Intelect și rațiune / Inteligență și intuiție (Partea I)

Ideile de mai jos reprezintă o scurtă radiografie a ultimelor mele lecturi din filozofia modernă, în speță cea a anilor 20-30, cu menționarea în mod particular a doi autori reprezentativi pentru această perioadă pe care am avut plăcerea să-i citesc mai în amănunt – Jose Ortega y Gasset și Henri Bergson. Ideile de mai jos reprezintă propriile mele concluzii și nu reflectă câtuși de puțin gândirea celor doi autori chiar dacă unii termeni sunt preluați și adaptați (cum ar fi cel de intuiție din filozofia lui Bergson). Îmi propun în viitorul apropiat să rezerv un articol dedicat exclusiv ideilor celor doi filozofi, un articol pur obiectiv.

Pornesc de la următoarea afirmație – intelectul lucrează cu intuiția, rațiunea lucrează cu inteligența. Avem astfel două tipuri de cunoaștere – cunoaștere intuitivă și cunoaștere rațională.

Inteligența este cea care ne ajută să înțelegem lumea cu ajutorul simbolurilor și al conceptelor. Intelectul în schimb este cel care merge în profunzime, vede lumea dincolo de concepte și simboluri, sau mai exact dincoace, înaintea oricărui concept și simbol. El ne oferă cunoașterea metafizică și intuitivă. În ceea ce privește metafizica, aceasta trebuie înțeleasă așa cum a a fost predată în general în școala românească de filozofie a anilor 30 și în mod particular de către Nae Ionescu în cursurile sale de introducere în metafizică.

Metafizica este privirea dincoace spunea Nae Ionescu. Acest meta din alcătuirea cuvântului metafizică nu trebuie privit ca un dincolo așa cum a fost el înțeles de la Aristotel. Acesta dă termenul de metafizică lucrărilor sale care erau situate după cele care vorbeau despre fizică, de unde și meta-fizica, adică după fizică, acesta este sensul general și comun așa cum reiese de la Aristotel și din limba greacă. Mai târziu termenul a fost preluat de adepții transcendenței în sensul de un dincolo de existență, dincolo de lumea fizică, dincolo de experiență și mai presus de aceasta, și așa mai departe, un veșnic dincolo, când defapt lumea trebuia înțeleasă dincoace. Să mergem la bază, la fundamentul lucrurilor nu să la transcendem în nu știu ce sfere înalte și suprasensibile, să mergem din exterior către interior. Să lăsăm deci privirea dincolo misiticismului și religiei, ele știu cel mai bine ce să facă cu ea. Noi să privim îndărăt, mereu îndărăt. Cine ar fi crezut că un cuvânt atât de arhaic precum este acest îndărăt, un cuvânt atât de teluric care miroase a țăran român și a mioare dolofane, să își găsească locul în gândirea speculativă a filozofiei moderne. Privirea înapoi ne îmbogățește. Așa cum spunea și Nichita Stănescu întrebat fiind cum vede viitorul poeziei privind înainte – prefer să privesc înapoi, spunea el, adică îndărăt.

Cunoaștere intuitivă sau cunoaștere de idei. Cunaștere rațională sau cunoaștere de lucruri. Lucrurile sunt formele imperfecte ale ideilor, de la Platon citire. Lumea adevărată este cea a ideilor, a lucrurilor în sine. Lumea, așa cum o vedem, este rezultatul direct al inteligenței noastre. O vedem așa cum ne este util să o vedem, de aceea un om inteligent este un om care știe cum să privească lucrurile pentru ca acestea să aibe sens. Nu e ciudat cum lumea materială în care trăim este plină de semnificație și implicit de simboluri? Nimic din acesată lume scoasă din inteligența noastră nu pare să fie inutil sau lipsit de sens. Totul este exact și la locul lui. Știința ne demonstrează acest lucru fără dubiu. Totul se poate calcula, si din acest motiv totul este precis și relativ ușor de înțeles. Din acest punct de vedere lumea nu ar trebui să ne dea prea mari bătăi de cap, din moment ce o cuprindem cu inteligența noastră de la un capăt la celălalt. Inteligența însă nu descoperă niciodată nimic, ea doar creează. Intuiția este cea care ne descoperă lucrurile (să reținem că ea descoperă lucrurile, adică le dezvelește de orice concept pentru a ni le oferi în starea lor pură, tocmai din această cauză ca să înțelegem lumea trebuie să o descoperim nu să o construim).

Lumea însă devine uneori lipsită de sens, caluculele inteligenței nu mai sunt deloc precise, totul pare guvernat de hazard, materia este dispersabilă și totul își pierde sensul. Acest lucru se întâmplă pentru că lucrurile cu care ne înconjurăm, acele lucruri pe care le cuprindem cu inteligența, sunt chiar rezultatul și produsul inteligenței. Tocmai de aceea sunt temporale și non-universale. Lumea în care trăim este produsul inteligenței, iar inteligența este o fantezie exactă, ca să îl citez pe Gasset. Este o imaginație care se probează, un imaginativ real (observăm aici paradoxul). Se spune, bine, dar știința ne demonstrează că toate aceste adevăruri și aceste lucruri există. Bineînțeles că ele există din moment ce sunt rezultatul inteligenței. Un adevăr există pentru că îl gândesc, iar eu nu observ că încerc să-i demonstrez existența cu aceeași gândire cu care l-am afirmat. Ce vreau să spun este faptul că lumea, ca produs al inteligenței, nu poate fi negată de aceeași inteligență care a și creat-o. Ar fi absurd. Ar însemna să cădem într-o contradicție flagrantă. O și afirm, o și neg – acesta este un nonsens, sau un soi de agnosticism din religie. Albert Einstein a spus următorul lucru – mintea care a creat o problemă nu poate fi aceeași minte care o va rezolva. Este o afirmație mai mult decât interesantă care pare că vine să susțină ideea cum că există o rațiune, o inteligență, și deasemenea mai există și un intelect sau o intuiție, cele două fiind separate. Cu alte cuvinte, dacă rațiunea noastră creează o problemă, nu o vom rezolva cu aceeași rațiune, ci cu ajutorul unui alt proces, care poate fi mental sau supramental, și acesta este intelectul, intuiția.

Așadar, folosind aceleași procese mentale raționale, inteligente, nu vom putea nega niciodată lumea în care trăim, și nu numai că nu o vom putea nega, dar nu vom putea veni cu niciun argument împotriva ei, nu o vom putea trece în sfera speculativului. Lumea văzută doar prin prisma inteligenței este lipsită de contradicții. Este ca și când într-o discuție s-ar asculta doar un singur punct de vedere. Dar poate că vă întrebați de ce omul ar avea nevoie de contradicții? Ei bine gândirea omului trebuie să fie una speculativă, pentru a înțelege lumea omul trebuie să gândească dialectic, în sensul dialecticii platoniciene, adică a contradacției și dilemei cu scopul de a ajunge la adevăr. Numai din păreri diferite se naște adevărul, numai o astfel de abordare dialectică a vieții stimulează gândirea. Regimurile totalitare au omorât gândirea pentru simplul fapt că au obligat oamenii să privească lumea cu ochelari de cal, la fel cum au omorât-o și religiile prin adevăruri revelate și care nu suportau nici un fel de contestare. Adevărul nu este inert, nu este ceva static, și ca să îl citez pe Nichita, adevărul nu este în plan, el este în spațiu, el se află între fiecare dintre noi, el nu poate fi prins și închis într-o colivie, el este liber, iar atunci când spunem că l-am găsit și ne aparține, ei bine, exact atunci l-am și pierdut. La fel ca și în cazul iubirii, adevărul nu îl poți deține, ci îl poți doar admira și te poți bucura de el. Când vezi un peisaj frumos trebuie să te bucuri de priveliște nu să încerci să iei peisajul cu tine acasă, pentru că orice ai face nu vei reuși.

Revenind la intelect și rațiune, rațiunea ne promite că poate deține adevărul, că îl poate măsura și calcula și-l poate pune într-un cadru de unde se poate folosi de el după bunul plac. Aceasta este greșeala majoră a științei. Știința este posesivă, ea nu lasă lucrurile să curgă, ea nu se mulțumește doar să privească miracolul existenței, ci își dorește să îl și manipuleze, să îl controleze pentru a-l folosi în interes propriu. Din păcate această dorință de a avea control este o meteahnă a omului din toate timpurile. Fără control omul se simte pierdut, el vrea să controleze fiecare aspect al vieții, vrea să fie tot timpul pregătit, nu-i place să fie surprins, educat fiind ca întotdeauna să aibe un țel, un scop, un obectiv de atins, care odată îndeplinit nu aduce decât o sadisfacție de moment și este înlocuit cu alte obiective, cu alți pași de urmat pentru a atinge această fată morgana care este fericirea.

Omul nu s-a născut ca să fie fericit sau nefericit. Fericirea și nefericirea sunt termeni pur subiectivi, sunt cele două modalități, sau concepte absurde pe care omul le are despre viață. Se spune că în viață trebuie să fii fericit și trebuie să te ferești de a fi nefericit. Și ce aduce fericirea? Plăcerea. Deci trebuie să alergi după plăcere și să te ferești de durere. Iată o filozofie de viață diletantă, și atât de banală încât e de-a dreptul ridicolă, și totuși atât de răspândită. Viața nu are niciun scop de atins, niciun plan de îndeplinit. Viața doar este și atât. Orice dorință aduce cu sine suferință. Fără dorință nu există suferință. Orice plăcere aduce durere, fără plăcere nu există durere. Oare putem să privim mai departe decât atât? Oare vom putea vreodată să vedem viața dincolo de plăcere și durere, de fericire și nefericire, de bine și de rău? Cred că putem, dar nu atâta timp cât vom fi sclavii rațiunii și ai inteligenței care ne ajută să vedem viața decât așa cum vrem și ne este util să o vedem, nu așa cum este cu adevărat.

Ori în asta stă miracolul vieții, în a fi surprins în fiecare clipă. Planificându-ne viața după anumiți parmetrii pe care-i considerăm ideali pentru a fi fericiți, nu facem decât să sugrumăm viața și să o facem anostă și plictisitoare. Viața trebuie lăsată să se întâmple de la sine. Noi, oamenii, suntem aici doar în trecere, suntem doar spectatori în această mare sală de teatru care este universul, dar cu toții suferim de solipsism, vrem să fim buricul pământului și al universului. Credem, în nebunia noastră, că nimic nu se întâmplă în univers fără noi. Dar trebuie să înțelegem că piesa care se joacă în această mare sală de teatru a universului, și care se numește viață, se poate juca și fără specatatori.

În fond, între idealism și realism trebuie să existe o reconciliere, căci una implică pe cealaltă. Către acest țel comun au tins toți filozofii de la începutul secolului XX.

Lucrurile există și dacă cineva le observă și dacă nu le observă. Universul se întâmplă și dacă îl observ și dacă nu îl observ. Așadar trebuie să ieșim din această paradigmă, din acest dualism dintre real și ideal, care a măcinat filozofia și gândirea filozofilor timp de secole. La fel și în cazul rațiunii și al intelectului, rațiunea implică intelectul și intelectul implică rațiunea. Noi nu putem trăi într-o lume complet intelectuală, într-o lume a intuiției și a ideilor pure. Faptul că suntem aici în această formă e o dovadă suficient de puternică pentru a ne confirma că trăim rațional și inteligent. Nici nu știm cum ar putea să arate o lume a ideilor pure. Platon încearcă să explice cum ar arăta, dar o face sub forma mitului și a legendei. Kant, mai pragmatic, spune că nu putem atinge niciodată această lumea a ideilor, lumea noumenală cum o numește el, și astfel suntem condamnați să trăim în lumea fenomenală. Pentru Kant știința este relativă, iar metafizica este imposibilă. Și cu toate acestea intelectul ne oferă câteodata, cu ajutorul intuiției, mici frânturi de idei pure, și aceste frânturi sunt o dovadă clară că undeva, nu știm unde, există niște arhetipuri universale ale lucrurilor – poezia, muzica, pictura, arta în general, sunt exemple de arhetipuri, de idei universale.

Așadar, să ne folosim de intelect la fel de mult cum ne folosim și de rațiune. Inteligența, apanajul omului de știință, și intuiția, apanajul omului de arte, sunt la fel de importante pentru fiecare dintre noi, chiar dacă avem înclinații mai accentuate către una sau cealalată. Secretul este sa nu negăm pe una în dauna celeilalte, așa cum avem tendința să negăm idealismul în dauna realismului, fericirea în dauna nefericirii, plăcerea în dauna durerii, sau binele în dauna răului. Situându-ne deasupra tuturor acestor dihotomii, acestor convingeri extreme, nu le vom mai lăsa se ne conducă viața, și vom trăi așa cum trebuia să trăim dintotdeauna, în aceeași tonaliatate cu viața. Tot ce mai rămâne de făcut este să ne acordăm inimile.

Reclame

Backstory

Acesta ești tu și aceasta este povestea ta. Aceasta este prima ta amintire, și cea de-a doua. Acestea sunt după amiezile în parc și vederea unui cal pentru prima dată, iar aceasta este ziua ta de naștere la șase ani. Asta se întâmpla atunci când totul încă era la locul lui. Dar îmbătrânești, și tot îmbătrânești, iar apoi casa îți ia foc, și părinții tăi încep să se certe, iar mama ta pleacă, și de acum înainte ești pe cont propriu. Și te duci la școală, și îmbătrânești, și tot îmbătrânești, și te îndrăgostești. Iar acestea sunt lungile zile de vară care credeai că nu se vor termina niciodată; dar se termină, și deodată viața ta e pe punctul de a începe. Acestea sunt petrecerile și primul loc de muncă, iar acestea sunt femeile, multe femei, și tot mai multă singurătate. Iar acestea sunt drogurile, acestea sunt prieteniile, și despărțirile, și multă ură, până când totul devine prea mult. Dar apoi, la o petrecere de anul nou, o întâlnești, și din această zi nu te mai simți singur; era ceva la ea care se simțea diferit. Călătoriți împreună în locuri noi, și vă apropiați cu fieare an ce trece, dar timpul continuă să fugă. Și îmbătrânești, și vă mutați împreună, și iei decizii, și pas cu pas totul începe să se petreacă mai repede. Aceasta este noua ta casă, și un nou loc de muncă mai bun, și mergi mai repede. Acesta este un nou birou, și o mașină mai bună, noi întâlniri, noi aeroporturi, prânzuri de afaceri, nopți la birou, plimbări cu fiul tău, cina în familie…iar acesta este accidentul, și cimitirul, și deodată ești pe cont propriu, din nou. Acesta este același drum către muncă, și același birou, și aceleași întâlniri, și aceleași zâmbete false. Aceasta este noua ta soție, dar indiferent de cât de mult încerci te simți gol, și îmbătrnești, și tot îmbătrânești, până când într-o zi 20 de ani au trecut. Dar continui, și tot continui, și fiecare zi este la fel; mai multe camere de hotel, mai multe lacrimi, mai multe întâlniri, mai multe programări la doctor, un divorț, o operație, și devi slab, tot mai slab, și apoi într-o zi vei fi bătrân, și ți se va spune că mai ai 6 luni de trăit, și vei avea nevoie de aparate care să te ajute să respiri. Și apoi, deodată, povestea ta se termină, și vei începe încet să renunți, și îți vei aduce aminte când ai văzut-o prima dată pe ea, în acea seară de anul nou, și cum se uita la tine, cum întotdeauna te-a privit, și apoi nu vor mai fi decât câteva secunde până când totul se va sfârși.

Se moare!

Se moare când suntem bătrâni,

Se moare marți, se moare luni,

Dar noi trăim fără știm

Suntem nebuni!

Se moare când iubim mai mult,

Se moare-n somn, se moare-n gând

Cu curcea-nfiptă în pământ,

Se moare fără de mormânt.

Se moare când nu ne dorim,

Atunci când am mai vrea să fim,

Se moare drept, se moare strâmb,

Se moare rând pe rând.

Se moare de la nord la sud,

Se moare om sărăc și cel avut,

Se moare lent sau violent,

Se moare surd.

Se moare hoț sau avocat,

Se moare rege, împărat,

Se moare și cel nenăscut,

Se moare fără de păcat.

Se moare ea copilăria,

Se moare patria și glia,

Se moare eu, se moare tu,

Rămâne sufletul?!

Se mor copii, se mor părinți,

Se mor bunici și oameni sfinți,

Se moare azi mai mult ca ieri,

Te rogi la El, dar ce să-i ceri?

Se moare păcătos sau sfânt,

Se moare om, se moare gând,

Se mor idei, se mor atei,

Și credincioși la fel și ei;

Se moare zei și dumnezei

Și te întrebi cine sunt ei,

Tu cine ești, te-ai întrebat?

Trăiești fără să vrei.

Se moare litera-n cuvânt,

Se moare floarea pe mormânt,

Se mor actori, se mor poeți

Și totu-i scrum!

Nu avem timp să ne jelim,

Nu avem timp ca să iubim,

Suntem mereu grăbiți pe drum

Ca să murim!

Murim fără s-avem răspuns

Nu știm ce-i jos, nu știm ce-i sus,

Și zi de zi uităm de noi,

Trăim ca porcii în noroi

O viață plină de nevoi

Și așteptăm ca să murim,

Poate-ntr-o joi.


 

foto – francisco mata rosas

 

 

Variațiuni pe cogito-ul cartezian și alte divagații filozofice

Cogito ergo sum! Gândesc deci exist! Aceasta este poate cea mai cunoscută maximă din istoria filozofiei. Chiar și un neinițiat în ale filozofiei trebuie să fi auzit de această afirmație, mai ales că autorul ei, Rene Descartes, nu a fost doar un simplu filozof ci și un reputat matematician. La fel ca și Blaise Pascal, Descartes a fost, prin formația sa profesională unul dintre ultimii reprezentanți ai filozofiei clasice de sorginte antică. Adică a fost atât filozof cât și om de știință. Se știe faptul că în Grecia antică, leagănul filozofiei, filozoful era defapt un om de știință. Astfel că el se ocupa nu doar cu gândirea speculativă și natura umană, cum vedem la Platon (care este o excepție în peisajul filzofic al Greciei antice) ci și cu cea riguroasă, științifică, cu studiul naturii însăși, a lumii înconjurătoare și a forțelor ce o guvernează.

Nu-i de mirare că marea majoritate a filozofilor antici erau, sau mai degrabă au rămas cunoscuți în istorie ca matematicieni decât ca filozofi (așa cum înțelegem astăzi termenul). Astfel că avem un Pitagora, avem un Thales chiar și un Aristotel, filozofi care sunt mai întâi oameni de știință (așa cum înțelegem astăzi termenul).

Diferențierea domeniilor de studiu și a specializării unidisciplinare s-a făcut mult mai târziu, iar astăzi asistăm chiar la o prea mare specializare, o supraspecializare și la o ramificare a științelor în zeci, poate chiar sute de domenii, fiecare cu specificul ei, și în același timp la o totală izolare a părților de întreg. Despre acest aspect vorbește în detaliu filozoful Ortega y Gasset în cărțile sale, care necesită fără îndoială un studiu temeinic.

Gândesc deci exist! E interesant faptul că încă nu se știe exact care a fost defapt afirmația lui Descartes. Eixstă mai multe variante, care, fiecare luate în parte pot schimba sensul maximei. De aici a rezultat și ideea de variațiuni, termen împrumutat din muzica calsică, dar care, în acest caz am considerat că se poate aplica foarte bine. Există mai multe variante ale cogito-ului cartezian, cele scoase din context ne pot înșela. Chiar cogito-ul în viarianta sa cea mai cunoscută și profană, cogito ergo sum! este socasă din context. Afirmația inițială se pare că ar fi fost următoarea – dubito, ergo cogito, cogito ergo sum!– mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc deci exist! Îndoiala este sinonimă cu gândirea. Un adevăr de care nu te îndoiești este un adevăr fie revelat sau dogmatic (în cazul religiei) fie este un adevăr doctrinar sau ideologic (în cazul politicii), fie este un adevăr științific, care nu este nici revelat, pentru că este căutat, dar nici ideologic, pentru că este împărtășit de toată lumea fără constrângere, și îi este unanim recunoscută valoarea de adevăr. Acest adevăr este mai degrabă un adevăr necesar.

O altă variantă a cogito-ului ar fi următoarea – dubito, ergo cogito, ergo sum – mă îndoiesc, deci gândesc, deci exist. Această variantă vom vedea mai târziu este cea mai aproape de adevăr.

Alte variante care ne pot băga în ceață:

Dubito sum, cogito ergo sum! Mă îndoiesc că exist, gândesc deci exist! Deci, mai întâi îmi pun la îndoială existența, apoi vine gândirea care îmi anulează orice urmă de îndoială cu privire la existență, și îmi spun că defapt exist. Prin urmare, gândul îmi confirmă existența.

Dubito cogito, cogito ergo sum! Mă îndoiesc că gândesc, gândesc deci exist! În acest caz îmi pun la îndoială însăși gândirea, îndoială ce se spulberă atunci când observ că gândind realitatea îmi confirm faptul de a fi. Putem da și o explicație ontologică, vorbind despre gândirea care se îndoiește de gândire, sau gândirea care se gândește pe sine. A te gândi la gândire nu la lucrurile sau obiectele gândirii, a-ți analiza propria gândire și propriul intelect. Gândirea devine astfel obiect al gândirii.

Gândesc deci exist! Descartes a creat un precedent prin acest dicton care a schimbat într-o oarecare măsura paradigma după care se făcea filozofie până în acel moment (sec. XVII). Rațiunea, evidența și experimentul încep să capete o tot mai mare importanță în știință, rezultând de aici o cunoaștere mai exactă și mai riguroasă a lumii. Filozofia trebuia să țină pasul, și astfel se lasă invadată de raționalism, pe care îl vom găsi tot mai mult în științele pozitive, în istorie, în științele sociale, chiar și în religie, care odată trecută prin filtrul critic al rațiunii își pierde treptat influența și sensul.

Raționalismul va domina până în zilele noastre întreaga știință, și cum ar putea fi știința altfel decât rațională? ar spune unii. Ei bine, știința secolului XX ne-a arătat în nenumărate cazuri, și cea din secolul XXI continuă să o facă, că lumea în care trăim este plină de paradoxuri, iar știința în sine nu mai pare să fie atât de rațională și de logică precum am crede. Mecanica cuantică a fost primul pas către ceea ce am putea numi o știință irațională, în care paradoxul și contradicția trebuie tratate cu seriozitate, ba mai mult, ele sunt elemente indispensabile pentru a înțelege universul în care ne aflăm.

După Descartes filozofia se va moderniza, va intra într-o nouă epocă, dar în același timp se va pierde pe drum, undeva între gândirea raționalist-științifică și cea pur speculativă. Vom regăsi astfel o filozofie a istoriei (școala germană – Hegel, Schelling, Fichte), o filozofie socio-politică (școala britanică – Hume, Locke), o filozofie materialistă (școala franceză – Voltaire, Diderot), și așa mai departe. Toate își au începutul în secoul XVIII și își trag rădăcinile din cogito-ul cartezian.

Gândesc deci exist! Să fie oare această afirmație una exhaustivă, care nu mai lasă loc de nicio interpretare, care spune totul? A gândi însemană a fi conștient, a fi conștient de propria ta existență. În același timp a gândi înseamnă a avea îndoieli, a te îndoii de propria ta existență. Dar când gândesc, eu nu gândesc doar propria mea ființă, ci și lumea înconjurătoare, deci mă îndoiesc și de aceasta din moment ce o gândesc. Dar una este să gândești cu mintea ta, ce pare a fi o nebunie cum spunea un filozof contemporan român, și alta este să gândești cu mintea altora. O mare parte din lumea în care fiecare dintre noi își duce existența este rezultatul gândirii altora. Noi decât aderăm din convingere la aceste gânduri de care suntem străini. În această privință cogito ergo sum, este o afirmație incompletă și echivocă. Pentru ca acestă maximă carteziană să aibe într-adevăr sens, nu la nivel general obiectiv ci pur individual și subiectiv, căci tocmai de aceea este scrisă la persoana întâi, pentru a afecta în primul rând cititorul și cel care și-o însușește, trebuie redată astfel – dubito, ergo cogito, cogito ergo sum! Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc deci exist! Trebuie adăugată îndoiala – Dubito! fără îndoială, fără acest dubito, maxima este scoasă din context și trunchiată și astfel prost înțeleasă.

Tot ce ne înconjoară trebuie pus sub semnul îndoielii, chiar și cele mai evidente adevăruri. Numai așa putem spune într-adevăr că existăm prin ființa și rațiunea noastră, nu prin a altora. Să gândești cu mintea ta e într-adevăr o nebunie, mai ales într-o lume ca a noastră în care adevărurile ne sunt servite pe tavă și în care nu mai este nevoie de niciun efort intelectual. Gândesc deci exist, nu ne spune decât că, suntem martori la ceea ce ni se întâmplă dar nu și protagoniști. Gândesc lumea exterioară și adevărurile ei pe care le-am primit fără să le pun la îndoială, deci exist. Este și aceasta într-adevăr o formă de a fi, de a exista, dar nu este cea adevărată, chiar dacă marea majoritate a oamenilor se regăsesc în această situație. Mă îndoiesc, deci gândesc, prin urmare exist, ne spune infinit mai mult. Ne spune că suntem părtași la miracolul existenței, că suntem prezenți aici și acum și că înțelegem lumea prin mijlocirea propriului nostru intelect, altfel spus, că nu suntem inerți mental.

Din păcate lumea este populată de către oameni masă, omul masă fiind omul fără individualitate intelectuală. Când ne referim la individualitate, înțelgem termenul în sensul comun și barbar de ego, personalitate sau eu, și prin asta considerăm ca suntem ființe originale, ceva ce este doar al nostru și ne diferențiază de restul. Ei bine nu egoul și nici persoanlitatea sunt cele care ne diferențiază de restul oamenilor, ci intelectul. Ego avem cu toții, cu toții suntem egoiști, iar personalitatea nu suferă mari variații de la un om la altul, ea poate fi mai puternică sau mai slabă, și cam atât. În schimb, intelectul este cel care trebuie să ne diferențieze și să ne facă ființe unice și irepetabile, la fel cum din punct de vedere genetic toți oamenii de pe această planetă sunt diferiți și irepetabili.

Din păcate filozofia contemporană, dacă mai există pe undeva, nu mai e capabilă să ofere răspunsuri mulțumitoare. În fond nici nu cred că acesta este rolul filozofiei, ea nu trebuie să ofere răpsunsuri, ci întrebări. Filozofia trebuie să ne învețe cum să ne punem întrebări. Și cât de important este faptul de a știi să pui o întrebare atunci când cauți un răspuns. De multe ori căutăm răspunsul fără să fi pus corect întrebarea. Astfel spus dificultatea unei probleme nu se regăsește în răspuns ci în întrebare.

Unii adversari ai filozofiei, care nu văd rostul ei pe această lume, și o consideră ceva învechit, vetust, nu pentru că nu o înțeleg, ci pentru că, spun ei, nu a găsit niciodată în istoria ei vreun răpsuns la o întrebare, trebuie să li se răspundă cu cuvintele de mai sus – filozofia nu poate fi decât filozofie aporetică, pentru că ea nu își propune și nu și-a propus niciodată să găsească vreun rapsuns la o întrebare, ci a căutat întotdeauna întrebarea. Deci, să mulțumim filozofiei și filozofilor din toate timpurile care s-au mirat de lume, atât de cea exterioară cât și de cea interioară, și au știut să pună întrebări. Fără aceștia nu am fi avut marea știință cu toate domeniile ei care astăzi ne fac viața puțin mai suportabilă.

 

 

 

 

107 întrebări adresate lui Lucian Tamaris (interviu imaginar)

Acum ceva timp, suficient de mult încât să mi se pară că a trecut o veșnicie, mă întâlnesc în anticariat cu un domn care răsfoia raftul de cărți de filozofie. Și fără să vreau am deschis un subiect de discuție. Domnul la prima vedere mi-a părut ușor arogant, cu nasul pe sus, un intelectual de duzină, atunci când mi-a spus că de la acest raft nu e nimic bun de citit, totul e maculatură. Am ținut să îl contrazic arătând-ui cartea lui Heidegger – Repere pe drumul gândirii, pe care o citisem și despre care aveam la acea vreme numai cuvinte de laudă. Omul mi-a replicat că Heidegger este într-adevăr un filozof  greu, de profunzime, dar e inutilizabil, nu te poți folosi de scrierile lui. Mai târziu mi-am dat seama că avea dreptate. Din vorbă în vorbă, aflu că pe domn îl cheamă Lucian Tamaris, Tamaris fiind un pseudonim pe care l-a transformat în nume de familie datorită terorii la care a fost supus de către securitate în anii comunismului. Am mai aflat că este autorul mai multor cărți, printre care și Marele Inchizitor (titlu omonim cu legenda lui Dostoievski din Frații Karamazov), pe care mi-o recomandă, fiind cartea lui de referință, și că pe lângă altele, a schimbat scrisori cu Emil Cioran, care i-a și prefațat cartea printr-un mic aforism – de câte ori vă recitesc m-apucă delirul și am revelația lui Marc- Aurel.

La momentul respectiv am lăsat evenimentul să treacă mai mult neobservat, fiindu-mi, nu știu de ce, greu de crezut că acest domn a corespondat cu Cioran. Apoi, la câteva luni distanță, citind scrisorile lui Cioran, găsesc o referință într-una dintre scrisori către acest Lucian Tamaris, căruia Cioran îi trimetea din Paris câteva cărți. Îmi spun în mintea mea că omul chiar a vorbit serios în ceea ce pivește relația lui cu Cioran. Apoi, după câteva săptămâni, așa cum obișnuiesc, revin în același anticariat, și în timp ce răsfoiam raftul cu cărți la doi lei aruncate parcă dintr-un avion militar într-o Hiroshima a cărților, găsesc cartea Marele Inchizitor a lui Luican Tamaris. Nu cred în destin dar parcă nici în coincidențe, oricum, cred că șansele să găsesc această carte după toată această poveste erau destul de mici, cred că existau șanse mai mari să fiu lovit în cap de un meteorit.

Bineînțeles o cumpăr și o citesc. O carte altfel decât oricare altă carte pe care am citit-o până acum. Un soi de roman scris sub forma unui dicteu automat din poezia modernistă. Greu de caracterizat și de încadrat într-un gen anume. Se observă limpede influența lui Cioran, dar fără să își piardă din originalitate. Cartea te duce inevitabil cu gândul la aforistica caustică a lui Cioran, dar îți dai seama că nu e Cioran, și nu pentru că nu e la fel de bună precum cărțile lui Cioran, ci pentru că are autenticitatea ei. Ideile nu se leagă neaparat între ele, stilul cum am spus este aforistic, numai că structura este astfel alcătuită încât să lase impresia de un întreg. Am reținut din carte câteva zeci de maxime și aforisme foarte bune și inedite. Și nu știu de ce, dar cartea are o anumită măsură, este scrisă într-un anumit tempo, care te duce cu gândul la un poem modernist. M-am gândit la Gellu Naum, și la poemele sale suprarealiste, pe care nu le poți înțelege sub nicio formă dacă nu îți coordonezi tempoul sau măsura cititului cu cel al autorului. Cu Gellu Naum e ușor de realizat acest lucru pentru că există înregistrări cu el recitându-și poemele, și atunci ne dăm seama care este ritmul cu care trebuie să-l citim. La fel și cu Bacovia. În schimb cu alți autori ale căror scrieri nu există și în format audio e mai dificil și trebuie să ne dăm seama singuri cum trebuie citit.

În cazul cărții lui Tamaris, care nu e nici poem dar nici roman, ci mai degrabă un eseu filozofic cu vădite influențe literare, e destul de dificil de găsit ritmul citirii. Inițial am dorit să folosesc pargrafele extrase din carte pentru un poem, dar cred că ar fi ieșit o harababură, și atunci m-am gândit să îmi imaginez un interviu cu autorul. Astfel, am încropit acest interviu imaginar, pe de-a-ndoaselea, mai întâi răspunsurile și abia apoi întrebările. Întrebările îmi aparțin, iar răspunsurile reprezintă scurte paragrafe, idei, maxime și aforisme extrase din carte.

Între timp, chiar înainte de a scrie acest text, am căutat pe internet câteva informații despre acest Lucian Tamaris. Deși mai căutasem și la momentul respectiv, atunci nu am găsit nimic relevant. Acum însă am găsit un scurt articol al unui ziar tabloid despre Lucian Tamaris, doctor în literatură, și soția sa, care au intrat anul trecut în greva foamei. Omul nostru are peste 200 de dosare penale, multe dintre ele de pe vremea comuniștilor care nu s-au prescris. A cheltuit peste 200 de mii de lei prin tribunale pentru a-și demonstra nevinovăția dar statul român este impasibil. Omul nostru a făcut chiar și pușcărie, fiind deținut politic în regimul comunist, defapt o mare parte din viața dusă în regimul comunist și-a petrecut-o fie închis, fie terorizat de securitate pentru viziunile sale non-progresiste și reacționare.


*

1. Cum ați caracteriza omul?

Omul, această mare rătăcire…

2. Putem spune că omul evoluează, crește?

Unde este creștere este și moarte.

3. Geniul are epoca sa?

Cine s-a născut rece sau în clocot iradiază în toate epocile

4. Despre scriitori de azi?

Rezervația de descurajați ai cuvântului.

5. Ce este lumea?

Lumea este imaginea mea torturată.

6. Este frica de moarte unul dintre combustibilii creației?

Din frica de moarte am inventat scrisul.

7. Există oameni mulțumiți cu condița lor. Cum i-ați caracteriza pe aceștia?

Veac dupa veac, de aceiași ochi ai boului mulțumit – pentru el lumea e o iesle, iar libertatea de a rumega mereu – singura vocație și profesie. Ce va naște, totdeauna, un bou mulțumit?

8. Știința evoluează, în ultimul secol s-au descoperit atâtea forme de a explica lumea, practic un nou limbaj.

Limbajul care a născut universul e același limbaj care îl va distruge.

9. Să nu uităm că datorită acestui limbaj omul a ajuns pe lună…

Toți doream luna, nu bunurile pieritoare ale unui pământ-epitaf.

10. Ce este durerea?

Durerea este al cincilea element primordial.

11. Uneori simțim că ne luptăm cu morile de vânt…

Nu trebuie să luptați, căci apa nu luptă, ci ia toate formele cărora li se opune

12. Toți oamenii vorbesc de grija zilei de mâine. Trăim cu acestă teamă.

Grija este omul, îngrijorarea înlocuiește omul cu un surogat de frică și anemie colectivă

13. Care este cea mai fundamentală întrebare pe care trebuie să și-o pună omul?

Era nevoie de mine în repetiția istoriei?

14. Trăim într-o societate deschisă – open society. Ce se întâmplă cu societatea când își pierde deschiderea?

Odată închisă, societatea redevine ceea ce ea fost – manufactură de paradoxuri.

15. Despre trecut, prezent și viitor?

Ceea ce suntem am mai fost, vom mai fi, ceea ce iubim am mai iubit, vom mai iubi…

16. Cum arată sfârșitul?

O iubire mediocră, iată sfârșitul!

17. Ce e frumos?

Un tablou chinezesc pictat între fiorduri

18. În cartea dumneavoastră Marele Inchizitor am regăsit o vădită influență a filzofiei lui Cioran. Aceleași remușcări, depresii, angoase.

Remușcarea mea este șarpe cu clopoței. Când vreau să dorm, să mă bucur, ea începe. Am reușit numai în dezastre și orgoliu, trebuie să asist în aceeași zi la o naștere, la un bolnav, la o înmormântare. Ce este fiecare om? O scriere ruptă.

19. Citindu-vă cartea, unii ar putea să vă acuze de plagiat, sau că l-ați copiat pe Cioran.

Plagiez galaxiile, căci la originea Creației stă plagiatul. Fiecare fură din predecesori construind și o mai mare ruină. Ruina internă a gândirii.

20. Această durere…?

Când voi înceta să pun termen durerii, n-o voi mai simți.

21. Mai exact cum o abordați?

Stau culcat mai departe și îmi scriu scrisori de consolare.

22. O carte citită e o viață trăită. Adevărat?

Îngropați toate cărțile, vegheați-le să nu învie. Când dispare contactul cu ele, dispare și senzația vieții.

23. Despre filozofia lui Cioran în două cuvinte?

Istoria sinuciderii, bolnav de o megalomanie pitică.

24. Cum ați caracteriza omul folosind o analogie?

Plantă mișcătoare – omul creează deșert în jurul lui.

25. Există vreo cale de urmat în viață?

În fața acestui amurg carnal cine să vadă calea?

26. Cum vedeți progresul tehnologic? Vă temeți?

Nu progresul mă înspăimântă, ci folosirea lui pentru lărgirea abisului dintre legături și semnale și accelerarea dispariției speciei.

27. Există în zilele noastre o tendință către indiferență și nepăsare.

Indiferența este starea de anemie generală.

28. La ce e bună frica?

Frica a generat cuvântul, cuvântul a generat plânsul.

29. Posibilitatea de a alege între bine și rău, un blestem sau o binecuvântare?

Dualitatea alegerii devine esența omului

30. Pe ce se bazează existența, care este rațiunea ei de a fi?

Dacă existența nu are o rațiunea etică, însemană că nu are nicio rațiune.

31. Avem printre noi mulți resemnați. Ce le spuneți acestora?

Cavaleri ai resemnării, de ce nu faceți din resemnare singura acțiune?

32. Cum vedeți lumea de fiecare zi?

Dimineața lumea îmi pare leagăn, ziua – un spital și un circ, noaptea – un azil.

33. Există o patologie a sentimentelor?

Când sentimentele sunt bolnave și durează, însuși timpul devine surmenaj, iar spațiul – loc de macereare și îngheț al sentimentelor.

34. Este muzica cea mai elevată formă de expresie artistică a omului cum spunea Cioran?

Numai plânsul rivalizează cu muzica și sapă în om fântâni arteziene.

35. Cum ați carcateriza omul zilelor noastre?

Disperat și imbecil pe aceeași gamă.

36. Schimbarea la față a României, cartea lui Cioran, a fost cea mai renegată de acesta, se regăsea cel mai puțin în ea. Cum vedeți istoria?

Istoria este neînțelegere și suferință geologică

37. Se spune că fiecare dintre noi purtăm măști, ce am fi fără ele?

Fără de măști din fiecare rămane numai țipătul.

38. Dictonul preferat

Mă nasc, mă spăl și mor.

39. Unii spun ca îl port pe Dumnezeu în inimă. Este El iubire?

Prin inimi îl percepeți pe Dumnezeu și tot prin inimă îl trădați cu indiferență.

40. Credeți în intrarea omului în rai sau paradis după această viață?

Paradisul intră în om, niciodată omul în paradis.

41. Cum vedeți societatea de azi?

O societate de epitafuri gânditoare.

42. Cioran spunea – după fiecare zi mă bucur că mi-am supraviețuit. Cum să ne supravițuim și noi?

Corpurile supraviețuiesc prin sămânță, sufletul prin mausoleu.

43. Se spune că nu trăim în prezent…

Fanatici ai cadavrului lui ieri, deveniți fanatici duioși ai cadavrului lui mâine.

44. Despre orgoliu…

Unui mare dezastru îi corespunde un mare orgoliu.

45. Ce e punctul?

Punctul este apocalipsul propoziției.

46. Ce e omul?

Parazit al sublimului.

47. Ați citit cărțile lui Cioran. La ce concluzie ați ajuns?

Gândirea oblică îndoaie corpul.

48. Un mesaj pentru lume.

Ce-ați construit pe durere, va fi dărmat de credință.

49. Socrate a fost forțat să se sinucidă, Iisus a fost crucificat, Giordano Bruno a fost ars pe rug, al fel și Galilei. Ce spune asta despre om?

Când vine învățătorul sau filozoful suntem gata să-i ucidem din ignoranță, fiindcă nu vrem să ne deposedeze de ea. Creatorul s-a separat de actul creației.

50. În zilele noastre socializăm foarte mult, și totuși există tot mai mulți oameni însingurați și temători. De ce?

Oamenii de azi absorb frica și solitudinea ca plantele apa.

51. Despre bucurie

Bucuria este fruct oprit, acționează când corpul doarme și sufletul face pariuri.

52. Există doi poli, pe de o parte dorința de afirmare și pe de alta anonimatul. Cum le caracterizați?

Setea de glorie și anonimatul sunt boli mintale, într-o lume de ameliorați totul trebuie săvârșit cu politețe.

53. Despre Cioran

Gladiator al regretului.

54. O concluzie exhaustivă la care ați ajuns în această viață?

Fiindcă m-a născut o femeie, mor. Fiindcă mor, închid în mine cât mai multe vieți posibile.

55. La ce se reduce în fond viața omului ordinar?

Mi-e frig, mi-e cald, mi-e frică, mi-e foame – iată cele patru interjecții ale omului care corespund celor patru elemente.

56. De multe ori viața ne pare a se asemăna cu teatrul absurdului.

Acolo unde sfârșește omul, sfârșește și absurdul.

57. Nebunia este o stare de fapt. Ce determină alienarea?

Diferența prea mare dintre ordinea spiritului și ordinea inimii a creat alienarea.

58. Trebuie oare să ne acceptăm condiția?

Fidelitate față de condiția sa are doar animalul. Omul este fidel doar veșmintelor și căscatului.

59. Există cu adevărat progres?

Nu există progres, doar suferință progresivă.

60. Ce va rămâne când nu vom mai fi?

Omul va dispărea, dar vor rămâne imaginile dorințelor lui.

61. Ce vă nemulțumește în această lume?

Prea multe erupții ale pământului și nicio erupție a omului.

62. Se știe că Cioran suferea de nevroze care îi dădeau insomnii. Care este salvarea unor astfel de cazuri?

Orice nevrozat profund trebuie să-și aleagă salvarea, nu s-o aștepte.

63. Credința în Dumnezeu a adus cu sine și credința în originea divină a omului. Cum l-a afectat?

Ramura demiurgică din om l-a năucit peste măsură – se visează născut dintr-un  vulcan, traversând un ospiciu și dispărând în alt Adam.

64. Putem vorbi despre adevăr?

Exista atâtea adevăruri, dar niciun adevăr.

65. Toți oamenii își doresc putere. Ce e puterea?

Puterea este un calmant pentru cei fără de somn.

66. Se spune că dacă vrem să schimbăm lumea trebuie să schimbăm mai întâi mentalități.

Mentalitățile au secat omul, l-au negativizat până la transformarea sa într-un doliu pentru el însuși și înlocuitor al imortalității.

67. Cum arată imaginea unui coșmar?

Milioane de paturi suprapuse, și în fiecare pat o ființă cu fața roasă de cancer și speranță.

68. Cine sunteți?

Acuzat de sacrilegiu, eu sunt ultimul incendiu care meditează în fața candelelor.

69. Ce sunt oamenii?

Pentru mine, oamenii sunt arbori vorbitori – din ei îmi fac leagăn, cârje, sicriu și barcă în care-mi traversez trebuințele.

70. Ce sfat ați dat ucenicilor?

Le-am spus să se sfâșie între ei ca să devină profunzi, căci numai violența este liniștea și tradiția maselor.

71. Cum va reuși să su.praviețuiască poporul român?

Un popor de resentimentari nu poate supraviețui decât prin mesiansimul indifernței sale.

72. Cum v-ați caracteriza?

N-am fost gladiator în vremea lui Neron, dar apetitul pentru incendiu îmi crește în fiecare zi.

73. Va veni o zi când vom mori cu toții. Și atunci ne întrebăm ce lăsăm în urmă?

Zilnic, eu mor grațios în toate conștiințele și bibliotecile, iar carul funebru devine car de luptă.

74. Despre înțelepciune.

La răspântie, înțelepciunea și disperarea coincid, căci sunt extreme.

75. Cum se desfășoară actul creator?

Demiurg sau gânditor? Întâi creezi, apoi gândești.

76. Ce e viața?

Supliciu de fluturi.

77. Aveți momente de mediație, de contemplație?

Contemplu cadavrele, nu catedralele.

78. Ne iubim într-adevăr aproapele?

Dacă va-ți iubi unul pe celălalt nu v-ați lăsa să muriți unul pe celălalt.

79. Care ar fi cea mai sumbră introducere pentru o carte a disperării?

Malul intrase în catedrale, bolile cântau la orgă, nașterile erau acompaniate de tobele unui convoi funerar. Cădeau frunzele, era ultima toamnă…

80. Se spune – ca răul să triumfe e de ajuns ca oamenii să nu facă nimic. Suntem răi dacă suntem ignoranți?

Răul nu este ignoranță, ci îmbogățirea prin ignoranță.

81. Ce e viața?

Delir geologic.

82. Ce idei promovați în cărțile dumneavoastră?

Fertilizez ideea de sinucidere colectivă.

83. Cum carctarizați ultimul secol din istoria umanității?

Ospiciul ultimului secol face cât cincizeci de secole de paranoia colectivă.

84. Credeți că veți rămâne în analale literaturii, în memoria colectivă, după moarte?

Odată dispărut, cine mă va mai recunoaște între atâtea sălcii plângătoare?

85. Despre cuvântul scris.

Cuvântul scris – mare anomalie care fascinează.

86. Cum vă duceți existența?

Râd și cresc ca un incendiu într-o femeie însărcinată.

87. Ce iubiți în această lume?

Mă simt un Pillat al universului – nu pot iubi decât ceea ce moare.

88. Care este cel mai sincer sentiment al omului?

Greața de celălalt.

89. Ce este pasiunea?

Pasiunea este vid, este acentuare în om a unui singur element primordial. Vidul pasiunii este în inimă.

90. Care sunt metehnele omului?

Invidia și prostia – panlogism al pasiunii.

91. Dacă mâine ați muri, ați fi pregătit?

Cum să-mi închid ochii când mai este ceva de vegheat, de trăit?

92. Forma sau fondul?

Comunitatea are nevoie de puterea iluziei, nu de iluzii, de parfumul florilor, nu de flori.

93. Ce obiceiuri aveți atunci când vă apucați de scris?

 Aprind lampa și sting soarele.

94. Se spune că inspirația poate veni dintr-un anumit loc. Din ce loc vă vine inspirația?

Eu locuiesc lângă vulcan, îl implor să mă învețe cum să erup măcar odată.

95. Are exsitența sens?

Dacă ar avea sens existența ta, acest sens ar fi trebuit cunoscut din prima zi a vieții.

96. La fel ca Cioran, aveți nopți albe, insomnii.

Din nopțile albe mi-am făcut un ospiciu.

97. Cum ați traduce mediocritatea?

Valoare mediocrității se compune din hrană și împerechere.

98. Vorbiți în Marele Inchizitor despre valahi și evrei. Care este legătura?

Everii și valahii posedă aceeași lipsă de frică în fața supliciului și nostalgia întoarcerii acasă, posedă aceeași bucurie de-a face un ocol cât mai mare în jurul casei.

99. Cum caracterizați poprul român?

Acest popor de meteci.

100. Tagma preoțească. Cum o vedeți?

Profesii divine pentru cei fără vocație.

101. Își iubește Dumnezeu creația?

Dacă Dumnezeu v-ar iubi, nu v-ar lăsa să muriți.

102. De ce suferim?

Suferiți fiindcă nu ați ales bine momentul nașterii.

103. Există așa zișii bolnavi sociali, sociopații. Cum îi caracterizați?

Bolnavii sociali au comportament de salamandre demente.

104. Cioran era vehement la credința în zei a oamenilor. Susțineți această afirmație?

Zeii trăiesc doar o zi, credința în zei trăiește milenii, se transformă în automatism contra oboselii.

105. Legătura dintre istorie și filozofie.

Dacă istoria ar fi început cu sincuiderea elitelor, filozofia ar fi sfârșit cu elitismul sinuciderii.

106. Ați comparat lumea cu marea. De ce?

Lumea este mai adâncă decât marea, în lume te îneci cel mai profund.

107. Care ar fi ultimul cuvânt pentru omenire?

Secolului acestuia nu trebuie să-i urmeze un alt secol, automatele acestea nu trebuie să nască alte automate!


 

fragmente extrase din Lucian Tamaris,

Marele Inchizitor, editura Libra,

București, 1993.

 

 

 

 

 

 

 

 

Un filozof fără destin – Arthur Schopenhauer

Pe 22 februarie 1788 se năștea Arthur Schopenhauer, filozof și moralist german, a cărui valoare a fost recunoscută în posteritate, cum de altfel s-a întâmplat dintotdeauna cu toți marii gânditori ai lumii. Dar Schopenhauer nu a fost doar un mare gânditor, așa cum avem tendința să credem fără să fi citit nimic din opera sa, fiind mai degrabă intimidați de numele său cu o rezonanță apocaliptică, ci a fost și unul foarte mic, dominat de prejudecăți și stereotipuri care l-au împiedicat să fie cu adevărat un mare gânditor și să își făurească un destin pe măsură.

Acest articol nu își propune să intre în profunzimea și în detaliile specifice ale filozofiei lui Schopenhauer, pentru că ne-am pierde timpul în noțiunui și speculații pe care nu toată lumea le poate înțelege, iar material, slavă domnului, există nu pentru un articol sau două, ci pentru o lucrare de dizertație! Dacă am încerca acum să vorbim despre filozofia lui Schopenhauer în două pagini, ar fi o blasfemie, l-am ciunti și nu am reuși să vorbim până la capăt despre niciuna dintre ideile sale. Tocmai de aceea mă voi rezuma la un mic tablou cronologic care consider că are o mai mare trecere la publicul veșnic grăbit în lectură și interesat în mare parte de aspectele mai puțin științifce al operei unui autor, de lucrurile inedite, poate ieșite din comun, lucruri neștiute, care îl fac pe autor să fie privit dintr-o altă perspectivă și mult mai ușor de digerat.

Arthur Schopenhauer este un important reprezentant al filozofiei germane, dar nu și al școlii de filozofie germană, cunoscută în intreaga lume prin, poate cei mai de seamă reprezentanți ai ei, Kant și Hegel. La fel ca și Nietzsche, Schopenhauer aprecia foarte mult cultura franceză și marii ei gânditori (Descartes, Voltaire, Rousseau), până într-acolo încât o renega pe cea germană, considerând-o vetustă și nereceptivă la tot ce e nou.

Arthur Schopenhauer vine pe lume într-o familie înstărită, tatăl sau fiind un reputat negustor din orașul Danzig (actualul Gdansk, Polonia) iar mama sa o romancieră relativ cunoscută în epocă. Este obligat să aleagă între a urma gimnaziul sau a efectua o călătorie în Europa pentru a deprinde arta comerțului. Se dedică în cele din urma comerțului, dar moartea prematură a tatălui îl va scuti de îndeplinirea dorinței acestuia. Rămâne doar cu mama sa, cu care se va afla într-un permanent conflict, mai ales după ce aceasta se recăsătorește și își mută reședința la Weimar, unde Arthur o urmează. Mama sa odată ajunsă aici va duce o viață la fel de zbuciumată sentimental precum romanele pe care le scria. Unul dintre amanții cei mai de renume fiind chiar marele Goethe. Conflictul dintre Schopenhauer și mama sa ajunge al paroxism, și într-un final este dat afară din casa acesteia, nu înainte însă de a-și primi dreptul la o moștenire consistentă pe care Arthur va ști să o păstreze și care îi va asigura în cele din urmă un trai decent până la sfârșitul vieții. La plecare, își amenință mama că va rămâne cunoscută în istorie nu prin propriile ei creații literare ci prin faptul că i-a fost mamă. Nu o va mai vedea decât după 24 de ani, când aceasta moare.

Se stabilește la Gotha, și printr-o inteligență ieșită din comun reușește să-și termine gimnaziul parcurgând mai multe clase într-un singur an. La 21 de ani se înscrie la facultatea de medicină de la Gottingen, dar renunță după un an, și se înscrie la filozofie. Îl citește pe Lordul Byron, și observă că și acesta avusese un destin asemănător, care l-a împins la pesimism, astfel începe să-i apreiceze și mai mult scrierile. La sfârșitul studiilor universitare, Schopenhauer se găsește într-o situație dramatică – nu are familie, nu are prieteni, nici femeie și nici patrie, trăiește absolut singur, cu infinitul lângă el. Asta îl împinge tot mai mult la insociabilitate, iar mai târziu într-un aforism va spune – inteligența te condamnă la insociabilitate, un spirit înalt va căuta mai mult liniștea interioară decât petrecerile cu prietenii. Se consideră un geniu neînțeles și printr-o aroganță caracteristică se compară cu vârful Mont Blanc, comparație pe care o va prelua mai târziu și Nietzsche.

Datorită relației lui Goethe cu mama sa, acesta îi va deveni antipatic și îl va acuza că și-a vândut onoarea pentru renume și bani. Mai târziu va scrie în aforismele sale o întregă poliloghie despre onoare și onoruri începând cu vechii greci și până în sec XIX. Începe să urască tot mai mult succesul pe care îl au anumiți intelectuali cu care era contemporan.

În timpul în care Napoleon pornește în campania de cucerire a Europei, Schopenhauer se retrage în Thuringia unde își scrie teza de doctorat, doctorat ce îi va fi acordat de Universitatea din Jena prin corespondență. La nici 30 de ani Schopenhauer își scrie lucrarea de referință, Lumea ca voință și reprezentare, în limba franceză. Al doilea volum al lucrării va apărea abia peste 25 de ani, după ce din prima ediție nu se vânduse aproape niciun exemplar. Vânzările merg la fel de prost și cu acest volum, și cărțile sale se îngălbenesc pe raftul librăriilor. Schopenhauer se consideră neînțeles și înconjurat de oameni inculți și ignoranți, aceasta fiind în viziunea sa o meteahnă a epocii în care trăia și mai ales a societății germane, pe care o considera de o mediocritate abrutizantă. Îi numește pe acești oameni filiștrii sau filistini, adică oameni fără preocupări intelectuale. Devine tot mai ursuz și misogin, neînțelegând anumite drepturi care începeau să fie acordate femeilor, pe care le considera ca fiind create numai în vedera propagării speciei – femeia este un animal cu păr lung și idei scurte.

Cu toate că era un misogin (misoginism patologic, probabil dobândit din cauza relației conflictuale cu mama sa), Schopenahuer era și un practicant al femeii, făcând-ui plăcere să fie însoțit în diferite călătorii de câte o prezență feminină. Una dintre călătorii a făcut-o în Veneția și ce a urmat e deja legendă. Schopenhauer obține o recomandare din partea lui Goethe cu care mergea la Veneția să îl întâlnească pe Byron, idolul său, și cel cu care se cosidera frate de suferință. Urmează o poveste fabuloasă. Se spune că în timp ce se afla într-o gondolă pe canalele venețiene însoțit de o tânără domnișoară, aceasta se intersectează cu o alta, în care se afla nimeni altul decât Lordul Byron. Evenimentul probabil ar fi trecut neobservat dacă tânăra domnișoara care îl însoțea pe Arthur nu i-ar fi aruncat priviri deochiate scriitorului englez, care la rândul său i-a răspuns în aceeași manieră nonșalantă. Schopenhauer fiind de-a dreptul furios de acest lucru, jură să îl urască pe cel care a avut curajul să facă un asemenea gest. Bineînțels, după acest eveniment Schopenhauer se va dezice de lecturile lui Byron și își va accentua și mai mult disprețul față de femei.

Întors în Germania, intră în contact cu filozofia lui Hegel, pe care o detestă cu vehemență, ca de alfel întreaga școală de filozofie de la Frankfurt, care făcea furori în acea perioadă. Considera filozofia acestuia drept o harababură împinsă până la nebunie, scrisă de un om fals și smintit. Hegel, Schelling și Fichte devin inamicii numărul unu ai lui Schopenhauer și acesta face tot posibilul să-i combată. În acest scop, merge la Berlin, unde preda și Hegel, și reușește să obțină un post de profesor, primind avizul de la o comisie din care făcea parte și…Hegel! Plin de vanitate și ură, își programează cursurile în același timp cu cele ale acestuia. Rezultatul este însă unul dezastruos, în afara câtorva rătăciți, Schopenhauer își ține cursurile în amifteatre goale. Demisionează și începe să se răfuiască cu Hegel în scris. Detestă în același timp si academiile, și luptă împotriva filozofiei predată în învățământul superior, instituționalizat. Prostuța și bine hrănita filozofie universitară, avea să fie remarca lui Schopenhauer, care nu vedea în profesorii universitari decât niște pedanți. Își recapătă însă pacea sufletească când Hegel moare de holeră în 1831. Nu se ferește să își ascundă sadisfacția.

Abia în 1851 Schopenhauer ajunge să fie cunoscut și citit, când publică două volume de eseuri cu un limbaj ușor de înțeles de majoritatea oamenilor cu o minimă inițiere în filozofie, deci tocmai atunci când scrie mai puțin filozoficește. Sunt două volume de maxime și aforisme, în care se vorbește nu despre idei ci despre oameni și situații, de unde și succesul la public. Dacă în prefața lucrării sale fundamentale, Lumea ca voință și reprezentare, Schopenhauer recomandă potențialilor cititori să se pună mai întâi la punct cu lucrările lui Kant înainte de a-i citi cartea, căci numai așa o pot înțelege, acum eseurile sale ajung la un public pe care Schopenhauer nu îl viza. Tocmai de aceea nu este mulțumit de aparentul succes pe care îl au scrierile sale, dar nu își ascunde sadisfacția când începe să fie tradus și în limba engleză. Se spune că odată cunoscută această brumă de succes, Schopenhauer devine la rândul său un pedant și un iubitor de arginți, ba chiar își angajează un secretar, iar într-un exces de grandomanie se întreabă ca va spune lumea despre el în anul 2100! Mai trebuie menționat faptul că în această perioadă filozofia lui Schopenhauer ajunge să îl influențeze pe Richard Wagner. Există o întreagă corespondență între cei doi, Wagner dedicându-i mai multe opere. După numai 9 ani de la acest scucces editorial, timp în care capătă suficientă notorietate în rândul clasei de mijloc, Schopenhauer moare de o banală congestie pulmonară la 72 de ani. Era anul 1860.

Schopenhauer a fost consdierat, la mult timp după moartea sa, drept un aristocrat al filozofiei universale, un pesimist de carieră, fără destin. La sfârșitul sec. XIX, Schopenhauer devine cunoscut și în rândurile intelectualității românești. Primele traduceri din scrierile sale fiind făcute de Titu Maiorescu, care îl și prezintă membrilor Junimii, printre care făcea parte și Eminescu. E foarte posibil ca Eminescu să fi contribuit el însuși la traducerile efectuate de Titu Maiorescu, căci fără îndoială intrase în contact cu scrierile sale în perioada în care se afla în Berlin, și cunoștea germana mai bine decât Maiorescu. Poate chiar Eminescu să îl fi recomandat pe Schopenhauer lui Maiorescu. Se spune că Schopenhauer devine repede unul dintre filozofii preferați de către tinerii junimiști și nu numai, datorită stilului său concis și în același timp brutal de a face filozofie, în totală contradicție cu filozofia idealist-roamantică a lui Hegel sau Kant care necesita pentru înțelgere o inițiere mai aprofundată. Mai mult decât atât, unii au mers mai departe și au tras concluzia că, în fapt, întreaga lirică eminesciană ar fi de inspirație schopenhauriană, și că toate poeziile lui Eminescu respiră pesimismul filozofului german. Cât adevăr este în această afirmație rămâne să vedem fiecare în parte după ce am răsfoit puțin pe Schopenhauer și poeziile lui Eminescu.

Trebuie totuși să menționăm și câteva dintre cele mai importante idei care se regăsesc în filozofia lui Schopenhauer, mai exact în lucrarea sa de căpătâi – Lumea ca voință și reprezentare, singura care merită luată în considerare în scop științific. Restul lucrărilor sale se rezumă la o aforistică caustică împotriva femeilor, căsătoriei, onorurilor, funcțiilor înalte, preoților, dar și împotriva mediocrității oamenilor în general.

Ce ar fi de reținut:

Există o voință de a trăi, ea este fără de sfârșit, și de natură metafizică. Lumea pe care o văd și în care trăiesc este reprezentarea mea, iar eu sunt reprezentarea propriei mele voințe de a trăi.

Nu există obiect fără subiect, dar nici subiect fără obiect, cele două entități sunt într-o perfectă interdependență. Obiectul îl reprezintă lumea fenomenală iar subiectul pe cea noumenală (termeni preluați de la Kant, unde fenomenul reprezintă lumea așa cum o vedem cu ajutorul simțurilor, dar nu așa cum este ea într-adevăr, în timp ce noumenul reprezintă lumea ideală, a ideilor, a lucrurilor în sine, a originii lor, al fondului nu al formelor).

Lumea în care trăim este cea mai rea lume care putea să existe, această afirmație exhaustivă încheie practic întregul sistem filozofic schopenhaurian și anunță, în linii mari, direcția pe care o va urma pesimismul în filozofia sec. XX, cap de afiș fiind fără îndoială Emil Cioran.

Viața atât de scurtă, atât de lungă, devine uneori insuportabilă. Ea se desfășoară totdeuna la fel, cu moartea la capăt. Nu poate fi nici oprită, nici schimbată, nici înțeleasă. Adesea o revoltă de indignare ne cuprinde în fața neputinței efortului nostru. Orice am face, murim! Orice am crede, orice am gândi, orice am încerca, murim. Și se pare că vom muri mâine fără a mai cunoaște, deși dezgustați de ceea e știm. Atunci te simți strivit sub sentimentul eternei mizerii a neputinței demne și a monotoniei acțiunilor. (Arthur Schopenhauer, postfață la volumul III din Lumea ca voință și reprezentare, Editura Moldova, 1995).

 

Corydon rege

Synopsis

Corydon, rege al regatelor din miazăzi și mizănoapte, poartă un dialog cu sine însuși într-o noapte cu cer înstelat și lună plină. Hamlet, prinț al Danemarcei, ucis de Laert, vine pe pământ sub formă de duh, la fel ca tatăl său. Apariția sa rămâne neobservată de Corydon până în final. În tot acest timp Hamlet ascultă mărturisirile regelui și face scurte comentarii în șoaptă.


Corydon

O, voi muritori de rând, de-ați știi câtă durere îmi pricinuiește această viață, nu e deloc ușor să conduci un regat. Epuizat de ale mele râvne, trăiesc fiecare clipă sub amenințarea eșecului, oricând îmi pot pierde funcția obținută cu atâtea sacrificii. Nu îmi dă pace acest gând. O, tempora! O, mores! Unde ești tu Cicero?

Hamlet

Astfel mișei pe toți ne face gândul.

Corydon

Nu, nu trebuie să mă plâng. Un rege nu își arată niciodată slăbiciunile. Sunt ambițios, din cale afară. Fac totul ca la carte, ce-i drept am primit și o educație pe măsură. Nu mă încurc cu oricine. Îmi aleg anturajul după sprânceană. Sunt pretențios, ce să mai. Și la oameni și la mâncare. Îmi place să mănânc bine – purceluși de lapte, biblici, porumbei, guguștuci, și alte păsări călătoare, fructe din copaci și frucute din mare, prăjituri, dulcețuri, care mai de care, toate îmi sunt plăcere, desfătare. Plăcinte cu mere pe tăvi de argint, pui fripiți în talgeri de lut, stropiți cu cel mai vechi vin din podgoria regală. Mistreți, căprioare și fazani, ceaune cu supe din carne de bâtlani. O abundență!

Hamlet 

Ce-i omul când afla-n somn și hrană cel mai bun

Prilej de-a-și trece timpul? Dobitoc!

Corydon 

După o astfel de masă copioasă, obișnuiesc să mă plimb maiestuos prin regatul meu. Când pornesc printre plebei, alaiul meu se-ntinde cât vezi cu ochii. Îmi place să fiu în siguranță. Oamenii sunt periculoși. Trebuie să te ferești de ei. Poate că nu ați crede, dar la fel de mult cum îmi place mâncarea, îmi place și cultura. Sunt un mare admirator al culturii, sub toate formele ei. Sunt nelipsit de la evenimentele importante. Piese de teatru, operetă, concerte de muzică clasică, eu însumi fiind un clasic, mă indentific cu artiștii de pe scenă până în cele mai mici detalii. Cândva am fost și eu un artist. A trebuit să renunț pentru a mă ocupa de afacerile familiei. Oricum din artă nu poți trăi. Cel puțin nu pe picior mare așa cum am fost obișnuit eu încă de când eram copil. Servitori și servitoare, oameni ai curții, guvernante și miniștrii, toți s-au asigurat că voi avea un viitor strălucit. Și iată că nu s-au înșelat. Sunt un om cultivat, sunt o somitate. Sunt exemplul viu că se poate. Importantă este voința. Cu voință poți ajunge departe.

Hamlet 

Rațiunea codoașe-i e voinții.

Asta îmi spunea răposatul meu tată chiar înainte de a-l mazili, pardon, de a muri. Ce-i drept și moștenirea pe care i-am furat-o, pardon, mi-a lăsat-o, a jucat un rol destul de important, dar nici pe departe atât de mult precum vorbesc gurile rele, invidioșii, cei fără bun simț. La fel ca frații mei ce nu au știut să își țină gura, și astfel și-au pierdut capul.

Hamlet

Rege ticălos! Borfaș al stăpânirii si-al domniei, care-a furat din raft coroana scumpă, și-a îndesat-o-n buzunar!

Corydon

Iar mama mea, ei bine, mama mea, cum aș fi putut să-i fac rău celei care mi-a dat viață? Am făcut-o să înțeleagă că femeia are patru perioade în viața ei – păpușa, oglinda, broderia și cartea de raugăciuni. Ea a trecut deja prin primele trei perioade, deci ce a urmat a fost o consecință naturală a evoluției sale. Acum e bine, l-a găsit pe Dumnezeu, fără să îl fi căutat, la fel ca Augustin.

Hamlet

O, minunat este fiul care-și poate minuna mama într-atât!

Corydon 

Tot ce am clădit am clădit prin propriile mele forțe. Tot ce vedeți la mine sunt rezultatul propriilor mele străduințe. Sunt un exemplu pentru tânăra generație! Și dacă nu mă credeți, veniți să îmi vedeți biblioteca care o depășește prin frumusețe și mărime pe cea din Alexandria. Am strâns în ea cărți din toată lumea, în toate limbile, și din toate domeniile. Priviți și minunați-vă. Îți trebuie o viață de om ca să parcurgi măcar o jumătate din ea, ce vorbesc eu, un sfert, și poate nici măcar. Adevărul e ca mie unul nu îmi plac cărțile, cititul mă plictisește teribil, dar oamenii de curte cu care în fiecare zi îmi fac plimbarea de dimineață prin grădinile suspendate ale palatului regal, îmi citesc scurte pasaje din marii clasici – Platon, Aristot, Seneca, Epictet, Marc Aureliu. Îmi face o deosebită plăcere să le aud ideile. Simt că am ceva în comun cu aceștia, erudiția, dar eu am și ceva în plus, gloria! A, era să uit, am o carte pe care o citesc singur, e preferata mea, o țin sub cheie, Faptele lui Caligula. Uneori mă visez împărat roman!

Hamlet 

Visul însuși nu-i decât o umbră.

Corydon

Nu numai că sunt un intelectual, dar la mine inteligența sclipitoare se împletește atât de bine cu aspectul fizic pe alocuri androgin. Mă consider pe bună dreptate cel mai frumos din regatul acesta. Toți oamenii îmi dau dreptate, și să nu cumva să credeți că asta se întâmplă pentru că regatul este al meu. Nu, oamenii văd cu ochii lor că am un aspect fizic plăcut, nonconformist, sunt dezinvolt, cu atitudine și plin de încredere, sunt o figură ce să mai. Port în ureche inel de aur, toate veșmintele îmi sunt înflorate, părul îl port lung, despletit și dat pe spate. În regat circulă chiar povești despre mine. Unii spun că aș fi născut din incestul luminii cu amurugul, alții că aș fi însuși Demiurgul, sau un prinț al penumbrelor. Ciorapii îi port verzi, la fel și fesul de pașă – panglici, cordeluțe, și tot felul de nimciuri îmi acoperă trupul de semi-zeu. Oare din ce mitologie îmi trag obârșia? Mi-ar place să mă trag din cea greacă, dar nici cea romană nu îmi displace. Nu vreau însă să mă trag din mitologia indiană, căci acolo zeii sunt de-a dreptul hidoși.

Hamlet

Frumos gând.

Corydon

Am buzele negre și tenul de gheișă, căci port și machiaj de dame, doar ca să creez și mai multă confuzie printre oamenii de rând. Și vai cât îmi place să îmi sporesc și mai mult frumusețea. Să nu mă înțelgeți greșit, îmi plac femeile, poate chiar prea mult, dar și un bărbat trebuie să aibe grijă de el, cu atât mai mult un rege ca mine. Baia de cidru, pe care o fac de trei ori pe noapte și părul spălat cu cel mai dulce lapte mă fac să fiu cu adevărat din altă lume. Și asta nu e tot, zâmbetul meu orbește pe oricine, căci dinții îmi sunt îmbrăcați în aur, trupul mi-l port în corset sub cămășile din cea mai fină mătase, fumez numai pipe de opiu uriașe, pe frunte port coroană de laur iar sceptrul în care mă sprijin este încrustat cu cele mai scumpe diamante.

Hamlet

Puterea frumuseții mai degrabă preschimbă cinstea din ceea ce este într-o dezmățată decât poate tăria cinstei aduce frumusețea după chipul și asemănarea ei.

Corydon

Să nu credeți că duc o viață ușoară. Sunt atâtea de făcut într-un regat ca al meu. Atâtea decrete de semnat, atâtea războaie de purtat. Și nu, nu sunt o persoană violentă, dar știți cum e vorba aceea – dacă vrei pace, pregătește-te de război. A, și mai sunt și pedepsele. O adevărată corvodă. Decapitările din piața publică mențin ordinea în rândul plebleilor, și în același timp sunt și o formă de amuzament pentru aceștia. Pot să spun că am îmbunătățit condițiile în ceea ce privește pedeapsa capitală. Înainte să ajung eu rege nu aveam nici măcar un călău, oamenii erau spânzurați de soldați, se chinuiau ca vai de ei până ajungeau în Hades. Apoi lucrurile s-au îmbunătățit, am angajat un călău, dar cu timpul acesta a început să scadă randamentul, venea mai mult beat, spunea că doar așa mai poate face față numărului mare de decapitări pe are trebuia să le efectueze. Iar de când un condamnat a fost nevoit să se decapiteze singur pentru că călăul nostru nu își ascuțise halebarda, am fost nevoit să investesc într-o ghilotină. Fabricată în Franța. M-a costat o avere. Dar își face treaba. Francezii ăștia sunt experți în ghilotine, au căpătat experiență odată cu revoluția din 1789. Cineva mi-a spus că ghilotina pe care am cumpărat-o e chiar cea care l-a decapitat pe vestitul Antoine Lavoisier. Liberté, égalité, fraternité!

Hamlet 

Să mori: să dormi,

Atât: și printr-un somn să curmi durerea

Din inimă și droaia de izbeliști

Ce-s date cărnii.

Corydon

Și cineva îmi spunea că nu am inimă. E, poftim, câtă nerecunoștință! La fel ca și revoluționarii francezi, și eu am testat ghilotina mea mai întâi pe câțiva așa ziși intelectuali, a funcționat de minune. Am observat că beregățile intelectualilor se frâng sub ghilotină mult mai ușor decât cele ale condamnaților de rând. Interesant fenomen. La fel s-a întâmplat și cu beregățile primelor mele cinci soții, dar nu vreau să intru în prea multe detalii, așa se întâmplă cu mariajele la curțile înalte, unele sunt nereușite, nu ai ce să faci, mergi înainte și speri că într-o zi o vei găsi pe aleasa inimii tale. V-am spus că îl admir și pe Henric al 8-lea? Nu mai contează. Tot ce contează este că eu sunt Corydon, și sunt rege, de rept divin, căci am primit coroana chiar de la papă, încă mai am mir pe frunte.

Hamlet

Corydon, ești foarte mândru, răzbunător, ambițios, cu mai multe păcate gata la chemare decât ai gânduri în care să le îmbraci, închipuire să le dai formă sau vreme să le înfăptuiești.

Corydon

O, tu Hamlet, nebun întruchipat și prefăcut, de ce te ascunzi ca o jivină? Eu te întrec prin nebunia mea autentică! Eu sunt Corydon, și am sânge albastru!

(…)

va urma…

 

Procedura standard

Vă scriu cu privire la o cauză nobilă despre care v-am scris și anul trecut. Este vorba de Simona, din nou, colega noastră ,mamă singură, diagnosticată cu cancer. Cu toate că anul trecut a trecut prin radioterapii repetate și o operație așa numită “de success”, cancerul a revenit și are acum o tumoră care necesită intervenții mai dureroase și mai intense decât dată trecută. Acum Simona face chimioterapie și are hemoglobina scăzută mult sub normal, ceea ce o duce în situația de a avea nevoie de sânge. De aceea apelez la voi pentru a o ajuta personal sau prin cunoștințe prin donare de sânge cât de repede.

Detalii donație: Simona Gabriela Andrei

Grupa A2 pozitiv

Institutul Oncologic București

Înțeleg că nu contează foarte mult grupa de sânge a donatorului, se poate face și transfer.


.

Simona îmi este colegă, acum câțiva ani și-a pierdut soțul în floarea vârstei, cel mai probabil datorită sistemului medical din țara noastră și a incompetenței cadrelor medicale. Are un copil la grădiniță și mulți ani de trăi de acum înainte.

Cancerul este fără îndoială boala secolului 21. Se moare de cancer precum se murea odinioară de gripa spaniolă. În același timp trăim într-o perioadă în care tehnologia, în toate domeniile, a atins un grad de dezvoltare de neimaginat acum câteva decenii – transmisie de date fără fir, telefoane super inteligente, rachete super inteligente, nave spațiale și zboruri către Lună și Marte pentru oamenii de rând, roboți care efectuează cele mai delicate operațiuni, mașini care se conduc singure, tratamente care ne garantează tinerețea fără bătrânețe și o viață mai lungă decât a lui Matuzalem.

Omul a găsit de-a lungul istoriei tratamente și alternative cam pentru toate bolile și afecțiunile cu care s-a confruntat. Chiar și pentru SIDA s-a găsit un tratament care prelungește viața bolnavului în mod considerabil. Și cu toate acestea pentru cancer există ca tratament doar așa zisele protocoale standard. Ce presupun aceste protocoale? Sunt precum rețetele de bucate, pui ingredientele scrise pe hârtie și îți iese prăjitura. Procedura standard presupune, după cum bine știm, chimioterapia, care este din punctul meu de vedere cel mai criminal tratament pe care un om îl poate primi pentru a scăpa de o suferință. Chimioterpia nu este nimic altceva decât o eutanasiere lentă a pacientului, o prelungire a agoniei și nimic mai mult. Citeam la un moment dat că rata de succes a acestui tratament împotriva cancerului este mult sub 10%. Chimioterapia presupune introducerea în corpul pacientului a unui amestec de substanțe toxice care practic distrug toate celulele organismului, fie bune, fie rele. Este ca și când pentru a scăpa de o durere de cap ți se taie capul.

Nu există în ziua de azi niciun tratament specializat care să distrugă exclusiv celulele canceroase. Mi se pare de-a dreptul incredibil. Atunci, dacă un tratament medicamentos care să distrugă exclusiv celulele canceroase nu există, cu siguranță știm că există alternative mult mai sănătoase. Și aceste alternative le găsim în primul rând în alimente și în diferite suplimente alimentare.

Ce știm noi, cei fără specializare, despre cancer?

Știm că celulele canceroase preferă, prosperă și se dezvoltă într-un mediu acid, adică un mediu cu pH sub 7, mult sub 7. Dacă privim o scară de pH putem observa unde se situează fiecare aliment în funcție de aciditate și bazicitate. Fructele și legumele, mâncarea vie, verde și proaspătă au de regulă un pH bazic, deci sunt bune pentru sănătate. În schimb carnea roșie, băuturile acidulate, cafeaua, țigările, și cam tot ceea ce considerăm drept viciu în alimentație, au un pH mult sub medie. De exemplu un pahar de Coca-Cola datorită acidului fosforic pe care îl conține are un pH de 2 – 3. Ceea ce înseamnă ca este otravă curată pentru organism.

Cu cât pH-ul este mai scăzut cu atât produsul este mai acid și mai lipsit de oxigen. Celulele canceroase sunt celule anaerobe, adică celule care trăiesc într-un mediu lipsit de oxigen. Oxigenul înseamană viață, de aceea celulele sănătoase din organismul omului sunt celule aerobe, adică celule oxigenate și care au nevoie de oxigen pentru a supraviețui.

Din păcate dieta omului modern, care pe zi ce trece devine mai tâmpit, este o dietă destructivă. Conține în primul rând multe zaharuri și proteine animale ceea ce însemană un pH acid, se creează astfel mediul perfect pentru dezvoltarea celulelor canceroase. Nu doar hrana produce mediu acid în organism, ci și lipsa de somn sau stresul. De aceea pentru a avea un organism sănătos trebuie să avem în vedere toate aspectele.

Deasemenea e important să nu se cadă dintr-o extremă în alta. Pentru a funcționa corect organismul are nevoie și de pH acid. Ph-ul stomacului, sau sucurile gastrice de exemplu, au un pH extrem de scăzut pentru a putea digera hrana, un dezechilbru de pH în stomac poate duce al probleme grave. Acidul din stomac dacă ar fi turnat pe piele ar putea provoca chiar arusuri, precum cel de baterie.

Ce este interesant e faptul că unele alimente deși în starea lor naturală sunt acide în mod evident, în stomac datorită reacțiilor chimice, ele devin alcaline, și cel mai bun exemplu este lămâia. Lămâia este acidă prin natura ei, dar odată ingerată în organism, devine unul dintre cele mai alacaline alimente pe care le putem consuma.

Am observat că există deja o tendință în a consuma produse alcaline într-o veselie, de exemplu apă cu pH 11. Nu aceasta este soluția, echilibrul ideal pentru organism din punct de vedere al hranei și al pH-ului acesteia trebuie să fie de 60% hrană alcalină și 40% hrană acidă. Și aici apare problema, după cum spuneam avem nevoie și de hrană acidă, pentru că anumiți nutrienți esențiali pentru buna funcționare a organismului se regăsec doar în alimentele acide, dar nu în hrana acidă procesată (sucuri, mezeluri, dulciuri etc), ci în hrana acidă neprocesată, cea care se regăsește în mod natural în natură (ouă, pește, carne albă, lapte). Ph-ul organismului este într-un perfect echilibru de 7.35, la fel ca și temperatura corpului, orice modificare a acestei valori reprezintă un dezechilibru. Și atunci cum se menține acest echilibru? Dacă noi de exemplu suntem disperați să ne alcalinizăm și ne apucăm să mâncăm numai spanac, avocado și lămâi, și bem numai apă plată cu pH 11, atunci vom creea un dezechilibru în organism. Și atunci corpul va încerca să restabiliească echilibrul pH-ului de 7.35 prin diferite mijloace – va lua acid de unde va găsi în organism, cel mai probabil din stomac și din sânge. Și cu siguranță nu ne vom simții prea bine când se va întâmpla asta. La fel se va întâmpla și când vom creea mediu puternic acid în organism, și atunci echilibrul va fi restabilit prin obținerea de alcalinitate din mineralele ce se găsesc în corp, cel mai adesea din oase, unde se depozitează calciul.

Așadar, trebuie să cunoaștem raportul dintre mâncarea alcalină și cea acidă pentru a crea un echilibru alimentar. Să nu uităm deasemenea că mediul acid din organism poate fi determinat și de alți factori în afară de hrană – oboseală, stres. Dacă ne simțim slăbiți sau avem probleme de sănătate, este recomandat să mărim cantitatea de hrană alcalină, până la un raport de 80% alcalin, 20% acid.

Un organism care are un pH acid, nu va putea niciodată să treacă peste vreo boală sau infecție. Medicamentele pe care am ajuns să le luăm ca pe dropsuri sunt foarte acide în organism. De aceea înainte de a începe un tratament de orice natură trebuie mai întâi să ne restabilim nivelul natural al pH-ului, astfel încât tratamentul respectiv să aibă sorți de izbândă.

După acestă lungă introducere revin la problema cu care am început, cancerul și protocoalele standard aplicate în medicina modernă împotriva acestei boli aparent necruțătoare.

Există alternative la chimioterapie, dar din păcate medicii din zilele noastre nu sunt deloc receptivi la aceste alternative, ba mai mult decât atât, fac tot ce le stă în putință ca pacienții să nu apeleze la medicina alternativă, care spun ei, nu ar avea nicio dovadă cum că ar funcționa, din simplul motiv că rezultatele ei nu au fost scrise nicăieri și nu au fost arhivate pentru statistică și astfel nu pot primi abrobarea ministerului sănătății. Aparent, pentru medicina modernă funcționează doar tratamentele care poartă pecetea vreunei mari companii farmaceutice și care au fost testate în laborator cu rezultate îmbucurătoare (Bayer, Pfizer, Novartis, ca să numesc doar pe cele cu venituri astronomice – doar Pfizer a avut anul trecut un profit de peste 50 de miliarde de dolari). Dacă un procent de 5% reprezintă pentru medicina modernă un rezultat bun atunci când se testează rata de succes a unui medicament, atunci cred că avem o problemă.

În anii 80 a avut loc în Statele Unite o adevărată epidemie de HIV. Principalul vinovat fiind considerată comunitatea LGBT. În 2013 regizorul canadian Jean-Marc Vallée primea premiul Oscar la categoriile cel mai bun actor și cel mai bun actor în rol secundar, pentru filmul Dallas Buyers Club. Filmul vorbește despre povestea tragică dar adevărată a unui electrician care se îmbolnăvește de SIDA. În acea perioadă nu existau decât tratemente expermientale. Electricianul nostru, Ron, în disperare de cauză urmează acest tratament experimental, fără rezultate însă. Între timp află că în Mexic există un cabinet medical clandestin unde bolnavii de SIDA mergeau și își creșteau considerabil speranța de viață. Odată ajuns acolo întâlnește un medic care își pierduse licența din cauza tratamentelor alternative pe care le administra pacienților și acceptă să fie tratat de acesta. Imediat începe să se simtă mai bine și își deschide o afacere ilegală făcând contrabandă cu medicamente neaprobate de FDA (ministerul sănătății american) dar care paradoxal, aveau efecte pozitive și un grad scăzut de toxicitate. Astfel ajunge să salveze sau cel puțin să prelungească viața a mii de membrii din comunitatea LGBT depistați pozitiv cu HIV. Cu toate acestea, guvernul american îl anchetează, îl arestează și îl hărțuiește pentru activitatea sa. Pentru a demonstra că medicamentele aduse din Mexic funcționau, acesta întocmește chiar și fișe pentru fiecare client, prin care urmărește efectele tratamentului. Mii de pagini cu date relevante asupra efectelor medicamentelor sale vor fi îndosariate și prezentate procurorilor care îl anchetează. După moartea sa, guvernul american acceptă să cerceteze fișele și să urmărească evoluția pacienților tratați de acest electrician anonim. Spre surprinderea tuturor rezultatele sunt considerate foarte bune și începând de atunci, din protocoalele standard de tratare a pacienților cu SIDA fac parte și medicamentele aduse din Mexic de Ron, electricianul.

Am adus în discuție acest film pentru că mi se pare mai mult decât relevant pentru a înțelege cum funcționează sistemele medicale din toată lumea, și cum diferența dintre viață și moarte o face de multe ori o simplă etichetă pe care scrie – aprobat de ministerul sănătății – și de cele mai multe ori ignoranța și interesul personal.

Dar nu trebuie să ne mire faptul că medicii nu sunt receptivi la tratamentele alternative sau naturiste, din moment ce există medici care au contracte de colaborare cu diferite firme și companii farmaceutice din care își iau și ei partea. Medicul va recomanda întotdeauna tratamentul cel mai costisitor realizat de compania cu care el colaborează, nu cel care se potrivește pacientului. Dacă ar fi vorba să vorbim despre domeniul de activitate cu cel mai scăzut nivel de etică a muncii, medicina ar fi printre primele locuri.

Doar cei cu adevărat pasionați de domeniul medicinei, și sunt foarte puțini aceștia, sunt într-adevăr curați și își fac meseria cu plăcere. Restul, marea majoritate, și-au pierdut calitatea de medici din clipa în care au intrat pe ușa spitalului, din acel moment au devenit măcelari.

Vorbesc din propria experiență și din experiențele multor cunoscuți. Medicii cu adevărat buni au plecat de mult în străinătate unde fac în paralel și cercetare, pentru că sunt cu adevărat pasionați de acest domeniu, iar cei care încă nu au plecat urmează să o facă. În România au rămas doar medici mult prea bătrâni ca să își mai poată exercita funcția, medici slab pregătiți ca să poată face față în străinătate și astfel rămân aici unde devin experți în malpraxis, sau o altă categorie de medici, aceia care au făcut facultatea de medicină la distanță, la foarte mare distanță și cu fregventare redusă a cursurilor, mai mult spre deloc. Aceștia sunt copii de bani gata sau copii de medici reputați care după ce își trec toate examenele cu șpăgi de mii de euro ajung să poarte halatul alb cu mândria celui care a furat și nu are nicio problemă cu asta. Vai de cei care cad pe mână unor astfel de așa ziși medici. E tragic, și e cât se poate de adevărat.

Acum ceva timp un vecin de bloc îmi aducea la cunoștință povestea tragică a unei tinere care în urma unui control medical de rutină află că suferă de cancer. O astfel de veste de dărâmă, nu știi cum să reacționezi și îți lași viața în mâna medicului oncolog. Așa a procedat și această tânără. După ce a urmat protocoalele standard – chimioterapie, radioterapie și toată suita de tratamente gingașe, plus operație pentru îndepărtarea tumorei canceroase, toate erau bune. Din păcate cancerul nu se vindecă cu bisturiul, căci acesta reacționează precum o hydră, tai un cap și apar altele în loc. Așa s-a întâmplat și în acest caz, căci după numai câțiva ani cancerul a recidivat. Drumul parcurs a fost același – Institutul Oncologic București – protocoalele standard – și multă speranță. Din păcate pentru această tânără a doua oară nu a fost la fel de norocoasă, și la numai o zi după inițierea protocoalelor standard de chimioterapie, pacienta a ieșit din spital între patru scânduri, și ca să folosesc expresia vecinului meu – a doua zi femeia era lemn. Tot acest vecin pe care nu pot să îl acuz de cruzime ci mai degrabă de o prea mare luciditate, îmi spunea despre acest Institut de Oncologie București că se aseamănă izbitor de mult cu un tablou de Hieronymus Bosch. Nu mai e loc de niciun comentariu. Feriți-vă de procedura standard!

 

 

Poezia Ilenei

TITLU: tot ce cunosc despre poezie e că litrerele puse greșit îm dau satisfacție, așa încât greșesc încă din titlu

poeți grămadă cu mă rog – „suflete arse aruncate pe mare” doruri de dragoști imventate imposibile impermanent reversibile
poeți grămadă visători lumnatici cu ochii seci în tabloul bunicii din sufragerie, în timp ce-
poeți grămadă butonează constant cu degetul aceeași literă pe tastatură
poeți grămadă cu iubi-iubițuri plecați și plânset în sughițuri
poeți grămadă cu tristețuri în-tri-straturi care își concep lacrimi direct din ploi
*un fenomen al naturii des întâlnit atât pe stradă cât și în poezie*
poeți grămadă, făcuți, nu născuți, sintetic sinestezici obligatoriu afecta(n)ți
poeți obsceni protestatari astfelvruți-nevruți Ionii d`Arcii Vismăruntului
poeți grămadă crescuți din micro-mezoplăci statui în fața lor înșivă
poeți grămadă ei își taie pamblicile singuri cu câte-un foarfece în fiecare mână și brațencrucișate
cu maxilarul clănțănitor metronom disperat în ritm de scrâșneală-scrânteală
cuvinte făcute, grămadă, de poeții moștenitori ai sentimentului de Vag-
pe care le tot perpelesc de la Eminescu-ncoace.
mă alătur și eu mișcării-mișcării-mișcării m i ș c ă r i i m i ș c ă r i i m i ș c ă r i i m
i ș c ă r i i m i ș c ă r i i i i m i c ș r m iiiiiiiii ș c .

eu cunosc doar forma limbii-literă și limbii-ceas
și de aceia de neînțeles
îmi rămân înțelesurile limbii unora.

POST TITLU:

 


Acest poem nu îmi aparține, toate drepturile intelectuale rezervate Ileanei Brâncoveanu.

Iubire și dorință

Doresc, mai ales, să nu am dorințe.

Eugen Ionescu

O remarcă: oamenii își iau parteneri de viață la fel cum își iau joburi, mașini sau case, adică mai mult din obligație și nevoie decât din simțire. Nu din marea iubire ci din marea necesitate, o necesitate indusă de către societate, de către sistem. Toate nevoile superficiale ale omului sugrumă dragostea, iubirea. Încet și sigur ne îndreptăm către acea iubire ce o găseam în antichitate și pe care încă o mai găsim în țările mai puțin dezvoltate care au la bază castele, acele relații de iubire bazate exclusiv pe alianțe familale și de interes comun.

Iubirea a devenit prea serioasă, nu mai suntem spontani, ci analizăm persoana iubită prin intermediul unor șabloane prestabilite – arată bine, are o situație materială bună, are o vârstă ideală, are planuri de viitor, e serioasă, vrea familie, e educată, are un job bun, etc. Aceste șabloane sunt folosite de ambele sexe. Mă întreb ce legătură au toate acestea cu iubirea? (fie că vorbim de iubirea erotică sau de cea prietenească). Dacă acestea sunt criteriile care ne determină să iubim pe cineva, atunci ne merităm soarta. Dragostea nu necesită niciun criteriu, nici măcar de ordin fizic sau intelectual. Ea trebuie să țină cont doar de spontaneitate. Tocmai de aceea singura iubire adevărată e cea la prima vedere, când nu cunoști nimic despre persoana respectivă, dar simți o chimie pe care nu o poți explica. Când cineva spune – trebuie să ne mai cunoaștem și altele asemenea, în acel moment îți poți da seama că nu există niciun fel de dragoste acolo, și persoanele respective sunt în expectativă, așteaptă să li se confirme criteriile și șabloanele după care analizează tot ce le înconjoară. Și măcar dacă aceste criterii ar fi ale lor, dar din păcate sunt ale societății, ale majorității, și cum trăim într-o veritabilă democrație, majoritatea decide.

Există replici de genul – îmi placi, dar nu pot fi cu tine pentru că nu ai un job stabil, sau nu ai planuri de viitor, sau nu îți dorești o familie. Dar să spui asta este ca și când ai spune cuiva – te iubesc, dar nu pe tine. Dragostea nu trebuie să țină cont de niciun criteriu pentru că dacă ține cont de unul atunci e dragoste meschină și dorință egoistă, și totul se năruie.

Și atunci ce te face să te îndrăgostești de o persoană și nu de alta? Ce are acea persoană special? Ei bine, asta nimeni nu o poate spune, pentru că dragostea adevărată e inexplicabilă. Dacă cauți să o definești ai anulat-o. Dacă poți spune – eu iubesc acea persoană pentru că… și poți să aduci argumente, atunci fii sigur că nu iubești acea persoană ci iubești propriile tale criterii de apreciere pe care se întâmplă să le găsești satisfăcute în acea persoană, cu alte cuvinte îți iubești propriul sine și propriile dorințe. Adevărata iubire este non-apreciativă, non-categorială, non-argumentativă. Când iubești pe cineva nu ai nevoie de niciun argument prin care să te justifici.

Căutăm întotdeauna în persoana iubită ceea ce nouă ne lipsește, dorința este în fond o lipsă. Dar asta înseamnă că nu căutăm dragostea, ci cu totul altceva, ceva ce seamănă iubire dar nu răsare iubire. Cine va căuta dragostea acela nu o va găsi, la fel cum Iisus le spunea ucenicilor săi – cine va căuta să își salveze sufletul, acela îl va pierde. Dragostea trebuie să se întâmple de la sine. Dragostea nu necesită niciun efort din partea noastră pentru că face parte din propria noastră natură. Tot ce face parte din noi, tot ce ne este inerent, trbuie lăsat să se întâmple. În schimb, tot ce ne este exterior – case, mașini, obiecte de tot felul, comodități tehnologice, joburi, etc., acestea necesită efort și dorință pentru a ni le însuși, și niciodată nu vom fi mulțumiți de cât am dobândit și obținut, pentru că unde există dorință nu există măsură, și unde nu există măsură există durere. Dorința aduce după sine durerea. Unde există dorință nu poate exista și iubire. Când spui – vreau să fiu cu tine, spui defapt că vrei să îți satisfaci dorințele, și acea persoană îndeplinește toate criteriile tale. Căci dacă ai fi întrebat de ce vrei să fii cu acea persoană, nu ai face decât să înșiri toate criteriile și dorințele tale pe care le găsești posibil de satisfăcut prin intermediul acelei persoane.

Defapt totul se rezumă la nevoile tale, la ce îți dorești tu, nu și la ce își dorește și celălalt. Dorința nu trebuie să existe de nicio parte, cel mai bine ar fi să nu existe deloc. E în regulă să îți dorești lucruri exterioare, să zicem materiale, fără dorință ele nu se pot obține, și lumea în care trăim ne obligă în ale dobândi pentru a nu ne izola complet de ea. Dar să folosim dorința doar în a dobândi lucruri materiale, bunuri care ne fac sau nu viața mai ușoară. Pentru că atunci când implicăm dorința în aspectele profunde ale vieții, cum ar fi în dragoste sau în cunoaștere, avem o problemă. Da, nici măcar în cunoaștere nu trebuie să fie implicată dorința. Dorința de a cunoaște va corupe mai devreme sau mai târziu cunoașterea. Cum așa? Gândiți-vă la acei chimiști și fizicieni care au dorit să afle misterul substanțelor chimice și al reacțiilor ce au loc între ele. La ce a condus asta? La dezvoltarea bombei atomice. Dorința de a iubi va corupe iubirea. Cum așa? Dorind să iubești pe cineva sau să fii cu cineva nu vei face decât să transformi acea persoană într-un obiect al dorințelor tale, și din fericire, oamenii nu sunt obiecte.

Gândirea noastră occidentală ne împiedică însă să înțelegem cum se poate să trăim fără dorințe. Aparent acesta este un nonsens. Ce trebuie însă să înțelegem este că dorința aduce cu sine suferință – doresc deci sufăr. Iar când dorința este îndeplinită sufăr din nou pentru că în cercul vicios al dorințelor nu există finalitate. Mi-am dorit și am obținut ce mi-am dorit. Acum ce urmează? O altă dorință și tot așa la nesfârșit. De aici vine suferința. Și ce bine a înțeles acest aspect budismul zen. La fel o spune și un proverb arab:

Dacă omul ar avea două văi pline cu bani, ar dori o a treia vale. Pe om nu-l satură decât țărâna. Hadis.

Dacă suntem dispuși să ne asumăm acest lucru, că dorința aduce suferință, nu ne oprește nimeni în a ne îndeplini dorințele. Dorința nu este ceva negativ care trebuie reprimat, la fel cum materia nu trebuie negată din nevoia noastră de a ne elibera de dorințe. Nu trebuie să negăm nimic, dar în același timp nu trebuie să aprobăm nimic, nu trebuie să ne atașăm de nimic. Să iubim ca și când nu am iubi, să cunoaștem ca și când nu am cunoaște, să trăim ca și când nu am trăi. Într-o completă detașare.

Cine cuprinde frumusețea focului se arde. Pentru a ne bucura de orice realitate vie – de foc, de apă și de pământ, de trup și de sânge, de propriile noastre vieți sau de Dumnezeu însuși, trebuie să nu ne agățăm de ele și să le lăsăm libertatea de a fi ceea ce sunt. Iată adevărata detașare. Alan Watts, Duh și contemplație.

 

foto – Todd Hido

http://www.toddhido.com