Aceasta este o serie de trei povești tragice ale unor jucători de fotbal români care au marcat pentru totdeauna istoria acestui sport. Impactul prezenței lor pe teren a fost resimițit atât în România cât și peste hotare, iar dacă momentul istoric în care au apărut pe scenă ar fi fost altul, atunci și destinele lor ar fi fost cu totul diferite. Din păcate viața acestor actori principali a fost presărată cu momente dramatice, pe care voi încerca să le surprind în detaliu în acest editorial.
Nu ne hazardăm afirmând că Florea Dumitrache, Nicolae Dobrin, și Ilie Balaci, au fost și vor rămâne pentru totdeauna, trei dintre cei mai mari jucători de fotbal, nu doar ai României, ci din istoria fotbalului. De un talent formidabil și de o valoare care nu poate fi pusă la îndoială, cei trei jucători legendari s-au asemănat în multe privințe, atât pe teren cât și în afara lui, și au împărtășit același tragic destin.
Poveștile lor sunt izbitor de asemănătoare, și iată câteva detalii interesante.
Mai întâi, fiecare în parte au fost, ceea ce britanicii numesc, one-club men, chiar dacă în carierele lor au mai trecut fugitiv și pe la alte cluburi. Florea Dumitrache a jucat la Dinamo timp de 12 sezoane, Dobrin a scris istorie la FC Argeș timp de 19 ani, iar Ilie Balaci a evoluat la Craiova în 11 ediții de campionat.
Apoi, fiecare dintre ei au avut oferte pe masă din partea unor cluburi mari din Occident, care erau gata să-i transfere pentru sume importante la acea vreme, dar transferurile au picat din același motiv – toți trei erau bunuri naționale iar regimul comunist nu își vindea valorile.
În 1970, după Campionatul Mondial din Mexic, Florea Dumitrache a avut o ofertă de 1 milion și jumătate de dolari din partea lui Juventus, iar clubul italian se angajase, conform mărturiei jucătorului, că va oferi în schimbul transferului său și câte un autocar Pullman fiecăruia dintre cele 16 cluburi din prima divizie. Alții spun că italienii se angajaseră față de Ceaușescu să construiască o fabrică FIAT în România, doar să îl poată transfera pe jucător. În orice caz, dacă transferul s-ar fi materializat, acesta ar fi fost primul mare transfer din istoria fotbalului românesc, lucru care ar fi pus România pe harta fotbalului european. Regimul comunist însă nu i-a permis transferul, iar Nicolae Ceaușescu l-a declarat bun național, iar bunurile naționale nu se puteau vinde.
În 1972, FC Argeș, campioana în exercițiu a României, a întâlnit Real Madrid în Cupa Campionilor Europeni iar madrilenii au trecut cu greu mai departe. A fost 2-1 pentru Argeș acasă, și 3-1 pentru Real în Spania, iar președintele Realului, nimeni altul decât Santiago Bernabeu fiind impresionat de performanțele celui căruia i se spunea “gâscanul”, a făcut o ofertă pentru Dobrin de 2 milioane de euro, plus o instalație de nocturnă pe stadionul din Trivale. Din păcate, la fel ca și în cazul lui Dumitrache, transferul nu s-a meterializat din cauza ideologiei comuniste din România, care nu permitea niciunui cetățean român să muncească sau să călătorească în afara blocului comunist. Transferul lui Dobrin nu se putea concretiza cu atât mai mult cu cât Spania era condusă pe atunci de regimul fascist a lui Francisco Franco. Ceaușescu nu a putut fi înduplecat nici măcar de insistențele personale ale președintelui madrilen.
Aceeași poveste și în cazul lui Ilie Balaci care, în decembrie 1982, semnează un precontract cu AC Milan, ce prefața un transfer de răsunet pentru jucătorul român. Din păcate, organele de partid, care nu îl aveau deloc la suflet pe rebelul jucător al Craiovei, i-au blocat transferul pe San Siro, asta după ce acesta își anunțase în noaptea de revelion toți prietenii că urmează să joace la Milan alături de Baresi, Tasotti și Evani, după cum Balaci povestea într-un interviu din 2009 acordat Gazetei Sporturilor. Dezamăgirea a fost cruntă pentru jucătorul român, și peste numai doi ani suferea o accidentare foarte gravă, într-un meci fără miză în Divizia A, dintre Universitatea Craiova și FC Baia Mare, accidentare care nu numai că l-a scos din angrenajul echipei naționale ratând astfel EURO 1984, dar i-a grăbit și retragerea din fotbal la numai 31 de ani.
Și nu în ultimul rând, cei trei magicieni ai balonului rotund, au împărțit același tragic destin în privința ultimelor clipe ale vieții. Niciunul dintre ei nu a trăit mai mult de 6 decenii – Florea Dumitrache s-a stins la 59 de ani, Dobrin la 60 iar Balaci la 62. Cauza acestor decese înainte de vreme ale unor sportivi de carieră fiind aceeași – consumul de alcool.
Aceste detalii mai puțin nobile, nu trebuie să umbrească cumva memoria și imaginea legendarilor jucători, ci mai degrabă să ajute la o mai bună înțelegere a vieților lor zbuciumate.
Florea Dumitrache – primul superstar al fotbalului românesc
Poreclit “mopsul” de către Fănuș Neagu (deși el spune că porecla i-ar fi pus-o o bătrână din cartier pe când l-a prins la furat de nuci), născut într-o familie simplă de muncitori din cartierul bucureștean Viilor, Florea Dumitrache și-a încercat norocul în fotbal la Rapid, dar după două sezoane petrecute la juniori, giuleștenii nu l-au păstrat la echipă, spunând despre el că nu este făcut pentru fotbal. A mai evoluat apoi un sezon la TUG București, înainte de a fi remarcat de antrenorul lui Dinamo, Traian Ionescu, care l-a luat la echipa mare și i-a oferit un debut la doar 17 ani într-un meci împotriva lui Dinamo Pitești, pe 2 mai 1966. Atât de mare era talentul “mopsului”, încât acesta a debutat la naționala României când încă nu împlinise 18 ani! În preliminariile Campionatului Mondial din Mexic 1970, Dumitrache a fost golgheterul naționalei, presa numindu-l anterior, în 1968 și 1969, cel mai bun jucător român deși avea doar 19, respectiv 20 de ani!
La Guadalajara a jucat împotriva Braziliei lui Pele, făcând un meci foarte bun și înscriind un gol, partida fiind însă pierdută de ai noștri cu 3-2, cu două goluri marcate de inegalabilul Pele. Cornel Dinu îl numea pe Florea Dumitrache un atacant complet – avea viteză, inteligență de joc, lovea mingea cu ambele picioare, dribla, avea voleu și o lovitură de cap devastatoare deși măsura doar 1,74 înălțime. După cum singur mărturisea într-un interviu din 1999, Dumitrache avea o detentă impresionantă care îi permitea să ajungă cu capul peste bara transversală. La naționala României a făcut un cuplu excelent în atac cu Nicolae Dobrin, și mulți spun că acest duo a fost cel mai bun din istoria naționalei. La Dinamo s-a înțeles foarte bine cu Cornel Dinu, dar spre finalul perioadei bucureștene a început tot mai des să se accidenteze, ieșind treptat și din circuitul echipei naționale.
Era un jucător complet, dar din punct de vedere fizic mai plăpând, datorită copilăriei dificile. A ars foarte repede, perioada lui de glorie începe în 1968, când a debutat la națională, și mai continuă doar 5, 6 ani. (Cornel Dinu în interviul acordat Gazetei Sporturilor pentru DVD-ul realizat în memoria lui Florea Dumitrache).
În 1969 marchează un gol din penalty în meciul amical dintre Anglia și România, de pe Wembley. Anglia era campioană mondială en-titre, și avea în teren jucători precum Jackie Charlton, Bobby Moore sau Gordon Banks. Dumitrache se distrează pe teren, si îi dribelază de nenumărate ori pe legendarii jucători britanici, impresionând asistența. Duelul avea să se reediteze la Campionatul Mondial din 1970, când România pica într-o grupă infernală cu Brazilia, Anglia și Cehoslovacia, terminând grupa pe locul 3. Driblingurile lui Dumitrache ajung să facă parte dintr-un colaj FIFA al Campionatului Mondial, fiind difuzate de nenumărate ori la televizor.
Transferul ratat la Juventus a însemnat o mare dezamăgire pentru Florea Dumitrache. Nu ne putem decât imagina ce ar fi reprezentat pentru fotbalul românesc acest transfer la una dintre cele mai titrate echipe din Italia și din întreaga lume. În 1970 la Juventus evoluau, printre alții, Fabio Capello, Roberto Bettega și Giuseppe Furino, iar bătrâna doamnă avea deja în palamers 13 titluri de campioană a Italiei.
Florea Dumitrache, numai prin prisma faptului că un club de talia lui Juventus a vrut să îl transfere pentru mai bine de un milion de dolari în 1970, poate fi numit primul superstar al fotbalului românesc. O adevărată vedetă care, dacă ar fi ajuns în “cizmă”, posibilitățile ar fi fost infinite. Din păcate trebuie să ne mulțumim doar cu exercițiul de imaginație și cu întrebarea atât de pregnantă… ce ar fi fost dacă…?
Aliura de vedetă a lui Dumitrache venea și dintr-un aspect fizic plăcut și îngrijit, și trăsături fizionomice specifice raselor nordice – avea părul ondulat și bogat, de un blond de culoarea spicului și ochi albaștrii, total atipic pentru un jucător provenit din sud-estul Europei.
În loc să ajungă la Juventus, “mopsul” este nevoit, din cauza regimului comunist, să rămână pe meleagurile mioritice, iar în 1976 Dinamo îl transferă surprinzător la Jiul Petroșani, din ordinele venite de la un ministru de interne al cărui cumnat se afla la conducerea clubului din Valea Jiului. Făcând haz de necaz, Jiul avea aceleași culori ca și Juventus, alb-negru, până și echipamentul era asemănător, dar în loc să joace pe Stadio Comunale din Torino, “mopsul” trebuie să se mulțumească cu mocirla de la Petroșani. Din păcate pentru Florea Dumitrache, acest transfer avea să-i influențeze decisiv și în mod negativ, nu doar cariera de fotbalist ci și viața. Iată ce spune Cornel Dinu despre această perioadă.
La Jiul a însemnat sfârșitul pentru el. Pentru că nu avea ce să facă în timpul liber, a devenit prietenul unor pahare mai mult sau mai puțin pline cu calitate, și de aici, din păcate, un final nedorit și destul de rapid.
Anturajul și dependența de alcool la o vârstă destul de fragedă, l-au tras mult înapoi pe atacantul român, care, într-un alt context mai favorabil al carierei, ar fi putut cu siguranță să facă mai mult în fotbal decât a reușit.
Același Cornel Dinu adaugă.
A avut câteva prietenii pe care le onora săptămână de săptămână, uneori zi de zi. Nu era un tip care să alerge după anturaj, dar aceste prietenii îi răpeau timpul poate puțin cam des. (…) Spre finalul puținelor zile libere pe care le avea, Florea prefera să se întoarcă la origni, printre ai lui, în cartierul în care copilărise, alături de oamenii cu care crescuse.
După perioada Jiul Petroșani, fiind încă afectat de ratarea transferului în Italia și începând să aibă probleme serioase cu alcoolul, Mircea Lucescu îi întinde o mână, și îl aduce la Corvinul Hunedoara, în Divizia B, unde “Il Luce” evolua ca antrenor-jucător. A fost o perioadă bună din viața sa sportivă, la ultimul club din carieră, club cu care a reușit să evolueze în cupele europene. Un episod interesant s-a petrecut în primul sezon la Corvinul, când hunedorenii se luptau pentru promovare cu Oradea. Florea Dumitrache povestește pe scurt, într-un interviu, istoricul acelei partide cu cântec.
Jucam la Bistrița, și eram la bătăie cu Oradea pentru promovare. Mircea (n.r. Mircea Lucescu) se duce si vorbește cu Pădureanu (n.r. Jean Pădureanu) un conducător de acolo, și nu am căzut la pace, pentru că dăduseră ăia mai mult. După faza asta, a venit Mircea și ne-a spus – bă, jucăm pe bune!
Este vorba, bineînțeles, de încercarea de aranajare a unei partide, care nu a avut succes. Practica meciurilor trucate era des întâlnită în perioada comunistă, interesul de partid și al diferitelor departamente din Armată, Poliție sau Securitate primau asupra spectacolului fotbalistic. Dar chiar și echipe neînregimentate departamental apelau uneori la astfel de practici nesportive care nu făceau cinste sportului și nici jucătorilor. “Lordul” Jean Pădureanu a fost, începând din 1964, vice-președinte al clubului Gloria Bistrița, apoi a devenit președinte, poziție pe care a deținut-o până în 2013, fiind unul dintre cei mai longevivi conducători de club din România. Este de notorietate faptul că Jean Pădureanu obișnuia să aranajeze meciuri de fotbal la Gloria Bistrița, mult după căderea regimului comunist, termenul de “blat” atribuit meciurilor trucate din Divizia A, fiind împrumutat din italienescul biscotto.
Corvinul avea să câștige totuși pe teren acea partidă cu Bistrița, prin golurile lui Nunweiller și Dumitrache și să obțină promovarea în Divizia A.
La Corvinul, lângă Florea Dumitrache au crescut Michael Klein, Mircea Rednic și Ioan Andone.
Cu Corvinul Hunedoara Florea Dumitrache a evoluat în sezonul 1982-1983 în Cupa UEFA. Aici a avut loc un episod regretabil, când într-un meci împotriva echipei iugoslave FK Sarajevo, “mopsul” l-a lovit cu capul în gură pe arbitrul partidei, Gianfranco Menegal, după ce acesta îi dezavantajaseră grosolan la o fază pe hunedoreni. Pentru acest gest Florea Dumitrache a primit o suspendare record de 7 ani. După jumătate de an avea să se retragă. Avea 36 de primăveri.
Povestește Florea Dumitrache acel episod, într-un interviu din 1999, în tribunele stadionului Dinamo.
Era 2-0 pentru ei, și a scăpat unul de al lor către poartă, dintr-un offside de 15 metri. Totuși, în mod inexplicabil, arbitrul a lăsat jocul să continue. Și atunci m-am supărat, aveau deja 2-0, erau calificați, nu întelegeam de ce îi mai ajută arbitrul. Atunci m-am dus la central și l-am lovit cu capul în gură. Au sărit sârbii să mă omoare, vă dați seama. Până la urmă s-a rezolvat. A venit Mircea la mine si mi-a spus – mopsule, ia tu totul asupra ta, ca să nu sufere echipa. Nu aveam ce să fac, aveam 35 de ani, eram cel mai în vârstă din echipă. După jumătate de an oricum m-am retras.
Alin Buzărin concluzionează și el despre personalitatea lui Florea Dumitrache, afirmând următoarele, într-un interviu din redacția Gazetei.
El nu era neapărat un băutor, era un viveur, un om căruia îi plăcea să stea la șuetă până la ore târzii. Dumitrache era omul teraselor cu pietriș pe jos, cu sifon pe masă și cu frapieră, și eventual cu lăutari ascunși pe undeva pe aproape.
Din păcate, Florea Dumitrache a reușit să dribleze doar adversarii din teren, nu și dependența de alcool, care într-un final i-a pus capăt zilelor. În toată cariera sa de jucător, Florea Dumitrache a adunat în Divizia A 357 de meciuri și a înscris 170 de goluri, fiind pe locul 5 într-un clasament all-time al marcatorilor din prima ligă, la egalitate cu Ion Oblemenco. La echipa națională a evoluat în 31 de partide și a înscris de 15 ori. A decedat pe 26 aprilie 2007, la vârsta de 59 de ani în urma unei hemoragii digestive.
***
Nicolae Dobrin – primul artist din fotbalul românesc
Legenda spune că Dobrin a ajuns la ceea ce se numea pe atunci Dinamo Pitești, echipa Ministerului de Interne, în urma unei miuțe jucate cu jucătorii echipei mari pe maidanele Piteștiului. Acolo, Florin Halagian a văzut pentru prima dată talentul extraordinar al tânărului derbedeu, dar Leonte Ianvoschi este cel care l-a adus în cadrul clubului, la echipa de tineret, în 1959. Fiind ceva mai dezvoltat pentru vârsta lui, a debutat rapid la echipa mare a lui Dinamo Pitești pe când avea doar 14 ani și zece luni, record absolut în fotbalul românesc!
Au urmat 19 ani petrecuți la echipa care a devenit ulterior FC Argeș, primul club exclusiv de fotbal din România. “Gâscanul”, sau “Pară”, cum era poreclit de colegi, a câștigat de trei ori titlul de cel mai bun jucător român – 1966, 1967 și 1971. A contribuit din plin la primul titlu din istoria lui FC Argeș, în 1972, fiind golgheterul echipei din postura de mijlocaș și a fost imediat remarcat de cluburi importante din Europa. Prima ofertă din străinătate venită pentru Dobrin, a fost la finele anului 1966, pe când acesta avea doar 19 ani. “Gâscanul” debutase deja în naționala României și avusese prestații foarte bune cu FC Argeș în defuncta Cupă a Orașelor Târguri. Oferta a venit de la Interul lui Helenio Herrera, care se spune că a pus pe masă piteștenilor 250.000 de mii de dolari, o sumă considerabilă pentru acele vremuri. Transferul nu s-a realizat din bincunoscutele motive ale regimului comunist.
La națională a făcut un cuplu de excepție cu Florea Dumitrache, debutând pentru tricolori în 1966 într-un meci cu Germania Federală. Dobrin spunea într-un interviu din anii ‘80, că acel meci de debut a fost cel mai bun făcut de el în toată cariera, asta deși România a pierdut cu 1-0. După acea partidă, marele Fritz-Walter ar fi venit la Dobrin și i-ar fi spus că va deveni cel mai bun jucător din lume. Neamțul nu era departe de adevăr.
Dar chiar în acea perioadă începuseră să apară tot felul de informații cum că Dobrin este prieten al șprițului și nu se implică la antrenamente. În 1969, după debutul fulminant de la națională, Dobrin pierduse deja lotul tricolorilor datorită vieții sale extrasportive.
Au fost momente când a băut și un pahar în plus. (…) Se făceau petreceri, cu colegii, cu suporterii, băute. Dacă era să-i cadă bine, bea o sticlă de vin, poate și trei… (Gica, soția lui Dobrin, într-un interviu pentru Gazeta Sporturilor)
Adrian Păunescu, un bun prieten de-al său, rememora și el într-un interviu acest aspect.
Ideea la modă și foarte banală era că Dobrin a băut, că a făcut pe necuratul… Nu era neapărat adevărat că Dobrin bea. Dobrin era un boem, lui Dobrin îi plăcea să stea lângă un pahar. Sigur că trebuie să fi avut și nopți de beție dar eu nu îmi aduc aminte de niciuna, și nu cred că mitul acesta mizerabil cu Dobrin bețiv e adevărat. (…) Reușise cumva să solidarizeze multe mediocrități împotriva sa.
România se lupta pentru calificarea la Mondialul din Mexic și avea nevoie de un jucător de talia lui Dobrin, astfel că în cele din urmă a fost selecționat de către Angelo Niculescu pentru ultimele două partide din preliminarii, împotriva Portugaliei lui Eusebio și a Greciei lui Domazos. Cu Dobrin în teren, România obține calificarea la Mondialul din 1970, și se părea că pentru “gâscan” Campionatul Mondial va reprezenta o ocazie unică de a-și demonstra calitățile și talentul în fața întregii lumi. Dar ce s-a întâmplat cu Dobrin la Guadalajara rămâne până astăzi un mister. Jucătorul piteștean nu a prins nici măcar un minut pe teren, și se spune că Angelo Niculescu l-a ținut în afara lotului datorită indisciplinei. Se mai spune că în Mexic, Dobrin obișnuia să plece noaptea din cantonament și să se întoarcă dimineața și că pierdea banii la poker. Alții au spus ca a fost un complot împotriva lui, pentru că nu voia să se subordoneze planului tactic mult prea defensiv al selecționerului. Niciuna dintre aceste informații nu a fost confirmată sau infirmată de legendarul jucător, care a preferat să păstreze tăcerea. Cert este că România nu s-a putut folosi la mondialul mexican de cel mai bun jucător din echipă, și nu ne putem decât imagina ce rezultate ar fi obținut România cu Dobrin în teren. Un duel direct între Dobrin și Pele ar fi rămas pentru totdeauna în istorie.
Neintroducerea lui în teren la Guadalajara, o tristețe și o mizerie! Ca la noi în România, să ai pe cel mai bun și să nu îl bagi în teren (…) A suferit dar nu s-a lăsat, s-a întors de acolo răzbunător, și tot ce i-a s-a întâmplat l-a făcut mai puternic. (Adrian Păunescu)
Întors în România, Dobrin este numit cel mai bun jucător român pentru a treia oară, în 1971, și în 1972 devine campion cu FC Argeș. A fost poate cea mai bună perioadă a carierei, pentru că în același an 1972 vine și oferta de la Real Madrid.
FC Argeș, campioana României, întâlnea în Cupa Campionilor Europeni Real Madrid. În meciul tur de la Pitești, argeșenii se impuneau cu 2-1, gol Dobrin, însă pierdeau returul cu 3-1, și erau eliminați. Dar președintele Realului, nimeni altul decât Santiago Bernabeu, a fost impresionat de prestația “gâscanului”, și a negociat personal transferul celui care devenise între timp “Prințul din Trivale”. Nicolae Ceaușescu nu a fost înduplecat de oferta de 2 milioane de dolari a spaniolilor, și nici măcar de promisiunea instalării pe stadionul din Trivale a unei nocturne. Fiind un bun național, Dobrin a devenit involuntar victima propagandei și ideologiei regimului comunist. Tocmai talentul său extraordinar a jucat împotriva sa de data aceasta. Dobrin a îmbrăcat totuși tricoul Realului în meciul de retragere a lui Francisco Gento, din iarna lui 1972, Partidul Comunist lăsându-l să participe la această gală. După partidă, jurnaliștii iberici au fost exaltați de jocul prestat de român, iar oficialii Realului au insistat în continuare asupra transferului său. Chiar și în 1973, cotidianul Marca titra, pe 9 iunie – Dobrin, con un pie en le Madrid.
Exista o condiție specială prin care un jucător român putea să evolueze în străinătate – trebuia să aibă împlinită vârsta de 30 de ani. Dobrin nu se încadra pe atunci în acest criteriu, dar este greu de crezut că ar fi fost lăsat să plece chiar dacă ar fi avut vârsta necesară, ținând cont că între România comunistă a lui Ceaușescu, și Spania fascistă a lui Franco, existau evidente diferențe ideologice. Președintele lui FC Argeș de atunci, Puiu Rapoport, mărturisea că Dobrin fusese curtat de mai multe cluburi din Vest, printre acestea și Bayern Munchen, care era dispusă să ofere mai mulți bani decât Real Madrid.
Odată încheiată această poveste, lui Dobrin nu îi mai rămânea decât să se concentreze pe fotbalul autohton și pe FC Argeș. Era al doilea mare transfer ratat în străinătate de un jucător român, și nu va fi ultimul.
Viața sa extrasportivă i-a creat multe prejudicii de imagine, mai ales din partea claselor privilegiate și a nomenclaturii vremii. Acest lucru a dus într-un final la scoaterea lui din echipa lui FC Argeș, la insistențele unui prim-secretar de partid, și la o incertitudine privind viitorul carierei sale.
Așa a ajuns Gicu Dobrin, pentru o scurtă perioadă, la Universitatea Craiova.
La Craiova erau mai mulți oameni în tribună când se antrena Dobrin decât erau pe alte stadioane la meciuri oficiale. (Adrian Păunescu)
Adrian Păunescu, bunul său prieten, chiar încearcă să îi intermedieze un transfer la Steaua, dar nu reușește datorită împotrivrii coloneilor. Lui Dobrin i se dusese peste tot faima că este indisciplinat. Nimeni nu îl voia pe cel mai bun jucător român, dar publicul îi rămăsese alături. Atât de mare era notorietatea lui Dobrin, încât la fiecare meci i se striga numele pe toate stadioanele, lucru care nu i-a căzut deloc bine lui Nicolae Ceaușescu. Faima lui Dobrin depășise sfera sportivă, și “gâscanul” începuse să devină incomod pentru regimul comunist. Articolele de presă îi erau complet defavorabile, bineînțeles articole scrise la comandă.
Despre Dobrin se spunea în presa vremii, din trei în trei ani, că e terminat. El nu dădea impresia că mai poate, părea puțin obosit, dar era boem, reușea prin tehnica și arta lui să țină loc de toate turele de teren pe care le făceau alții. (Adrian Păunescu)
În cele din urmă Dobrin a rămas la Pitești și nu a jucat niciodată într-un meci oficial la Craiova. A continuat să aibă evoluții foarte bune la echipa piteșteană care au condus la al doilea titlu de campioni din istoria clubului, în 1978, după un meci dramatic în Ștefan cel Mare cu Dinamo, câștigat cu 4-3. La finalul acelei partide, Ioan Chirilă îi oferea nota 10 în cornica meciului. Din postura de campioană FC Argeș a evoluat pentru a doua oară în istorie în Cupa Campionilor Europeni, și din nou piteștenii întâlneau o echipă din Spania. De data aceasta era vorba despre Valencia lui Mario Kempes. Argeșul câstigă meciul tur de acasă cu 2-1, dar pierde returul de pe Mestalla cu 5-2. La finalul întâlnirii Kempes îl felicită personal pe Dobrin, recunoscând-ui calitățile de mare jucător.
Se spune că nu îți displace un pahar de vin bun. E adevărat că nu îmi displace, asta se vorbește de când am început eu să joc fotbal, dar eu cred că i-am dezmințit pe mulți, pentru că nu apucam să joc fotbal până la 33 de ani dacă îmi plăcea să beau chiar așa de mult cum s-a zvonit. (Nicolae Dobrin, într-un interviu pentru TVR în 1981)
În 1981, aflat spre finalul carierei, Dobrin semnează cu divizonara secundă FCM Târgoviște, ajutând-ui să obțină promovarea în prima divizie. Se întoarce la clubul vieții sale, FC Argeș, pentru sezonul 1982-1983 și își încheie cariera după 20 de ani de activitate având peste 400 de meciuri în prima divizie și 106 goluri. La națională a evoluat de 46 ori și a înscris 8 goluri. În 1990 FC Argeș îi organizează meciul de retragere în fața unui stadion arhiplin.
Viața lui Nicolae Dobrin a fost presărată cu de toate, de la momentele de maximă exaltare până la cele de profundă tristețe. La fel ca și colegul și bunul său prieten de la națională, Florea Dumitrache, Dobrin a fost un împătimit al paharului și voiei bune, dar totuși un boem, așa cum îl numesc toți cronicarii. Stilul său de joc a fost inconfundabil. De fiecare dată lăsa impresia că se sfârșește pe teren, ca mai apoi să aibă explozii de genialitate, iar asta îl face unic. Dobrin nu avea nevoie să se solicite prea mult la antrenamente, pentru că el avea ceva ce altora le lipsea cu desăvârșire, și anume talentul nativ, geniul care îi curgea prin vene. Tocmai de aceea, în ciuda unei vieți extrasportive dezordonate, a reușit să joace fotbal la cel mai înalt nivel până la vârsta de 36 de ani, atât cât permitea prima divizie din România, fără să sufere vreo accidentare gravă sau să aibă probleme de sănătate cât timp a fost în activitate.
Lumea ar fi vrut să semăn cu Di Stefano, eu însă am preferat să rămân păcătosul Dobrin de pe Maracana piteștilor. (Nicolae Dobrin)
Nu numai că era un împătimit al paharului, dar Dobrin era și un fumător activ, viciu cu care s-a îndeletnicit încă de la vârsta de 8-9 ani, când îi fura țigări din pachet tatălui său. “Prințul din Trivale” făcea echipă bună cu “Ducele de Marlboro”… Dobrin a fost fumător timp de mai bine de 40 de ani, și chiar dacă se spune că s-ar fi lăsat de băutură în 1992, totuși sănătatea îi fusese deja mult prea afectată de combinația fatală dintre alcool și tutun, ca să nu ducă la afecțiuni grave. Drept urmare, Nicolae Dobrin a fost răpus la 60 de ani, de un cancer pulmonar cu multiple metastaze.
Și aflând aceste detalii, este absolut uimitor cum a reușit acesta să aibă performanțele pe care le-a avut. Cum a putut să devină un sportiv de performanță în timp ce își otrăvea organismul? Ce ar fi fost Dobrin fără aceste narcotice, și ce s-ar fi întâmplat cu viața și cariera lui dacă ar fi mers la Real Madrid? Din nou, întrebări fără răspuns… ce ar fi fost dacă…?
Dobrin a fost un foarte mare fotbalist, unul uriaș, atins de geniu. Talentul lui nu suferă comparații decât cu al lui Hagi. A avut o relație specială cu mingea, el îi poruncea, iar aceasta îl asculta. A mai însemnat ceva Dobrin, un caracter deosebit, care l-a plasat mereu deasupra invidiilor, răutăților și bârfelor din jurul său. A fost venerat de o întreagă țară care aproape că l-a canonizat, transformându-l în idol, în legendă. (Ovidiu Ioanițoaia)
***
Ilie Balaci – primul rege neîncoronat al fotbalului românesc
Un singur lucru m-a interesat, să fiu cel mai bun. (Ilie Balaci)
Un produs integral al Academiei Universității Craiova, Balaci a debutat în fotbalul mare în 1973, la vârsta de 16 ani, pe vremea când Florea Dumitrache și Nicolae Dobrin erau deja jucători consacrați. I-a avut drept modele? Poate, dar Balaci spunea că cel pe care l-a urmărit cu cel mai mare interes, pe vremea când mergea ca puști la meciurile Craiovei, a fost Ion Oblemenco, instituția. Despre momentul când a intrat în echipa mare a Craiovei și a devenit coechipier cu marele jucător, Balaci spune:
Oblemenco ne hrănea familiile, el ne punea mâncare pe masă. Prin golurile lui câștigam, și dacă câștigam luam bani, și astfel ne hrăneam familiile. Dar când auzeam tot stadionul că strigă Oblemenco… pe mine mă deranja, voiam să fiu eu cel strigat, să se scrie și despre mine.
Și l-au strigat, și au scris despre el…
În 1975, în finala Cupei României, Balaci trăiește prima mare dezamăgire din fotbal, și aveau să urmeze multe. În finală, Știința întâlnea divizionara secundă Rapid București, iar la centru arbitra marele Nicolae Rainea. Craiova domină partida, și reușește să înscrie de două ori. Dar Rainea anulează al doilea gol pe motiv de fault. Reluările demonstrează indiscutabil că golul a fost perfect valabil. A fost doar o eroare, sau rea intenție? Asta nu o putem spune, cert este că în loc să fie 2-0, la faza următoare Rapidul egalează, și se impune în prelungiri cu 2-1, într-o partidă cu trei eliminați. După meci, înflăcărații suporteri olteni, nemulțumiți de arbitrajul lui Rainea, aveau să declare – să nu vina la Craiova îl împușcăm ca pe Kennedy la Dallas”.
În 1978, incep problemele lui Balaci cu organele de partid. După meciul pierdut în Cupa Cupelor împotriva celor de la Fortuna Dusseldorf, 3-4 pe teren propriu în prima manșă, Balaci este suspendat pe o perioadă nedeterminată din fotbal. Motivul fiind că acesta fusese văzut înaintea meciului în compania unor cetățeni români plecați de mulți ani peste hotare și reveniți pentru o scurtă perioadă în România. Aceștia voiau să ajungă pe litoralul românesc si veniseră cu mașina proprie, un Fiat cu numere de Italia. Pentru a putea să cumpere benzină, apelează la Balaci ca să li se împrumute mașina acestuia, având numere românești. Când Balaci a fost văzut conducând un Fiat, s-a presupus că acea mașină a fost răsplata primită pentru a trânti meciul cu nemții. Timp de două luni Balaci a fost nevoit să lucreze într-un atelier auto. În cele din urmă a fost exonerat de orice vină și a revenit pe teren, dar a rămas tot timpul în vizorul autorităților. Relațiile de prietenie pe care Balaci le avea atât cu persoane din străinătate cât și cu români fugiți peste hotare, i-au cauzat mari probleme în raport cu regimul comunist și nu a fost niciodată pe placul Partidului.
În 1979, după ce oltenii elimină pe Leeds United din Cupa UEFA, cu 4-0 la general (2-0 pe Elland Road, și 2-0 pe Mincipal), începe perioada de glorie a Craiovei Maxima. Era pentru prima data în istorie când o echipă românească elimina un club din Anglia. Au urmat două titluri consecutive de campioană a României, 1980 și 1981, și meciuri legendare în Cupa Campionilor Europeni, printre care un sfert de finală cu Bayern Munchen. Dar în Cupa UEFA Craiova a avut cele mai importante performanțe, culminând cu semifinala de tristă amintire împotriva Benficăi. Acel sezon ‘82-‘83, rămâne unul de povestit nepoților. Oltenii au eliminat pe rând, Fiorentina, Bordeaux și Kaiserslautern!
În seminfinale Craiova a întâlnit Benfica, fosta dublă câștigătoare a Cupei Campionilor Europeni în 1961 și 1962. După 0-0 pe Estadio da Luz, craiovenii pleacau cu prima șansă pe teren propriu. Meciul s-a jucat cu casa închisă, stadionul Minicipal din Craiova fiind neîncăpător.
Balaci rememorează acele momente:
În meciul cu Benfica nu am fost organizați. Cu toții trăgeam speranțe că o să jucăm finala Cupei UEFA. Dar toți colegii mei erau studenți, excepție eu. Nu meritam să fiu student al Universității din Craiova la timpul ăla… Și domnii profesori cu care aveam examen, ne trimeteau vorbă că îi așteaptă pe colegii mei cu bilete la meci, pentru că domnii profesori nu își puteau mișca fundul până în cantonament să vină să și le ia. Colegii mei de echipă alergau prin Universitate să-i găsească pe domnii profesori, că aveau cursuri și nu se puteau deranja dânșii. Asta a fost atmosfera.
Balaci a deschis repede scorul în minutul ‘14, și oltenii intrau la cabine cu un avantaj minim pe tabelă. În repriza a doua portughezii au echilibrat meciul și au egalat în minutul ‘54 prin Filipovic. Scorul a rămas neschimbat până la final, și Benfica mergea mai departe grație golului din deplasare. A fost a doua mare dezamăgire din fotbal pentru Balaci, și Craiova a ratat ocazia de a deveni prima echipă din istoria României care ajunge într-o finală de cupă europeană.
Dacă în fotbalul românesc sfârșitul anilor ‘60 au fost dominați de prezența lui Florea Dumitrache, și anii ‘70 de cea a lui Dobrin, ei bine începutul anilor ‘80 au aparținut fără discuție lui Balaci și Craiovei Maxima. Echipa olteană avea la acea vreme una dintre cele mai bune generații de jucători din istoria fotbalului românesc – Deselnicu, Bumbescu, Țicelanu, Beldeanu, Geolgău, Cârțu, Cămătaru, iar Balaci era cu o clasă peste toți.
În 1982, la vârsta de 26 de ani, Balaci devine căpitanul echipei naționale, și într-un turneu amical în America de Sud, are ocazia să joace împotriva Argentinei lui Maradona. Nicio diferență de clasa intre cei doi.
După sezonul de vis cu Craiova în Cupa UEFA, și câștigarea de două ori la rând a trofeului de cel mai bun jucător român în 1981 și 1982, Ilie Balaci primește și prima ofertă de la un club important din Europa. Este vorba despre AC Milan, care era dispusă să ofere clubului oltean o sumă importantă pentru transferul său. Italienii erau atât de hotărâți să obțină semnătura jucătorului român, încât i-au oferit un precontract. În noaptea de Revelion a anului 1982, Balaci își anunță familia și toți prietenii că urmează să ajungă pe San Siro, unde va fi coleg cu Franco Baresi, Mauro Tasotti și Alberigo Evani. Milan retrogradase în Serie B la finalul acelui sezon 1982, și avea nevoie de o promovare imediată în primul eșalon din fotbalul italian. Dar, din nou, regimul comunist, ajuns pe atunci la supremul caracter anti-uman și la o bestialitate care îi prevestea sfârșitul, s-a împotrivit acestei mutări. Balaci a suferit enorm din cauza acestui transfer ratat, poate mai mult decât oricine. Aceasta a fost a treia mare dezamăgire din cariera lui Balaci. Apoi a venit accidentarea, și totul s-a schimbat, în mai rău…
Balaci rememorează momentul:
Arezanov a sărit cu ambele picioare pe mine, nu am apucat să mă desprind de la pământ, cert este că în cel mult 20 de secunde genunchiul se făcuse cât un cap de vițel. Din păcate la timpul acela nu era aparatura necesară în România pentru operația necesară. Nu mi s-a dat pașaportul ca să plec în străinătate…am fost lăsat în stradă.
Era 21 februarie 1984, abia se reluase returul campionatului și Craiova juca în etapă intermediară la Baia Mare, pe un teren greu, aproape impracticabil. Băimărenii deschid scorul și conduc la pauză cu 1-0. Craiova forțează egalarea, Balaci este obosit după partidele de la națională, dar mai amână shimbarea câteva secunde. Apoi vine fatidicul minut ‘69, când autorul golului pentru Baia Mare, fundașul dreapta Grigore Arezanov, îl faultează la mijlocul terenului, ca pe maidan. Verdictul a căzut ca un trăsnet asupra vedetei Craiovei și echipei naționale – ruptură de menisc și ligamente încrucișate.
Eu i-am dat fotbalului sănătatea mea…nu are sens să enumăr câte operații am.
Derulăm puțin povestea înapoi și aflăm cum s-au petrecut lucrurile anterior tragediei. Iată ce a condus la această accidentare, și cât de puțin hazard se află în toată povestea.
În vara lui 1983, naționala antrenată de Mircea Lucescu participă la un turneu amical la Paris, unde întâlnește PSG și Botafogo. Balaci venea după un sezon foarte dificil cu Craiova, în care jucase multe partide fără să fi fost menajat. Nici Lucescu nu îl menajează pe starul Craiovei, și îl introduce titular în ambele partide amicale, partide care s-au jucat în două zile consecutive, 11 și 12 iulie. Așadar nicio zi de pauză! România învinge în ambele partide cu 1-0 dar Balaci se resimte. Pentru prima dată meniscul genunchiului stâng dădea semne de slăbiciune. În cele din urmă este operat la menisc de doctorul Radu de la Craiova, cu mijloacele limitate pe care le avea la dispoziție. I se spune că operația e reușită. Balaci începe recuperarea. Ligamentele păreau în regulă. Apoi Balaci pleacă cu naționala în America de Sud la un alt turneu amical. Evoluții bune, jucătorul părea complet recuperat. Odată întors în țară, începe returul campionatului. Craiova e pe val. Apoi urmează etapa intermediară de la Baia Mare. Terenul e praf, nu se poate juca, și totusi… Baia Mare dă gol prin Arezanov. Oltenii forțează, Balaci e obosit, dar mai amână puțin ieșirea de pe teren. Apoi se petrece tragedia. Și restul e istorie. Iată cum, un jucător suprasolicitat, care oricum nu avea o viață extrasportivă prea liniștită, ajunge în cele din urmă să sufere o gravă accidentare care practic îi încheie cariera la 27 de ani.
Deși a contribuit enorm la calificarea României la EURO 1984, fiind, alături de Boloni, eroul partidei câștigate în fața campioanei mondiale Italia, pe 16 aprilie 1983, pe fostul stadion 23 August, Balaci a ratat Campionatul European din pricina acelei teribile accidentări.
În ‘84 când m-a acccident grav Arezanov, Ștefan Andrei îmi găsise o clinică la Koln. N-am putut însă să merg, nu mi-au dat pașaportul. Pe vremea aia nu țineai pașaportul la tine, el rămânea la miliție la Craiova, sau la Consiliul Național de Educație Fizică și Sport. Am încercat de nenumărate ori, m-am rugat la miliție, nu m-a ajutat nimeni. Dacă, doamne ferește, și-ar fi rupt piciorul Hagi, Valentin Ceaușescu l-ar fi trimis pe Gică oriunde în Europa. (Ilie Balaci pentru gsp.ro în 2016).
Deși inițial Mircea Lucescu îi promisese că va merge cu echipa națională în cantonamentul din Italia, și că acolo va putea fi operat de o cunoștință de a sa de la Firenze, totuși Balaci nu a făcut deplasarea, și a fost lăsat acasă. Aceasta a fost a patra mare dezamăgire din cariera de fotbalist a lui Ilie Balaci. La Campionatul European din 1984 din Franța, România, fără Balaci în teren, a terminat pe ultima poziție într-o grupă cu Spania, Portugalia și Germania Federală.
Mă deranjează cum am fost tratat. Eu aș fi putut să le zic că pot să joc, pentru că alergam, mă antrenam, puteam să maschez fără niciun fel de problemă. Dar se vorbise atât de frumos în Europa despre mine încât nu îmi permiteam să ajung acolo și să fiu o deziluzie pentru toată lumea.
Din nou revine aceeași întrebare ca și în cazul lui Dobrin și Dumitrache – ce ar fi fost dacă…? Ce ar fi fost dacă Balaci ajungea la Milan în ‘82, și ce ar fi fost dacă Balaci ar fi fost operat în străinătate? Dar lagărul de concentrare numit Republica Socialistă România, în care 20 de milioane de oameni încercau în fiecare zi sa supraviețuiască, în timp ce îl aplaudau la scenă deschisă pe prea iubitul conducător, nu i-a permis tratamentul în Occident, pe criterii ideologice. Deși a dat totul pe teren pentru România și pentru fotbalul românesc, Balaci nu a primit nimic înapoi, iar când a avut cea mai mare nevoie, România proletară, România comunistă, marxistă, ceaușistă și multilateral dezvoltată, l-a aruncat la coșul de gunoi, așa cum s-a întâmplat de atâtea ori în acea epocă cu toate valorile țării.
Deși a mai jucat fotbal până la 34 de ani, în ultimii ani ca antrenor-jucător, Balaci nu a mai fost același după acea accidentare, nici din punct de vedere mental, și nici fizic. A trecut și pe la Dinamo timp de două sezoane, sub bagheta aceluiași Mircea Lucescu, care poate a încercat astfel să se ravanșeze față de nedreptatea la care, contribuise și el într-o oarecare măsură. Dar cariera lui Balaci se oprise undeva în acel fatidic 21 februarie 1984, când un necunoscut de la Baia Mare îl faultase în minutul ‘69 al partidei, parcă premeditat, sărind cu ambele picioare pe genunchiul său.
La națională Ilie Balaci a debutat la 17 ani (cum se putea altfel?), într-un amical împotriva Franței, și a adunat 69 de selecții, marcând 8 goluri. În Divizia A a evoluat în peste 300 de meciuri pentru Universitatea Craiova și a marcat 76 de goluri în tricoul studenților. A mai trecut de-a lungul carierei pe la Olt Scornicești, Dinamo, Pandurii, Drobeta Turnu Severin. A avut o lungă carieră în antrenorat în zona africană și arabă, unde a pregătit cele mai importante cluburi din Arabia Saudită, Qatar și Emiratele Arabe Unite.
A fost decorat pe 25 martie 2008, de către președintele Traian Băsescu, cu Ordinul Meritul Sportiv clasa a treia, pentru contribuția adusă la calificarea naționalei la Campionatul European din 1984.
Despre viața extrasportivă a lui Ilie Balaci s-a scris poate la fel de mult ca despre cea din teren. Prieten al paharului, dar mai ales al “Ducelui de Marlboro”, căci așa erau vremurile pe atunci, cu lăutari și voie bună, Balaci și-a distrus sănătatea în mod sistematic, pe vremea când rezultatele unui sportiv de performanță nu erau condiționate de rigorile unei pregătiri minuțioase. Balaci a trăit în acea epocă romantică a fotbalului, epocă în care puteai să reușești și fără să faci ture de teren sau să te prezinți în fiecare zi la antrenament, atâta timp cât aveai un talent înăscut. Și Balaci a avut un talent înăscut, pe care poate nici măcar el nu și-l putea explica. Așa cum Adrian Pănuescu spunea despre Dobrin că acesta și beat este mai bun decât adversarii săi treji, la fel putem afirma și depre Ilie Balaci. În orice ipostază s-ar fi aflat, chiar și după o noapte pierdută la beție, Balaci era mai bun decât adversarii săi odihniți și antrenați.
Din păcate acest stil de viață nesănătos (se spune ca Balaci obișnuia să fumeze câte două pachete de țigări pe zi), i-a curmat viața legendarului jucător la numai 62 de ani, în urma unui infarct miocardic.
În urmă rămâne legenda unui jucător de geniu, și istoria fascinantă a unei echipe cum nu s-a mai văzut în fotbalul românesc, Craiova Maxima.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––sursa foto – romaniansoccer.ro / wikipedia.com / doardinamo.ro
cugetări, gânduri, frânturi 