi un om de pe stradă ce înțelege el prin libertate, prin a fi liber. Pot să jur că în marea majoritate a cazurilor răspunsul va fi următorul – libertatea înseamnă să fac ce vreau. Cu precădere cei din noua generație vor da un astfel de răspuns simplist și lipsit de orice fel de știință a libertății. Este nevoie așadar de o știință a libertății pentru a înțelege libertatea și a ne bucura cu adevărat de ea.

Când eram în școala generală, exista o materie care se numea educație civică. Deși era destul de rudimentară, materia își propunea, printre altele, să prezinte elevilor câteva idei generale despre ceea ce înseamnă o societate, despre libertăți și drepturi, despre obligații cetățenești, despre democrație și sisteme de guvernământ pe înțelesul unor copii de 12 ani. Îmi aduc aminte că la ora de educație civică am auzit pentru prima dată despre faptul că oamenii se nasc liberi și egali în fața legii, dar inegali de la natură, iar aceste ineglități sunt nivelate de către lege pentru a oferi tuturor oamenilor șanse egale. Legile sunt făcute de către oameni, iar în ceea ce privește legile ce țin de codurile civile, acestea au existat încă de pe vremea Imperiului roman, iar pe parcurs au fost perfecționate și adaptate la diferite sisteme de guvernământ. În orice caz, o astfel de materie a dispărut de mult din programa școlară de la noi, pentru că cine mai are nevoie de educație civică? Tot ceea ce elevul trebuie să știe astăzi este că el se naște un om liber, și că nimeni nu are voie să atenteze la libertatea lui. Dar nimeni nu îi explică ce înseamnă defapt libertatea. El înțelege libertatea la nivelul unui copil de 5 ani – când nu primește ce își dorește trebuie să plângă și dorința îi va fi împlinită, el învață că are numai drepturi nu și obligații. Din punct de vedere al științei libertății, tinerii de azi sunt repetenți, nu au nicio noțiune și nicio idee despre asta pentru că sistemul educațional este falimentar.

Dar să ne gândim în ansamblu, să ne gândim de exemplu la poporul român, are el știința libertății? După 30 de ani de la așa zisa revoluție, poporul român nu pare deloc că s-a obișnuit cu ideea libertății, ba mai mult decât atât, unii dintre ei sunt nostalgici după vremurile de mult apuse, și asta pentru că timp de 40 de ani au trăit într-un sistem lipsit de drepturi și libertăți, iar după 40 de ani cineva le-a dat libertate și drepturi dar ei nu au știut ce să facă cu ele. Pe de altă parte, noua generație a înțeles total greșit ideea libertății, a înțeles că să fie liberă înseamnă ca fiecare să facă ce îi place, indiferent de ce implica acest lucru. A înțeles că să fii liber înseamnă să asculți muzică la telefon la maxim în metrou, că să fii liber înseamnă să poți încălca în voie până și cele mai elementare reguli de comportament și de bun simț, că să fi liber înseamnă să poți să îți iei profesorul de gulerul cămășii și să îi mai și tragi un pumn, că să fii liber înseamnă să ai dreptul de a nu produce absolut nimic, nici pentru tine și nici pentru societate, și de a crede că în ciuda acestui fapt, meriți absolut totul. Că să fii liber înseamnă să ai numai drepturi nu și obligații, că să fii liber înseamnă să ai libertatea de a nu respecta pe nimeni și nimic, nici măcar legea, care și așa e interpretabilă și prost gândită, și așa mai departe.

Astăzi suntem liberi să facem ce vrem, dar suntem supuși altora – suntem supuși în primul rând celor care ne furnizează confortul tehnologic fără de care nu mai putem trăi, suntem supuși corporațiilor, aceste instituții suprastatale care ne violează intimitățile și viața privată în schimbul unor comodități retrograde; și ce este interesant este faptul că acest lucru se întâmplă cu acordul nostru.

Libertatea înțeleasă greșit poate duce fie la un sistem totalitar, în care oamenii renunță de bună voie la drepturi și libertăți în favoarea statului (sau nu au nevoie de ele de la bun început), pentru că nu au știut să le gestioneze, și consideră că doar statul poate să decidă ce fel de libertăți revine fiecărui cetățean (totul prin stat nimic în afara statului), iar pe de altă parte poate duce la anarhie. Și aici există o luptă între generații. Prima este generația să spunem bătrână, a celor care au trăit o bună parte din viață într-un sistem totalitar, și care are tendința de a se întoarce la acel vechi sistem, fiind incapabilă să se adapteze la rigorile societății moderne capitaliste și liberale. Când jumatate din viață ai trăit-o în întunericul peșterii, să ieși la lumină este o adevărată provocare pe care nu mulți o acceptă. Pe de altă parte, există noua generație, cea care s-a născut direct în epoca digitală și a performanței tehnologice, neavând nicio noțiune despre trecut, și nicio știință a libertății și drepturilor cetățenești și ce presupun acestea. Această generație are tendința să meargă către anarhie, nerecunoscând autoritatea statală, trăind într-un fel de univers paralel, în care nu ia parte la activitățiile societății, nu produce nimic, nu se implică civic, nu merge la vot, nu vrea să muncească, dar în schimb este suficient de naivă încât să creadă că se va îmbogății din muzică și vlogging.

Mai există și o altă generație, cea care se află între ciocan și nicovală, este generația de mijloc, generația ajunsă la maturitate, o generație aproape pierdută a celor care s-au născut exact în momentul dezorganizării sistemului totalitar, și care a prins întreaga perioadă de tranziție. Această generație încă își caută drumul, este o generație de sacrificiu, este cu un picior în trecut și cu unul în prezent, iar viitorul este cât se poate de sumbru. Pe umerii ei stă întregul edificiu economic al statului, fără munca prestată de către această generație totul s-ar nărui. Această generație încă mai ține cont de părerile celor din vechea generație, și asta pentru că știe să își respecte bătrânii, și din acest punct de vedere își păstrează un oarecare grad de scepticism și conservatorism în ceea ce privește mersul lucrurilor; nu este adepta schimbărilor bruște, înainte de toate își dorește stabilitate, dar în același timp este cuprinsă și ea de febra libertății totale, dar nu se poate descătușa cu adevărat pentru că nu o lasă educația primită, acasă și la școală.

Libertatea mea se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt. Acest lucru este de la sine înțeles pentru cine s-a prins cum funcționează societatea și traiul în comun, în care fiecare are drepturi și obligații egale în fața legii. Doar că într-un stat corupt, un stat condus de incompetenți și de impostori, legea nu se mai aplică în aceleași condiții tuturor cetățenilor. Ba mai mult decât atât, legea începe să fie modificată după bunul plac al unor băieți deștepți, care știu ei mai bine cum se conduce statul, și asta pentru a oferi șansa tuturor cetățenilor de a o încălca sistematic. Furtul generalizat ca politică de stat, iată un sistem cât se poate de dereglat, totul cu permisiunea legii! Dacă Claude-Henri de Saint-Simon spunea că între politică și morală trebuie să existe o strânsă legătură, pentru că în definitiv politica este o consecință a moralei, ce mai putem spune de un stat în care au loc astfel de dereglaje cum este bunăoară statul nostru, decât faptul că într-un astfel de stat nu există niciun fel de morală. O astfel de societate imorală în care valorile sunt răsturnate pentru a face loc nonvalorilor, nu poate da naștere decât la o politică proastă, și un stat care se conduce atât de dezastruos, este un stat din care lipsește morala din politică, și bineînțeles nu doar din politică. Dar ca să existe morală în politică, este nevoie de politicieni morali, cu noțiuni de etică, iar acest lucru, cel puțin la noi, este o idee utopică demnă de Thomas Morus. În schimb, un astfel de stat se poate mândrii că are o morală teologică fără de asemănare în lumea creștină care îi permite să fie printre primele state la poarta raiului. Dar poporul român nu trebuie să stea cu mâinile în sân văzând acest dezastru social și politic în care se află țara și să se mulțumească să recite psalmi toată ziua, vorba răposatului Toma Caragiu. Să-i dăm lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu, perfect de acord, dar să nu uităm de gospodăria noastră.

Necesități și comodități

(…) În această situație nouă, ducând o viață simplă și singuratică, cu nevoi foarte restrânse și cu unele pe care le inventaseră, bucurându-se de un răgaz foarte mare, ei l-au folosit pentru a-și procura mai multe feluri de comodități, necunoscute părinților lor. Acesta a fost primul jug pe care și l-au impus fără să-și dea seama, și primul izvor al relelor pe care le pregăteau pentru urmașii lor. În adevăr, pe lângă faptul că au continuat să-și moleșească în felul acesta corpul și spiritul aceste comodități și-au pierdut aproape tot farmecul și au degenerat în același timp în adevărate nevoi, încât lipsa lor a devenit mult mai crudă decât plăcerea de a le avea; erau neferciți când le pierdeau, fără să fie fericiți când le aveau…

Acestea sunt cuvintele lui J.J. Rousseau din Discursul asupra originii și cauzelor ineglității dintre oameni.

Rousseau a scris acest paragraf acum 300 de ani. Nu mă îndoiesc că va dăinuii pentru totdeauna. Ideea centrală se aplică omului preistoric, se aplică omului antic, omului medieval, omului modern și omului contemporan, cum se va putea aplica și omului postmodern și al viitorului. Fără să vrea, Rousseau a devenit prin această lucrare primul mare sociolog și antropolog al umanității, cu mult timp înainte ca aceste domenii să se cristalizeze în științele pe care le cunoaștem astăzi. Comoditatea, iată primul mare jug al umanității. Dacă privim astăzi lumea în care trăim, vom observa că omul a dus mai departe acest jug, l-a perfecționat și continuă să îl perfecționeze, până când va ajunge ca însăși el, omul, să devină o comoditate, și atunci omul probabil că va dispărea pentru totdeauna din istorie. Ușurându-și viața, omul a devenit nefericit, și-a creat singur lanțuri cu care s-a legat pe vecie. Nici nu ne putem imagina (noi, europenii) cum ar fi arătat astăzi viața fără revoluția industrială, fără descoperirea prafului de pușcă, fără revoluția tehnologică și apariția polimerilor din plastic, fără internet și fibră optică, fără calculatoare și telefoane inteligente, fără mașini și avioane, fără mijloace de transport rapide, fără călătorii peste mări și țări, fără televiziune prin satelit, fără hrană la discreție, fără drepturi cetățenești, fără dreptul fundamental de a fi fericiți. Dar ce sunt toate acestea? Sunt cu adevărat lucruri fără de care omenirea nu ar fi putut supraviețuii? Sunt necesități sau simple comodități? Răspunsul cred că este cât se poate de evident.

Bineînțeles, astăzi, fără vreuna dintre aceste comodități, fără internet, fără curent electric, fără mijloacce de transport în comun, fără sateliți și așa mai departe, nu ne putem imagina viața. Lipsa unei singure comodități, fie ea și cea mai banală, dar o comoditate cu care ne-am deprins și fără de care considerăm că nu mai putem trăi, reprezintă o adevărată tragedie pentru omul zilelor noastre. Nu suntem cu adevărat fericiți când le avem, pentru că le luăm de-a gata, dar vai, cât de nefericiți suntem atunci când nu le mai avem. Un telefon inteligent cu acces la internet este ceva banal astăzi, ne folosim de această comoditate fără să ne simțim vreun moment fericiți că o avem. Dar atunci când nu mai avem acces la această comoditate, când nu mai avem internet și nici telefon mobil, parcă deodată viața noatră nu mai are niciun sens. Ne simțim înstrăinați și izolați de ceilalți, și încet dar sigur ne cuprinde o stare de profundă nefericire. Dar aceasta este o comoditate simplă, banală, și oarecum recentă. Ea încă nu a intrat adânc în conștientul colectiv al oamenilor. Dar închipuiți-vă ce ar însemna dacă de mâine nu am mai avea curent electric? Lăsând la o parte faptul că o bună parte din hrana noastră cea de toate zilele de pe reafturile supermarketurilor ar dispărea peste noapte, gândiți-vă la un aspect mai profund. Gândiți-vă cât de cuprinși de spaimă am fi cu toții și mai ales cât de plictisiți am devenii în lungile nopți de iarnă. Fără curent electric am putea de exemplu să aprindem o candelă sau o lumânare. E un lucru bun, dar ce să faci și la lumina lumânării când mintea ta e goală? Omul modern este incapabil să aibă vreo activitate nocturnă fructoasă în lipsa luminii artificiale, și asta pentru că mintea lui nu funcționează decât în contact cu lumina naturală și cu cea artificială a becului, sau cea din ecranul telefonului și a calculatorului. Probabil că am putea să invităm câțiva prieteni pe la noi și să consumăm băuturi alcoolice în canitități industriale, căci aceasta este un dintre cele mai întâlnite activități practicate de către oameni atunci când se plictisesc, sau am putea să jucăm jocuri pe care le-am uitat de mult, sau am putea, în cazul în care avem un partener de viață, sau mai mulți, să facem dragoste. Dar ținând cont că acestea sunt activități care ne epuizează rapid resursele fizice, ele nu pot fi făcute în fiecare noapte, fără să aibă efect negativ asupra sănătății noastre fizice și mentale. În cea mai mare parte a timpului petrecut la lumina lumânării sau a candelei, e foarte posibil să ne plictisim teribil. Treptat plictisul va deveni patologie și se va transforma în anxietate și depresie, și nu peste puțin timp ne vom gândi chiar la suicid. Nu același lucru li se va întâmpla celor care și-au cultivat din totdeauna capacitățile intelectuale. Un om a cărui rațiune este bine închegată, și ale cărui gânduri sunt tot timpul într-o continuă fierbere, nu va avea nicio dificultate să își petreacă nopțile lecturând sau scriind propriile idei, făcând raționamente, sau reflectând asupra vieții. Și ce poate fi mai plăcut decât să fii doar tu cu gândurile tale într-o liniște deplină? Ba chiar mai mult, pentru el o astfel de lume în beznă ar fi de preferat tuturor distracțiilor și agrementelor derizorii cu care oamenii de azi își omoară timpul de seară.

Cel mai bun timp de reflecție și de gândire lucidă este dimineața, spunea Lucian Blaga, tocmai de aceea acest timp trebuie întrebuințat cu înțelepciune. Dar cum să reușească omul modern să își întrebiunțeze timpul de dimineață cu înțelepciune și să gândească limpede când el este trezit de luni până vineri la ora 7 fix de către alarma de la telefon, exact atunci când organismul îi spune că el ar mai avea nevoie de cel puțin 4 ore de somn. Apoi se îmbracă în grabă, ia un mic dejun prost și nehrănitor, pleacă spre serviciu, dacă are mașină se urcă în mașină și își toacă toți nervii cu aglomerația infernală de pe traseu, înjură și este înjurat la rândul său, apoi se întâmplă să îl mai oprească și un polițist pentru că nu a acordat prioritate pietonilor, și îi dă amendă, plus 3 puncte de penalizare, astfel că îi strică toată ziua.

Dacă folosește mijloacele de transport în comun, atunci se confruntă cu aceeași aglomerație infernală și cu oameni la fel de grăbiți ca și el și la fel de prost dispuși; merge cu metroul pentru că e mai rapid, dar la metrou e atât de aglomerat încât îi este imposibil să se urce nici în primul, nici în al doilea, și se urcă abia în al treilea tren; deja este în întârziere. Până când coboară din metrou are deja cămașa șifonată, a fost călcat pe pantofi, și miroase ca un câine ud. Până la birou, în cele cinci minute de mers pe jos, inhalează suficent Co2 și gaze de eșapament încât să îi ajungă o săptămână. Într-un final ajunge la serviciu, se așează la birou, unde rămâne timp de opt ore complet nemișcat pe scaun, în fața unui monitor de calculator, într-o poziție complet inadecvată, care cu timpul îi va cauza probleme cu postura și cu coloana vertebrală, fiind stresat de șefi, de colegi și de clienți, ceea ce îl determină în ultimă instanță să se apuce de fumat. Și ca să facă față cu brio mai bea și trei cafele pe zi, plus un așa zis energizant care îi dă senzația că are energie, când defapt își prăjește încet și sigur la foc mic ficatul, rinichii, și toate organele interne. Iar apoi, după o lună de calvar, în care fiecare zi a arătat absolut la fel, fără nicio urmă de diversitate sau de bucurie, și exact atunci când crede că nu mai poate, că va ceda complet, că nu mai e în stare să se ridice din pat pentru încă o zi de muncă în același infern, primește bine meritata răsplată, și asta se întâmplă atunci când introduce cardul în bancomat și pentru un moment chiar crede că toată această nebunie merită efortul. Este păcălit, ca toți ceilalți, și știe asta. Dar nu își dă seama că treptat a devenit un robot, o mașinărie de computat date și că nu valorează mai mult decât calculatorul la care scrie în fiecare zi email-uri. După mai puțin de o săptămână salariul s-a dus aproape în totalitate. Și e greu să nu se ducă sau să mai vrei să fii chibzuit, să faci economii, când jumătate din salariul tău se duce pe rata la bancă, la creditul pe 30 de ani pentru apartamentul nou în care trăiești, deocamdată singur, apartament din care a început să se desprindă tavanele, și pentru care nimeni nu ți-a garantat că nu va deveni un morman de moloz la primul cutremur serios. După fiecare săptămână aștepți weekend-ul precum copiii pe moș crăciun. Păcat că ești prea obosit ca să mai faci și altceva decât să dormi neîntors 24 de ore. Până te dezmeticești îți dai seama că e duminică după masă și că mâine e luni. O iei din nou de la capăt. Nici nu ai timp să te gândești dacă tu chiar mai ești în viață sau dacă nu cumva te-ai transformat într-un zombi. Nimeni nu știe care este speranța de viață a acestei maimuțe de birou. Cert este că după un deceniu de astfel de activitate profund anti-umană, este absolut imposibil să nu te alegi cu o boală cronică, pentru care vei plăti medicilor să te repare mai mulți bani decât vei câștiga vreodată din munca de la biroul tău prăpădit. Și nimeni nu îți garantează însănătoșirea.

Și apoi, într-o seară, ajungi acasă de la muncă, complet demolat, și nu îți mai rămâne decât să îți desfaci o bere; aprinzi televizorul, și vezi că o tânără jucătoare de tenis a câștigat la un turneu din America peste 3 milioane de dolari plus o mașină de 120 de mii de dolari, bonus pentru performanța ei extraordinară de a lovi o minge verde, cu racheta, peste un fileu, în fața unui public select și cunoscător al fenomenului. Vexat, schimbi postul și îți dai seama că prima știre este nimic în comparație cu a doua, din care afli că un oarecare jucător de fotbal, de la o echipă oarecare din Europa, are un salariu de 12 milioane de euro pe an, pentru simplul fapt că dă cu piciorul într-o minge în fața a 50 de mii de microbiști, și din când în cand o mai bagă în plasă spre deliciul acestora. Și atunci, complet dezamăgit și scârbit de viața ta derizorie, te întrebi în mintea ta de om simplu – bă, de ce dracu nu m-am făcut eu fotbalist?

 

 

 

 

 

 

 

Câte ceva despre morală și alte zarzavaturi de toamnă

Plecând de la afirmația lui Montesquieu, cum că scopul legii este de a înfăptui în societate, cel puțin în parte, ordinea morală, m-am gândit pe ce ar fi putut să își întemeieze acest scurt raționament gânditorul iluminist. Are oare Montesquieu dreptate?

Ne putem întreba, oare ordinea morală nu este înfăptuită și de religie, de cultură sau de educație? Un om educat nu are nevoie de nicio lege a statului pentru că legile morale după care se ghidează se află în el. Statul nu trebuie să dea legi pentru ordinea morală, ci poate doar pentru ordinea economică. Legile morale sunt bunuri pe care cetățeanul le dobândește prin cultură și educație, prin ceea ce grecii antici numeau Paideia. Statul nu te poate învăța cum să fii moral. Dacă statul ajunge să reglementeze și acest aspect atunci acel stat este unul totalitar, într-un astfel de stat funcționează principiul – totul prin stat nimic împotriva statului (despre acest subiect am scris câte ceva într-un articol anterior, cu referire la o conferință susținută de către H.R. Patapievici Sinuciderea Europei? O conferință susținută de Horia-Roman Patapievici). Statele comuniste și fasciste au fost carcterizate printre altele de un un control total asupra individului, nu numai a mijloacelor de producție ci și a persoanei în totalitate, a ideilor și a gândurilor acestuia, a mijloacelor de expresie artistică, și așa mai departe. În China anilor 60-70 a avut loc revoluția culturală, ceea ce a însemnat distrugerea patrimoniului cultural al acestui stat milenar de către o gașcă de comuniști semi-analfabeți dar cu idei așa zis revoluționare. În România anilor 50 a avut loc procesul de reeducare al celor care se împotriveau regimului. Au fost distruse minți, creiere, materie cenușie, au fost uciși oameni de o valoare inestimabilă pentru cultura română. Toată intelectualitatea din perioada interbelică a fost nimicită, au scăpat doar cei care au emigrat în occident înainte de 1950 sau înainte de începerea celui de-al doilea război mondial. Aceștia au avut rolul de a păstra, de a îmbogății și de a duce mai departe tot ce a însemnat patrimoniul cultural român, poate cel mai important dintre ei fiind Mircea Eliade.

Statul care are nevoie de multe legi este un stat în care oamenii fie sunt needucați fie se află sub bocancul greu al statului.

Legile morale se află în noi, sunt legi naturale, precum sunt legile naturii, dacă nu le-ai deprins, atunci ești un caz patologic. Nu am nevoie, de exemplu, de o lege a statului care să îmi interzică să ucid sau să fur, pentru că știu că acest lucru nu este bun în sine, și știu asta în virtutea naturii mele umane. Acest lucru se datorează în bună măsură și credinței, și religiozității fiecăruia dintre noi. Omul care crede în Dumnezeu ajunge la un moment dat la un nivel superior de conștiință și de conștientizare a păcatului, asta în primul rând. Omul religios nu mai fură pentru că îi este frică de instituțiile coercitive ale statului, de poliție și de lege, el nu mai fură pentru că este conștient că așa ceva nu se face, că furând de la aproapele lui, fură defapt de la el însuși, după cum bine remarca actorul și profesorul de teatru Mihai Gruia Sandu. Atunci când educația și cultura au de suferit, sau sunt pe punctul de a dispărea, religia joacă un rol de arbitru. În această situație Dumnezeu poate fi privit ca principiu moral regulator al unei scoietăți degradate. Dar când atât educația și cultura, cât și religia sunt eliminate treptat din societate, și înlocuite cu idoli, cu Baali-Peori moderni, care este oare rezultatul?

Un stat în care cetățenii nu comit delicte doar pentru ca sunt pedepsiți de către legile statului în care trăiesc, deci din teamă de pedeapsă, este un stat care a eșuat din punct de vedere moral, împreună cu cetățenii săi. Nu fac un lucru rău pentru că știu că nu este moral, nu pentru că este împotriva legii, sau pentru că este împotriva legii mele morale interioare, întemeiată pe educație și cultură. Imperativele morale categorice ale lui Immanuel Kant ar trebui să aibă încă o influență importantă în societățile moderne, chiar dacă au fost formulate acum mai bine de două sute de ani. Și ce spun acestea? Să ne gândim întotdeauna la acțiunile noastre din perspectiva unei morale conceptualizate, adică din punct de vedere etic, și să le ridicăm la rang de maximă. Așadar, atunci când întreprindem o acțiune asupra căreia există un dubiu privind moralitatea acelei acțiuni, să încercăm să vedem dacă ceea ce se află în spatele acelei acțiuni poate fi transformat și ridicat la rang de maximă morală, sau de imperativ moral categoric, adică un imperativ care să se aplice tuturor oamenilor care întreprind același tip de acțiune. Dacă există o maximă morală ce se poate aplica acțiunii respective, atunci ea este corectă din punct de vedere etic și poate fi întreprinsă. Dacă în schimb ea nu ar putea sa funcționeze pentru întreaga umanitate, pentru orice om de pe această planetă, atunci ea nu trebuie întrerprinsă. În morală funcționează principiul unanimității, toți oamenii trebuie să fie de accord cu el. Este absurd să spunem că ce este moral pentru unii este imoral pentru alții. Cel puțin către această idee tinde morala kantiană.

Un alt mare iluminist francez, Voltaire, spune despre ideile morale că acestea nu sunt înnăscute, adică nu sunt cumva naturale omului, iar în ceea ce privește natura lor divină, metafizică și teologică, nici nu se pune problema ca acestea să aibă vreo legătură cu Dumnezeu. Voltaire a refuzat cu orice preț să se gândească că ideile morale pot fi și înnăscute, nu doar dobândite, ceea ce eu consider ca fiind adevărat. Ideile morale sunt și înnăscute. Nu trebuie să trăim într-o societate sau să primim o anumită educație pentru a avea idei elementare despre morală și etică. Bineînțeles, aceste idei sunt cumva reminiscente și le-am preluat de la părinți și de la generațiile care ne-au precedat. Acestea se transmit la fel cum se transmit anumite gene de la părinți la copii. Dar nu este suficient. Omul ca să devină o ființă întreagă, cu principii morale sănătoase, are nevoie indiscutabil de educație și cultură. Fără ele, omul nu are decât elemente primordiale de moralitate, cum ar fi de exemplu să nu își ucidă aproapele. În situația în care nu avem de a face cu un caz patologic, orice om, chiar dacă nu ar fi primit niciun fel de educație, mă îndoiesc că va avea o tendință de a comite acte imorale capitale, cum ar fi crima.

De când ne naștem pornim în viață cu un bagaj de principii morale pe care nu le conștientizăm, dar care se manifestă limpede în noi, în primul rând prin dragostea de părinți, chiar dacă unii ar spune că această dragoste este de fapt o nevoie de a supraviețuii. Totuși refuz să privesc astfel lucrurile, dintr-o manieră atât de lipsită de orice fel de sentiment și atât de mecanicistă, cum propune de exemplu în zilele noastre Richard Dawkins, pe care fizicianul Cristian Presură l-a acuzat în mod indirect de un ateism fără orizont, și de reducere a complexității  vieții la simple conexiuni neuronale. Legat de acest aspect, spune Presură, dacă practici ateismul lui Dawkins, atunci, în cazul nefericit în care de exemplu îți moare copilul, tu și soția ta, pentru că sunteți doar o sumă de conexiuni neuronale și nimic mai mult, nu veți avea nicio reacție care să trădeze emoție sau resentiment, ci veți spune foarte senini, nu-i nimic, vom face alt copil, și vă veți duce liniștiți la culcare. Dar noi știm cu toții ce înseamnă pierderea aproapelui și câtă tragedie și suferință aduce cu sine. Iată până unde poate să ducă ateismul științific și reducționist al zilelor noastre.

Voltaire spune, ca de altfel și întreaga școală e filozofie britanică de la sfârșit de secol 17 și început de scol 18, că nu doar ideile morale nu ne sunt înnăscute, ci și absolut toate ideile pe care le avem despre lume. Contrar părerii lui Platon, care considera că omul nu învață nimic nou, ci își reamintește ceea ce a știut cândva, probabil într-o existență anterioară, deci și ideile sale sunt defapt înnăscute nu dobândite, filozofii iluminiști și adepți ai empirismului (orice idee apare mai întâi în simțuri și apoi în minte) considerau că lumea exterioară, natura, societatea, sunt cele care ne oferă direct și indirect materialul pentru creearea ideilor și a raționamentelor noastre. Nimic nu se află în intelect dacă mai întâi nu s-ar fi aflat în simțuri, acesta este un dicton adesea folosit de către iluminiști. Filozoful britanic John Locke spune că omul atunci când se naște este tabula rasa, mintea lui este precum o coală albă de hârtie unde, de-a lungul vieții și a multelor experiențe pe care le va avea va așterne ideile sale. Cu alte cuvinte nicio idee morală nu se află deja înnăscută în noi atunci când ne naștem, iar educația și mediul în care vom trăi vor fi decisive în dezvoltarea noastră ulterioară. Este un principiu care nu poate fi negat, educația și mediul în care trăim influențează personalitatea fiecăruia dintre noi, mediul familial poate chiar mai mult decât societatea însăși, căci și mediul familial este o societate în micro. Omul este într-adevăr o ființă perfecționabilă, care tinde tot timpul către culmi pe care nu le-a atins niciun predecesor, și nimeni nu poate anticipa cum va arăta omul ca ființă morală peste o sută de ani, când educația, cultura și religia vor fi probabil deja relicve ale trecutului.

Referitor la rolul educației și al culturii în dezvoltarea morală a omului, Andrei Pleșu face o afirmație interesantă. Spune acesta că în tinerețe, când era cuprins de fervoarea culturii, în care probabil fusese inițiat de către Noica la Păltiniș, vedea în aceasta un factor regulator de comportament, adică considera cultura ca fiind indispensabilă omului ce se vrea a fi moral și cu principii etice sănătoase. Or, și-a dat seama mai târziu de naivitatea acestei convingeri adolescentine, când a întâlnit oameni care din punct de vedere cultural erau adevărate somități, figuri enciclopedice, oameni care citiseră biblioteci întregi de cărți și aveau doctorate, deci erau tobă de carte, dar care totuși, din punct de vedere al ținutei morale lăsau mult de dorit. Atunci, spune Pleșu, și-a dat seama că nu acesta este rolul culturii și al educației superioare, nu pe calea culturii ajungi la o ținută morală impecabilă, altele sunt drumurile pe care trebuie să le apuci. Din păcate cultura nu te face un om mai bun. Din punct de vedere uman nu mă îndoiesc că există în lumea asta persoane cărora le lipsește cu desăvârșire educația instituționalizată, dar care au touși mai multă umanitate și sunt mai bine pregătiți moralmente decât un doctor în filozofie. Să ne gândim doar la bunicii și străbuncii noștrii de la țară, care nu aveau multe clase, dar care ne dădeau clasă când venea vorba de conduita morală. Și referitor la acest aspect, Petre Țuțea, cunoscut pentru stilul său inconfundabil și neaoș de a filozofa, spunea într-un aforism că un țăran murdar de pământ care își face cruce când trece pe lângă o biserică are în el mai multă umanitate decât un intelectual care l-a citit în întregime pe Kant, și asta pentru că țăranul crezând în Dumnezeu, deci în transcendență și în verticalitate, este cu adevărat om, în timp ce intelectualul ateu care crede în ideile lui Kant este dihor.  Calitatea de om o dabândim pe parcurs, nu ne naștem oameni ci devenim oameni. Și atunci nu cumva ideile lui Voltaire și ale iluminiștilor sunt adevărate?

Eu pe acest subiect nu am putut să ajung la o idee concretă, irefutabilă, care să nu mai sufere schimbări și adăugiri. Pe de o parte sunt platonician, pentru că sunt idealist și cred că lumea este imaginea ideilor pure, dar pe de altă parte sunt și iluminist pentru că sunt empirist, și cred că simțurile nu mă înșeală întotdeauna așa cum credea filozoful din Atena. Viața este plină de nuanțe, de contrarii și de paradoxuri, dialectica funționează până în cele mai adânci amânunte. De aceea gândirea sistematică, filozofia asupra vieții făcută în sistem, adică convingerea că lumea poate fi privită dintr-o singură perspectivă și că toate celelalte sunt false, conduce la dogmatism și chiar mai rău, la fanatism, și asta mă face să-i dau dreptate lui Arthur Schopenhauer, când spune că lumea este reprezentarea mea, adică a fiecăruia dintre noi, după cum sunt capetele noastre așa este și lumea fiecăruia, iar fiecare dintre noi avem o viziune diferită asupra vieții, chiar dacă la nivel de limbaj există conformități. Dar, după cum bine remarca Ludwig Wittgenstein, oricât de mult s-ar asemăna ideile noastre între ele, această asemănare este strict la nivel de limbaj, pentru că fundamental ele sunt total diferite, iar această diferență nu poate fi exprimată cu ajutorul limbajului, care este limitat. Eu nu pot să știu ce se află în mintea celui de lângă mine, cum nici el nu poate să știe ce se află în mintea mea chiar dacă ne punem de acord că cerul este albastru, dar albastrul lui nu este același cu albastrul meu. Pe acest subiect voi reveni data viitoare cu un articol separat, căci filozofia limbajului merită întreaga noastră atenție.

Până atunci, cred că ar trebuii să ne gândim bine la cuvintele lui Petrarca, și să luăm aminte că vanitatea și amorul propriu ne întunecă de multe ori mintea, și crezând că dacă suntem educați, cultivați și avem preocupări intelectuale suntem cumva mai oameni decât ceilalți și totodată mai morali. Nimic mai fals.

Nu toți oamenii poti fi Ciceroni și Platoni, Virgili sau Homeri, dar toți pot fi oameni buni. Prefer un om fără cunoștințe literare, decât cunoștințe literare fără om.


tablou – Diana