Un fel de a vorbi în o mie de cuvinte

Soarele răsare e un fel de a spune. Că spuma mării seamănă cu spuma laptelui e un alt fel de a spune.

Când nici măcar gândul nu te mai ajută să îți exprimi gândirea, ce faci? Pe cine întrebi? Și uite așa, noi, cei care ne folosim de degete pentru a zgâria brânza, suntem numiți de profani, poeți ai sublimului. Din penelul nostru ies tot felul de drăcii de care până și noi, cei care le-am creat, ne minunăm. Apoi, ar mai fi și cealaltă categorie care nu are niciun sertar al ei, că de vrei să o cauți nu o găsești, și atunci când nu o cauți atunci o găsești. Dar despre asta voi vorbi altă dată când voi fi mai lucid, și când dulcele stil clasic mă va cuceri ca pe o cetate maură din sudul Spaniei, Spanie de unde mi-am cumpărat odată o scrumieră desenată de Gaudi și fabricată la scară industrială într-un port din Indonezia, Indonezie care nu știu cum se face că toți cetățenii ei au nume cu rezonanță spaniolă. Eu la istorie nu am învățat despre asta, și nici despre celelalte lucruri nu am învățat, lucruri despre care acum colegii mei de cameră îmi vorbesc cu atât emfază, că uneori îmi vine să le dau un pumn plin de emfază drept în față și să le provoc o eczemă emfazatică, eczemă pe care nu știu de unde am dobândit-o și eu, dar multă vreme nu mi-a dat pace, cred ca așa a fost să fie, să port această eczemă și să ascult muzică portugheză, portugheză în care O e U, și de aceea când spui vin de Porto, trebuie să spui vin de Purtu, ca să pară că știi portugheza, și credeți-mă pe cuvânt că impresionează lumea ordinară această cunoștință de lingvistică nu foarte avansată. Mă gândeam într-o seară în timp ce eram cu capul în toaletă și vomitam tot ginul pe care îl băusem, fără să fi știut că ginul se bea cu apă tonică, și eu l-am băut cu apă distilată, că ar fi interesant să se înlocuiască și în limba română vocala O cu vocala U. Și atunci vă dați seama ce balamuc de limbă am fi avut, i-am fi spus porto-româna, sau proto-româna, ca să-i băgăm în ceață pe toți lingviștii care sunt doar niște lingăi. Și atunci mi-am dat seama că vreau să declar război vocalei O, care în fond e și o vocală ce seamănă cu zero, adică cu nimicul, și vorba lui Iorga, limba română nu e o limbă de nimic. Apoi m-am gândit că trebuie să îl scoatem și pe zero din matematică, apoi…mai mi-am revenit și nu mai știu la ce mai m-am gândit că am adUrmit pe cUvUr, și am visat atât de frumUs. Se făcea că eram marinar pe U cUrabie care vâna balene de stepă, și nu prinsesem niciU balenă. Până când l-am rugat frumUs pe scriitor să schimbe dracului desfășurarea acțiunii ca să avem și nUi ce povestii nepUțilUr la întUarcere, dar el mi-a spus să mă duc în paștele mamii, că nu schimbă el acțiunea de dragul unui biet marinar. Și de atunci eu nu mai vorbesc cu dUmnUl Herman și mi-am spus în sinea mea că trebuie să schimb visul că ăsta nu e scriitUr seriUs. NUrUcul meu a fost că tata îl cunUștea pe un dregătUr de cuvinte, un irlandez pe nume Joyce, și așa am devenit eu un Ulise modern, Ulise care sunt și azi, după cum bine vedeți, că am și vederi fUarte largi, și buzunarele de la haină tot largi îmi sunt, largi și gUale că așa am zis într-U zi să devin și eu prUletar, că citisem în tramavi U brUșură rUșie, și m-a prins brUșura aia, că era scrisă pe înțelesul meu, U pUrt cu mine tUt timpul, în dreptul inimii, atât de tare mi-a plăcut, vă dați seama, că tUcmai de aceea am și zis că U pUrt în dreptul inimii, că dacă nu îmi plăcea așa de tare, ziceam că U pUrt în buzunarul de la spate, Uricum la spate nu am buznare, și de ce aș avea la spate buzunare, pentru că e ceva cât se pUate de incUmUd să ai la spate buzunare, și mie îmi place să fiu cUmUd, și de aceea mă și acUmUdez destul de repede în Urice mediu, atâta timp cât e un mediu plăcut în care să mă pUt acUmUda, că nici eu nu sunt ușă de biserică și pUt devenii fUarte incUmUd pentru multă lume, așa am devenit incUmUd pentru amicul meu NelsUn Suares când a aflat, nu știu de unde, că vUrbesc pUrtU-rUmâna, și mi-a spus că e cea mai prUastă idee pe care am avut-U până acum, din atâtea multe altele pe care le-am avut de-a lungul timpului, și asta m-a descurajat fUarte tare, că am și plâns în pUdul palmei, eu care de regulă nu plâng fiind U fire puternică, și nici măcar când m-am născut nu am plâns că știam la ce să mă aștept de la această lume abUminabilă așa că mi-am acceptat destinul cu stUicismul lui DiUgene, pe care l-am citit în Uriginal, după ce am învățat greaca veche de la un vânzător de zarzavaturi din Atena, unde ajunsesem călare pe Pegas, adică pe bicicletă, că pegașii adevărați au dispărut de mult pentru că au trăit în neadevăr și minciună unii față de alții, ca de altfel cum trăiesc astăzi și Uamenii, și de aceea am vUrbit eu la U cUnferință unde m-au ascultat mai mult de dUi Uameni, că lumea asta se duce de râpă din cauza neadevărului și minciunii, care nu știu dacă nu cumva înseamnă același lucru, dar niciUdată nu m-am priceput la sensul cuvintelUr, și asta se datUrează în principal dirigintei mele de limba rUmână care nu venea la Ure, că era și directUare și își Ucupa timpul bând cafea arabică în cancelarie, cafea care nu era adusă din Arabia cum credeam eu atunci ci de undeva din Guineea ecuatUrială via piața ObUr, și când venea la Ure, diriginta asta a mea și a altor câțiva nefericiți ca mine care au avut nenUrUcul să U aibă dirigintă și prUfesUară de limba rUmână, era fUarte a dracu, și acum nu vreau să îmi caut scuze, dar acesta este motivul pentru care eu nu am înțeles sensul cuvintelor nici până în ziua de azi, și așa mai departe…


 

foto – Jonathan Auch

Reclame

Regele moare, de Eugen Ionescu

Fiecare e pentru sine primul care moare.

Regele moare este, din punctul meu de vedere, cea mai bună piesă de teatru scrisă de Eugen Ionescu. Dar acest lucru nu spune absolut nimic despre întreaga dramaturgie ionesciană. Altcineva ar putea să spună că Rinocerii e cea mai bună piesă, sau Cântăreața cheală, sau Scaunele, etc. Așa că punctul meu de vedere contează doar pentru mine, la fel ca și acest articol/comentariu.

Pot spune (și cine mă oprește?) că Regele moare reprezintă chintesența filozofiei despre viață și moarte a lui Eugen Ionescu. Viața este văzută ca fiind la fel de absurdă ca și moartea. Nu putem să luăm în serios pe niciuna dintre ele pentru că nu știm nimic despre viață și moarte. Fiecare e liber să facă ce dorește. Toți suntem la fel de neștiutori când vine vorba de motivul pentru care ne-am născut și motivul pentru care vom muri. Cineva ar putea să spună că știm totuși ceva despre viață, pentru că trăim, suntem vii. Adevărat. Dar ce înseamnă să trăiești, să fii viu? Această întrebare și-a pus-o și Rene Descartes acum câteva sute de ani, și a ajuns la concluzia că doar gândirea ne confirmă faptul că existăm – dubito cogito, cogito ergo sum! Chiar dacă a spus-o unul dntre cei mai mari filozofi și matematicieni ai omenirii, totuși chiar și această afirmație scârțâie (asta o zic eu, care sunt un nimeni). Am vorbit despre acest subiect într-un articol mai vechi – îl găsiți aici – Variațiuni pe cogito-ul cartezian și alte divagații filozofice

Ionescu a fost obsedat de gândul morții, chiar el mărturisea că de multe ori acest gând efectiv îl paraliza. Și din acest motiv a încercat să se elibereze cumva de această povară prin scris la fel ca bunul său prieten Emil Cioran. Un sinopsis al piesei ar suna așa – Un rege, care poate fi oricare dintre noi, află într-o bună zi că urmează să moară, și asta fără să se fi pregătit câtuși de puțin pentru acest pas în necunoscut. În timp ce se apropie de momentul culminant, lumea din jurul său începe să se năruie (la propriu), ajungând într-un final să dispară odată cu el. În tot acest timp regele trece printr-o serie de stări – negare, acceptare, egoism, solipsism, tresăriri de orgoliu, luciditate, apoi din nou negare, o și mai mare negare, negare din toți rărunchii! urmată de o falsă resemnare și împăcare cu condiția de muritor, pentru că orice s-ar spune, niciun om nu poate fi cu adevărat împăcat cu gândul morții. Dacă ar fi împăcat cu acest gând, atunci omul nu ar mai face niciun efort pentru a se remarca, pentru a impresiona, omul nu ar mai procrea, nu ar mai întemeia familii, nu s-ar mai cultiva, nu ar mai ridica clădiri, nu ar mai face artă, nu ar mai face cultură, nu ar mai scrie, nu ar mai crede în iubire, nu ar mai căuta fericirea. Și asta pentru că orice efort pe care omul îl face se datorează exclusiv faptului că este muritor. Făcând ceva încearcă să trăiască, fie prin copiii lui, prin învențiile sale, prin creațiile lui artistice, prin dobândirea de bunuri materiale, și așa mai departe. Omul ridică edificii ca să trăiască cumva veșnic. Imaginați-vă cum ar fi arătat lumea dacă omul ar fi fost nemuritor? Groaznic! (fie vorba între noi, nemurirea e un lucru groaznic).

În fața morții cu toții oscilăm, pendulăm între a fi sau a nu fi, între a ne accepta condiția sau a ne lupta cu morile de vânt precum Don Quijote. Când noi vom muri, cu noi va dispărea și lumea din jurul nostru? Oare lumea va exista în continuare? Cine își va mai aduce aminte că noi am existat? Ce trebuie să facem pentru a ne păstra vie amintirea în memoria celorlalți? Iată câteva din întrebările existențiale pe care le regăsim expuse de-a lungul piesei.

Soare, soare, o să-ți pară rău după mine? Se întreabă sărmanul rege.

Oricât de mult ne-am pregăti pentru marea trecere, niciodată nu vom fi pregătiți. Există ceva în noi care nu acceptă ideea că într-o zi nu vom mai fi. Ideea cum că suntem cumva eterni a făcut carieră în filozofie și mai ales în religie. După ce vom muri, vom ajunge pe un alt tărâm, ne spun religiile avraamice. Fie într-un loc negru și întunecos, fie într-unul verde și luminos, în funcție de cât de frumos ne-am purtat în această lume. După ce vom muri ne vom reîncarna, ne spun religiile orientale. Fie într-o altă versiune a noastră, fie în animale sau chiar în plante. Nicio religie nu promovează cultul morții totale, exhaustive, a vidului sau a nimicului care poate să existe după moarte. Tocmai acesta este și rolul religiilor, să ne facă să credem că suntem cumva nemuritori. Doar oamenii de știință și ateii, acești expropriați ai spiritului (vorba lui Bartolomeu Anania), sunt de părere că dincolo nu există nimic altceva decât…marele nimic. Dar nici acest nimic nu poate să existe. Nimicul este non-existență, deci nu putem spune că după moarte există nimic, vid sau neant, cum au spus marii pesimiști și nihiliști, pentru că acești termeni sunt non-existențiali. Și atunci ne dăm seama că asupra a ceva ce nu avem niciun fel de cunoștință și experiență, nu putem să facem nicio afirmație, pentru că orice am spune este neadavărat și adevărat în același timp. Iar acesta se numește paradox. În știință se lucrează cu paradoxuri, fizica și mecanica cuantică au fost întemeiate pe paradoxuri. Și atunci putem spune că și noi suntem niște paradoxuri? Suntem și nu suntem… și iată cum ne întoarcem 2500 de ani înapoi, și ajungem la vorbele lui Heraclitîn aceleași ape intrăm și nu intrăm, suntem și nu suntem. Viața este un adevăr dar și o iluzie…la fel ca și moartea.

Revenind la piesă, Regele Berenger, căci acesta este numele lui (Ionescu folosește pentru aproape toate personajele masculine din piesele sale acest nume) este atât de legat de lumea în care trăiește, încât îi este imposibil să își iamgineze că va trebui să renunțe la ea. Înconjurat fiind de cele două soții ale sale, de un doctor, de un guard și de o femeie de serviciu, regele își trăiește ultimele clipe din viață cuprins de spaimă. Prima sa soție împreună cu doctorul (care se prezintă ca fiind atât o somitate cât și un călău) îi spun că va muri peste două ore și tot încearcă să îl convingă să se împace cu acest gând, și să moară cumva cu demnitate. A doua soție și guardul încearcă să îl încurajeze, să îl convingă că până la urmă moartea e doar o iluzie la fel ca și viața, astfel că nu prea are rost să îți bați capul nici cu una nici cu cealaltă.

A exista nu e decât o vorbă, a muri, o altă vorbă, formule, gânduri pe care ți le faci.

Regele ba moare, ba revine la viață, pendulând constant între aceste două stări. În el se duce o luptă pentru supraviețuire. Strigă cât poate de tare – Mor!!! Dar acest cuvânt nu-i spune nimic, îi este cât se poate de străin. Cum dealtfel ne este și nouă.

Vreau să spun că mor și nu izbutesc s-o spun, nu fac decât literatură.

(…)

Regele umblă, trăiască regele!

Cade.

Regele cade, regele moare.

Se ridică.

Regle se ridică, trăiască regele!

Se ridică.

Trăiască regele!

Regele cade, regele a murit.

Se ridică. Traiește.

Trăiască regele!

Dialogul cu femeia de serviciu ne arată și o altă față a regelui, care fiind cuprins deodată de dragostea pentru viață și de un patetism exacerbat, află de la aceasta simplitatea sau mai degrabă banalitatea vieții, pe care nu o cunoscuse până atunci. Să ne bucurăm de fiecare clipă, de fiecare moment, tot ce este viață este bun și trebuie trăit la maximum, carpe diem! Mersul la piață, spălatul rufelor, gătitul mâncării, chiar și frigul din casă sau greutățile de toate zilele, sunt minuni ale vieții, concluzionează regele. Banalul morcov este văzut acum de  către acesta ca o întruchipare a frumuseții absolute. Și cu toate acestea regele nu știe cum să moară. Ei bine iată o problemă cât se poate de serioasă. Nu știm cum să murim, pentru că nu ne-a învățat nimeni acest lucru.

Redau în întregime dialogul, pe care îl consider reprezentativ pentru întreaga simbolistică și semnificație a piesei.

***

Julietta – Vara, când mă scol, abia dacă se crapă de ziuă. Lumina e palidă.

Regele – Lumina e palidă! Sunt tot felul de lumini – albastre, trandafirii, albe, verzi, palide.

Julietta – Deșert oalele de noapte. Fac paturile.

Regele – Face paturile! Acolo de culci, adormi, te trezești. Ai băgat de seamă că te trezești în fiecare zi? Să te trezești în fiecare zi… vii pe lume în fiecare dimineață.

(…)

Atâtea lucruri mi-au scăpat. N-am știut totul. N-am fost peste tot. Viața mea ar fi putut fi mai plină.

Julietta – Odaia mea n-are fereastră.

Regele – N-are fereastră! Ieși din odaie la lumină. O vezi. Îi zâmbești. Când ieși, întorci chiea în broască, deschizi ușa, întorci din nou cheia, încui ușa. Unde locuiești?

Julietta – În pod

Regele – Ca să cobori, o iei pe scară în jos, cobori o treaptă, și încă o treaptă, și încă o treaptă, și încă o treaptă. Când te-ai îmbrăcat, ți-ai pus ciorapii, pantofii.

Julietta – Niște pantofi scâlciați!

Regele – Și o rochie. E nemaipomenit!

Julietta – O rochie urâtă, de trei parale.

Regele – Nu știi ce spui. Ce frumoasă e o rochie urâtă!

Julietta – Am făcut un abces la gingii. Mi-am scos un dinte

Regele – Te doar rău. Apoi, durerea te mai lasă, încetează. Ce ușurare! Ce fericit ești pe urmă!

Julietta – Sunt obosită, obosită, obosită.

Regele – După aceea te odihnești. E bine.

Julieta – N-am un pic de răgaz.

Regele – Tragi nădejde că o să ai…umbli, iei un coș, te duci să faci târguieli. Spui bună ziua băcanului.

Julietta – Un omuleț obez, înfiorător. Așa de urât că pune pe fugă și pisicile, și păsările.

Regele – Ce minunat lucru! Îți scoți pormoneul, plătești, îți dă restul. La piață sunt bunătăți de toate culorile, salată verde, cireși roșii, struguri aurii, vinete violete… un adevărat curcubeu! Nemaipomenit, de necrezut. Un basm cu zâne.

Julietta – Apoi mă întorc acasă… pe același drum.

Regele – De două ori pe zi pe același drum! Și cerul deasupra ta! Poți să-l privești de două ori pe zi. Respiri. Nicodată nu te gândești că respiri. Gândește-te. Adu-ți aminte. Sunt sigur că nici nu bagi de seamă. E o minune.

Memento mori, să ne aducem aminte că vom muri, ca să fim pregătiți. Orice om știe să trăiască, supraviețuirea nu este atât de grea pe cât s-ar crede. E ușor să mănânci, să bei, să faci sex, să te distrezi, să îți faci viața cum s-ar spune, dar cel mai greu este să știi cum să mori, să îți păstrezi demnitatea de om în fața morții. Ori regele Berenger tocmai aici este repetent și clachează lamentabil. Chiar și când devine plin de mărinime pentru lucrurile mărunte ale vieții, nu o face decât din vanitate, pentru că în el nu se modifică nimic cu adevărat. Structura lui sufletească și spirituală rămâne aceeași, de om care nu s-a preocupat niciodată de gândul morții și care a crezut ca va trăi veșnic. Timpul și spațiul sunt în piesă cu totul relative, (vârsta regelui este de câteva secole iar decorul în care se desfășoareă acțiunea este unul modern și în același timp arhaic – de exemplu castelul are încălzire centrală). Ionescu vrea să ne arate că oricât de mult ar trăi, omul tot nu ar fi pregătit sau nu ar știi cum să se pregătească pentru moarte. Acest întreg joc al vieții și al morții este prezentat într-o manieră caracteristic ionesciană – totul este pe cât de serios pe atât de absurd și ridicol, astfel că nu ne dăm seama dacă asistăm la o comedie sau la o tragedie. Până la urmă acesta este farmecul vieții, tragi-comicul. Fiecare dintre noi suntem regi, suntem stăpâni pe lumea noastră, putem face ce dorim, iar la finalul vieții, din regi ne transformăm în lighioane, în furnici care cerșesc clipe, și abia atunci ne observăm nimicnicia. Cei ce au murit înaintea noastră, oare cum au făcut? Se întreabă Beranger. Îi invocă pe toți cei care au murit înaintea lui, chiar și pe sinucigași, pentru a învăța cum să se detașeze de această lume, cum să se umple de dispreț și scârbă pentru cele lumești. Regele trece de la o extremă la alta.

Voi, sinucigași, învățați-mă cum să fac ca să-mi fie silă de viață. Învățați-mă să obosesc.

Crezând că motivul pentru care este înspăimântat de moarte se datorează faptului că este prea atașat de viață, încearcă să își autoinducă sila și scârba. Dar nici aceasta nu este o soluție.

Mai întâi încearcă să se împace cu gândul morții prin împăcarea cu sine, prin îmbrățișarea tuturor lucrurilor cu dragoste deplină, apoi, văzând că nu funcționează, apelează la ură și dispreț. Dar nici așa nu este împăcat. Și revine la prima stare, ca mai apoi să recadă în cealaltă, și tot așa într-o continuă zăpăceală. Orice ar face, regele este înspăimântat, orice ar face regele moare! Orice am face murim, cum spunea Schopenhauer, și pare atât de greu să acceptăm acest lucru. În final inevitabilul se produce, regele împreună cu întreg decorul dispar într-o lumină cenușie. Nu a mai rămas nimic din această lume. O lume a dispărut, o alta va apărea. Unde sunt cei ce nu mai sunt?

Tot ce a fost va mai fi, tot ce va fi e și acum, tot ce va fi a mai fost.

Murim! Iată tot ce trebuie să știm. Iată singurul adevăr. Trăim! Iată tot ce trebuie să știm. Iată singurul adevăr. Dar oare cât de conștienți suntem de aceste două ipostaze? Orice am face moartea nu este decât un cuvânt, un cuvânt care ne sperie. Ne sperie necunoscutul. Baruch Spinoza spunea că noi nu putem experimenta moartea, ea ne este ceva cât se poate de străin, când suntem noi, nu e ea, când nu mai suntem noi, apare și ea, deci nu ne întâlnim niciodată cu moartea. Este o viziune optimistă venită de la un panteist. Până la urmă moartea e ce vrem noi să fie, putem să-i dăm orice definiție pentru că oricum nu știm nimic despre ea. Știm fiziologic că dispărem la un moment dat, ne descompunem…și mai departe…poate nici nu există un mai deaprte. Poate că totul e aici, sau poate nu… problema morții nu poate să ducă din punct de vedre filozofic decât la o aporie. Batem apa în piuă degeaba, facem logoree și exerciții de lingivstică. Vorba lui nea Petrică Țuțea – în filozofie poți să bați câmpii până te ia dracu! Tocmai de aceea Ionescu și-a permis să portretizeze în piesa sa această problemă a morții într-un mod, pe alocuri atâta de caraghios. Regele moare e o piesă tragi-comică – putem să vedem doar tragicul, putem să vedem doar comicul, putem să vedem ambele posibilități, sau putem pur și simplu să ne detașăm și să ne resemnăm că gândul că nu vom putea cunoaște vreodată marele mister. Ionescu, la fel ca și David Lynch în filmele sale, lasă publicul să înțeleagă ce vrea, din acest punct de vedere este un antidogmatic. Indiferent de ce vom înțelege, efortul este de prisos și nu ne ajută cu nimic, doar ne poate oferi o părere mai bună despre noi înșine.

Până la urmă la asta se rezumă viața – în a avea o părere bună despre noi, iar o părere bună despre noi înseamnă și o părere bună despre lume, pentru că lumea este reprezentarea noastră, iar noi suntem reprezentarea propriei noastre voințe de a trăi. De la Schopenhauer cetire. La revedere și pe curând!


Fragemente – Eugen Ionescu, Teatru, Editura Pentru Literatură Universală, București, 1968.

Foto – Geoffrey Rush as King Berenger (Pinterest)

Faust de Johann Wolfgang Goethe

Faust

Am studiat cu râvnă, ah, filozofia

Din scoarță-n scoarță, dreptul, medicina,

Și din păcate chiar teologia,

Arzând de zel. Și iată-mă acum un biet nebun,

Cuminte ca și mai-nainte.

(…)

Și văd că nu putem să știm nimic.

Cu aceste cuvinte se deschide opera de căpătâi a mareului scriitor german, Johann Wolfgang Goethe. Acest sentiment al imposibilității cunoașterii depline l-a urmărit pe Goethe întreaga sa viață, iar Faust reprezintă însăși viața scriitorului expusă poetic și literar sub forma unei tragedii. Pentru această opera Goethe și-a dedicat întreaga sa viață. Mai bine de 50 de ani i-au trebuit ca să definitiveze această lucrare monumentală, monumentală nu atât prin întindere, cât mai ales prin semnificație. Într-o scrisoare datată 22 iunie 1797, Goethe îi mărturisea bunului său prieten, un alt scriitor de renume, Schiller, următoarele – Deoarece simt nevoia să-mi găsesc, dată fiind prezenta mea stare de neliniște, o preocupare, m-am decis să mă apuc de Faust. Chiar dacă nu reușesc să termin opera, barem s-o fac să înainteze considerabil, regrupând părțile deja existente și îmbinând ceea ce e gata redactat cu părțile schițate numai.

Așadar, în 1797 Goethe avea deja anumite părți redactate din Faust, urmând să continue munca prin regruparea noilor idei. Mai târziu găsim o altă scrisoare, către Heinrich Meyer, datată 20 iulie 1831, în care Goethe spunea următoarele – În fața mea sa află întreaga operă (Faust) și n-aș mai avea de rectificat decât mărunțișuri. Ca atare o sigilez.

Peste doar un an Goethe avea să moară. Astfel Faust devine un adevărat simbol al dăruirii și sacrificiului pentru literatură de care a dat dovadă scriitorul german. Faust este în același timp prima și ultima operă a lui Goethe, un cerc perfect.

Povestea doctorului Faust este una care se regăsește în tradiția literaturii germane, scrise și orale, începând undeva de prin secolele 15-16. Astfel că au existat de-a lungul timpului sute de variante ale tragediei, scrise de diferiți autori. Însă cea mai însemnată și cunoscută variantă rămâne cea a lui Goethe.

Tragedia începe cu un prolog, care ne duce fără îndoială cu gândul la mistica religioasă, în primul rând pentru că acesta se petrece în cer, și în al doilea rând pentru că apar ca personaje trei îngeri – Rafael, Mihail și Gavril. Între aceste personaje angelice, apare și Mefistofel, îngerul decăzut. Acesta este nemulțumit și plictisit de lumea pământească și vine să se plângă Domnului. Urmează o scenă care pe mine m-a trimis imediat cu gândul la povestea sărmanului Iov, din Vechiul Testament. Dumnezeu îl întreabă pe Mefistofel dacă îl cunoaște pe Faust, sluga sa. Mefistofel se arată interesat de acest personaj, de care avea cunoștință ca fiind un om bun. Atunci, la fel ca și în povestea lui Iov, Dumnezeu face un târg cu diavolul, sau, cum apare în tragedie, o prinsoare.

Mefistofel

Faceți prinsoare? Pe-acesta o să-l pierdeți,

De-mi dați înaltă învoire

Să-l duc pe drumul meu încetinel.

Domnul

Cât va trăi acolo pe tărâmuri, eu

Nu-ți pun opreliști în nici un fel.

Căci rătăcește orice om, cât timp cu zel se străduiește.

Aici există două posibile interpretări. În povestea lui Iov, Dumnezeu, fiind convins de credința pe care sluga sa i-o purta, îi dă mână liberă diavolului ca să abată asupra casei sale numai nenorociri, voind să-i dovedească acestuia că Iov nu va renunța la credința sa indiferent de cât va pătimi. În Faust povestea este asemănătoare, Dumnezeu îi dă mână liberă lui Mefistofel, dar motivul pare să fie acela că Faust s-a străduit prea mult să dobândească cunoașterea absolută, și astfel s-a rătăcit, iar Dumnezeu vrea sa îi arate acest lucru.

Domnul

Ei bine după vrerea ta să fie!

Abate aest duh de la izvorul său de obârșie,

Și du-l de vei putea, cum te pricepi,

Pe drumul tău în jos, pe drumul ce-l cunoști,

Dar rușinat să stai, când îți va fi să recunoști,

Că omul bun, chiar adumbrit de patimi,

Își dă de drumul drept prea bine seama.

Cumva, Dumnezeu vrea să-i demonstreze lui Mefistofel că nu toți oamenii sunt răi, iar lucrarea sa este desăvârșită, el fiind creatorul cerului și al pământului. Este interesant cum Dumnezeu, atât în povestea lui Iov cât și în Faust, este prezentat ca fiind orgolios dar în același timp și un personaj ludic, care din diferite motive vrea să se joace cu soarta celor pe care i-a creat.

Citind printre rânduri, și încercând un exercițiu de hermeneutică, vom putea găsi în Faust imaginea lui Goethe în anumite momente ale vieții sale. Mai întâi, tânăr fiind, este atras de cunoașterea științifică dar si de teologie, și în naivitatea lui crede că va putea să cuprindă astfel Absolutul. Pentru această viziune Goethe creează personajul Wagner, care nu este altcineva decât un Goethe la tinerețe. Un tânăr intelectual plin de certitudini, fără griji și dornic de afirmare. Deasemenea acest personaj abundă și de energie erotică, ceea ce îl face o victimă sigură în mâna lui Mefistofel, căci acesta controlează în primul rând pasiunile sexuale mistuitoare, aceasta fiind și prima treaptă a pierderii.

Dialogul dintre Faust și Wagner este unul ce ține de dialectica clasică – discuția în contradictoriu în scopul ajungerii la adevăr. Faust este modelul înțeleptului care vorbește din propria experiență, în timp ce Wagner este modelul studentului aflat la început de drum și care este însetat de cunoaștere . Wagner este cel care debordează de entuziasm pentru viață, în timp ce Faust este un resemnat și un pesimist lucid.

Faust

Cunoșterea! Ce nume poartă

Ăst prunc și unde mi-i?

Puținii care-au cunoscut ceva și-au fost

Destul de deșucheați ca să o spună,

Descoperindu-și gândul și simțirea,

Au fost sau răstigniți sau arși de vii.

Defapt, Wagner este un alter-ego al lui Faust, este propria sa voce. Cei doi pornesc într-o plimbare și se vor întâlni cu daivolul, ce apare sub forma unui câine. Aici este momentul când Faust  îl întâlnește prima dată pe Mefistofel, care se prezintă ca fiind – spiritul ce totul neagă. Din acest moment Faust va porni într-o călătorie ce se va dori a fi inițiatică dar care în final se va încheia cu o tragedie. Tot acum aflăm că această apariție a lui Mefistofel a fost cumva dorită de către Faust, astfel că Dumnezeu i-a trimis ce și-a dorit, să cunoască lumea prin magie, adică prin diavol, magia fiind asociată dintotdeauna cu partea întunecată a cunoașterii, cu tenebrele.

Mefistofel încearcă din răsputeri să-i câștige încrederea lui Faust. În interiorul acestuia se duce o luptă între două personalități, două feluri de a fi.

Faust

Ah! Două suflete-s în mine! Cum se zbat

În piept, să nu mai locuiască împreună!

Unul de lume strâns mă ține, încleștat,

Cu voluptate, celălalt puternic

Către cerești limanuri mă îndrumă.

Urmează un nou pact, de data aceasta între Mefistofel și Faust. Acesta din urmă, fiind dezamăgit de lumea asta sortită pieirii, astfel că orice cunoaștere o găsește de prisos, îl provoacă pe Mefistofel să-i arate acele lucruri care nu pier niciodată. Faust este în căutarea a ceea ce este imuabil. În fond el este din acest punct de vedere un veritabil filozof în căutarea ideilor, adică a modelelor lucrurilor, a matriței acestei lumi, căci numai ea trebuie să fie imuabilă și nesupusă dispariției. Ori Mefistofel nu poate să-i ofere decât desfătarea simțurilor, a clipei. Pactul celor doi va suna așa – Mefistofel este convins că ce poate el să ofere, clipa și momentul și niciodată ceva etern, îl va determina pe Faust să se lase pradă simțurilor. Dacă Faust va fi ispitit vreodată să spună clipei să rămână, atunci Mefistofel va avea dreptul să-i înlănțuie sufletul pe vecie. Dar ce nu știe Faust este că Mefistofel face promisiune mincinoasă, căci acesta îi promite lui Faust că-i va deveni slujitor dacă depășește ispitele sale, și îi va da tot ce dorește chiar și acele lucruri imuabile, nepieritoare. Însă doar Dumnezeu putea să facă asta.

Faust

Dă mâna și lovește! Clipei de-i voi zice

Rămâi, că ești atât de frumoasă! –

Îngăduit îți e atunci în lanțuri să mă fereci.

Faust este convins că nu va putea să cadă în plasa diavolului, și acceptă să semneze pactul fără să aibă însă nimic de câștigat ci doar de pierdut.

Mefistofel

Disprețuiește numai rațiune și știință,

Cea mai înaltă-a omului putere!

Te lasă-nduplecat de vrăji și artificii,

Cum spiritul minciunii ți-o impune și ți-o cere.

Cei doi pornesc într-o călătorie plină de întâmplări. Pentru a fi sigur că Faust va cădea pradă ispitelor sale, Mefistofel își dovedește firea diabolică și îl transformă pe Faust într-un școlar, redând-ui astfel tinerețea, fiind convins că doar așa va putea să îl determine pe acesta să se lase pradă simțurilor. Acest laitmotiv al simțurilor înșelătoare, intrat în gândirea occidentală pe filiera filozofiei lui Platon, este demn de luat în considerare chiar și în afara textului. Tocmai acest lucru face tragedia lui Goethe să aibă o valoare atemporală.

Când Mefistofel spune –

A hoinări s-aduni știință, zău, nu face.

Învață fiecare-atât cât poate,

Dar cel ce prinde clipa, mi se dovedește om întreg.

(…)

ne gândim că în zilele noastre suntem bombardați de acest îndemn – trăiește clipa. Dacă privim din perspectivă filozofică, vom înțelege că a trăi clipa, adică a te lăsa pradă simțurilor de moment, înseamnă a lăsa deoparte cunoașterea. Clipa e dușmanul științei și cunoașterii. Și asta pentru că știința și cunoașterea, dacă nu sunt veșnice, cel puțin trăiesc atâta timp cât va trăi omul. O cunoștință o dată dobândită nu dispare precum o senzație de moment. Dacă tot ce avem este clipa, așa cum spun unii, atunci cunoașterea nu-și mai are rostul. Senzațiile trec, știința e veșnică.

Interersantă este scena când Faust și Mefistofel se opresc la o cunoscută cârciumă, care exista în vremea lui Goethe și pe care acesta chiar obișnuia să o frecventeze. Aici este portretizată în toată splendoarea ei iluzia simțurilor, în jurul căreia oamenii aleg să își clădească întreaga viață.

Mefistofel

Mai întâi de orice – un loc de veselie

Ți-arăt. La ăst norod te-aduc

Să vezi cât de ușor știu unii să trăiască.

O sărbătoare-i pentru ei aproape orice zi.

Cu haz puțin, cu mulțumire din belșug.

Se-nvârt în cercul lor îngust nerozii

Ca tinerii pisoi în jurul cozii.

(…)

Aici Mefistofel îi desfată pe cei din cârciumă cu cele mai fine băuturi, după bunul lor plac, și asta doar printr-un simplu cep făcut în colțul mesei. Pe acolo va curge băutură din belșug pentru acești oameni bestiali. Atunci când o picătură cade pe jos vinul se transformă în flăcări. Încă o dovadă că ceea ce vine de la diavol e minciună și înșelătorie.

Faust, acum fiind tânăr și debordând de acea energie sexuală specifică vârstei, devine o victimă a intoxicării morale prin ispita întruchipată de femeie. Aceasta este Margareta (Gretchen), care îl cucerește pe Faust de la prima întâlnire. Aici Faust dă primele semne de slăbiciune. Povestea de dragoste dintre Faust și Margareta este una care se va sfârși tragic. Faust îl ucide pe Valentin, fratele Margaretei, Margareta își va ucide mama fără să vrea, după ce Mefistofel îi prepară o băutură otrăvitoare, iar în final Margareta este acuzată de omor și pusă după gratii pentru a fi executată. Faust va încerca să o salveze pe iubita sa din închisoare, dar va fi prea târziu, căci zorile se apropie și pactul fusese încălcat. Faust trebuia să își dea sufletul diavolului căci s-a lăsat pradă simțurilor prin relația cu Margareta. Într-un final Margareta își găsește sfârșitul dar este mântuită cu ajutorul iubirii lui Faust, care este luat de Mefistofel în lumea tenebrelor.

Aici tragedie se încheie. A urmat și o a doua parte, Faust II, mai puțin unitară ca prima parte. Fără îndoială că Faust I este o capodoperă a dramaturgiei universale. Dat fiind faptul că este o tragedie, nu avem un final deloc fericit. Între cele două modalități de a cunoaște lumea, pe calea simțurilor sau pe calea ideilor, nu există reconciliere. În fond niciuna una dintre ele nu ne oferă o soluție. Faust renunță la cunoașterea științifică, care nu îi mai oferea nicio satisfacție, fiind convins că, cu ajutorul ei nu va putea să cunoască cu adevărat nimic niciodată, pentru a se lăsa pe mâna senzațiilor ordinare și a magiei, iar acestea îl duc într-un final la pierzanie.

Dacă vrem cu adevărat să înțelegm ceva din acestă operă, nu trebuie decât să ne-o însușim prin analogie cu lumea în care trăim, cu viața noastră cotidiană. Și când facem asta, ce înțelegem? În primul rând înțelegem că avem cu toții această năzuință de a cunoaște cât mai mult, de a dobândi cât mai mult, de a acumula cât mai multe cunoștințe, în speranța că astfel vom desluși misterul vieții. Apoi, ne dăm seama că e cu neputință să înțelegem în mod absolut lumea în care trăim, și că trebuie să ne mulțumim cu o cunoaștere trunchiată, incompletă, a lumii. Dacă privim atent, vom vedea că astfel funcționează această lume, ea este produsul propriilor noastre cunoștințe. Cu cât acumulăm mai mult cu atât lumea va deveni mai complexă. Lumea în care trăim este creată după chipul și asemănarea noastră. Nu e nimic de descoperit, cel puțin nu prin știință. Știința ne îndepărtează și mai mult de sens. Ca să ajungem la esențe nu trebuie să adăugăm nimic cunoașterii noastre, ci din contră, trebuie să eliminăm. Ori societatea în care trăim se bazează exclusiv pe acumulare, pe adăugare de noi și noi cunoștințe. Dar nici nu ar putea să existe altfel. Omul merge în cunoaștere întotdeauna înainte, nu are capacitatea de a se întoarce înapoi. Iar această acumulare nelimitată se face totuși cu niște resurse planetare care sunt limitate. Aici apre problema. E posibil ca în viitor omul să fie anihilat tocmai de cunoștințele sale. Și până acum a fost de câteva ori pe punctul de a se anihila prin această metodă a acumulării de cunoștințe în diferite domenii. Să sperăm ca nu vom prinde acele vremuri.

În concluzie, tragedia lui Faust este tragedia omului universal, omului însetat de cunoașterea fără limite și veșnic nemulțumit de condiția sa de ființă predestinată pieirii. Fie că se va lăsa condus de simțuri, fie că se va lăsa condus de rațiune, ducând această luptă a dualității la infinit, omul va trebui să se pună tot timpul sub semnul întrebării. Când va dispărea întrebarea, va dispărea și omul.

Cu cât o operă poetică e mai incomensurabilă și greu de pătruns, cu atât mai bine. (J.W. Goethe)


 

Fragmente extrase din – Johann Wolfgang Goethe, Faust, Editura Albatros, București 1982. În românește de Lucian Blaga.

 

 

 

Poate o să vă placă… sau poate nu

Astă vară am scris o poveste, destul de ciudată în felul ei, Porumbeii trebuiau împușcați. A fost citită de trei oameni. Și le-a plăcut. Am trimis manuscrisul și la o editură. Lor nu le-a plăcut. După un succes atât de răsunător, am decis să urc manuscrisul pe internet pentru a putea fi citit măcar de încă trei oameni. Acesta este linkul de unde poate fi downloadat – https://ufile.io/6rjau (linkul e valabil 30 de zile, deci grăbiți-vă că e bătaie mare pe el)

Țin să-i mulțumesc pe această cale Roxanei (https://roximoronica.wordpress.com/) care și-a rupt din timp pentru a corecta în întregime manuscrisul, complet benevol, și Andradei, care și ea și-a rupt din timpul ei pentru a realiza o copertă, zic eu, foarte reușită. Vă mulțumesc și mă înclin.

Rog să îmi fie iertată cutezanța.

Pentru aprecieri sau înjurături deopotrivă, folosiți cu încredere adresa redacției.

 

 

 

 

 

Despre un mucenic al cărții: Dan C. Mihăilescu

Dan C. Mihăilescu este unul dintre cei mai importanți scriitori, eseiști și critici literari contemporani, cunoscut mai ales datorită emisiunilor sale culturale de la televizor, în special Omul care aduce cartea, emisiune ce a rulat o perioadă la un post de televiziune comercial. Mai apoi, ideea din spatele acestui proiect a avut și o variantă în mediul online, ce-i drept cu un mai mic impact asupra publicului, Cartea de la ora 5. Acest proiect s-a încheiat la dorința expresă a scriitorului, care a considerat că nu poate să se ridice la nivelul așteptărilor internauților devoratori de cultură. Aceștia doresc tot timpul să interacționeze, să comenteze, să primească răspunsuri la întrebări, ori acest lucru îi era cu neputință unui om care, recunoștea cu seninătate și fără nicio urmă de ipocrizie sau infatuare, că nu folosește internetul și mijloacele moderne de comunicare.

Dan C. Mihăilescu este un personaj deosebit pe scena culturii române, fire enciclopedică, amuzant dar în același timp cerebral, posesorul unei autoironii deloc fine, râzând cu gura până la urechi de popriile sale excese alimentare care l-au urmărit toată viața și care într-un final i-au și pus-o în pericol, un om care știe cum să se facă plăcut în special tinerilor deschiși la minte care au dorința de a se cultiva și specializa în cultură (ca să folosesc termenul lui Noica). Spre deosebire de colegii săi de breazlă și de editură, și mă refer aici la Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Radu Paraschivescu sau Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu are această priză formidabilă la publicul tânăr. Și asta se datorează nu atât cărților sale, cât mai ales felului său de a fi. Este un intelectual mult mai ușor de abordat, un intelectual cu care un tânăr poate să poarte o discuție fără să fie intimidat de erudiția acestuia. Tocmai din această cauză l-am regăsit pe scriitor de cele mai multe ori in ipostaza profesorului de gimnaziu care vorbește pe limba copiilor lucruri serioase, dar ambalate foarte frumos și atrăgător. Despre propria persoană, Dan C. Mihăilescu nu vorbește niciodată la superlativ. De o modestie ieșită din comun, pentru cineva care totuși a scris un număr considerabil de lucrări, preferă să se considere un umil servitor al cărții, un mucenic al cărții, aș spune eu, și asta îl face cu adevărat special. Inconfundabil datorită bâlbâielii sale, Dan C. a știut să facă din acest handicap un atu și o marcă înregistrată.

Din păcate în ultima perioadă starea de sănătate a scriitorului s-a degradat considerabil, iar inima sa, după un infarct și o operație pe cord deschis, a început să dea semne de slăbiciune. Acesta a fost și motivul pentru care am decis să scriu acest articol. Mi se pare de necrezut cum un om pe care anul trecut îl vedeam în conferințe afișând un zâmbet larg, plin de entuziasm pentru viață, având atâtea idei de pus pe hârtie și de împărtășit oamenilor, a ajuns să se degradeze fizic într-o asemenea manieră. Am urmărit ultimul său interviu de la târgul de carte Gaudeamus, unde cu greu și-a putut găsi resursele pentru a-și prezenta ultima carte (sper să nu fie cu adevărat ultima). Dan C. Mihăilescu îmi pare a fi de nerecunoscut; am văzut în ochii lui acea privire a omului care este deja cu un picior pe lumea cealaltă. Asta îmi aduce aminte de privirea bunicului meu în ultimele sale săptămâni de viață; îi puteam citi în ochi disperarea și teama de moarte, ca și când urma să fie pus pe eșafod. Și au trecut atât de mulți ani de atunci, încât, uneori mă întreb dacă bunciul meu chiar a existat cu adevărat.

Am ascultat cu atenție interviul, iar concluzia de la final face cât toate cărțile de filozofie puse la un loc  – măcar acuma știu că n-am știut și nu o să știu nimic niciodată. Aceasta este lucida resemnare în fața nimicniciei vieții a unui om cu o minte sclipitoare, care s-a dedicat trup și suflet cărților și lecturii și care știe că nu mai are mult timp de petrecut în această lume.

Îmi aduc aminte acum câțiva ani, fiind întrebat la o conferință ce cărți ar trebui să citească un tânăr pentru a-și croi un drum în viață pe o fundație sănătoasă, Dan C. Mihăilescu spunea următoarele – Eu când eram tânăr citeam absolut orice îmi pica în mână, erau și vremurile de așa natură încât nu îmi permiteam să fac mofturi. Aveam o bibliotecă stufoasă din care nu alegeam ce carte îmi plăcea, ci pur și simplu îmi puneam privirea pe un raft, și luam toate cărțile din raft la rând. Citeam cărți la metru!

Această expresie, de a citi cărți la metru, mi-a rămas în minte până astăzi, atât pentru faptul că este amuzantă și în același timp adevărată, dar și pentru faptul că vine cumva în contradicție cu anumite convingeri care mi-au fost insuflate în urma unor lecturi din Noica. Noica spunea, probabil citându-l pe Seneca, că timpul nostru este scurt și prețios, astfel că nu ne putem permite să citim orice fel de carte, ci trebuie să alegem cititul sistematizat, bine planificat (Noica era un adept al sistemului în toate manifestările spiritului). Și venea cu acea teorie despre care am vorbit mai de mult într-un articol ( Despre cum să ne specializăm în cultură ) cum că există trei feluri de lecturi – poți să citești cărți, poți să citești autori, sau poți să citești culturi. Dacă nu vrem să ne pierdem vremea cu cititul, ar fi bine să citim culturi, nu cărți. Și Noica chiar dădea și exemple, recomandânu-ne să începem cu cultura greacă, apoi cea franceză și cea rusă. Mai departe nici nu mai îndrăznea să se gândească, pentru că un om care și-a dobândit prin lectură o întreagă cultură, este deja genial.

Dan C. Mihăilescu nu a urmat sfatul lui Noica, dar asta nu l-a împiedicat să își facă o cultură vastă și să devină un reputat scriitor. Căci în fond, cărțile se scriu din cărți, unele mai bune, altele mai proaste. Ca și în filozofie, în lectură nu contează de unde și cu ce începi, important este să începi.

Îmi pare nespus de rău, și parcă am un gol în stomac, să-l văd pe acest om, cu care am avut onoarea să schimb câteva cuvinte, acum câțiva ani, în metrou, într-o stare de sănătate atât de precară, la o vârstă la care încă mai are multe de oferit în cultură. Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri de acea întâlnire. L-am recunoscut pe peron, iar când am urcat în metrou, mi-am luat inima în dinți și i-am cerut un autograf pe o carte pe care o citeam atunci, Nietzsche – Ecce Homo. Total nepotrivită cartea în contextul respectiv. Dar cu toate acestea domnul Dan C. Mihăilescu nu mi-a refuzat plăcerea, și mi-a semnat cartea cu următoarele cuvinte – de la omul cu cartea, Dan C., 6.X.2014. O să îmi rămână adânc întipărită în minte această întâlnire. Sper ca acest om să mai rămână multă vreme printre noi, și să nu îl punem încă de pe acum în cutia amintirilor.

IMAG0709.jpg


 

Poem dedicat centenarului

Ferdinand, cel bun și blând, s-a urcat pe tronul sfânt

Fără pace-n al său gând – trupul țării era frânt –

Și a dat poruncă gloatei să pornească la război.

-Țara asta vrea pământ, cât mai mult și cât mai scump –

Spuse regele urlând și cu sceptrul indicând.

Gloata cea needucată ce putea acum să facă?

 Se supuse de îndată cum făcuse și-altădată.

Și porniră la război toți ciobanii de la oi

Încălțați doar în opinci și cu mămăligă-n dinți.

Au lăsat mioara-n stână pentru patria străbună

Căci țara era săracă și n-avea o oaste-ntreagă.

De prin sate, de prin văi

Au plecat numai flăcăi, au pus tunul după boi

Câte unul, câte doi, și-au cântat dintr-un cimpoi

Să se-ntoarcă înapoi.

Au plecat în cătănie fără să aibă simbrie

Și-au lăsat țara pustie, s-a-ntors unu’ dintr-o mie,

Căci așa a fost să fie.

Ferdinand, cel bun și blând, rege mare în cuvânt,

Pentru-o brazdă de pământ i-a trimis drept în mormânt.

Au murit sute de mii, au rămas orfani copii,

Îi purtăm pe toți în gând, pomenindu-i rând pe rând.

***

Și se făcu țara mare pe întinsele hotare,

De atâta bogăție nu era loc în hambare.

Jertfa celor ce-au pierit în primul mare război

Nu fusese în zadar, dar veni numărul doi.

Un alt rege, ca și primul, se urcă pe tronul țării,

Dar lui îi plăcea femeia, și plecă pe malul mării.

Țara se afla din nou față-n față cu dezastrul,

Dar veni un mareșal călare pe-un cal albastru.

Dete ordine precise, să se-audă-n toată țara,

Că vom lupta pân’ la moarte s-apărăm agoniseala.

Iar se strânse oaste mare, să fie sare pe rană,

Și țăranul lăsă sapa și puse mâna pe armă.

Șase ani dură războiul, șase ani de lupte grele,

Între timp căzu guvernul, veni rușii la putere.

Mareșalul, cel călare, degrabă fu arestat,

Simulacru de proces, apoi l-au executat.

Și se-ntoarse invers frontul, de la Don pân’ la Berlin,

România era ruptă, ce durere și ce chin.

Cine să ne mai salveze? se-ntreba omul de rând,

Regele, copil pe-atuncea, se urcă în tren plângând.

După tot ce s-a-ntâmplat, la conferința de pace

Țara fu considerată una dintre vinovate.

Se rupse din trupul țării brazdă mare de pământ

Restul se-mpărții frățește între comuniști de rând.

Astfel se scrise povestea României date-n dar,

Noi serbăm ce nu există, azi în zi de centenar.

 

Macbeth de William Shakespeare

În 2015 apărea filmul Macbeth, adaptare după tragedia lui William Shakespeare, avându-l în rolul principal pe Michael Fassbender. Din punctul meu de vedere filmul este o capodoperă a cinematografiei și asta în primul rând datorită faptului că, spre deosebire de alte adaptări care se fac fie după cărți celebre, fie după povești adevărate, acest film respectă în literă de lege piesa scrisă de William Shakespeare. Filmul este defapt o excelentă piesă de teatru pusă în scenă cu mijloacele tehnice ale cinematografiei moderne. Replicile actorilor reprezintă exact aceleași fragmente din tragedie, și dat fiind faptul că Macbeth a fost scrisă în stilul teatrului clasic, adică în versuri, având tempo, ritm și măsură, filmul pare cu totul ieșit din comun. Urmărești un film, în mod indubitabil nu poți fi înșelat de acest lucru, dar în același timp observi că scenariul este al unei piese de teatru. Este un mod original da a îmbina teatrul cu filmul. De regulă, în adaptări, regizorul și scenaristul intervin suficient de mult în desfășurarea acțiunii pentru a da o notă proprie filmului, astfel încât cu greu se mai poate face legătura dintre film și cartea sau povestea care a stat la baza lui. De aceea cred că acest film, regizat excelent de Justin Kurzel, joacă într-o ligă proprie, își are propriul gen, pentru că păstrează nealterată sursa din care s-a inspirat. Filmul nu a fost o premieră, au mai existat alte două adaptări cinematografice după tragedia lui Shakespeare, prima în 1948, iar cea de-a două, în 1971, în regia lui Roman Polanski. Nu știu dacă Macbeth-ul lui Polanski este mai bun decât cel al lui Kurzel, chiar dacă Polanski se pricepe de minune la adaptări cinematografice după cărți, și mă gândesc la Luni de fiere, adaptarea după genialul roman al lui Pascal Bruckner.

Macbeth este cea mai scurtă tragedie scrisă de William Shakespeare, dar acest lucru nu-i știrbește cu nimic din valoare, ba cred că Macbeth, alături de Hamlet, reprezintă una dintre cele mai reușite opere ale dramaturgului englez și totodată ale dramaturgiei în genere.

Shakespeare vorbește în Macbeth despre condiția omului corupt – în primul rând corupt de setea de putere, și în al doilea rând corupt de farmecele femeii universale, de acea veșnică Evă care îl ispitește pe Adam să făptuiască păcatul, aceeași Evă pe care o găsim portretizată în atâtea chipuri de femei în istorie, și îmi vine în minte Elena a Troiei, cea pentru care Paris își pierde mințile când o răpește regelui Menelau declanșând astfel războiul Troian în care mulți eroi își vor pierde viața, sau Cleopatra, cea pentru care Marc Antoniu renunță la un întreg imperiu, ca în final să își găsească sfârșitul în așternuturi din bumbac egiptean, curmându-și singur viața. Între acești doi poli se petrece întregul conflict interior și exterior a lui Macbeth, general în armata regelui Scoției, Duncan.

Dacă la început calitățile sale de soldat îi vor obține lui Macbeth cele mai înalte ranguri și titluri nobiliare din partea regelui, totul se schimbă când acesta începe să aibă tot felul de vedenii ale unor vrăjitoare care îi prezic că va deveni rege al Scoției. Și ca să sporească gradul de verosimil al acestor aparente închipuri, vrăjitoarele sunt văzute și de tovarășul său de arme, Banquo, care consideră aceste vedenii de bun augur. Macbeth însă nu înțelege cum este cu putință ca el să devină rege din moment ce regele Duncan este încă în viață, și chiar de ar muri, urmași la tron ar fi cei doi fii ai săi, Malcolm și Donalbain. Astfel apar suspiciunile, deodată ursitorile nu mai par a fi de bun augur, iar vraja sub care cade Macbeth este cât se poate de neagră.

Nu știm de ce Macbeth intră sub farmecele vrăjitoarelor, de ce este el cel ales și nu altcineva din oastea regelui. Singura explicație plauzibilă ar fi cum că soția sa Lady Macbeth este cea care îi face farmece, pentru a deveni la rândul ei regină. Odată ajuns sub vrajă, Macbeth devine o victimă sigură a propriilor sale acțiuni. Ca să devină rege trebuie să ucidă. Ca să ucidă trebuie să se folosească de un pumnal, pumnalul fiind un adevărat simbol și latimotiv al istoriei medievale. Ideea crimei îi este inoculată lui Macbeth de către credincioasa sa soție. Totul începe cu acea seară în care regele Duncan înoptează la curtea castelului lui Macbeth din Inverness. Făcând un popas în drumul său către nord unde atacau norvegienii, regele Duncan îl onorează cum se cuvine pe marele său general, neștiind ceea ce îi rezervă soarta. Imaginea pumnalului este reprezentativă în această scenă și îl va urmări pe Macbeth până în final. Acesta, împins de la spate împotriva propriei sale voințe de către soția sa care organizează crima cu luciditate și sânge rece, începe să aibă îndoieli cu privire la acest gest de înaltă trădare. Faptele sale de pe câmpurile de bătălie, unde apărase blazonul regelui său, îl recomandă ca un om de onoare nu ca un criminal.

Nu mergem mai departe în treaba asta,

El m-a cinstit chiar ieri. La mic și mare,

Mi-am dobândit o faimă făr de preț.

S-o port, se cade-n străluicrea-i nouă,

Și nu s-o lepăd prea curând.

Lady Macbeth, apelând la mijloace de persuasiune specific feminine, îl determină într-un final pe soțul său să își calce principiile și onoarea în picioare, si să se jure că va înfăptui cumplita crimă, dacă soția sa îi va aduce pe lume numai feciori. Îndemânatic pe câmpul de luptă, dar total lipsit de imaginație și planificare în ale omorului mișelesc, Macbeth lasă pe seama diabolicei sale soții întregul aranajament.

Dacă dăm greș? (Macbeth)

Dăm greș! (Lady Macbeth)

Adună-ți tot curajul într-un gând

Și nu dăm greș! Când Duncan va dormi,

Căci greaua-i zi de drum la somn l-îndeamnă,

Eu i-amețesc pe-nsoțitorii-i doi

Cu băuturi (…)

Astfel, amețiți de aburii alcolului, cei care trebuiau să îl apere pe rege cad într-un somn adânc. În acel moment, Macbeth luând pumnalul blestemat în mână, intră în camera regelui și îl ucide. Din acest moment profeția și în același timp blestemul s-au împlinit. Pentru a ascunde crima, cei doi paznici sunt mânjiți cu sângele regelui lor. Mustrările de conștiință îl doboară imediat pe Macbeth, dovadă că nu era făcut pentru o faptă atât de teribilă dar este îmbărbătat de a sa soție. A doua zi dimineață, nobilul Macduff intră în camera regelui pentru a-l trezi. Este cuprins de spaimă și țipă din toți rărunchii – Crimă! Regele a fost omorât! Banquo, Macbeth, sculați-vă să vedeți oroarea! În film, această scenă este redată cu un dramatism cutremurător. Ajunsă la fața locului, întreaga suită a regelui îi observă pe cei doi paznci mânjiți cu sângele regelui lor. Înainte de a apuca să obțină vreo mărturie de la ei, aceștia sunt uciși de către Macbeth, care îi consideră singurii vinovați. Pentru un moment acesta este crezut și nimeni nu îl bănuiește ca fiind adevăratul criminal.

Toate cele rele

Cu rele se sprijină între ele.

Chiar dacă regele era mort, lucrarea nu era încă terminată. Trebuiau eliminați și pretendenții la tron, adică cei doi fii ai lui Duncan. Se preconizează astfel un adevărat carnagiu. Macbeth își pierde și ultima fărâmă de umanitate și devine cât se poate de hotărât pentru a-și atinge scopul. Tocmește ucigași care să-i ucidă pe fiii regelui. Doar unul dintre ei este ucis, Malcolm scăpând cu viață. Odată eliminați pretendenții, Macbeth se poate încorona rege al Scoției. Și asta și face. În sfârșit vorbele vrăjitoarelor s-au adeverit. Macbeth e rege. Dar ceea ce l-a urcat atât de sus, îl va și coborî, căci setea de putere nu poate fi stăpânită, și odată gustat din acest nectar diavolesc nu te mai poți sătura în veci. Superstițios și dorind să afle ce îi rezervă viitorul, merge le ursitoare care îi spun că nu va cunoaște moartea de mâna unuia născut din femeie. Aceste cuvinte îl fac pe Macbeth să se considere un adevărat nemuritor, căci care om nu a fost născut din femeie? Cuvintele ursitoarelor sunt însă cu tâlc. Și ne gândim la celebrul oracol din Delphi, care oferea doritorilor răspunsuri la orice întrebare, dar răspunsurile trebuiau interpretate cu mare băgare de seamă. Astfel, spune legenda, că un mare rege din Orient s-a dus la Delphi să afle cine va câștiga războiul pe care urma să îl poarte cu vrăjmașul său. Oraculul îi spune că de va porni război, atunci un mare imperiu va fi distrus. Fiind convins că este vorba despre imperiul vrăjmașului său, regele din Orient pornește încrezător la război și pierde lupta, iar imperiul său se destramă.

Imaginea pumnalului și momentul crimei încep să îi apară nu numai în vis cât și în viața reală. Macbeth începe să devină paranoic, stare specifică oamenilor cu conștiința încărcată. Scăpat de sub control, nici măcar Lady Macbeth nu îl mai poate stăpâni. Este convins că nu mai poate da înapoi, că odată devenit un criminal trebuie să meargă până la capăt, destinul trebuie să și-l împlinească. Este vorba aici de imposibilitatea de a te pune pe drumul cel bun, odată ce ai pășit pe drumul cel rău, despre rău ca și stare naturală a omului, în timp ce binele este o continuă luptă. Această aparentă imposibilitate de a schimba ceva într-un așa zis destin potrivinc, duce de cele mai multe ori la pierzanie. Dacă o faci, să o faci până la capăt, și din moment ce ești deja un nenorocit, de ce să te mai împotrivești răului, și să nu îl îmbrățișezi? Aceasta este predispoziția, putem spune chiar patologică, a unora dintre oameni de a se autodistruge, sau de a-și anihila singuri orice fel de oportunitate de îndreptare a unei vieți ce a luat-o pe o cale greșită. Foarte puțini sunt cei ce, odată intrați într-un cerc vicios să mai poată ieși teferi.

Și-atât am mers prin sânge, că-i mai greu

Să dau napoi decât să merg nainte

Ciudate lucruri port în a mea minte (…)

Observăm că până și Macbeth este surprins de ceea cea îi poate mintea și cum dintr-un erou a devenit un criminal odios. În Macbeth par a se trezi forțe întunecate neștiute.

Fără nicio urmă de remușcare Macbeth se gândește să îl ucidă și pe Banquo, tovarășul său de arme și cel mai puternic posibil pretendent la tron. Dar mai întâi încearcă să îl ucidă pe fiul acestuia, Fleance, care însă scapă, dar Banquo este totuși ucis. Momentul uciderii lui Banquo, de data aceasta nu mișelește ci drept, față la față, prin luptă, face dovada că Macbeth este capabil să ucidă și din instinct. Aflat la un ospăț, duhul lui Banquo începe să îi apară aievea. Toți mesenii sunt înspăimântați de comportamenul regelui care halucinează. Această scenă a fost portretizată într-un tablou de pictorul romantic Théodore Chassériau, în anul 1855. Tabloul a fost intitulat Fantoma lui Banquo și este una dintre cele mai cunsocute lucrări ale acestuia.

Treptat, Macbeth începe să își piardă mințile, dar este convins că nu va putea fi omorât de niciun om. Momentul nebuniei depline îl găsește pe Macbeth închis în castelul său, fiind de nerecunoscut chiar și pentru cruda sa soție, care abia acum își dă seama ce a făcut din soțul său. Regele Scoției se gândește deja la următoarea crimă. Omorul devine o plăcere, ca orice viciu care odată gustat devine o obișnuință, lăsându-ne tot timpul falsa impresie că suntem în control.

Între timp, Malcolm, fiul defunctului rege Duncan, este hotărât să răzbune moartea tatălui său și să revendice tronul Scoției. În ajutorul său vine și nobilul Macduff. Iată că, o crimă trebuie dusă întotdeauna până la capăt, căci riști să fi ucis la rândul tău de cel pe care nu l-ai ucis când ai avut ocazia.

Oastea lui Malcolm este mult superioară uzurpătorului Macbeth, iar acesta nu are suportul nimănui, astfel că cei ce trebuiau să îl apare se predau de bună voie. Castelul este luat cu asalt, Lady Macbeth, cea care a pus totul la cale, este ucisă. Dorința ei de a fi regină cu orice preț, folosindu-se de soțul ei drept mijloc pentru atingerea scopului, a fost îndeplinită, dar consecințele finale trebuiau să fie suportate. Ultima scenă îl regăsește pe Macbeth față în față cu nobilul Macduff, singurul care putea să îl ucidă pe tiran, căci fusese născut înainte de vreme, fiind smuls din trupul mamei sale, astfel că nu a venit pe lume pe cale naturală. Iată, acesta era tâlcul cuvintelor spuse de ursitoare. Macbeth luptă crâncen cu nobilul Macduff, dar este răpus de acesta, nu pentru că Macduff ar fi fost mai îndemânatic în mânuirea spadei, ci pentru că așa era scris în destinul său să moară. Malcolm este încoronat pe drept rege al Scoției și piesa se încheie.

Aceasta a fost povestea lui Macbeth, un mare om de arme care s-a lăsat corupt de mirajul puterii absolute și care nu a înțeles că destinul nu trebuie văzut întotdeauna ca o forță supranaturală și implacabilă ce se abate asupra noastră de nicăieri, ci de multe ori el se află în mâinile noastre. Pe bună dreptate se aplică în acest caz vorba din popor că mai binele este dușmanul binelui. Mă gândesc și la povestea regelui Midas, cel care având oportunitatea să își pună o mare dorință, a ales-o pe cea mai mare dintre toate – să poată transforma tot ce atinge în aur. În final a murit de foame.

Piesa lui Shakespeare vorbește despre vanitate, despre slăbiciunea pentru cele lumești, despre tentația răului care poate să apară sub multe forme. Și cum piesa a fost scrisă la începutul secolului al XVII-lea, tentația răului era văzută de cele mai multe ori având chip de femeie. Chiar și în zilele noastre, în societățile profund religioase, femeia este încă văzută ca o ispită a răului, iar participarea ei la activitățile ce țin de simbolistica și cultul religios este mult îngrădită.

Ce este într-adevăr tragic în Macbeth nu este moartea fizică a personajului, în ciuda părerii comune moartea nu este o tragedie, ea stă în firea lucrurilor, tragică este distrugerea morală a personajului. Așadar nu faptul că în final Macbeth moare e tragic, căci primește ce a meritat, ci felul în care acest om respectat odinioară, se anihilează uman, devenind un monstru. Iată degradarea omului în toată splendoarea ei. Macbeth nu moare ca om, ci ca fiară. Uneori în viață trebuie să te gândești nu numai cum vrei să trăiești, ci și cum vrei să mori. Memento mori.

 

 

 

 

 

 

 

 

Moromeții 2

Pe 5 noiembrie a avut loc la Sala Palatului din București avanpremiera filmului Moromeții 2. S-a spus că acesta ar fi cel mai așteptat film al anului în România. Și pe bună dreptate. După o pauză de mai bine de 30 de ani, regizorul Stere Gulea s-a încumetat să realizeze o a doua parte a legendarului film Moromeții. Și nici nu se putea altfel, filmul trebuia făcut. Dacă Preda a scris o continuare, unii spun mai puțin reușită, a Moromeților, era nevoie și de o a doua parte a filmului pentru a încheia cum se cuvine această mare și tristă poveste a țăranului român din câmpia dunăreană și de pretutindeni.

Dacă în prima parte rolul lui Ilie Moromete a fost jucat de inegalabilul Victor Rebengiuc, rol ce l-a propulsat printre actorii de renume ai României, în cea de-a doua parte a filmului pe Ilie Moromete l-a jucat Horațiu Mălăele. Au existat, și încă există, multe păreri contra acestei decizii a lui Stere Gulea de a renunța la Rebengiuc în dauna lui Mălăele. Oamenii însă nu știu că inițial rolul a fost atribuit lui Rebengiuc, pentru a păstra continuitatea, numai că maestrul Rebengiuc are deja o vârstă înaintată care nu i-a mai permis să interpreteze un rol ce trebuia făcut ca la carte și care, ca actor, te solicită la maxim. Acest lucru a fost recunoscut chiar de Rebengiuc într-o conferință la care întâmplător am și participat. Apoi, trebuie reținut faptul că acțiunea filmului se petrece la o distanță de câțiva ani față de prima parte (prima parte are loc la începutul războiului, 1938-1939, cea de-a doua la sfârșitul războiului, 1945). Ori, Rebengiuc nu mai putea să fie Ilie Moromete, el nu mai putea să fie tatăl lui Niculae, diferența de vârstă dintre cei doi fiind mult prea mare. Dacă Rebengiuc ar fi jucat pe Ilie Moromete, în film ar fi părut mai degrabă ca un bunic decât ca un tată pentru Niculae. Așadar, din aceste considerente rolul a fost luat de către Horațiu Mălăele, un actor bun, versatil, ce-i drept mai mult un actor de comedie, dar care are o experiență vastă atât în teatru cât și în film.

Și acum despre film.

Lăsând la o parte faptul că încă avem un public needucat, atât la teatru cât și la film, și că de multe ori, deși sălile de spectacole sunt pline, aceștia nu fac decât act de prezență, nu pleacă acasă cu nimic, fiind niște veritabili snobi (de la latinescul sine nobilitas – fără titluri nobiliare) cu toate acestea, cred că filmul și teatrul din România sunt pe o cale bună, merită o șansă, și nu trebuie judecate prin prisma publicului, deși fără public…e pustiu.

Așadar, despre Moromeții 2.

În primul rând trebuie menționat faptul că întreaga distribuție, cu două excepții, a fost schimbată față de prima parte. Singurii supraviețuitori ai primei părți au fost Florin Zamfirescu care îl joacă pe Țugurlan, și directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile. Legat de imagine, aceasta, după părerea mea, este punctul forte al filmului, capitolul la care filmul excelează, pentru că am simțit încă de la început imersiunea în universul satului românesc, în universul țăranilor lui Marin Preda și a Siliștei Gumești, localitate pe care am avut ocazia să o vizitez acum ceva timp, alături de școala în care romancierul nostru a învățat clasele primare. Filmările s-au turnat în aceeași localitate ca și în prima parte a filmului, comuna Talpa, județul Teleorman. Acest lucru a dat un spor de veridicitate filmului, iar asta a contat foarte mult, ținând cont că ,după cum am spus, filmul a avut o cu totul altă distribuție.

Rolul lui Niculae a fost jucat de un tânăr actor, Iosif Paștina, care la momentul în care au început filmările tocmai își dădea examenul de admitere la teatru. Cred că aici regizorul și-a asumat un risc, și a pierdut, pentru că din punctul meu de vedere prestația lui Niculae nu a fost la un nivel înalt. O prestație mult prea ștearsă, pe alocuri plată și lipsită de prospețime. Niculae mi s-a părut un personaj fără trăire interioară, mult prea banal și care nu ne spune nimic, deși evoluția lui este aproape la fel de importantă ca a lui Ilie Moromete. Dar să nu aruncăm toată vina asupra actorului, pentru că în fond, actorul joacă după scenariu, după un text pe care îl învață. Ori, nici măcar scenariul nu l-a ajutat pe Niculae. Probabil un regizor mai tânăr, cu o viziune mai îndrăzneață, nu atât de conservator, și cu o minte ceva mai ageră, ar fi știut cum să scoată dintr-un actor debutant mai mult decât a reușit Stere Gulea. Cu tot respectul, dar cred ca Moromeții 2 ar trebui să fie cântecul de lebădă pentru dânsul, ar beneficia și de o retragere bine meritată, pe culmile succesului.

Prestația lui Horațiu Mălăele în rolului lui Moromete mi s-a părut una bună, originală. Mălăele l-a jucat pe Moromete în stilul caracteristic. În Moromeții 2 vedem un alt fel de Moromete, unul cu mai mult simț al umorului, mai mediocru, deci mai lumesc. Pare că acest Moromete se distanțează cumva de imaginea țăranului filozof pe care a dobândit-o de-a lungul timpului personajul lui Marin Preda. Noul Moromete nu este atât de complex ca cel din prima parte, ce-i drept și vremurile sunt altele, iar omul se schimbă și el odată cu acestea. Din acest punct de vedere cred că este o evoluție perfect normală a personajului. Era poate un pic prea exagerat ca Mălăele să îl joace în același mod pe Ilie Moromete precum a făcut-o Rebengiuc. Cele două filme sunt totuși distincte. Ele trebuie analizate separat, pentru că doar povestea este ceea ce le leagă. Bineînțeles, în mod inevitabil se fac și se vor face comparații între cele două părți, dar cred că asta nu ajută cu nimic la înțelegerea ideii din spatele filmului. Pentru că înainte de toate, filmul prezintă tragedia țăranului român și a satului românesc după al doilea război mondial, când introducearea cotelor disproporționate de cereale către stat, anularea propietății private și mai apoi colectivizarea forțată, au făcut un adevărat genocid economic și social în mediul rural, nu numai în țara noastră, ci în toate țările intrate sub cortina de fier a comunismului.

Povestea filmului este una care te mișcă, iar la acest capitol producătorii au făcut o treabă bună, au prezentat adevărul istoric netrunchiat și tocmai de aceea filmul este și o bună lecție de istorie pentru cei care încă mai au o urmă de nostalgie față de vremurile nu de mult apuse. La acest capitol, al adevărului istoric, căci Moromeții 2 este pe lângă altele și un film istoric, nu am nimic de reproșat. Spre deosebire de prima parte, când filmul a trebuit să țină cont de niște criterii venite de la centru, și de o cenzură pe măsură, acum producătorii au putut să se exprime liber.

Dacă analizăm filmul din punct de vedere estetic, după cum am spus, imaginea este foarte bună (filmul este alb-negru), sunetul deasemenea, recuzita este una autentică, s-au folosit căruțe cu roți de lemn, iar la un moment dat există un cadru care prezintă Bucureștiul anilor 40, și în el apar câteva mașini de epocă, care nu știu cum de s-au păstrat până acum.

Singurul dezavantaj major al filmului, și ceea ce cred eu că trage filmul în jos, este prestația unora dintre actori. Din ce am observat s-au folosit în mare parte actori de comedie – Horațiu Mălăele, George Mihăiță, Cuzin Toma, Marian Râlea, Paul Ipate, și așa mai departe. Cred că acești actori nu au putut să intre în pielea personajelor pe care le-au jucat așa cum ar fi trebuit, și și-au trădat cumva meseria. Se poate observa destul de limpede că nu sunt de acolo. Le lipsește acel ceva care să-i facă țărani autentici. Se vede că nu sunt țărani ci doar niște orășeni îmbrăcați în straie țărănești. Dar dacă ne gândim că filmările au durat doar 4 săptămâni, cred că putem să înțelegem de ce rolurile nu au fost mai bine aprofundate. Există filme în care actorii, înainte de a juca, își acordă o perioadă de timp pentru a intra în rol. Adică se comportă în fiecare zi așa cum trebuie să se comporte pe platoul de filmare. Astfel de roluri sunt cele care ne fac să exclamăm – acest film e genial! Ori asta le-a lipsit actorilor noștri, sclipirea de geniu prin identificarea până în cele mai mici detalii cu personajul pe care trebuie să îl interpreteze. Acum, poate că trebuie să înțelgem situația. Bugetul filmului, din câte am înțeles, a fost unul destul de mic (printre sponsori s-au aflat chiar și un producător de bere și un hypermarket), unele cadre nu au putut fi filmate tocmai din această cauză, a bugetului restrâns. Și cu toate acestea, cred ca producătorii au scos maximul din ce au avut la dispoziție, mai puțin din actori, care, zic eu, ar fi trebuit să se dedice mai mult rolurilor, să joace cu mai multă dăruire, să fie mai autentici.

Bineînțeles, pentru cineva născut și crescut la oraș, care nu a simțit niciodată pământul sub picoarele goale și țărâna printre degete, poate că aceste detalii nu le-au sărit în ochi, și lor li se pare că actorii chiar arată precum niște țărani autentici. Dar sunt unii dintre noi, mai de la țară, care nu pot fi păcăliți atât de ușor.

Ar mai fi ceva, filmul mi s-a părut mult prea scurt, cred că a ținut puțin peste o oră și jumătate (prima parte a avut două ore și douăzeci de minute). Dacă ar fi ținut mai mult, cred că filmul ar fi fost mai închegat, așa însă ai impresia că totul s-a făcut pe repede înainte și niciun conflict nu a fost exploatat în totalitate, nici măcar conflictul lui Ilie Moromete cu lumea din jurul său care tocmai se schimbase radical. Dacă ar fi să fim cârcotași, am putea spune că filmul pare neterminat. Poate că până la urmă filmul Moromeții 2 reflectă mult prea bine romanul lui Preda, și ar fi trebuit să se detașeze puțin de firul narativ al cărții.

Una peste alta, cu unele excepții, filmul a ieșit bine, merită văzut, măcar din curiozitate sau din spirit critic. Nu cred că mă hazardez dacă spun că Moromeții 2 va depăși orice așteptări în ceea ce privește încasările pentru un film românesc făcut după anii 90, și asta pentru că este un film ușor de digerat, cu o poveste care prinde orice categorie de public, și asta în primul rând pentru că este făcut după o carte arhicunoscută, și poate cel mai citit roman din literatura română. Moromeții 2 este departe de experimentele cinematografice cu povești fără noimă și finaluri debusolante ale unor regizori din noul val, precum Cristian Mungiu, Bogdan Mirică, sau Corneliu Porumboiu, cu tot respectul pentru câteva dintre filmele acestora.

Filmul intră în cinematografe din 16 noiembrie.

 

Trei ani de la Colectiv

Pe 30 octombrie s-au împlinit trei ani de la tragedia din clubul Colectiv. Ca de fiecare dată în ultimii trei ani, și anul acesta s-a organizat un marș al tăcerii pentru comemorarea celor 65 de victime. S-a plecat din fața magazinului Unirea și s-a mers până în fața clădirii Pionierul, unde lumânările nu încetează să țină aprinsă memoria celor plecați mult prea devreme dintre noi.

DSC_0050.JPG

Din păcate nici până astăzi dosarul, sau mai bine zis dosarele care vizează ce s-a întâmplat defapt în seara respectivă nu au fost soluționate. Nimeni nu dorește să își asume răspunderea, nimeni nu se consideră vinovat, și dacă pentru unii vinovăția a fost cel puțin parțial demonstrată, aceștia nu se lasă ușor și vor cu tot dinadinsul să ia după ei cât mai mulți complici. Pompierii spun că nu trebuie să fie aruncată întreaga vină asupra lor pentru că au acordat autorizație de funcționare unui local a cărui singură cale de ieșire se făcea printr-un container dezafectat. Spitalele spun și ele că, deși marea majoritate a victimelor au murit datorită infecțiilor cu bacterii luate din spitale în urma intubării, ele nu se fac vinovate pentru că acele bacterii au venit din exterior, probabil aduse de vânt, și că spitalele noastre sunt impecabile și sterile. Statul român, cel care a refuzat cu orice preț transferarea pacienților în stare gravă la spitale din străinătate asigurând familiile victimelor că aceștia pot fi tratați și în țara noastră, ridică din umeri. Cine a dat ordine atunci, cine a coordoant celula de criză, cine a cumpărat dezinfectanți care conțineau apă de la robinet, cine a dat avize de funcționare unor secții ale spitalelor de arși pline de bacterii, cine se face vinovat de toate astea? Între timp s-au mai schimbat miniștri, s-au mai schimbat guverne, au venit alții dar cu aceeași mentalitate falimentară, căci sistemul e putred în întregime, iar corupția încă se practică ca sport național. Din păcate în România încă mai mor oameni în spitale răpuși nu de boli ci de condițiile mizere și de incompetența unor medici fără coloană vertebrală, mândrii absolvenți ai facultății de medicină cu nota 6. Probabil dosarul Colectiv nu se va soluționa prea curând, atâta timp cât justiția a fost pusă pe butuci de interesele unor foști securiști cu patru clase care nu se mai satură de veșnicul ciolan. Dar să nu fim cinici. Statul român a făcut și lucruri bune. De exemplu a ridicat un monument în memoria celor 65 de tineri care și-au pierdut viața într-un mod atât de violent, chiar în fața incintei Pionierul. Nu știu ce să spun, pe mine unul m-a lăsat rece, la fel ca piatra din care a fost construit.

DSC_0070.JPG

Am stat preț de câteva minute și am privit prin obiectivul apratului de fotografiat chipurile celor care au pierit. Prima senzație a fost de gol în stomac. Apoi ce mai poți spune? În fața morții rămâi mut de uimire. Știi că și tu te vei stinge la un moment dat, dar nu știi când și nu știi cum. Iar ca să poți să trăiești în lume asta ireală te îndobitocești cu tot felul de narcotice, așterni uitarea peste singura certitudine pe care o ai în această viață. Nu știm nimic, nici de unde venim, nici încotro ne îndreptăm. Trăim în imediat, trăim clipa, așa ne învață mai nou occidentul. Atașați de tot felul de nonsensuri suntem incapabili să ne conștientizăm nimicnicia și finitudinea. Ne dăm filozofi, intelectuali, ființe raționale sau spirituale, dar uităm că orice convingere, orice credință, orice cale am urma, fie bună, fie rea, fie că suntem egoiști, vanitoși, sau plini de înțelepciune și dragoste, în fața morții toate acestea au aceeași valoare. În fața morții toate valorile și nonvalorile se nivelează. Orice am face, rezultatul e același. Și moartea asta pare să nu aibă niciun fel de noimă, niciun fel de logică. Vine aleatoriu, iar asta sporește și mai mult gradul de incertitudine asupra vieții.

DSC_0063.JPGMă întreb cum reușesc unii oameni să trăiască atât de împăcați cu propria lor condiție de ființe destinate evanescenței? De unde atâta încredere în ei? De unde atâtea planuri de viitor, și proiecte, și dorințe, și visuri de îndeplinit când mâine pot să nu mai fie? Toți îmi par a fi perfect pregătiți, în orice moment, să închidă ochii pentru totdeauna. Oare chiar sunt atât de împăcați cu condiția vieții sau doar încearcă să ascundă disperarea? Pe mine unul gândul morții mă paralizează. Tocmai de aceea orice acțiune, către orice direcție, mi se pare inutilă și fără sens. Atâta timp cât știu că nimic nu durează, că totul va fi cuprins mai devreme sau mai târziu de vid, de ce să mai acționez și să îmi irosesc energia? Dacă nimic nu durează, atunci orice bucurie, ca de altfel orice tristețe, nu merită niciun fel de atenție din partea noastră, ci doar indiferență și detașare. 

DSC_0069.JPGȘi cu toate astea mi se pare că am trecut mult prea ușor peste tragedia din Colectiv. Mi se pare că prea ne-am văzut fiecare de treaba lui. Mi se pare că nu am fost mișcați prea tare de cele întâmplate, decât pentru o clipă. Poate că momentul Colectiv ar fi trebuit să fie unul decisiv pentru societatea noastră, un moment în care totul să se schimbe în țara asta în mod radical. Un moment zero al poporului român. Un moment de trezie pentru acest popor inert și adormit. Un moment al schimbării la față. Deși la început așa părea că va fi, treptat lucrurile au revenit la anormalul care a devenit normalitate în țara asta mizerabilă. Se încearcă să se aducă vinovații în fața legii, să își primească pedeapsa. Dar ce rost mai are acum când noi suntem aici, iar cei care au murit sunt dincolo, sau Dumnezeu știe unde. Să se facă dreptate! Dar pentru cine? Pentru cei morți nu mai există niciun fel de dreptate de obținut. Poate pentru familiile victimelor, poate pentru țara asta, să se arate că suntem o țară normală la cap, și civilizată, unde legea e lege și nimeni nu e mai presus de ea. Dar se pare că unii sunt mai presus de ea, și asta pentru că ei sunt cei care fac legea, și la propriu și la figurat.  Acești netrebnici calcă pe cadavrele celor 65 de oameni care au murit carbonizați în Colectiv și își văd în continuare nestingheriți de propriile interese și afaceri. E vorba de miniștri, de secretari de stat, de medici, până la reprezentantul ISU care a închis ochii la nereguli evidente, și-a luat șpaga, a mers acasă liniștit convins că și-a făcut treaba, a băut o bere, și-a regulat nevasta, și apoi s-a culcat ca un bou mulțumit. Între timp 65 de familii au fost nenorocite pentru totdeauna.

Deznădăjduire, indignare, frustrare, neputință. Prin astfel de stări ești nevoit să treci de-a lungul vieții tale ca cetățean cinstit al României. Nu mai rămâne nimic de făcut în țara asta, decât un marș al tăcerii…veșnice.

DSC_0072.JPG

 

Cearta cu Cioran

De mai bine de o săptămână mă lupt cu Jurnalul lui Arșavir Acterian (Jurnalul unui pseudo-filozof, Cartea românească, 1992). Auzisem despre Arșavir Acterian din scrisorile lui Cioran. Era foarte apreciat de acesta. La marile adunări pe care Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade și alții, le organizau în mod regulat în perioadă interbelică, printre aceste personalități se afla și Arșavir. Spre deosebire de aceștia, Arșavir era o fire mai retrasă, iar când spiritele se încingeau, cum se întâmpla de cele mai multe ori, mai ales când Cioran lua cuvântul, se retrăgea într-un colț al camerei și asista la întreaga scenă după care își nota într-un caiet impresiile din seara respectivă.

Arșavir, după cum și numele îl recomandă, provenea dintr-o familie de armeni. Fratele său, Haig Acterian, regizor de film, poet și scriior, a deținut funcția de director al Teatrului Național din București în scurta perioadă a guvernării legionare, fiind un simpatizant al cămășilor verzi. După ce Antonescu distruge mișcarea, Haig este înrolat în armată și trimis pe frontul de est, unde avea să și moară, la 39 de ani, pe câmpiile din Kuban, URSS.

Sora sa, Jeni Acterian, la rândul ei regizor dar și teatrolog, poartă într-o perioadă o scurtă corespondență cu Cioran din care reiese că pesimistul de serviciu o aprecia mai mult decât ca pe o simplă prietenă. Scrisorile lui Cioran către Jeni sunt de un lirism patetic, încărcate de un dramatism total atipic celui care se afla pe culmile disperării. Într-o scrisoare datată 17 iulie 1938, Cioran îi vorbea acesteia despre remediul împotriva frumuseții și a ispitelor ei distrugătoare, despre melancolie, și despre extazele sale istovitoare. Jeni Acterian moare în 1958, la 41 de ani, suferind de sindromul Hodgkin.

Arșavir rămâne astfel singurul urmaș al familiei Acterian, și asta destul de devreme, și este la rândul său aproape de dispariție după ce este întemințat și condamnat la ani grei de muncă la Canal pentru simplul fapt că era intelectual și avea viziuni reacționare. Citind Jurnaulul său, cu precădere scrierile de tinerețe, regăsim o asemănare izbitoare cu Cioran. Doar că la vremea în care Arșavir scria în stilul acesta prăpăstios caracteristic marilor singuratici ai culturii universale, Cioran abia ieșea de pe băncile liceului. La 22 de ani, Arșavir Acterian era un pesimist incurabil, complet dezolat de viață și fără nicio perspectivă.

Dar pesimismul său emană mai multă luciditate decât cel al lui Cioran. Cioran era un nevrozat, un neurastenic suferind de insomnii; tot ce a scris în anii săi de dubut a fost sub semnul acestei afecțiuni, așadar sub semnul biologicului (și tot acum a fost și cel mai autentic). În schimb, Arșavir scria într-o manieră realistă, obiectivă, lucidă și uneori intelectuală, folosind un limbaj pe alocuri academic. Pesimismul său este mai atenuat, mai echilibrat, și din acest motiv, cred eu, mai aproape de adevăr. Viața nu are numai nuanțe de negru și gri, ci conține și multe alte culori, iar dacă unii dintre noi nu le pot observa, suferind de un acromatism al conștiinței, asta nu le anulează cu nimic prezența. Ele sunt acolo. Nu ne-ar surprinde dacă Cioran ar fi răsfoit scrierile prietenului său înainte de a veni cu propria sa viziune asupra vieții.

Ca orice tânăr care crede că a descoperit America atunci când are primul său moment de adâncă introspecție, și crede, în naivitatea lui, că ce știe el nu mai știe nimeni altcineva, și eu am rezonat încă de la primele lecturi cu filozofia caustică a lui Cioran, probabil și dintr-o predispoziție, nu înnăscută, ci mai degrabă dobândită pe parcursul vieții, pentru tot ceea ce ține mai mult sau mai puțin de lugubru.

Însă, treptat, când mai m-am copt la minte, am ajuns la concluzia că Cioran nu a fost filozof decât în tinerețe, când era bântuit de insomnii. În acei ani tulburi, Cioran a spus tot ce avea de spus. Prima sa carte, Pe culmile disperării, este o adevărată apologie a pesimismului și nihilismului. Apoi, Cartea amăgirilor, continuă și completează ideile din prima carte. Urmează un scurt moment de rătăcire în politic, cu Schimbarea la față a României, carte mai târziu renegată de autor pentru viziunile sale naționalist-extremiste în care nu se mai regăsea.

După această scurtă rătăcire a urmat Lacrimi și sfinți, venită parcă ca un panaceu împotriva preocupărilor ce țin de lumesc, de prea mult lumesc. Este poate cea mai bună carte a lui Cioran, penultima scrisă în limba română. Cu Lacrimi și sfinți Cioran își încheie practic incursiunea pe tărâmul filozofiei. Încheie așadar cu Dumnezeu, Alfa și Omega, pe care bineînțeles că îl reneagă de la cap la coadă. În acest moment Cioran a spus tot ce avea de spus în filozofie. Ar fi putut la fel de bine să se apuce de agricultură, să meargă cu vacile pe Coasta Boacii, să se facă preot, sau să preia o catedră în Rășinariul natal, poate chiar la Sibiu, sau în împrejurimi. Dar odată ajuns în țara lui Mollière, Cioran se vede pus în postura de a-și câștiga cumva existența. Și ce face? Se apucă să învețe limba franceză cu frenezie, ca un bezmetic. După zece ani de la ultima sa carte publicată, făcând dovada că stăpânește limba franceză ca un nativ, Cioran debutează la Gallimard cu Précis de décomposition, (Tratat de descompunere) care are un succes asurzitor. Era anul 1949, Franța se refăcea după un război pe care l-a pierdut rușinos. În cercurile înalte, în marile saloane și cafenele, numele lui Cioran începe să fie tot mai des adus în discuție, mai ales că era un străin, un etranger roumain. Despre Cioran vorbește chair și Albert Camus, la momentul respectiv poate cel mai cunoscut scriitor francez. Observând că această manieră aforistică de a face filozofie are succes la publicul francez, Cioran continuă să scrie. Reia de nenumărate ori aceleași idei pe care le-a expus în cărțile sale scrise în România. Cărțile sale încep să fie caracterizate tot mai mult de linearitate. Din mansarda sa Cioran scrie cam două, trei cărți pe an, suficient de rar încât între cărțile sale să existe destul timp pentru ca publicul să aibă impresia că citește de fiecare dată ceva nou.

Scăpat de insomniile ce l-au chinuit în tinerețe, Cioran cu greu își mai găsește inspirația. Din acest motiv, pesimismul și nihilismul său cresc exponențial cu fiecare carte. Fiecare idee, fiecare gând negativ este tot mai accentuat ieșind treptat din sfera filozofiei și căpătând valențe literare. Cioran face literatură. Aforistica sa devine contaminată de o poliloghie de metafore și figuri de stil demne de un adevărat romancier superfluu. Când nu mai are nimic de spus, o ia de la capăt. Din nou aceleași idei, din nou aceleași angoase și nevroze care acum nu mai sunt trăite ci doar readuse în prezent ca material didactic. Cu această filozofie decadentă se hrănesc marile saloane pariziene. Cioran devine treptat un obișinuit al acestor saloane unde nu tot timpul își dădeau întâlnire mari personalități ci și intelectuali de duzină, sau oameni simpli care erau năuciți de ceea ce ei, în ignoranța lor, credeau că este filozofie. Însuși Cioran mărturisește apropiaților în scrisorile sale către cei de-acasă, că nu mai face față invitațiilor pentru a lua cuvântul la tot felul de adunări și petreceri private, dar că nu le refuză, pentru că uneori primește mici atenții din partea oamenilor, iar mâncarea este mai bună decât la cantină (bineînțeles că Cioran căuta în același timp să își facă și un nume). E adevărat că aceste mici atenții erau de cele mai multe ori trimise către familia sa din România.

Viața începe să devină plăcută pentru filozoful nostru, să aibă culoare. Este de notorietate scrisoarea sa către Noica, în care îi mărturisea acestuia un secret, și anume că lui chiar îi place viața. Noica intuise de mult că această stare de apatie și negare a lumii pe care Cioran o afișa cu atâta emfază, era una care ținea mai mult de contextul și împrejurarea în care acesta se afla, decât de adevăratele sale stări sufletești. Drept dovadă că Cioran chiar se bucura de viață, o avem din relațiile sale amoroase, dintre care ce mai cunoscută este cu tânăra studentă Friedgard Thoma. Aceasta îi cauzează lui Cioran mari neliniști de ordin sentimental, și îl transformă într-un îndrăgostit penibil la o vârstă la care cei mai mulți oameni se gândesc la pensie. Între cei doi are loc mai întâi o apropiere platonică, de genul meastru-ucenic. Apoi, au loc schimburi intelectuale, ca în final să se ajungă și la schimburi frivole de secreții. Chiar Friedgard Thoma afirma, fără niciun fel de reținere, că între ea și așa zisul filozof a existat și o relație de natură sexuală. Si când ne gândim că în tot acest timp Cioran lucra asiduu la următoarea sa carte intitulată Despre neajunsul de a te fi născut… Cât adevăr există în aceste cărți în care Cioran își varsă viscerele în public cu atâta grație, în timp ce în viața privată scria scrisori de dragoste unei studente care putea la fel de bine să-i fi fost fiică sau chiar nepoată, rămâne la latitudinea cititorilor.

Eu nu spun decât atât, odată disecat, Cioran și filozofia sa asistematică, nu par a fi decât o farsă. Cioran parizianul, Cioran francezul, Cioran cel care își reneagă originile române, nu poate fi niciodată pus pe același piedestal pe care a fost pus, de exemplu, Nietzsche, predecesorul său în ale nihilismului și pesimismului duse la paroxism. Spre deosebire de Cioran, Nietzsche și-a trăit filozofia în totalitate. Drept dovadă că într-un final a înnebunit și astfel și-a găsit sfârșitul. Dacă Cioran ar fi trăit într-adevăr tot ceea ce scria în cărțile sale, neliniștile, angoasele, depresiile și așa mai departe, ar fi trebuit să aibă cel puțin aceeași soartă ca Nietzsche. Dar faptul că a trăit până la venerabila vârstă de 84 de ani, e o dovadă  incontestabilă că marele nostru pseudo-filozof a dus o viață bună, fără prea mari neajunsuri, nici materiale și nici spirituale. „Să mai vorbești de nimicirea fericirii tale, de chinul vieții tale, de spaimele care-ți întunecă sufletul, așa cum face Julien Green, confortabil așezat în bârlogul lui, cu mâncarea asigurată și liber să facă ce vrea, mi se pare o nerușinare”. Aceste cuvinte scrise de Arșavir Acterian în Jurnalul său cu privire la scriitorul american Julien Green, care se lamenta formidabil și complet gratuit în propriul său Jurnal, se potrivesc de minune și în cazul lui Cioran. Mă gândesc, oare atunci când practici filozofia, sau pseudo-filozofia, în orice caz, atunci când nu ești romancier sau poet, deci când nu apelezi la epitete și fabulații pentru a-ți exprima neliniștile, nu trebuie ca ceea ce scrii să și trăiești, și ceea ce trăiești să scrii, fără să existe nicio urmă de denaturare a realității? Nu și prin asta se diferențiază filozofia de literatură? Nu asta diferențiază o carte de filozofie de un roman de dragoste sau polițist? Romancierul e romancier numai atunci când scrie, în schimb filozoful e filozof tot timpul.

Dacă Cioran și-ar fi respectat blazonul de filozof, ar fi trebuit să renunțe la scris după primele trei cărți publicate, pentru că în aceste prime trei cărți, Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Lacrimi și sfinți, Cioran a spus tot ce avea de spus. Ce a urmat după a fost doar logoree plină de patos, care nu putea impresiona decât un popor sătul de propria abundență culturală, și anume poporul francez. Și dacă într-adevăr ar fi vrut să rămână în istorie și să aibă statuie la fiecare colț de stradă, iar ideile sale să se studieze în facultăți așa cum se studiază astăzi ideile lui Kant sau Heidegger, Cioran ar fi trebuit să trăiască în plenitudinea lor fiecare carte scrisă, iar în final să se sinucidă. Nefăcând acest lucru, pesimistul din Rășinari a intrat într-o contradicție care l-a anulat ca filozof, iar de acest păcat nu poate să îl absolve nimeni. Să te bucuri de voluptățile vieții ca un om ordinar, când scrierile tale te recomandă ca fiind un om extraordinar, este dacă nu un paradox, cel puțin o lipsă de consecvență. Din păcate Cioran nu a fost un Übermensch, și astfel și-a ratat destinul.