Euphonia (FIPB 2019)

Pe data de 17 mai a avut loc la Apollo 111 (Strada Ion Brezoianu nr. 23 – 25), în sala de teatru a Palatului Universul, evenimentul de poezie experimentală și performance Euphonia, din cadrul Festivalului Internațional de Poezie București 2019. A fost totodată ediția cu numărul 10 a FIPB (la cât mai multe!). Din punct de vedere cultural, Bucureștiul cred că stă foarte bine, păcat că este singurul capitol la care excelează. La eveniment au participat, în ordinea numerelor de pe tricou următorii performeri/poeți – Serena Braida (Italia), Iris Colomb (Franța), Brandon Downing (SUA), Claudiu Komartin (România), Katalin Ladik (Serbia/Ungaria) Michael O’Mahony (Irlanda) Robert Prosser (Austria), Domnul Valentin (România) și Ottaras (un grup de sound poetry performance alcătuit din Ottar Ormstadt, Norvegia, și Taras Mashtalir, SUA). Evenimentul a fost prezentat de către Svetlana Cârstean, curator fiind Simona Nastac.

Acum doi ani am participat pentru prima dată la FIPB. A fost prima mea interacțiune directă cu poezia modernă autohtonă dar și internațională. Am scris atunci câteva conculzii într-o mică recenzie care mi-a atras și câteva critici datorită lipsei mele de înțelegere pentru curentele literare ale secolului 21. Atunci am fost cel mai impresionat și în același timp contrariat de ceea ce s-a petrecut în clubul Point, la evenimentul de poezie experimentală Metamorph, unde am avut ocazia să îl ascult pe inegalabilul Christian Bok, un sound poetry performer care m-a lăsat fără cuvinte, și la propriu și la figurat (oricum poemele lui au fost fără cuvinte, deci cred că reacția mea a fost perfect normală). Atunci evenimentul a fost prezidat de către Claudiu Komartin (anul acesta el fiind participant), iar curator, aceeași Simona Nastac. Anul trecut nu am fost la curent cu FIPB, nu știu ce s-a întâmplat, dar anul acesta Festivalul Internațional de Poezie mi s-a părut ceva mai subțire decât acum doi ani, și asta doar aruncând o privire pe programul evenimentului. Însă și anul acesta, la fel ca acum doi, ceea ce a ridicat ștacheta a fost fără îndoială seara de poezie experimentală și poetry performance. Sunt convins că participând la aceste ”cenacluri” te pui la curent cu ce se mai întâmplă în poezia modernă, către ce tinde, și cum evoluează. Din acest punct de vedere cred că astfel de evenimente sunt un etalon pentru tot ce înseamnă arta poetica contemporană.

Dintre cei remarcați, trebuie să-l menționez în primul rând pe Robert Prosser, care a recitat un poem de influență religioasă, zic eu în maniera psalmilor călugărilor benedictini, prin incantații și metanii menite să introducă spectatorul într-o transă mistico-religioasă dar în același timp păstrând caracterul și specificul literar al poemului, ca în final să recurgă la un fel de autoflagelare și la sacrificiul simbolic al unui măr (ein apfel deconstruction!). A fost un performance foarte bun, în primul rând prin energia cu care a fost realizat, factorul vizual fiind pe măsura celui sonor.

Dintre performeri am mai remarcat-o pe doamna Katalin Ladik, care inevitabil mi-a adus aminte de Christian Bok, prin poeziile sale sonore, guturale, și onomatopeice, care au stârnit reacții de tot felul în sală, un fel de poezie deconstructivist-conceptualistă, care parcă vrea să ne arate până unde se poate merge în crearea de conținut artistic. O astfel de poezie nu este pe gustul tuturor, mai ales al profanilor, în primul rând pentru că pare că îi lipsește simțul estetic. Dar în fond, după cum spunea și Sergiu Celibidache, nu frumusețea este scopul artei, nu atingerea frumosului, ci a adevărului. Romantismul a fost primul curent literar care a scos în evidență faptul că și urâtul are estetica lui, are frumusețea lui, și asta în timp ce clasicismul rămânea ancorat în armonie, echilibru și perfecțiune. Or, nu mai armonioasă, echilibrată și perfectă nu este poezia modernistă. Și până la urmă ce e rău în asta? Nu spunea marele nostru poet Nichita Stănescu că perfecțiunea nu atrage atenția? Dacă ai un cub perfect, pune mâna pe un ciocan și sparge-i un colț, ca lumea să se întrebe apoi – de ce nu este acel cub perfect? Din acest punct de vedere putem spune că poezia modernă sau mai corect spus post-modernă este un cub plin de ciobituri.

Iată cum această estetică a urâtului trezește în noi marile interogații, marile întrebări. Iar vineri seară chiar am plecat acasă cu multe întrebări. Și dacă poezia asta post-modernă poate să te pună pe gânduri, atunci cred că și-a atins scopul. Nu știu dacă acesta este într-adevăr scopul ei, dar în fața unor poezii precum cele recitate vineri seara la Apollo 111, ești obligat la un exercițiu de gândire. Și cred că după ce reflectezi cu atenție, ajungi să ai mai multe întrebări decât răspunsuri. Dar oare cum ar arăta lumea asta dacă pentru fiecare întrebare am avea un răspuns? Cred că în viață nu contează atât de mult să ai răspunsuri cât să știi cum să pui întrebări. De aceea cred că poeziei moderniste îi stă bine să fie și neînțeleasă, să fie și fără răspuns, nu trebuie să o înțelegi, trebuie să o simți, oricât de clișeistic ar suna. E bine ca din când în când să mai ieșim din conservatorism și din dulcele stil clasic, pentru a ne deschide ochii și a vedea că și urâtul are frumusețea lui, și dezordinea are ordinea ei, si dezechilibrul are echilibrul său, și imperfecțiunea are perfecițunea ei, și așa mai departe, vorba lui Gellu Naum.

Să ne vedem cu bine la FIPB 2020!

Reclame

Politică și delicatețuri

Se spune că în România guvernează politica de stânga, adică socialiștii, sau, ca să fim moderni, social-democrații. Păi ăștia sunt atât de proști încât nici măcar nu înțeleg ce înseamnă o doctrină politică. Singura lor doctrină e furtul. Bă, ce tare m-aș bucura ca România să fie guvernată de niște dictatori, de niște scelerați, dar nu găinari ca ăștia care ne conduc azi, ci de unii care măcar să aibă o ideologie, să creadă dracului în ceva, să aibă niște idei, indiferent dacă aceste idei sunt criminale. Lenin și Stalin au fost niște criminali, Stalin a fost de departe cel mai mare criminal din istoria umanității. Dar măcar ei credeau în ceva, aveau o politică bine stabilită, chiar dacă era vorba de o politică de exterminare a oricărui adversar și în final de exterminare a propriului popor. Ăștia credeau în ceva, în lupta de clasă, în eliminarea intelectualilor, în colectivizare și colhoz, în lupta proletariatului împotriva burgheziei și a marilor moșieri, și așa mai departe. Erau diabolici, într-adevăr, dar nu erau proști, altfel nu ar mai fi ajuns să facă ce au făcut. Aveau o inteligență diabolică, dar măcar aveau sistem, adică aveau niște idei bine conturate cu care au mers până la capăt. Aveau convingeri, îl citiseră pe Marx (chiar dacă l-au înțeles cum au vrut) și pe filozofii materialiști ai secolului 18, au scris cărți de materialism dialectic, au dus propaganda la un nivel nemaiîntâlnit până atunci, au reușit să mobilizeze milioane de oameni să moară pentru ideilor lor, așa criminale cum erau. Cei mai mulți au fost fără îndoială mobilizați forțat, ideile le-au fost băgate în cap prin teroare, și cu toate astea nu mă îndoiesc că au existat foarte mulți oameni care chiar au crezut în ideologia marxist-leninistă și stalinistă.

Păi clasa noastră politică ce convingeri are? Niciuna. Nici măcar propagandă nu știu să facă cum trebuie, că te apucă și râsul când te uiți al ei cât de dobitoci sunt. Eu cred că ăștia comit răul mai mult din prostie decât din pură inițiativă. Nu au nicio idee politică sau de orice fel, niciun program, nicio convingere, nimic. Singurul interes este ciolanul. Să pună mâna pe cât mai mult ciolan, să își cumpere case, mașini, neveste tinere, amante și mai tinere, pentru că, cu bani în ziua de azi poți cumpăra orice, chiar și suflete. Și pentru asta sunt dispuși să facă absolut orice, să treacă de la stânga la dreapta, sa lingă acolo unde au scuipat, să devină niște lachei, să își calce în picioare orice fel de principiu, dacă ar avea vreunul…să calce peste cadavre. Ăștia sunt incapabili să își consolideze puterea pentru că sunt prea proști și interesați să trăiască doar în imediat, să se bucure de plăcerile astea efemere pe care ți le oferă banul. Când nu mai au bani devin ceea ce sunt cu adevărat, niște nulități. Tocmai de aceea istoria îi va înghiții ca pe niște muște. Vă dau scris că peste mai puțin de un deceniu nu vom mai auzi nimic despre niciun personaj de pe scena politică de astăzi. Stalin și Lenin încă mai au statui, pentru că au vrut să rămână în memoria întregii lumi. Și au reușit, cu vârf și îndesat. Spuneți-mi un conducător din istoria recentă a României care între timp nu a devenit hârtie igienică? Vă spun sincer, poporul s-a șters cu toți la fund!

În România nu există politică. Politica presupune o ideologie, niște idei, presupune niște convingeri și un anumit set de valori, presupune studiu, cunoștințe, și așa mai departe. Înainte de vreme, oamenii politici își trăgeau influența de la tradiție, de la marii politicieni ai omenirii. Ca să devii politician în Grecia antică, de exemplu, trebuia să fii bine pregătit în acest sens. Trebuia să fii în primul rând un bun administrator, de unde și grecescul politike – arta de a administra bine. Politica era așadar o artă. Trebuia apoi să știi să susții un discurs, iar în acest sens viitorii politicieni se pregăteau temeinic cu specialiști în retorică și dialectică. Arta persuasiunii și a susținerii unui argument erau alte domenii în care un politician trebuia să exceleze. Treptat însă politica a devenit un domeniu rezervat celor mai puțin înzestrați cu toate aceste calități, a devenit locul unde își dau întâlnire oameni de cea mai joasă speță pentru a pune țara la cale (în sens peiorativ).

În unele state politica încă mai este un domeniu rezervat doar specialiștilor, așa zișilor politicieni de carieră, și asta doar în statele unde tradiția încă nu a fost aruncată la gunoi (vezi Marea Britanie). Dar să nu uităm că România a avut o tradiție politică extraordinară. România a avut în istoria modernă politicieni de renume mondial – a avut un Iuliu Maniu, un Nicolae Titulescu, un Ion Mihalache, i-a avut pe Brătieni, în fața cărora își ridicau jobenul toți marii conducători de state. Unde a dispărut tradiția politicienilor români de renume? Undeva în negura timpului, probabil.

Ce înseamnă azi să fii politician, mai ales în România? Tot ce e mai rău pe lume – să furi, să minți, să disimulezi, să primeze interesul tău personal asupra celui public, să fii corupt, să te ocupi de lucruri necurate, ilegale, să fii împotriva legii pe care trebuia defapt să o aperi. La noi meseria de politician nu necesită absolut nicio pregătire, ba din contră, cu cât nu știi să faci nimic, cu atât ești mai potrivit – trebuie doar să fii membru unui partid influent, să fii trecut pe listă, și să ai o înclinație naturală către șmecherii și combinații, adică să știi să te descurci. Dacă ai mai puține clase decât trenul și meseria ta e auto, cu atât mai bine. Păi în interbelic, în perioada de glorie a României Mari, un politician era în primul rând un intelectual care terminase o universitate în străinătate, nu șofer de basculantă cu patru clase. Tocmai de aceea în România cred că există mai mulți polticieni decât oriunde în Europa. Liste interminabile de nume necunoscute ne apar în fața ștampilei de vot de fiecare dată când există an electoral. Lăsând la o parte numărul de parlamentari care este dacă nu mă înșel limitat, deși este și așa foarte mare, în țara noastră există astăzi atât de mulți membrii de partid pe cât existau pe timpul tovarășului secretar general Nicolae Ceaușescu (aplauze!).

Nimic nu s-a schimbat. De la cei tineri până la cei mai în vârstă, toți poartă cu mândrie carnetul de partid, chiar dacă partidul la care au aderat nu le reprezintă în niciun fel convingerile politice, asta dacă au vreuna. Și de regulă nu au, în special cei tineri, pentru că cei mai în vârstă și nostalgici, care au prins epoca de aur a socialismului, încă nu s-au vindecat de monocromatită, și văd în continuare în fața ochilor doar culoarea roșie străjuită de portretul conducătorului mult iubit. Tinerii se înscriu în partide pentru că astfel capătă o serie de avantaje, mici, dar avantaje, notorietate, și uneori primesc și atenții financiare pentru a bate din palme la congresele partidului sau a distribuii pliante cu cele 100 de lucruri extraordinare pe care partidul lor le va face dacă va ajunge la putere. Unii dintre ei, care vor da dovadă de loialitate, vor devenii parlamentari, senatori, sau poate chiar viitori miniștrii, și credeți-mă pe cuvânt că niciunul dintre ei nu va fi absolvent de științe politice. Unii dintre ei, mai norocoși, sunt fii de deptuați și senatori, iar tăticul va face tot ce îi stă în putință ca odrasla lui să ajungă bine. În marea majoritate însă membrii de partid sunt fie oameni subnutriți cultural și ușor de manipulat, fie oameni certați cu legea, ce folosesc influența partidului drept paravan pentru activitățile lor ilegale. Nimeni nu poate da în judecată partidul, corporația, pentru că aceasta este o entitate inviolabilă. Dar mai există și marea masă de oameni care nu este membră de partid, ea a fost dintotdeauna masă de manevră, cea pe care s-au bazat toate partidele indiferent de culoarea lor politică. Această masă de manevră provine în mare parte din mediul rural, acolo unde cuvântul primarului este literă de lege, iar șantajul este ceva cât se poate de normal. Astfel, dacă primarul dintr-o comună are o anumită coloratură politică, fiți siguri că în acea comună votul sătenilor va merge către partidul din care face parte primarul. Și asta pentru că în mod inevitabil, săteanul are nevoie de primar atunci când primește de pildă ajutor social, ajutor umanitar de la UE, are de rezolvat o problemă cu un teren sau un impozit neplătit, sau în unele cazuri atunci când obține ilegal fonduri europene pentru proiecte inexistente. O mână o spală pe cealaltă.

Cam așa funcționează politica în România. A, mai sunt și cei care luptă cu partidele, cei care fac politică independent. Singura diferență între ei și ceilalți este că primii fură în numele partidului, iar cei independenți fură în nume propriu. Furtul, iată ce caracterziează cel mai bine această țară frumoasă, dar locuită, din spațiul danubiano-pontic. Vorba din popor că se fură ca în codru nu se va mai putea aplica la noi, pentru că în curând vom rămâne fără codru…

 

Și Doamne, mi-a căzut la loterie

Lozul ghinionist să fiu român

Și inventându-mi vina-n pușcărie,

S-o ispășesc amarnic, mâncând fân.

(Marin Sorescu)

Egalitate și feminism

Compania Ikea a demarat acum câteva luni o campanie prin care își făcea publicitate cu următorul mesaj – egalitatea este mai bună pentru toată lumea. De aceea 54% dintre managerii Ikea sunt femei.

ikea.jpg

Interesant. Oare unde este egalitatea? 54 nu este egal cu 46, domnilor din Suedia. Și uite așa, privind la un panou publicitar care promovează idei corecte politic și nediscriminatorii, am ajuns să îmi pun niște întrebări. În primul rând mă întreb, oare atunci când într-o companie vin să se angajeze un număr egal de bărbați și de femei, compania nu va alege pe cei mai bine pregătiți, chiar dacă asta ar însemna de exemplu să angajeze un număr mai mare de bărbați? Până la urmă ce criteriu trebuie să primeze? Nu capacitățile și pregătirea fiecăruia? Dacă din 50 de femei doar 5 sunt pregătite să ocupe postul, iar din 50 de bărbați sunt pregtățiti 45 și aceștia trec interviul, asta înseamnă că nu se acordă șanse egale? Asta înseamnă ca nu suntem corecți, și manifestăm atitudine discriminatorie față de femei? Nici vorbă. Dacă în schimb compania respectivă decide după interviu, că un număr mai mare de bărbați angajați în dauna femeilor, deși acestea nu sunt la fel de bine pregătite, ar însemna discriminare, și va egaliza numărul, astfel încât să fie un număr egal de bărbați și de femei angajați, deși asta va fi în deficitul companiei, dar totuși compania va proceda corect din punct de vedere politic, oare acest lucru este în regulă? Până la urmă compania este interesată să aibă un randament al muncii cât mai bun, nu să fie corectă din punct de vedere politic. Atâta timp cât se oferă șansă ambelor sexe de a-și dovedi capacitățile, nimeni nu ar trebui să acuze compania respectivă de atitudine anti-feminină. Cum ar fi dacă acum toate companiile din lume ar trebui să egalizeze numărul de angajați de ambele sexe. Cum ar fi dacă pe platformele petroliere ar trebui angajate un număr egal de femei, ca să existe egalitate de șanse, sau cum ar fi dacă într-o țesătorie ar trebui angajați un număr egal de bărbați pentru a nu exista discriminare? În societate există ceea ce se numește diviziune a muncii, adică există unele activități care au caracter specfic și care pot fi întreprinse mai bine de către sexul feminin sau de către sexul masculin. De exemplu meseria de sondor nu este o meserie pe care o femeie o poate practica la fel de bine ca bărbatul, pentru că în primul rând o femeie nu este înzestrată de la natură cu o forță fizică precum cea a bărbatului. Dacă de mâine jumătate din sondori ar trebui să fie femei, printr-o lege împotriva discriminării din câmpul muncii, cred că randamentul nu va fi prea grozav. Fiecare trebuie să primească după cât merită, și după capacitățile sale, nu după legi antidiscriminare și corecte politic. Trăiască meritocrația!

Revenind la afișul companiei Ikea, nu există oare posibilitatea ca de dragul antidiscriminării și corectitudinii politice bărbatul să fie la rândul său discriminat și să i se încalce drepturile? Dacă compania Ikea a angajat 54% femei doar pentru a demonstra că este o companie corectă politic și care nu discriminează, nu cumva exact asta a făcut, discriminând un procent de 4% dintre bărbați? E la modă să adoptăm egalitatea, dar unii să fie mai egali decât alții? Sau bărbatul nu este discriminat, el nu trebuie să se simtă lezat, pentru că este bărbat, și bărbatul mai lasă de la el…?

La fel și în cazul hărțuirii și a violenței domestice. Oare doar femeile pot fi hărțuite și supuse violenței domestice? Și asta pentru că exsită o tradiție milenară în această direcție? Doar pentru că există un număr mult mai mare de femei hărțuite asta nu înseamnă că hărțuirea nu există și în rândul bărbaților. Chiar și violența domestică poate fi cunoscută și de către bărbat nu doar de către femei. Un bărbat care merge în fața judecătorului spunând că a fost lovit de către o femeie, probabil nu va fi luat în serios, pentru că… e bărbat, și statistica spune că bărbații nu prea își iau bătaie de la femei. În schimb o femeie care procedează la fel va primii de îndată toată protecția și tot suportul necesar și bărbatul care a lovit-o va suporta consecințele. Oare aici nu este vorba de discriminare? În fața legii trebuie să fim cu toții egali. Bineînțeles, bărbatul are antecedente istorice privind violența față de femei, și asta nu îl ajută deloc. Chiar de curând un bun amic, căsătorit de puțin timp, a început să aibă grave probleme în căsnicie, până într-acolo încât scandalurile sunt la ordinea zilei. Într-una din zile, o ceartă a degenerat, iar soția lui, într-o criză de nervi, i-a aplicat mai multe corecții fizice, în special palme peste față care l-au cam șifonat pe amicul meu. Apoi, de parcă nu ar fi fost suficient că nu a ripostat, amicul meu se trezește cu poliția la ușă, chemată de vecini, și primește o binemeritată amendă pentru tulburarea liniștii publice. În tot acest timp soția lui pozând în victimă și având suportul total al organelor legii. Vorba aceea, și bătut și cu banii luați.

Nu mai vorbesc de hărțuirea sexuală care a devenit astăzi, mai ales prin rândul vedetelor de al Hollywood o adevărată isterie. Toate actrițele de la Hollywood mai nou și-au adus aminte că au fost într-un fel sau altul agresate în tinerețe de către diferiți regizori sau colegi de platou. Cine, cum, unde, și de ce, asta nimeni nu o poate spune cu exactitate din moment ce evenimentul s-a petrecut acum zeci de ani. Dar oare asta nu poate fi și o formă de hărțuire și de ceea ce americanii numesc blackmail, pe care unele actrițe din lipsă de activitate și din dorința de a obține notorietate o întreprind împotriva unor actori sau regizori foarte cunoscuți și foarte bogați? Ce este interesant e faptul că toate mărturiile sunt luate în considerare, și chiar dacă unii dintre cei acuzați de hărțuire sexuală nu au primit oficial o sentință judecătorească, cariera lor a avut mult de suferit, mai ales că la Hoolywood o imagine bună face cât o mie de cuvinte, ca și în viață, dealtfel. Apoi ar mai fi și protecția de care se bucură femeia atunci când are loc un proces de partaj în care sunt implicați copii. Femeii i se va acorda întotdeauna întreaga tutelă asupra copilului, fără prea multe discuții,  și asta pentru că este mamă, și mama are acest avantaj. Dar cum rămâne cu egalitatea în fața legii? Oare bărbatul nu are nimic de spus? Poate că mama nu este o mamă bună, poate că este un părinte degenerat și copilul ar avea de suferit dacă ar rămâne cu mama. Și o să menționez aici un alt exemplu. Un coleg de muncă a trecut anul acesta printr-un divorț, la mijloc fiind implicați doi copii. În fața judecătorului colegul meu a fost lăsat fără drept de apel și deposedat de tutela copiilor, fără niciun fel de discuție, deși acesta nu este deloc un om rău sau vicios, ceea ce ar fi putut dăuna copiilor.

Poate că justiția consideră că mama este mai bine pregătită de la natură să aibă girjă de un copil decât un bărbat. Și asta este perfect adevărat. Deci de la natură… Femeia are acest drept natural asupra copilului. Și atunci, nu cumva egalitatea asta pe care încearcă să o introducă cu forța corectitudinea politică, nu este împotriva naturii? Bărbatul și femeia nu sunt egali, și asta tocmai de la natură. Or, asta nu par să accepte și să înțeleagă de exemplu reprezentantele mișcării  feministe. Datorită naturii sale, femeia este făcută să aibă mai bine grijă de copii decât orice altceva. De la natură femeia este mai sensibilă și mai emotivă. De la natură îi este înzestrată femeii purtarea de grijă, față de copil, față de casa ei, față de familia ei, și așa mai departe. Femeia corectitudinii politice, femeia modernă și nonconformistă, femeia feministă (nu feminină) este cea care spune – eu ca femeie trebuie să fac tot ceea ce face și bărbatul, trebuie să am acest drept, pentru că altfel mă simt discriminată. Eu ca femeie trebuie să îmi asum responsabilități întocmai ca bărbatul, ba mai mult, vreau exact aceleași responsabilități, și asta pentru că lumea în care trăiesc este o lume dominată de bărbați, și ei sunt vinovați de subjugarea femeii din toate timpurile. Dar mă întreb, nu cumva, tocmai din acest motiv, astăzi asistăm la un schimb de roluri, la o efeminare a bărbatului și la o masculinizare a femeii, la o societate în care bărbatul și femeia nu mai știu cine sunt cu adevărat, în care nici unul nici celălalt nu își mai cunosc rolul, genul și trăsăturile specifice sexului său? Bărbatul se comportă și se îmbracă precum femeia, femeia se comportă și se îmbracă precum bărbatul. Lumea este cu susul în jos.

În curând, bărbatul va fi cel care va avea grijă de copii, va da naștere și va alăpta, iar femeia va fi cea care va merge la muncă. Acest lucru este cât se poate de fezabil cu ajutorul tehnologiei de ultimă oră.

Mă gândesc la ceea ce îmi spunea mai de mult o amică, o femeie foarte ambițioasă, cum că ea nu înțelege relația asta tradițională dintre un bărbat și o femeie, așa cum au trăit de exemplu părinții ei. Adică eu să stau acasă, să am grijă de copii, iar el când vine de la muncă să aibă mâncare caldă pe masă, să fie spălat, călcat și iubit, iar când nu îi convine ceva să mai ridice și tonul? Eu nu pot să accept așa ceva. Eu vreau să fiu independentă, iar dacă o să fac un copil, eu nu vreau să renunț la carieră, probabil că voi angaja o bonă care să aibă grijă de el. M-a surprins această viziune a ei. Și mi-am dat seama că aceasta este viziunea majortății femeilor din zilele noastre, așa ziselor femei de carieră, femeilor care își doresc o egalitate deplină între ele și bărbați. Femeia zilelor noastre nu mai dorește să își asume responsabilitatea familială, deși, paradoxal, își dorește o familie. Nu mai dorește să își îndeplinească rolul de femeie, pentru că aparent acest lucru înseamnă să stea la cratiță. O idee preconcepută și cât se poate de greșită ce provine dintr-o neînțelegere a rolului pe care o femeie trebuie să îl aibă într-o societate. Oare unde vom ajunge cu copii crescuți de bone, doar pentru că mama este mai preocupată de carieră decât de familie și dorește să câștige cel puțin la fel de bine precum bărbatul? Nu cred că vom ajunge departe. Rolul femeii într-o familie este crucial. Practic fără o femeie nu există familie, indiferent de cât de deschiși la minte ni se spune să fim prin acceptarea familiilor monoparentale. Niciodată un bărbat, oricât de efeminat ar fi, nu va putea înlocui rolul unei femei într-o familie și iubirea de care aceasta este capabilă. Este pur și simplu împotriva naturii. Dacă lumea viitorului înseamnă copii crescuți de bone și părinți de același sex, eu unul nu îmi doresc să trăiesc într-o astfel de lume.

Unei femei îi stă bine familistă nu feministă, iar nouă, tuturor, ne stă bine să fim corecți și atât, nu corecți politic. Singura egalitate care poate exista între oameni este egalitatea de șanse și egalitatea în fața legii. Orice altă egalitate este împotriva naturii, pentru că egalitatea nu este o valoare supremă naturală, și deci nu este o valoare în sine.

 

 

 

 

Știința voioasă

Citind-ul astăzi pentru prima dată pe Carl Sagan și a lui carte intitulată Creierul lui Broca, nu am putut să nu mă gândesc, în timp ce citeam câteva pasaje în care era elogiată știința de la acea vreme și descoperirile ei (era anul 1979), la ce ne-a oferit cu adevărat știința în ultima sută de ani. Din anii șaptezeci și până azi, știința a evoluat considerabil. Niciodată în istoria omenirii nu a existat într-un timp atât de scurt, o dezvoltare atât de pronunțată a științelor din toate domeniile, și mai cu seamă a tehnologiei. Tehnologia a ajuns astăzi la un nivel la care nimeni nu se aștepta, nici măcar cei mai optimiști oameni de știință ai secolului trecut. Telefoane super-inteligente, materiale de construcție revoluționare, telescoape cu care privirea noastră a pătruns până în cele mai îndepărtate colțuri ale Universului, și roboți complet autonomi care în curând vor dobândi conștiință de sine (dacă nu cumva deja au dobândit-o).

Și cu toate astea, cu toate aceste miracole ale științei și tehnologiei, mă întreb, s-a schimbat ceva fundamental în om? Suntem mai aproape de adevăr, suntem mai inteligenți, suntem mai înțelepți sau mai aproape de Dumnezeu? Nu, suntem mai departe ca oricând de toate acestea.

Din ce văd în jurul meu, am impresia că știința ne-a oferit nenmărate modalități de a ne îndobitocii (cele mai bune exemple sunt telefonul inteligent și internetul). Cred că acum suntem mai ușor de manipulat ca oricând, și asta datorită informației care circulă mai repede ca niciodată, de multe ori neverificată și luată drept sigură și irefutabilă.

Am văzut recent cum, după mulți ani de cercetări și multe sute de milioane de dolari cheltuite, oamenii de știință au reușit să fotografieze pentru prima dată în istoria modernă a omenirii o gaură neagră. Citind știrea, și văzând entuziasmul oamenilor, m-am întrebat, oare cu ce îmi schimbă mie viața această descoperire? Faptul că pot să privesc o pată circulară de culoare galbenă aflată la milioane de ani lumină depărtare ar trebui să mă entuziasmeze? Este această descoperire în folosul omenirii, în folosul meu? Mă bucur pentru cercetătorii din întreaga lume că au reușit să fotografieze o gaură neagră, și m-aș bucura și mai mult dacă aș știi ce este aceea o gaură neagră. Deocamdată această gaură neagră a lăsat o gaură mare în bugetul câtorva state, care oricum sunt foarte dezvoltate. Asta este o certitudine. Și dacă sunt unii care vociferează atunci când se ridică de pildă o catedrală cu sute de milioane de euro, spunând că banii ar fi putut fi folosiți în alte scopuri, pentru școli și spitale de exemplu (printre cei care spun asta mă număr și eu) mă întreb, și îmi fac propria critică, oare pentru faptul că s-au cheltuit sute de milioane de euro (cred că cfira are defapt mai multe zerouri) pentru ca să avem o imagine a unei sfere de culoare galbenă cu un centru întunecat, numită gaură neagră, despre care nu știm mare lucru, dar e indubitabil că există în Univers, nu ar trebuii să fim la fel de indignați? Sutele sau miliarde de euro investite în telescoape super performante, nu ar fi putut fi investite în școli și spitale? Sau în combaterea foametei și a războaielor? Zic și eu…

Mulți spun că știința și tehnologia îți fac viața mai ușoară. Așa să fie oare? Eu zic că o complică. Da, dar astăzi putem să trimitem mesaje într-o fracțiune de secundă, să călătorim pe tot globul, să fim la curent cu tot ce se întâmplă în lume, îmi spun oamenii. Și ce sunt defapt toate astea? O veșnică acumulare de informații, nimic mai mult. O continuă înstrăinare de noi. Astăzi nu mai avem timp pentru noi, pentru a privii în interiorul nostru, pentru a încerca să ne cunoaștem. Toate avantajele pe care tehnologia mi le oferă, nu mă definesc pe mine ca persoană, nu spun nimic despre cine sunt eu cu adevărat. Am ajuns să cunoaștem în cele mai mici detalii lumea din jurul nostru, Natura, Universul, dar pe noi oare ne cunoaștem? Oare mai știm cine suntem? Ne-am pierdut originile. Ba nu! Rectific, le-a găsit, ne tragem din maimuță. Acolo sunt originile noastre. Asta până când știința o să facă alte descoperiri revoluționare. Astăzi ne tragem din maimuță. Mâine, nu se știe. În știință totul e relativ. Deci ne cunoaștem ca specie. Dar pe noi ca persoane, ca indivizi unici și irepetabili, ne cunoaștem? Dacă știu că în spatele meu se află milioane de ani de evoluție, oare acest lucru mă ajută sa fiu mai bun, să nu fac răul, să nu comit atrocități, să fiu util, nu neapărat societății în care trăiesc, dar măcar apropiaților și familiei mele? Din acest punct de vedere știința și tehnologia nu mă ajută cu nimic. Mă fac în schimb să fiu la curent cu evoluția mea ca specie. Dar înainte să fiu specie, un lucru general, înainte să fiu statistică, eu sunt om, persoană, individ. Oare tehnica mă ajută să îmi iubesc mai mult apropiații, să am compasiune pentru suferința celor din jur? Nu. Până acum știința a descoperit, ce-i drept, lucruri extraodinare, dar a fost si este în continuare incapabilă să rezolve problemele fundamentale ale umanității – foametea, războaiele (ba mai rău, pe acestea le și amplifică) accesul la educație, și așa mai departe. Știința nu a reușit să împiedice moartea celor nevinovați, în schimb ne-a ucis sufletele, ne-a transformat în niște mașinării programate pentru consum și însetate de accesul la informație primită de-a gata, fără ca noi să mai facem vreun efort pentru a o dobândi, de unde și îndobitocirea tot mai acută a omului din zilele noastre.

Bineînțeles, se poate spune că rolul științei nu este acela de a face oamenii mai buni, ci de a le oferi mijloacele necesare pentru a duce o viață îmbelșugată…material. Dar atunci când știința se erijează în deținătoarea absolută a cunoașterii, când vrea să schimbe morala dintr-una umanistă într-una tehnică ca în final să o elimine definitiv, și când întreaga societate este clădită după chipul și asemănarea ei, oare aceasta nu este o formă modernă de dictatură a științei și tehnologiei?

Un studiu recent a scos în evidență faptul că oamenii devin din ce în ce mai proști. Eu aș adăuga că pe lângă prostie, oamenii devin și mai răi și lipsiți de orice fel de valori morale absolute.

Înainte, omul ca să găsească rezultatul la o problemă, intra în el, se interioriza. Astăzi nu mai intră în el, ci intră pe internet, pentru că acolo se află totul! Toată existenta lui se află în mediul online și în social-media. Omul nu mai caută, nu se mai întreabă, nu își mai pune la lucru facultățile intelective, de aceea devine tot mai prost pe zi ce trece. Creierul, ca oricare alt mușchi, dacă nu este folosit, se atrofiază. Omul zilelor noastre se ocupă exclusiv de gimnastica trupului, și uită de gimnastica minții.

Deci, da, știința ne-a făcut viața mai ușoară, atât de ușoară că nici nu mai simțim că trăim. Suntem morți pe dinăuntru pentru că nu mai avem suflet. Sufletul, după ce a fost măsurat, cuantificat și tehnologizat, a devenit un simplu tranzistor.

 

 

Epoca post-morală

Ciudat sentiment, să simți că nu aparții timpului tău. De unde această înstrăinare de lume, de unde această detașare față de lucrurile din jur? Lipsa de apartenență la un grup social, religios, familal, în ultimă instanță lipsa de apartenență la un grup de prieteni cu care împărtășești aceleași principii și valori. Să simți că nu aparții, să simți că nu ți-ai găsit un loc al tău, un spațiu al tău care să te definească, care să spună cine ești și cu ce te ocupi. Să fii un om…realtiv. Să fii prezent și totuși să fii absent. Iar prezența ta să nu însemne absolut nimic, să fii ca și când nu ai fi. Să te pierzi în evanescență. Asupra ta să se poată face orice fel de afirmație, oricât de stânjenitoare sau oricât de plină de metafore și epitete, dar să însemne absolut același lucru – X este un om de nimic, un nenorocit, un criminal! X este un om extraordinar, un om de cuvânt, un prieten adevărat. Și toate astea să însemne același lucru, să fie tot una. Ceea ce se spune despre tine să nu spună nimic despre tine, la fel cum ceea ce nu se spune despre tine să spună totul despre tine.

*

În al doilea război mondial au murit 80 de milioane de oameni. La nici un secol de la acestă catastrofă și de la acest eșec al umanității în fața istoriei, noi ne bem dimineața cafeaua cu lapte, fumăm tutun Bali Shag, și bem gin englezesc la petrecerile prietenilor. E același lucru. Dacă mâine toți membrii familiei noastre ar pierii într-un mod tragic, de pildă într-un accident aviatic în timp ce se întorceau din vacanță din insulele exotice ale Pacificului, noi am merge mai departe, și nimic, dar absolut nimic din structura noastră fiziologică, din corpul nostru, nu ar resimți nici cea mai mică durere, atâta timp cât nu vom fi  în niciun fel agresați fizic. Vom simții în schimb o imensă durere sufletească, pe care știința modernă încă nu poate să o explice, din moment ce tehnica modernă nu crede în existența sufletului, ci doar în niște conexiuni neuronale purtătoare ale unor impulsuri electrice.

Vorba fizicianului Cristian Presură, dacă ești ateu adevărat, realizezi că nici măcar dragostea nu este altceva decât materie, decât impulsuri electrice și conexiuni neuronale în creier, și de exemplu, dacât ție, ateul, îți moare copilul, nu trebuie să plângi, pentru că în ateismul acesta tehnic, în care nimic din ce există în lume nu este decât materie și schimburi de informație, nu există nicio diferență între un copil și un laptop, pentru că ambele sunt niște automate. La fel cum laptopul are circuite și un procesor, la fel și copilul are un procesor care este creierul și niște circuite care sunt conxiunile neuronale. Iar orice reacție a copilului nu poate fi pusă decât pe seama acestor neuroni. Deci dacă ție ateul îți moare copilul, nu vei spune decât aatât – nu-i nimic, fac altul, și apoi te duci și te uiți liniștit la un film.

Tocmai din acest motiv, prin faptul că ateismul ajunge în final la astfel de concluzii de-a dreptul stupefiante, el trebuie combătut cu vehemență.

O altă descoperire a tehnicii moderne, cum că ceea ce simți atunci când iubești pe cineva poate fi foarte bine reprodus printr-o supra doză de…ciocolată! Din punct de vedere al conexiunilor neuronale, între iubirea de oameni și iubirea pentru ciocolată nu există nicio diferență. Ambele îți oferă aceeași plăcere.

Dar poate că știința are dreptate. Dacă lumea a putut să își continue liniștită existența după primul război mondial în care au pierit 40 de milioane de oameni, dacă aceeași lume a putut al fel de bine să își continue existența și după al doilea război mondial în care numărul de victime a fost dublu, 80 de milioane, dacă aceeași lume a putut să își continue existența chiar și când, fără să existe un război mondial, ci doar o politică de ucidere sistematică a propriilor cetățeni prin democid, sub secera și cicocanul comunist murind mai bine de 100 de milioane de oameni din 1917 și până azi, atunci, poate că omul nu este nimic altceva decât o sumă de circuite și conexiuni neuronale, o ființă vidă, fără suflet, fără sentimente, fără principii, fără nimic. Sau poate că doar ne-am obișnuit într-o atât de mare măsură, nu cu moartea, ci cu genocidul, încât astăzi ni se pare ceva banal. Este ciudat, poate chiar un paradox, cum moartea unei persoane stârnește rumoare, compasiune și emaptie, dar pe măsură ce numărul crește, deodată totul devine normal, și reacțiile nu mai sunt la fel de acute.

Dacă într-o comunitate moare un om, moartea acestui om este resimțită de către fiecare alt membru al comunității. Dacă în aceeași comunitate, moare să zicem o sută de oameni, moartea lor nu mai este resimțită atât de puternic. Apoi, dacă numărul crește exponențial, la mii sau zeci de mii, sute de mii până la milioane, reacțiile sunt ca și inexistente. Probabil că omul nu poate să înțeleagă și să conștientizeze moartea unui număr prea mare de oameni. De la o cifră în sus, totul devine statistică, astfel că nu putem privi moartea a milioane de oameni așa cum este, ca fiind o nenorocire de neînchipuit, ci o putem privi doar din punct de vedere tehnic. Nu putem jeli decât un om pe rând, nu am fost creați să înțelegem genocidul, moartea unui număr uriaș de persoane. Moartea unui singur om e suficient de tragică pentru noi. Primul om din istorie care a comis crima a fost Cain. De la Cain și până în zilele noastre, omul, prin ingenioziatea lui diabolică, a reușit să depășească orice închipuire în ceea ce privește uciderea semenului. Omul modern a inventat genocidul, crima în masă, uciderea nu a unui om ci a milioane de oameni.

Ceea ce e prea mult nu mai stârnește în om nicio reacție. Prea multă corupție, prea multă ură, prea multă disperare, prea multă foamete, prea multă prostie, prea multe crime…nu mai stârnesc în noi niciun fel de reacție.

Întotdeauna am fost fascinat, și surprins în același timp, de seninătatea cu care omul își continuă existența lui de zi cu zi atunci când pierde pe cineva apropiat. Nici până azi nu am înțeles cum acel om rămâne în continuare ancorat în cotidian, cum continuă să trăiască ca și până atunci, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. În cel mai bun caz, rămâne afectat o scurtă perioadă de timp, apoi, treptat, revine la normal, la aceleași obiceiuri, la aceleași vicii, la aceași viață normală – dimineața cafea cu lapte, țigări Bali Shag, și gin and tonic la petrecerile prietenilor. Excesul de conștiință este fatal, spunea Cioran. Și poate că despre asta este vorba. Dacă nu am putea să dăm uitării atât moartea celor din jur cât și pe a noastră știind că urmează sa vină la un moment dat, atunci nu am mai putea trăi în această lume. Ce bine că există uitarea.

Dar, pe de altă parte, ce fel de ființe suntem dacă după un deces al unui membru al familiei sau al unui prieten, nu ne schimbăm radical, dacă după o astfel de tragedie nu devenim alte persoane? Atunci când pierdem pe cineva apropiat suntem îmbărbătați și ni se spune – trebuie să fii puternic, să treci peste. Cum adică să trec peste? Adică să mă comport ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat? Aparent da, pentru că doar așa putem să funcționăm în societate. Dar poate că din acel moment nu mai vreau să funcționez în societate, poate că din acel moment vreau să nu mai funcționez deloc, nici măcar ca om. Cine îmi poate spune că nu trebuie să fac asta? Societatea nu are nevoie de oameni nefuncționali. Moartea este parte integrată din procesul vieții. Oamenii se nasc și mor, c’est la vie. Nu am înțeles niciodată cum reușim să trecem atât de ușor peste acest mister, peste această pagubă căzută pe capul nostru odată cu venirea pe lume. Nu îi înțeleg pe cei care își asumă riscuri pentru a simții că trăiesc din plin, de exemplu pe cei care călătoresc mult cu avionul și care sunt atât de siguri pe ei când îi întrebi dacă nu cumva le este frică de zbor. Îți spun cu seninătate că până la urmă moartea e inevitabilă, așa că dacă e să se întâmple, să se întâmple. Ei sunt pregatiți. Atât de împăcați sunt cu viața lor?

Dacă e să mori, poți să mori și mergând pe stradă. O altă vorbă din popor. Nu înțeleg. Cum adică dacă e să mori, mori, adică noi cumva suntem la mâna destinului, și undeva e scris când și cum o să murim așa că orice decizie am lua tot acolo ajungem? Asta nu o pricep. Oare viața nu trebuie și conservată, oare nu trebuie să ne pese de pericolele care ne pândesc peste tot, oare nu trebuie să înțelegem cât de fragilă e viața, și să încercam să o păstrăm? Da, viața trebuie trăită, dar oare o viața trăită e alcătuită numai din călătorii și riscuri uneori inutile, dar pe deplin asumate? Nu este oare aceasta o formă de teribilism? Poți să simți că trăiești și citind o carte, sau stând pe bancă în parc privind norii. Dar nu, omul modern este programat să trăiască senzații tari, tocmai de aceea cât trăiește vrea să le încerce pe toate, căci, spune el, o viață are. Nu-i de mirare că cei mai mulți dintre ei chiar le încearcă pe toate, atunci când călătoriile în lumea reală nu îi mai satisfac, apelează la călătoriile în lumea suprasenzorială, în lumea psihedelică, o lume la fel de virtuală precum un joc pe calculator, o lume ce există doar în mintea lor și doar sub influența substanțelor.

Trăiește clipa, a devenit deja un clișeu, și cel mai interesant este că această zicală a fost preluată fără discernământ din filozofiile orientale, mai cu seamă din budismul zen, unde se pune mare accent pe moment, pe clipă, dar bineînțeles nu în sensul în care a fost adoptat de mințile stricate ale unor occidentali. Occidentalul înțelege prin trăiește clipa un fel de autodistrugere. Să trăiești clipa înseamnă să te distrezi ca și când nu ar mai exista ziua de mâine. A trăi clipa înseamnă distracție, și atât. Există o diferență majoră între a te distra și a te bucura. Omul modern nu mai știe să se bucure ci doar să se distreze, nu-i de mirare că nu este fericit. A trăi clipa, momentul, în budismul zen înseamnă a fi conștient în totalitate de ceea ce trăiești și a înțelege efemeritatea lumii în care trăiești. Înseamnă a acorda toată atenția ta unor lucruri aparent banale și lipsite de importanță. A avea mintea trează. Trăiește clipa este un soi de meditație a spiritului, un fel de comuniune cu lumea din jurul tău, cu lucrurile care te înconjoară și pe care el iei de-a gata. Nu înseamnă anihilarea trecutului și a viitorului, cum înțeleg occidentalii, cum că tot ce avem este doar prezentul. Fără trecut și fără viitor, omul este o oaie rătăcită, o bucată de humă pierdută în univers. Cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți – trecut, prezent și viitor. Acestea sunt trei întrebări fundamentale pe care omul trebuie să și le pună. Or, pentru moderni, care cred doar în existența prezentului, în existența lui acum, omul este un mare Nimic. Nu are trecut, nu are viitor, iar prezentul a fost redus la distracții de moment, la ceea ce Alexandru Paleologu numea mici agremente enervante și derizorii.

Dacă există un lucru pe care orice om are datoria morală să îl facă față el și față de viața lui, acesta este ieșirea din timp, și intrarea în eternitate. Cum poate să facă asta? Prin orice activitate specifică spiritului său, spirit care nu este unul tehnic, ci unul umanist. Tehnica ne bagă în timp până la gât, în timpul acesta măsurat, timpul orelor de lucru, timpul afișat pe cadranele ceasurilor de firmă, timpul întâlnirilor, și al ședințelor, timpul proiectelor care trebuie predate…la timp. Acest timp este timpul care ne ucide. Timpul-convenție. Din fericire, din cele mai vechi timpuri omul a descoperit domenii care l-au salvat de acest călău numit timp. Arta, filozofia, literatura, poezia, cultura, și mai ales religia, ne pot scăpa de o moarte înainte de vreme. Tehnica și știința nu pot face acest lucru, pentru că ele nu caută să explice interiorul, ci doar exteriorul. Ele nu privesc omul, adică cel mai important element al creației, ci tot ce se află în afara omului. Dar oare toate aceste lucruri pe care le descoperă știința, toate aceste părți, pot oare ele să mă explice pe mine omul, adică întregul? Și pot ele să explice superiorul? În știință se pornește de la inferior pentru a încerca să se explice superiorul. În religie de exemplu, și în umanioare, se pleacă de la superior, care este deja cunoscut, pentru a se explica inferiorul. Oare care metoda este mai eficientă?

Problema omului modern, cum bine remarca și H.R. Patapievici, este aceea că el și-a pierdut orice referință morală absolută. Omul de azi nu mai are absolut, nu mai are metafizică. Și fără un absolut, ca punct de referință pentru orice lucru întreprins, omul este pierdut. Valorile lumii de azi sunt relative. Nimic nu stă în picioare în fața timpului. Ceea ce ieri era adevărat, mâine poate să nu mai fie, și mai grav e că acest principiu se aplică și la valorile morale. Ceea ce în știință poate avea aplicabilitate, pentru că în știință totul se bazează pe noi descoperiri și asta înseamană progres, în morală nu se poate aplica acest principiu fără consecințe dramatice. Și consecințele le vedem astăzi, când relativitatea din stiință a fost aplicată și în morală, și asta pentru că spiritul științific domnește suveran peste lumea de azi. La fel cum în știință ceea ce ieri era adevărat, mâine nu mai poate fi, datorită unor noi descoperiri, la fel și în morală, ceea ce ieri era valabil, mâine e posibil să nu mai fie. Or, morala are la bază alte principii decât știința. Principiile morale, valorile etice, sunt aceleași de mii de ani, și sunt rezultatul tradiției și civilizației, în special europene. Dar spiritul modernității în care trăim vrea să arunce la gunoi orice urmă de tradiție și istorie, și să revoluționeze principiile după care umanitatea s-a ghidat foarte bine atâtea secole. Astăzi trăim în epoca post-morală, și din acest motiv soarta ne este pecetluită.


în fotografie, fratele Anton

Corectitudinea politică

Corectitudinea politică este un decret de comportare socială, pe care o minoritate iluminată îl impune unei majorități înapoiate, spunea acum mai bine de două decenii H.R. Patapievici, afirmație făcută bineînțeles într-o cheie ironică.

La cumpăna dintre cele două secole, corectitudinea politică încă nu se manifesta atât de pregnant în țara noastră așa cum o face astăzi, pentru că și România s-a raliat între timp marilor democrații europene și mondiale în ceea ce privește noile moravuri ale societății. Astăzi suntem cu toții moderniști, defapt post-moderniști, și în același timp suntem și post-morali, pentru că modernismul schimbă din temelie vechile tradiții și obiceiuri, înlocuindu-le cu o nouă paradigmă, care doar pentru faptul că este nouă și actuală, este considerată a fi și bună. Această corectitudine politică este decretată de către un grup restrâns de oameni post-moderni, iluminați și foarte deschiși la minte dar fără să aibă la început girul majorității societății, așa um se cade într-un sistem democratic. Dar având la îndemână mijloacele mass-media și fiind susținuți de către statul-porvidență, cel fără de care nu se poate face nimic, acești corifei ai normelor de comportare în societate a fiecărui cetățean, câștigă treptat încredearea tuturor, și se ajunge în final la un consens de organizare tacit acceptat, fără nicio dezbatere publică în prealabil. Se trece astfel peste actul democratic prin excelență, care este votul. Cine stăpânește mass-media poate manipula opinia publică; este cât se poate de simplu.

Același H.R. Patapievici remarcă faptul că cine nu este corect din punct de vedere politic, acela nu este un adevărat cetățean deoarece încalcă drepturile omului, este șovin, xenofob, discriminator, rasist, etc. Afirmație din nou într-o cheie ironică, sau nu. Această corectitudine politică nu este altceva decât triumful ideilor și convingerilor unor minorități în dauna și defavoarea unei majorităti. Nu privește câtuși de puțin drepturile omlului și egalitatea de șanse, așa cum vrea să arate. Este triumful drepturilor unei minorități prin lezarea drepturilor unei majoriăți. De exemplu problema homosexualității. În țara noastră, homosexualii sunt într-o minoritate covârșitoare, și sunt tratați ca atare, ca o minoritate, ceea nu îi exclude de la viața publică și de la principiul egalității de șanse, nefiind persecutați, ci poate doar priviți cu reținere și scepticism de cei cu viziuni mai conservatoare și care nu sunt atât de deschiși al minte cum o cere corectitudinea politică. Or, această minoritate încearcă și în țara noastră, să își impună un anumit statut privilegiat așa cum a reușit să obțină în țările din vest, țări unde nu există o cultură a tradiției și unde secularizarea societății a fost de mult încheiată. Această minoritate a homosexualilor, lesbienelor și a altor oameni care nu sunt împăcați cu propria sxualitate (cunoscuți în lume ca LGBT) a reușit de exemplu într-o țară dezvoltată cum este Canada să impună anularea în cadrul familal a deiferenței de gen. Astfel că o familie din Canada nu mai este alcătuită astăzi din mamă și tată, ci din părintele 1 și părintele 2, pentru că mama presupune în mod absolut gen feminin iar tata gen masculin, și această diferențiere naturală în zilele noastre este considerată discriminare. Iar asta este o consecință a legalizării căsătoriilor între persoane de același sex. Pentru că se ajungea în situația în care o familie formată din doi bărbați, unul trebuia să fie mama și altul tata, dar din punct de vedere al genului, ambii erau tata, și astfel ca sa nu mai existe nicio problemă, genul lor este neutru, sau nu mai există deloc. Și Franța este pe cale să adopte această idee post-modernistă, și probabil în curând și celelate state dezvoltate și iluminate.

Aceasta nu este decât o luptă ridicolă împotriva biologiei și a evoluției omului ca specie. Conform noilor teorii postmoderniste, genul nu reprezintă nimic; faptul că ai organe de reproducere masculine sau feminine nu trebuie să însemne absolut nimic, tot ce contează este cum te simți tu în interior. Iată cât de mult am evoluat, și cât de proști am fost că până acum nu ne-am gândit la asta. A fost nevoie de 14 miliarde de ani de evoluție de la organismele unicelulare până la hominizi ca să ne dăm seama că diferența de gen nu există.

Corectitudinea politică se manifestă în toate aspectele societății contemporane; în ceea ce avem voie să zicem, cum să ne exprimăm, cum să-i caracterizăm pe cei de lângă noi, și așa mai departe. Dacă corectitudinea politică spune că de mâine toți oamenii trebuie să fie de acord că 2+2 fac 5, atunci societatea trebuie să se conformeze, și se va conforma treptat. Cum? Simplu, prin spălare voluntară pe creier, care se practică prin intermediul mass-media și social-media. Pentru cine a urmărit filmul 1984, și a citit și cartea lui George Orwell, își va aduce aminte că numai în comunism 2+2 fac 5, pentru că așa spunea statul că trebuie să facă. Or, astăzi nu cumva corectitudinea politică este o altă formă, atenuată, de totalitarism? Ce avem dreptul să spunem, ce avem dreptul să aprobăm ca fiind normal, ce avem dreptul să gândim, toate astea sunt caracteristice regimurilor totalitare.

De curând, am citit o știre care m-a lăsat perplex. Un cunoscut rugbyst din naționala de rugby a Australiei, pe numele său Israel Folau, a fost dat afară atât de la clubul unde activa, cât și din naționala de rugby a Australiei, datorită unui mesaj postat pe o rețea de socializare, care a fost considerat de către niște oameni iluminați că nu este politically correct, ba mai mult decât atât, că este un mesaj homofob. Mesajul a fost acesta – Beţivii, homosexualii, adulterii, mincinoşii, curvarii, hoţii, ateii, idolatrii, iadul vă aşteaptă. Căiţi-vă! Numai Iisus vă poate ajuta”.

Mie unul acest mesaj mi-a sunat mai degrabă sectant, al unui adept al vreunei secte religioase care încearcă să îi aducă pe calea cea bună pe cei pe care îi consideră pierduți – bețivii, homosexualii, adulterii, și așa mai departe. Ce este aceasta? O simplă părere personală, o convingere că o anumită categorie de oameni, sunt după părerea lui (și într-o totală conformitate cu credința creștină) niște oameni care nu mai pot fi salvați decât de credința în Dumnezeu. Acceptă biserica creștină homosexualitatea? Nu! Îi consideră  pe homosexuali niște oameni bolnavi și pierduți care trebuie ajutați să vină pe calea cea bună. Acceptă biserica creștină pe idolatrii, pe atei sau pe curvari? Nu, dar nu îi omoară cu pietre ci încearcă sa le arate calea cea bună. Și atunci putem spune despre biserica creștină (indiferent de rit, că e catolică, ortodoxă sau protestantă) că este homofobă? Pentru că aceste cuvinte se regăsesc în Biblie. Dacă citim Apocalipsa lui Ioan, vom vedea acolo cum bețivilor, curavrilor, desfrânților, mincinoșilor, idolatrilor, nu le este rezervat decât iadul. Ne dezicem de biserică și de învățăturile creștine? Poate că statul australian s-a dezis, fiind o societate secularizată, cum sunt mai toate statele din lume în secolul 21, dar ca să fim cu adevărați corecți și echitabili, nu ar trebui să tragem la răspundere și biserica, care de două mii de ani promovează idei ce nu sunt corecte politic? Sau biserica fiind o instituție nu poate fi atacată pentru că împărtășește principii homofobe? Ca să nu mai existe astfel de cazuri, cred că cel mai bine ar fi ca biserica și religia, defapt religiile (ca să nu existe discriminare) trebuie scoase în afara legii, așa cum au făcut comuniștii lui Lenin și Stalin. Religia fiind opiul poporului, trebuie eliminată. Eliminând sursa de inspirație, vom avea niște cetățeni corecți din punct de vedere politic, fără nicio convingere personală, alta decât cea…corectă politic.

Aceasta nu este cumva o formă de poliție a gândirii? H.R. Patapievici vorbește în Omul recent despre un control social al gândurilor prin interzicerea anumitor cuvinte ori expresii pe care o promovează ideologia corectitudinii politice, ce nu diferă cu nimic de vechiul ideal fascist ori comunist de ideologizare forțată a societății. Există vreo diferență între corectitudinea politică și totalitarism? Eu zic că nu.

Până nu de mult, în țara noastră, Institutul Elie Wiesel, cel care se ocupă de studierea holocaustului, a luat atitudine privind rolul pe care l-au avut anumite personaliăți din istoria modernă a României, mai exact în perioada 1940-1945, în ceeea ce privește problema evreiască. Dacă vă mai amintiți, exista la un moment dat un proiect de lege sau ceva asemănător care îi denigra prin punerea lucrărilor la index, și îi caracteriza drept fasciști și legionari xenofobi, pe personalități importante din cultura română precum Emil Cioran, Mircea Eliade sau Mircea Vulcănescu. După niște studii amănunțite, Institutul Elie Wiesel ajunsese la concluzia că toată intelectualitatea română interbelică și cea din perioada războiului avusese atitudini xenofobe față de evreii din România și de pretutindeni. Ba mai mult decât atât, se spunea că în România chiar a existat un holocaust al everilor, iar exterminarea lor s-a efectuat sub regimul totalitar al lui Ion Antonescu la fel cum s-a petrecut în Ungaria lui Miklos Horthy. Și de ce această atitudine? Pentru că, la acel moment, era politic corect să accepți că dacă țara ta a luptat alături de Germania hitleristă, automat în țara ta a existat un holocaust și au fost exterminați evrei. Era politically correct să ne asumăm un genocid care nu a existat pe teritoriul țării noastre; cine nu se conforma era considerat reacționar, xenofob, șovin, rasist, etc, și putea fi chiar cercetat penal. A existat o întreagă tevatură pe această temă, au apărut pe canalele mass-media reprezentanți importanți ai comuntăților evreiești din România, care au negat cu vehemență existența unui holocaust pe teritoriul României în perioada celui de-al doilea război mondial. Ba mai mult decât atât, în România nu au existat lagăre de concentrare iar viața multor evrei a fost salvată datorită unor ordine directe de evacuare date de Ion Antonescu, care cunoștea foarte bine atitudinea Germaniei naziste față de această populație, și nu era sub nicio formă un filogerman cum s-a vehiculat. Bineînțeles, au existat și atrocități, fiind o stare de război acestea erau inevitabile, dar de la atrocități izolate până la un genocid generalizat, este cale lungă. În fond, istoria este scrisă de învingători, iar pierzătorii devin din mareșali criminali de război.

Astăzi, mai mult ca oricând, trebuie să fim corecți din punct de vedere politic, pentru că politicul ne guvernează viața, și orice derapaj de la linia trasată de acei iluminați care știu ei mai bine ce trebuie să facem și cum trebuie să ne comportăm ca să atingem acea unitate ideală și de consnes social, ne scoate în afara societății și ne etichetează drept dușmani ai poporului. Trăim cu falsa impresie că libertatea de expresie și propriile noastre convingeri ne sunt garantate de stat prin constituție și prin ceea ce se numește drepturile omului. Doar că noi, în comoditatea noastră, și în spiritul modernității și al deschiderii în care trăim, am renunțat de mult la libertățile elementare. Sub paravanul corectitudinii politice se ascunde un monstru de care lumea nu a scăpat cu adevărat niciodată, acel monstru este totalitarismul, indiferent de natura lui, manifestat prin puterea nelimitată a statului asupra individului, putere cu care, paradoxal, a fost investit chiar de individ. Cu alte cuvinte, omul democrației contemporane își taie singur craca de sub picioare, fiind o victimă a spălării voluntare pe creier ce se manifestă în special prin intermediul mass-mediei și a așa ziselor rețele de socializare (mai degrabă rețele de manipulare).

În Statele Unite, Donald Trump, acest scelerat în notă modernistă, a câștigat alegerile parlamentare prin intermediul unei campanii de manipulare cu ajutorul rețelelor de socializare, fiind implicați niște algoritmi care l-ar fi făcut gelos până și pe Einstein. Odată instalat la conducere, sceleratul însetat de putere va acționa după bunul plac, și sub pretextul întăririi securității naționale, va încălca sistematic toate drepturile cetățenilor care i-au acordat votul de încredere. Bineînțeles că această încălcare flagrantă de drepturi și libertăți nu va putea fi sesizată de către omul de rând, pentru că fără să își dea seama, omul de rând a renunțat la libertățile sale pentru a primii securitate din partea statului, securitate care nu este decât aparentă.

În încheiere, redau cuvintele aceluiași H.R. Patapievici, un intelectual care cred că merită mai multă atenție acum când încă se mai află printre noi, și care trebuie studiat temeinic dacă vrem să înțelegem cu adevărat lumea postmodernistă în care trăim.

  • Corectitudinea politică este o mișcare totalitară de tip leninist, cea mai gravă amenințare pentru idealul unei societăți libere de la prăbușirea regimurilor totalitare de stânga încoace. (H.R. Patapievici, Omul recent, p.309).

Dumnezeu ca rest explicativ

Pune pe seama Naturii lucrurile care sunt ale Naturii: și pe seama lui Dumnezeu, cele care sunt ale lui Dumnezeu. (Joshua Childrey)

Întrebarea care se pune este următoarea – Poate exista o reconciliere între știință și religie? Religia și știința pot coexista? Pot ele, împreună, să dea naștere unei cunoașteri superioare? Pot colabora? Sau cele două sunt condamnate să existe într-un anatagonism fără soluție?

Dacă în evul mediu biserica era văzută ca dușmanul științei, și instaurarea Inchiziției este cel mai bun exemplu că religia chiar a fost principalul adversar al cunoașterii pe cale științifică a lumii și a misterelor ei, pe parcurs, odată cu evoluția științelor și a experimentelor, care nu au făcut decât să demonstreze practic ceea ce era evident în teorie, biserica a trebuit să recunoască anumite adevăruri științifice, care erau indubitabile și nu mai putea fi negate decât de o minte stricată.

S-a mers pentru o bună perioada de timp în tandem. Știința descoperea încă un lucru nou, iar biserica îi făcea concesii. Dar situația socio-politică încă nu permitea o delimitare totală a științei față de preceptele religiei. Conceptul de liberalism încă nu apăruse, Europa încă mai era condusă de către monarhi „iluminați” ce dețineau puterea absolută, iar războiale religioase nu luaseră sfârșit. Astfel că dacă erai prin secolul 16 un om de știință, sau un filozof cu vederi să zicem progresiste, trebuia să fii cu băgare de seamă atunci când veneai cu o teorie sau cu un sistem de idei ce nu erau în concordanță cu convingerile oficial acceptate. Trebuia să ai grijă să nu superi nici autoritatea statala și nici pe cea suprastatală, adică cea religioasă. Trebuia să fii maleabil, să nu emiți judecăți exhaustiv-negative cu privire la divinitate, dar nici să îți anihilezi propria gândire și propriul raționament. Și acest lucru au știut să îl facă foarte bine personalități precum Rene Descartes, Baruch Spinoza, Immanuel Kant sau chiar Isaac Newton.

Rene Descartes, autorul celebrului dicton dubito cogito, cogito ergo sum, pe cât de revoluționar ne pare în zilele noastre pentru un gânditor din secoul 17, pe atât de conservator a fost din punct de vedere religios, și nici nu putea să fie altfel, iar ideile sale cum că lumea se poate explica matematic, nu intrau câtuși de puțin în contradicție cu Sfânta Scriptură. Baruch Spinoza, și el autor al unui dicton celebru Deus sive Natura (Dumnezeu adică Natura), a reușit cu măestrie în lucrarea sa de căpătâi, Etica, să nu supere autoritatea suprastatală, deși în lucrarea sa vorbește despre identificarea lui Dumnezeu cu Natura, adică cu creația sa, până acolo încât Dumnezeu nu se mai află undeva sus în transcendent, ci el se află peste tot în Natură. Această viziune a rămas cunoscută ca fiind una panteistă. Spinoza oferă un răspuns la întrebarea – unde îl putem găsi pe Dumnezeu? În Natură, dar cum și omul face parte din Natură, atunci îl putem găsi pe Dumnezeu chiar în noi. Dar omul doar face parte din Natură, nu este Natura, el îi este superior pentru că a fost înzestrat cu suflet. Bineînțeles că pe acest subiect se poate scrie multă hârtie, tocmai de aceea mă opresc în dezovltarea lui. Ideea este că Spinoza a reușit să își păstreze capul pe umeri după această afirmație și după publicarea lucrării sale, pentru că nu a negat existența lui Dumnezeu, ci i-a schimbat interpretarea.

Nici Immanuel Kant, poate cel mai important filozof al umanității după Platon, nu a eliminat conceptul de divinitate din sistemul său filozofic. El a fost printre primii care au venit cu ideea unui Dumnezeu ca rest explicativ. Acolo unde sistemul său filozofic nu putea să meargă mai departe (de exemplu în cunoașterea lucrurilor în sine, sau a lumii noumenale) Kant introducea indirect ideea de Dumnezeu. Tocmai de aceea el reușește cumva să revoluționeze gândirea fiozofică atunci când spune că lumea trebuie și poate fi cunoscută numai transcendental nu transcendent. Transcendentalul lui Kant este ceea ce Nae Ionescu și Constantin Noica numeau privirea îndărăt. Împotriva a două mii de ani de gândire filozofică ce a privit către un veșnic dincolo (lumea de aici nu este ce adevărată, ea se află dincolo, adevărata lume fiind cea a ideilor, spune Platon), Kant vine și spune – haideți să privim dincoace, la ce se află la originea lucrurilor, la baza și structura lor, și abia apoi putem să ne ocupăm de ceea ce se află dincolo de ele. Această viziune a dat un imbold și stiinței, care va începe să se ocupe și de studiul aprofundat al lumii naturale și a fenomenelor sale. Lumea este împărțită în două – lumea noumenala și lumea fenomenală, spune același Kant. Noumenul kantian este acel nous de la vechii greci, care poate fi tradus prin intelect. Nu este cazul să intrăm în detaliile filozofiei kantiene.

Dar nu numai filozofii au fost cei care nu l-au eliminat pe Dumnezeu din gândirea lor și l-au păstrat mai mult sau mai puțin ca pe ca un rest explicativ, ca salvare din calea unei aporii, ci și adevărații oameni de știință, iar unul dintre ei a fost Isaac Newton, care spunea exact acest lucru – tot ce poate fi explicat prin raționamente matematice, trebuie explicat prin raționamente matematice, ceea ce nu poate fi explicat matematic trebuie explicat prin acțiunea directă a lui Dumnezeu. Iată cum un om de știință, fondatorul teoriei gravitaționale și a altor atâtea teorii care au stat (și unele încă mai stau) la baza fizicii moderne, considera că unele lucruri nu se pot explica decât prin acțiunea directă a lui Dumnezeu. Această viziune este însă una mai degrabă de inspirație utilitar-științifică decât teologică. Nu ar trebui să ne mire acest lucru, Newton provenea din societatea care a dat lumii filozofia utilitarismului, iar dacă ideea de Dumnezeu este utilă, de ce să nu fie folosită și în știință? Dar poate că pentru Newton, acest Dumnezeu nu era Dumnezeul lui Avraam, Iacob și Isaac, ci era mai degrabă un principiu sau o constantă care te poate scoate din încurcătură atunci când nu mai ai nicio soluție și niciun argument pentru susținerea raționamentului tău, iar asta înseamnă să îl vezi pe Dumnezeu ca rest explicativ. Ai o ecuație, iar la final rămâi cu un rest pe care nu poți să îl folosești pentru a-ți echivala ecuația – și atunci ce faci? Apelezi la Dumnezeu, care vine, îți explică restul, și îți echivalează ecuația, la fel cum Albert Einstein (și el tot un om de știință care nu l-a scos din calculele sale pe Dumnezeu) pentru celebra ecuație E = mc2 (energia este egală cu masa înmulțită cu viteza luminii la pătrat) s-a folosit de principiul că viteză luminii este constantă; fără acest lucru ecuația nu ar mai fi putut fi echivalată și putem considera în acest exemplu că viteza luminii este restul explicativ. Dar poate fi privit Dumnezeu ca rest explicativ? Sau aceasta este o formă de a trișa în fața imposibilității noastre de a înțelge cu adevărat prin intermediul științei lumea în care trăim?

Afirmația de la început a lui Joshua Childrey, cum că trebuie să punem pe seama naturii ce ține de natură și pe seama lui Dumnezeu ce ține de Dumnezeu, din punctul meu de vedere nu stă în picioare decât în cazul în care acceptăm că lumea în care trăim este, din punct de vedere ontologic, ramificată în două părți distincte – Natura și Dumnezeu. Dacă noi, cercetând natura, putem să emitem anumite judecăți și să ajungem la anumite adevăruri, fără să îl implicăm pe Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu este creatorul Naturii, pentru că Natura, în acest caz, pare să acționeze independentă de o cauză primă exterioară, care ar fi Dumnezeu. În teologia tradițională, natura este o cauză secundară, în timp de Dumnezeu este cauza primă a tuturor lucrurilor. Dacă natura este produsul creației lui Dumnezeu, noi nu putem deduce din existența ei niciun adevăr fără să nu implicăm în raționament pe Dumnezeu. Dacă în schimb considerăm că natura și Dumnezeu sunt două lucuri distincte (viii cu viii, morții cu morții), deci contrar oricări teologii creștine, atunci dictonul spinozist Dumnezeu adică Natura, se transformă în Dumnezeu sau Natura. Ori una, ori alta. Cele două nu pot coexista. În acest caz Natura este cauza primă iar Dumnezeu nu există, sau dacă există, existența lui este complet inutilă. La această concluzie a ajuns Friedrich NietzscheGott ist tot! Dumnezeu a murit, spune Nietzsche, și a murit pentru că știința l-a ucis, sau i-a descoperit inutilitatea. Dacă cercetând natura ea îmi oferă răspuns la orice întrebare, care mai este rolul lui Dumnezeu? Știința este prin excelență știință a naturii, și oare nu cumva din acest motiv, pentru că știința nu se ocupă de Dumnezeu ci de lumea înconjurătoare, de natură, răspunsul așteptat era dinainte știut, cum că Dumnezeu nu există? Dar cum rămâne cu lucrurile pe care nu le știm, cele care sunt încă cercetate și asupra cărora nu avem nicio definiție care să le cuprindă? (și cel mai bun exemplu este în fizică). Vom apela în continuare la Dumnezeu ca rest explicativ acolo unde mintea noastră nu va putea să pătrundă până când vom reuși să găsim o soluție, și mai apoi ne vom lepăda de Dumnezeu cum s-a lepădat Iuda Iscarioteanul?

Concluzia mea este că Dumnezeul evangheliilor nu are loc în știința modernă decât ca rest explicativ. Deci răspunsul la întrebarea de la început, dacă există o reconciliere între știință și religie sau dacă cele două pot colabora în vederea unei cunoașteri superioare, răspunsul este NU! Fie totul se poate explica cu ajutorul lui Dumnezeu, fie totul se poate explica fără ajutorul lui Dumnezeu. În această privință consider că nu există cale de mijloc. Și cred că acest principiu exhaustiv se poate aplica și în viața omului cotidian – ori crezi cu toată tăria și cu toată ființa ta în Dumnezeul întrupat (sau în oricare altul), ori nu crezi deloc. Celor care cred puțin, puțin li se va da și puțin li se va cere; iar celor care cred mult, mult li se va da și mult li se va cere.


Mai multe pe acest subiect se pot găsi în cartea lui H.R Patapievici, Omul recent.

Divagații asupra rolului religiei in societate. România si ortodoxismul. Despre capitalism și socialism.

Teza mea este că marea nenorocire a românilor este de-a fi ortodocși și deci de a cădea în sfera de influență slavă, iar apoi de a rămâne în marginea marilor transformări occidentale, a apriției capitalismului, care este un produs al eticii protestante. (I.P. Culianu)

Când ne gândim la religie, cei mai mulți dintre noi ne gândim la ceva personal care ține de structura noastră spirituală, la credință, ritual, sau la ceva prin care se manifestă sacrul, ceea ce Eliade numește hierofanie. Dar câți dintre noi asociază religia cu politica, cu socialul, cu economia și cultura? La prima vedere religia pare să fie cât se poate de străină de aceste domenii „pământene”, exceptând probabil cultura, cu care putem spune că are oarecare afinitate, pentru că religiile au dat pe lângă războaie interminabile și o anumită cultură, sau mai degrabă au dictat o tendință către un anumit tip de cultură. Dar analizând mai atent vom observa că religia este cât se poate de prezentă în viața noastră de toate zilele, mai mult decât am crede. Sunt mulți care spun – pe mine religia nu mă privește, sunt ateu sau agnostic. Ei bine, religia ne privește pe toți, indiferent dacă suntem credincioși sau nu. Și vom vedea cum și de ce.

În primul rând religia nu pare să aibă nicio legătură cu politica (defapt amestecul politicii în religie sau al religiei în politică este un dereglaj cât se poate de grav care, vorbeam în articolul precedent, a dus la războaie sângeroase), dar acest lucru nu mai este un dereglaj atunci când cele două instituții urmăresc un interes comun, cum vedem foarte bine în zilele noastre când patriarhii bisericii elogiază figurile politice controversate care dețin puterea politică, doar pentru a obține anumite avantaje de cele mai multe ori de ordin economic, sau când preoți de țară, la predica sfintei liturghii se ocupă nu de tălmăcirea și înțelegerea mesajului lui Dumnezeu, ci de influențarea votului enoriașilor sugerându-le pe cine să pună ștamplia la următotarele alegeri.

Dar cu partea economică are vreo legătură religia? Aparent nu, dar aparențele înșeală. Biserica catolică, de exemplu, este binecunoscută ca fiind una dintre marile bănci ale lumii, bineînțeles neoficial, probabil păstrând tradiția Ordinului Cavalerilor Teutoni, care în epoca medievală dețineau monopolul financiar al Europei. Nici biserica ortodoxă nu face excepție, ea permițându-și să ridice cu multe sute de milioane de euro o așa zisă catedrală pentru mântuirea norodului, într-o țară în care se puteau face lucruri mult mai pământești cu acești bani, lucruri de care era mai mare nevoie decât un templu de rugăciune care îl depășește prin megalomanie pe cel al lui Solomon.

În ceea ce privește problema socială, religia pare cumva să își asume un oarecare grad de responsabilitate față de problemele cotidiene ale societății, intervenind în special în problemele familale, ea fiind cea care apară principiile sănătoase ale sfintei familii împotriva oricăror derapaje contemporane cum ar fi avortul sau homosexualitatea. Doar că aceste intervenții sunt de cele mai multe ori strict legate și influențate de factorul politic, cum s-a întâmplat bunăoară anul acesta într-o țară din Europa ce și-a permis luxul de a cheltuii mai bine de 40 de milioane de euro din banul public pe un referendum care s-a dovedit în final complet inutil.

Așadar, religia în zilele noastre își depășește cu mult zona de confort, intervenind în domenii în care aparent nu are nicio specializare – în politică, în economie, în cultură și în orânduirea socială. Însă acest lucru s-a întâmplat din totdeauna.

Astăzi religia și implicit biserica rămâne un factor decident în domeniile mai sus menționate, în fond ea fiind de mai bine de 2000 de ani un jucător abil pe scena politică, iar istoria ne arată cum această istituție spirituală a detronat regi și imperii, a țesut intrigi și a comis crime în numele Domnului.

Acest lucru nu este o noutate, în statele profund religioase, și aici bineînțeles trebuie menționate statele islamice unde statul este încă condus după princpii religioase arhaice, între stat și religie nu există nicio diferențiere de ordin ideologic, există ceea ce Patapievici numea religii politice. În astfel de state regăsim un regim politic autoritar și un grad de civilizație precar, pentru că o societate care în mileniul trei încă mai este organizată după principii religioase din secolele 6-7, este o societate cât se poate de dereglată și de prost organizată.

Din fericire în Europa nu există state islamice, și la acest aspect au contribuit în bună măsură și câțiva domnitori valahi care, cu armate alcătuite în totalitate din țărani subjugați și aserviți marilor boieri și fără nicio pregătire militară temeinică, au reușit să țină piept tăvăluglui otoman timp de mai bine de cinci secole. Astfel că, după cum bine remarca un istoric, otomanilor le-au trebuit aproape o sută de ani ca să ajungă de la Istambul la porțile Vienei, adică la porțile Occidentului. Dar chiar dacă nu există state islamice, în Europa există state ortodoxe, care, deși pare greu de crezut, se aseamană pe alocuri cu statele islamice. Și asta pentru că în statele ortodoxe religia încă joacă un rol important în societate. Același rol important l-a jucat și religia catolică în Europa apuseană până la reforma protestantă a lui Martin Luther și Jean Calvin din secolul 16. Odată cu această reformă, odată cu apariția protestantismului și calvinismului, societatea occidentală avea să se schimbe radical pe toate palierele – cultural, economic, social și politic. A fost o schimbare treptată pentru că reforma nu a fost privită cu ochi buni de autoritatea papală, astfel că această reformă a condus inevitabil și la un mare război religios, Războiul de treizeci de ani, despre care s-a scris multă literatură, și căruia Friedrich Schiller i-a dedicat o trilogie sub forma piesei de teatru Wallenstein.

La sfârșitul secolului 16 în Europa exista pe plan religios, în mod oficial, pe lângă catolicism și ortodoxism, un al treilea curent creștin, protestantismul. Acesta se diferențiază de cele două nu atât printr-o înțelgere diferită a lui Dumnezeu (și menționăm aici credința în predestinare) cât mai ales printr-o viziune de ordin economic. După cum și I.P. Culianu afirmă, protestantismul și calvinismul au dat practic naștere capitalismului. Protestantismul nu este atât o reformă religioasă cât mai ales una socio-economică. Obținerea de bunuri materiale, de bunăstare economică, dobândirea de capital, ideea de economisire, și spiritul întreprinzător (afaceri), sunt caracteristici importante ale protestantismului care au schimbat după mai bine de 1600 de ani de obscurantism religios mentalitatea Europei occidentale. Bineînțeles că nu întregul Occident a aderat la această reformă, pentru că unele state precum Spania, Franța sau Italia nu au îmbrățișat reforma protestantă și au rămas fidele catolicismului papal. Dacă înțelegem prin capitalism ceea ce același Patapievici numește adevărata societate și civilizație europeană, cu toate libertățile ei inerente (de liber schimb și asociere, de libertate de exprimare, etc.) atunci deducem că toate statele care au îmbrățișat reforma protestantă sunt astăzi state civilizate și dezvoltate, tocmai pentru că protestantismul a dat naștere capitalismului. Exmplele par să vină în susținerea acestei afirmații. Ce state au îmbrățișat protestantismul și principiile sale? Marea Britanie, Germania, Olanda, statele din Scandinavia, adică statele care astăzi au cel mai ridicat nivel de trai din lume, au cea mai stabilă economie de piață, și sunt pe bună dreptate crema civilizației europene și mondiale.

În schimb statele care se aflau mult prea departe de Occident pentru a intra în contact cu reforma religiosă și socio-economică a protestantismului, precum a fost și România, au rămas în minorat cultural, economic și social. Bineînțeles, la momentul când avea loc marea reformă protestantă, România nu exista ca entiate statală, și tocmai începuse să fie condusă de domnii fanarioți. Abia după războiul de independență din 1877-1878, putem vorbi de România ca stat de sine stătător, și care putea să își ia destinele în mâini. Cu toate acestea, la sfârșit de secol 19, și aflată încă sub influența ortodoxismului bizantin, țara noastră nu a putut să adere la principiile civilizației apusene, și a rămas o societate tradițională, adică o societate refractară la tot ce este nou, și implicit refractară la capitalism, în ciuda a ceea ce mulți numesc perioada de modernizare a României sub conducearea regelui Carol I.

I. P. Culianu pune pe seama religiei ortodoxe această stagnare pe toate planurile în evoluția țării noastre. Ortodoxismul nu a cunoscut niciodată în istoria sa o reformă (de unde și lipsa de secte și erezii), iar dacă religia de stat nu cunoaște o reformă atunci nici statul nu o cunoaște, pentru că statul și religia sunt un întreg. O reformă a religiei înseamnă și o reformă a statului, o reformă administrativă, economică și socială, pentru că odată cu reforma religioasă se schimbă și mentalitatea cetățenilor, or țara noastră nu a cunoscut așa ceva niciodată în istoria ei. Singurul lucru notabil a fost renunțarea la idea de religie de stat, în 2006, astfel că România a devenit un stat secularizat, dar fără să înțeleagă cu adevărat rolul pe care l-a jucat și îl joacă religia în evoluția statului.

România, datorită ortodoxiei, s-a simțit dintotdeauna mai atrasă de socialism decât de capitalism, (capitalismul fiind văzut de biserică ca o cădere în păcat, datorită principiilor mercantile care stau la baza lui și a individualismului care îl caracterizează în mod evident). Socialismul promite o soluție echitabilă la problemele societății, și în același timp o nivelare a diferențelor ce apar între membrii aceleași comunități, indiferent de natura lor, și face acest lucru prin însușirea tuturor prerogativelor politice și socio-economice. Cu alte cuvinte un stat care împărtășește ideologia socialistă este un stat care intervine în toate structurile de organizare socio-economice, își asumă rolul de mediator între indivizi și instituții, și manifestă o preferință pentru ideea de propietate publică în dauna celei private – nimic fără stat, nimic împotriva statului, totul prin stat!, și am văzut în articolul precedent unde poate duce o astfel de filozofie scelerată.

Odată cu anul 1917 și cu marea revoluție proletară din octombrie, socialismul începe să fie aplicat sistematic în Rusia, cu consecințe dramatice. Ca o reacție la eșecul socialismului în Rusia, care peste noapte se transformă în comunism, anulând practic tot ceea ce fusese promis prin revoluția socialistă, și în același timp anihilând biserica ca entitate și rolul religiei ortodoxe în societate, în România începe să capete notoritetate mișcările politice de dreapta, care alimentate de un naționalism impulsiv apărut odată cu anul 1933, vor da naștere extremei dreapta, și implicit a Gărzii de Fier și Mișcării Legionare, organizații cu carcater paramilitar ce se vor erija în apărătoare ale creștinătății și ortodoxiei. La granița de răsărit se întâmplau lucruri groaznice, ortodoxia era în pericol, țărănimea risca sa fie colectivizată, comunismul era văzut pe bună dreptate ca fiind anticristul; era nevoie de un popor care să se împotrivească ciumei roșii și care să ducă mai departe moștenirea ortodoxă a Imperiului Bizantin. Acest popor era poporul român, cel puțin așa reieșea din istoricismul celei mai respectate personalități ale vremii, Nicolae Iorga, acesta fiind secondat pe plan filozofic de către Nae Ionescu. Acum, cu atât mai mult România se va îndepărta de ceea ce înseamnă capitalism, și se va închide și mai mult în tradiționalism și ortodoxism. Apar curente precum popranismul, trăirismul, semănătorismul, care alimentează și mai mult credința în rolul mesianic pe care trebuia să îl aibă România pe scena politică a vremii. Orientarea socială, culturală și economică va fi influențată în această perioadă mai mult ca niciodată de către religia ortodoxă și de principiile ei milenare. Are loc ceea ce un istoric numea socialism-arhanghelesc, adică un amestec de politică socială și mistică creștină.

Toate aceste experimente de conducere a țării au eșuat lamentabil, iar odată cu izbugnirea războiului mondial, când politicul și religia, cu tot misticismul ei nu și-au mai putut asuma răspundearea în fața poporului, și țara fiind amenințată de un dezastru iminent, singura soluție logică a fost instaurarea dictaturii militare antonesciene. La finalul războiului, materialismul dialectic și socialismul leninist, adică comunismul, vor triumfa, și vor pune stăpânire pe întreg Răsăritul european.

România a fost țara care a aderat cel mai rapid și fără nicio o urmă de remușcare la princpiile comunismului. Nu a existat în țara noastră nicio mișcare de rezistență împotriva regimului, cum au au existat în Ungaria sau în Cehoslovacia, iar România a avut gradul cel mai mare de adeziune la partidul comunist; țara cu cei mai mulți membrii de partid. De ce oare? Un răspuns ar fi acesta – datorită eticii ortodoxe, care printre altele spune – dă-i cezarului ce este al cezarului și capul plecat sabia nu îl taie. Ungaria, Polonia și Cehoslovacia, țările din blocul comunist cu cea mai vehementă reacție împotriva comunismului, fiind țări catolice, aveau altă mentalitate, erau, datorită religiei, orientate către capitalism nu către socialism, adică aveau dezvoltată printre altele ideea proprietății private și a liberalismului economic. În schimb România, țară fundamental ortodoxă, îmbrățișa cu mai multă ușurință orice fel de totalitarism, pentru că noțiunea de libertate și libertăți cetățenești nu fusese inoculată mentalului colectiv; în schimb ideea de supunere dar și de colaborare cu autoritatea era bine cunoscută. În viziunea ortodoxă, capitalismul reprezenta îmbogățirea omului prin orice mijloace. Capitalismul era burghezia, iar țăranul, care era majoritar în societatea română, se simțea complet alienat față de această clasă socială, și nu vedea in capitalism decât o altă clasa socială care îl va exploata.

Lipsa de clase sociale, egalitatea tuturor oamenilor în fața lu Dumnezeu (tradus prin egalitatea tuturor cetățenilor în societate), preocuparea mai degrabă pentru viața de dincolo decât pentru cea de aici, sărăcia văzută ca o virtute creștină, sunt câteva din principiile religiei ortodoxe. Etica ortodoxă nu este făcută pentru lumea capitalistă. Etica ortodoxă nu poate îmbrățișa decât socialismul, unde individul participă într-o măsură mult mai mică la viața cetății, uneori fiind complet absent. În capitalism primează binele individual, în socialism binele comun. Din acest punct de vedere socialismul este o utopie, pentru că toți oamenii sunt diferiți, și nu există un bine comun tuturor oamenilor. Ceea ce este pentru mine bine, e posibil sa fie pentru altul rău. Varianta agravată și degenerată a socialismului este comunismul, care în ciuda faptului că nu toți oamenii sunt la fel, încearcă să-i egalizeze forțat, tăind la propriu capetele celor care ies în evidență, iar cei care ies în evidență sunt de regulă intelectualii, de aceea primul lucru pe care comunismul îl face este eliminarea prin orice mijloace a intelectualilor. Toți oamenii vor să fie fericiți, este un adevăr indubitabil, dar fiecare vede fericirea în alt fel. Comunismul însă vede fericirea oamenilor într-un singur fel, pentru că el nu cunoaște diversitatea, pluralismul, astfel că, după cum foarte bine remarca Petre Țuțea – comunismul vine și spune – bă cetățenilor, să fiți fericiți că dacă nu vă ia mama dracu! Și atunci toată lumea se conformează, pentru că toată lumea este terorizată. Comunismul este un pat al lui Procust – toți oamenii sunt măsurați cu același metru și toți trebuie să aibă aceeași înălțime, cine nu se conformează este eliminat. Comunismul reprezintă hegemonia absolută a statului asupra cetățeanului. Totul prin stat, nimic în afara statului, nimic împotriva statului!

Etica ortodoxă spune așa – creștin-ortodoxul nu trebuie să caute îmbogățirea și bunăstarea materială, el trebuie să se ocupe mai mult de suflet decât de trup, să caute mântuirea și pocăința, să lase tot și să îi urmeze lui Hristos. Or, protestantul, știind că cei ce vor fi mântuți au fost deja aleși (fără însă sa știe dacă el este unul dintre ei) ,predestinarea fiind un principiu important în protestantism, nu mai are nevoie să se ocupe de propria salvare sufletească, și se poate ocupa liniștit de bunăstarea sa materială. Pentru protestanți Dumnezeu nu intervine în creație, el nu se mai află printre noi să ne pedepsească atunci când păcătuim sau să ne recompenseze atunci când suntem milostivi; el nu ne mai poartă de grijă, odată terminată creația, Dumnezeu s-a retras din ea și există doar ca Dumnezeu transcendent nu și imanent așa cum apare pentru bisericile creștine nereformate.

Capitalismul reprezintă societatea modernă cu tot ce are ea mai bun – civilizație, democrație, libertate. El nu trbuie înțeles doar din punct de vedere economic, pentru că el cuprinde mai multe decât atât, este un reglaj fin. Nu există alt principiu mai bun după care statele se pot conduce decât capitalismul, pentru că el este ultimul stadiu în dezvoltarea societăților. O societate este sau nu modernă (prin modernism înțelegând și civilizație) în măsura în care a aderat la principiul de organizare capitalist. România a avut nenorocul în istorie de a se afla într-o poziție geografică nefastă, la granița a trei mari imperii – rus, otoman și austriac. Apoi, tot poziția geografică a atras-o către cultura bizantină, și implicit către religia ortodoxă, astfel că i-a fost refuzată modernitatea, adică civilizația. Este o minune că a supraviețuit.


fotografie – Sorin Onișor

Sinuciderea Europei? O conferință susținută de Horia-Roman Patapievici

Luna trecută, mai exact în perioada 23-27 februarie, a avut loc la Ateneul Român o serie de conferințe și dialoguri culturale și științifice cu titlul Despre lumea în care trăim. Ultima conferință a fost susținută de către H.R. Patapievici, și a purtat titlul interogativ – Sinuciderea Europei? conferința fiind urmată de un dialog între conferențiar și Gabriel Liiceanu.

Pe ultima sută de metrii am reușit să prind ultimul bilet pentru ultimul loc din ultimul rând. Îmi doream să îl ascult pe H.R. Patapievici pentru că nu îl ascultasem și nici nu îl văzusem vreodată pe viu. Nu pot să spun decât că a fost o conferință memorabilă.

Conferința a debutat cu o binemeritată critică la adresa ideologiilor, fie ele de stânga sau de dreapta, aceste ideologii împiedicându-ne pe noi ca cetățeni să obținem o claritate morală. Ideologia ne întunecă judecata. Și s-a dat exemplu cum ideologia stângistă (și nu degeaba s-a făcut referire la ea, pentru că este de actualitate) ne împeidică să obținem o claritate morală asupra comunismului. Chiar dacă nazismul a fost cea mai mare monstruozitate, totuși comunismul rămâne cel mai mare pericol. În România comunismul a îmbrăcat haine noi, și pozează acum în apărător al liberalismului și al democrației.

Un rezumat al conferinței

Ce este Europa?

Patapievici propune două definții. Prima este cea dată de către Paul Valery, care spune – noi civilizația, noi Europa. După primul război mondial însă, așa zisa civilizație care caracterizează continentul european începe să fie pusă în discuție. Ce fel de civilizație mai este aceea în care oamenii se ucid între ei până la anihiliarea totală? Al doilea război mondial nu face decât să șubrezească și mai mult această idee cum că Europa reprezintă civilizația lumii. Deci Europa nu este Civilizația, este în cel mai bun caz o civilizație. Tot Paul Valery spune că este european acel teritoriu, acel popor, care a trecut prin creștinare, romanizare și care s-a supus spiritului grec. Această definiție de sorginte istorică este mult mai plauzibilă. Pe de altă parte și Nicolae Iorga oferă o definiție continentului european. Acesta spune că până la un anumit punct (mai exact până în 1453) Europa reprezenta defapt Bizanțul, adică Imperiul Roman cu capitala la Constantinopol, Iorga făcând cumva legatura între civilizație și Imperiul Roman. Astfel, Bizanțul și implicit Europa are la bază dreptul roman, filozofia greacă și creștinismul ortodox cu toate operele de artă care îl exprimă. Cele două definiții sunt asemănătoare. Așadar, Europa este Bizanțul, iar Bizanțul este Imperiul Roman de Răsărit, până în anul 1453 când Imperiul Otoman cucerește Contantinopolul. Până în 1453 Europa și tot ce însemna civilizația europeană se aflau în răsărit. După căderea capitalei lui Constantin cel Mare, polii se schimbă, și apusul împreună cu Roma devin centrul Europei și al civilzației europene, și asta sub conducerea regatelor germanice, care își trag originea de la Imperiul Roman; astfel că ia naștere Sfântul Imperiu Roman de neam germanic. Din această titulatură ne dăm seama că la baza acestei forme de Imperiu Roman se află creștinismul.

Europa – o civilizație a modernității

Primii europeni care s-au considerat moderni și civilizați au fost, paradoxal, medievalii. Ei erau cei care aveau conștiința lui acum (modernus – de acum, prezenți acum), deși în marea majoritate acești medievali nu erau altcineva decât fostele populații așa zis barbare. Creștinismul latin, adică acela al Europei apusene și al episcopatului papal cu capitala la Roma, s-a transformat treptat în modernitate, cu un aport considerabil dat de către Renaștere.

Modernitatea reușește să regleze raporturile dintre antagonisme. De exemplu – antagonismul dintre individ și stat, sau dintre individ și colectivitate. Ce face modernitatea este să transforme aceste raporturi contrare în ceva ce nu este nici individ și nici stat, un aranjament între cele două entități, un reglaj fin condus de domnia legii (Locke), de separația puterilor în stat (Montesquieu) sau în zilele noastre de drepturile omului.

De menționat faptul că opoziția dintre individ și stat nu se rezolvă prin a îi  da dreptate unuia în dauna celuilalt, cum se întâmplă de exemplu în anarhism când i se dă dreptate individului, sau în totalitarism când i se dă dreptate statului. Acest aranjament instituțional are la bază patru elemente fără de care lumea civilizată ar fi aruncată în haos – Domnia legii, Separarea puterilor în stat, Stat de drept, Drepturile omului. Acest reglaj fin se folosește atât în științele politice, cât și în științele propriu-zise, astfel că la opoziția dintre scepticism și dogmatism, modernitatea dă un răspuns – știința modernă a naturii, care este un aranjament intelectual genial.

Una dintre cele mai importante reglaje instituționale ale unui stat modern și civilizat, este acela al separării dintre politic și religios, adică secularizarea. Până la acest reglaj Europa s-a confruntat cu ceea ce s-a numit războialele religioase, care nu au reprezentat decât un măcel general între oameni cu convingeri religioase diferite, și asta pentru că între religie și politică nu exista nicio diferențiere, exista doar religie-politică. Astfel de religii-politice au existat și mai aproape de zilele noastre sub forma comunismului și nazismului.

În procesul de legiferare și al normelor unui stat, de câștigat are acel stat care permite și spontaneitatea individului, care știe să trăiască și altfel decât legiferat, spune Patapievici. Și dă un exemplu concludent – Sparta și Atena, cele două cetăți grecești care au purtat un nesfârșit conflict militar, închieat ce-i drept cu victoria Spartei, adică a tiraniei militare și totalitarismului. Însă chiar dacă Sparta a câștigat războiul, ea a pierdut pacea, pentru că nu știa să trăiască altfel decât într-o permanentă stare de război, adică decât legiferat și normativ. Cine a supraviețuit în istorie? Atena. Iată cum un stat, deși are la bază domnia legii, fără de care apare haosul și anarhia, poate să fie maleabil, poate să permită ca prin sita ei de legiferări și norme, să treacă și spontanietatea, și libertatea de cunoaștere, de creație artistică sau culturală a individului.

[Un stat supraviețuiește în istorie nu numai prin producțiile de natură materială, care au la bază resursele naturale, ba din contră, acestea sunt destinate pieirii, sunt limitate, în schimb un stat supraviețuiește în istorie prin creațiile spirituale ale cetățenilor săi, adică prin cultură, spunea Mircea Eliade].

Acest raport dintre reglementare și spontanietate e dat de reglajul fin, acest reglaj fin este Capitalismul (înțeles altfel decât din punct de vedere economic, adică marxist).

Capitalismul este un mecanism genial care pune în legătură totalitatea oamenilor care există într-o comunitate prin intermediul libertății de schimb, de inovație, de creație, de spontaneitate, etc. Capitalismul e un tip de rânduială, el este defapt societatea (nu o orânduire economică, ci un tip de societate), spune Patapievici.

Societatea = Capitalismul.

Despre socialism

H.R. Patapievci afirmă fără nicio reținere că socialismul este o idee greșită, care pusă în practică dereglează întregul mecanism de funcționare al unui stat la baza căruia se află cei patru piloni – Domnia legii, Separarea puterilor în stat, Stat de drept, Drepturile omului. Acesta îl citează pe Blaise Pascal, care spunea – cele mai mari dereglări sunt perfect rezonabile unei minți dereglate.

Socialismul nu este un discurs despre fraternitate, așa cum încearcă unii să îl prezinte în zilele noastre. Socialismul este o soluție la o problemă socială, dar este o soluție proastă, este un dereglaj.

Prin ce se caracterizează socialismul? În primul rând prin preferința pentru propietatea publică în dauna celei private. (Cine a mai avut o astfel de idee năstrușnică? Comunismul, care plecând tot de la această idee aparent bună, căci a avut-o și Platon, a ajuns la confiscarea propietății private și trecerea ei în mâna statului, ca de altfel și a tuturor mijloacelor de producție, astfel încât omul să fie în totalitate dependent de stat). Apoi, socialismul se mai caracterizează prin preferința pe care o manifestă pentru intervenția statului în economie și societate, potrivit ideii că statul reprezintă voința generală. Nimic mai fals, și nimic mai greșit! De reținut că în socialism statul este pe primul loc, iar individul pe al doilea.

[Întotdeauna m-am gândit la această denumire cameleonică a Partidului Social Democrat. Partidul Social Democrat este defapt Partidul Socialist Democrat. Este o foarte bună deghizare a acestui urmaș al Partidului Comunist. Între social și socialism nu este decât o diferență de nuanță a aceleași culori].

Aducând-ul în discuție pe Friedrich Nietzsche, Patapievici menționează următorul citat – Statul este cel mai rece dintre toți monștrii.

Dar ce este statul? Statul este un aranjament instituțional care trebuie să reprezinte modul în care societatea își rezolvă problemele comune.

[În sec 18 a existat un om care se credea zeu, deși epoca homerică a zeilor și a semizeilor apusese de mult. Acesta se numea Ludovic al XIV-lea, zis și regele soare. Pentru el statul nu era reprezentat de nimic altceva decât de propria lui persoană – Statul sunt eu! Mai târziu, prin secolul 20, regăsim același dicton celebru, numai că de data aceasta nu mai era vorba de un singur om, ci de un grup de oameni având alte interese decât binele comun – statul suntem noi! (noi, partidul) astfel că statul ajunge un instrument în mâna sceleraților].

Se aplică următoarea filozofie: Totul prin stat – Nimic în afara statului –  Nimic împotriva statului. Această ideologie caracterizează statele totalitare din prima jumătate a secolului 20, vârf de lance fiind Italia fascistă a lui Benito Mussolini. Această teorie va fi adoptată de către naziștii lui Hitler și comuniștii lui Stalin, cu consecințe inimaginabile pentru continentul european dar și pentru întreaga lume. Sub paravanul instaurării ordinii, într-un stat cuprins de haos și anarhie, acești scelerați ajung să pună mâna pe putere chiar prin sufragiu public. Imediat are loc ceea ce Patapievici numește democid, adică uciderea de către stat a propriilor cetățeni, în afara oricărui conflict armat exterior. Astfel că, în perioada 1917 – 1987, URSS ucide prin democid peste 60 de milioane de oameni. În perioada 1933 – 1945 Germania ucide prin democid peste 20 de milioane de oameni. China ucide și ea prin democid peste 35 de milioane de oameni. Statul ucide. Statul total ucide absolut!

Dar este această filozofie cum că totul să se facă prin stat și nimic în afară sau împotriva lui, doar o filozofie fascistă și comunistă? Nici vorbă, pentru că o regăsim aplicată și în zilele noastre în așa zisele state democrate, când ni se spune, sau trăim cu impresia că nimic nu se poate face decât prin stat și cu ajutorul lui. Și asta se întâmplă pentru că statul confiscă toate pârghiile prin care societatea poate acționa pentru binele ei. Aceasta este o dereglare, iar dereglările care oferă statului putere absolută conduc la dezastru absolut. Așa s-a întâmplat în Rusia în 1917, așa s-a întâmplat în Germania în 1933, așa s-a întâmplat în România în 1947, și așa se va întâmpla întotdeauna acolo unde statul deține putere absolută – Statul va da peste noi și ne va strivii!

[De curând, un afacerist din Moldova s-a săturat să mai aștepte ca statul să-i facă autostradă și a decis să își facă singur primul metru de autostradă din zona Moldovei. Este un exemplu de urmat].


 

Parantezele reprezintă note personale.

 

Despre cultură și alte zarzavaturi

Constantin Noica vorbea prin anii ’70 despre ce trebuie să citească un tânăr și cum trebuie să citească ca să se specializeze în cultură. Și făcea o remarcă, sau mai degrabă  o diferențiere între lecturi, și anume că poți să citești cărți, poți să citești autori, sau poți să citești culturi. Recomanda pentru aprofundare cultura greacă, franceză și rusă, de preferat parcurse în limba lor, adică în original. Stăpânind aceste trei mari culturi, un tânăr (care la momentul când va ajunge să stăpânească aceste trei culturi nu va mai fi probabil tânăr) poate spune că este specializat în cultura universală. Acest demers propus de către Noica tinerilor care nu își gaseau un rost în viață, un drum al lor pe care să îl parcurgă întru devenire (acea devenire întru ființă), reprezenta o muncă titanică pe care nici măcar cei care făceau parte din grupul de la Păltiniș nu cred să-l fi parcurs. Un astfel de sfat, pe tine ca tânăr dornic de afirmare culturală, te poate deznădăjduii și te poate lăsa fără rost, pentru că din start îți dai seama că este foarte probabil să nu poți stăpânii nici măcar o singură cultură din cele trei, atâta timp cât trebuie studiată temeinic în original. Bineînțeles, când vorbim despre Noica, vorbim despre cultura de performanță, cum îi plăcea să spună. Adică acea cultură rezervată doar câtorva aleși, inițați, doar minților sclipitoare. La fel cum se face sport la nivel de amatori și sport la nivel profesionist, adică de performanță, Noica spunea că același principiu se poate aplica și în cultură, și chiar își dorea să formeze o echipă de astfel de atleți ai culturii. Din păcate visul lui Noica a fost pe jumătate realizat, și din acea echipă pe care dorea să o alcătuiască, doar doi atleți au reușit să se evidențieze și să aibă anumite performanțe în cultură, este vorba despre Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Dar nu știu dacă nu cumva, devenirea întru ființă a celor doi oameni de cultură, cu care, trebuie să o spunem fără nicio ezitare că avem norocul de a fi contemporani, a fost pe placul maestrului lor spiritual.

Noica trece la cele veșnice în 1987, la 78 de ani, când, spun unii, ar mai fi avut multe lucruri de demonstrat în filozofie și în cultură. La acel moment ucenicii săi încă nu își dăduseră marele examen, încă nu își făcuseră dovada că sunt specializați în cultură, deși ucenicia lor de la Păltiniș se terminase cu câțiva ani înainte. Deci, poate că Noica nu ar fi mulțumit de performanțele lor culturale la care au ajuns între timp. În fond, referindu-mă strict la cei doi, Pleșu și Liiceanu, ce au dat ei culturii române este net inferior la ceea ce au dat cei de dinaintea lor, și mă refer doar la domeniul filozofiei. Astfel că din punct de vedere filozofic, nu există grad de comparație între Nae Ionescu și Gabriel Liiceanu, sau între Rădulescu-Motru și Andrei Pleșu. Și cu toate astea, cei doi sunt, în opinia mea, unii dintre cei mai importanți oameni de cultură pe care România îi are la ora actuală, și printre puținii intelectuali care încă mai au preocupări de ordin filozofic și metafizic într-o lume condusă de simțul utilității și al trăirii în imediat. Faptul că unul dintre ei a făcut carieră în publicistică remarcându-se printr-un un stil aparte de a observa moravurile societății moderne, un stil caragialesc am putea spune, iar celălalt a făcut carieră în eseistica cu caracter socio-politic, cu mici incursiuni în domeniul speculației filozofice, așadar, faptul că acești doi ucenici ai lui Noica s-au remarcat în aceste domenii specifice mai degrabă decât în filozofie și în cultura autentică, de performanță, nu cred că le știrbește din valoare dar nici nu îi pune pe un piedestal.

*

Câte cărți oare trebuie să citești ca să ai și tu o cultură? Contează cantitatea sau calitatea? Nu ne putem compara cu cei care trăiesc în și din cultură. Ne referim strict la omul de rând, nu neapărat la cel ordinar și ignorant care este o cauză pierdută atât pentru el cât și pentru societate, ci la cel care mai păstrează undeva în ființa sa dorința de a cunoaște și de a se cultiva. Contează oare numărul cărților citite? Cu cât acumulezi mai mult cu atât îți mărești orizontul cultural, acesta e un adevăr. Dar pe de altă parte cultura te poate și smintii, atunci când din prea multă acumulare nu mai ești capabil să discerni ce e bun și ce e rău; sau te poate steriliza, atunci când din prea multă acumulare îți anulezi propria originalitate, propriul eu și propria viziune. Ajungi să nu mai gândești cu mintea ta, ci cu mintea celor pe care i-ai citit.

Noica spunea despre Iorga că acesta citea o carte în fiecare zi. Eliade spunea despre Soren Kierkegaard, filozoful danez, că atunci când a murit, la 42 de ani, în biblioteca sa se regăseau 21.197 de volume! Kierkegaard a citit până la 42 de ani 21.197 de cărți. Un fleac. Pe de altă parte, un om genial nu are nevoie de cărți, el nu are nevoie de cultură, pentru că geniul, așa cum remarca și Eliade, nu ține de cultură sau de incultură. Dar noi, restul, această masă amorfa de trestii gânditoare, cum ar spune Pascal, nu suntem geniali, ci suntem într-o proporție covârșitoare niște mediocrități. Și cum facem să ieșim din mediocritate? Prin cultură, adică prin lectură, prin citit cărți, studii, manuscrise, enciclopedii, și așa mai departe. Din păcate pentru noi geniul nu se cultivă. Oricât de multe cărți ai citi nu vei devenii genial niciodată. Dar asta nu trebuie să ne deznădăjduiască, pentru că noi nu facem cultură de performanță, ci facem cultură de amatori, facem cultură ca să nu murim proști, cum foarte bine remarca Gabriel Liiceanu într-un interviu. Noi nu ne cultivăm ca să devenim geniali, deși vanitatea ne îndeamnă de multe ori să facem acest lucru, ci pentru a ieși din ignoranță, pentru a știi cum să gândim și cum să ne conducem propria ființă, iar în final pentru a știi să distingem binele de rău. Cred că în fond la asta se rezumă totul, în a discerne între bine și rău și a alege să faci binele. Dacă cultura nu reușește să facă din noi niște oameni mai buni, poate că nu își mai are rostul.

(Referitor la acest aspect, Andrei Pleșu spune într-un interivu că a trăit multă vreme cu această impresie, că rolul culturii este acela de a crea oameni moralmente mai buni. Ori, spune el, și-a dat seama că cultura nu poate face asta, pentru că, cunoștea exemple de oameni formidabili din punct de vedere cultural, dar care la capitolul moralității și al eticii, erau greu de încadrat, fiind practic niște nulități).

Și atunci, dacă rolul culturii nu este acela de a ne face mai buni din punct de vedere moral, care este rolul ei ultim? Oare de acest aspect se ocupă exclusiv religia? Oare unde se termină cultura începe religia, și unde se termină profanul începe sacrul? Oare singurul scop al culturii este acela de a ne face mai deștepți? Și în fond, de ce anume are mai multă nevoie lumea în care trăim – de oameni mai deștepți sau de oameni mai buni?


foto – QMagazine