Pornind de la un exercițiu de improvizație, Vlad Benescu și Alexandra Mihaela Dancs construiesc un act artistic plin de originalitate, în care dansul, deja post-contemporan, se împletește foarte bine cu elemente de joc actoricesc fără replici, unde contează exclusiv expresivitatea corpurilor, corpuri ce sunt contorsionate și schimonosite pentru a fi eliberate de orice balast existențial, ca în final totul să se transforme, paradoxal, într-o liniște absolută cu fundal sonor – valsul lui Eugen Doga. Chimia dintre cele două personaje contribuie în mare măsură la reușita acestui spectacol. Sincronizarea dintre cei doi actori, în momentele cheie ale spectacolului, chiar dacă totul pare mai degrabă un haos organizat, lasă impresia că totul se desfășoară cu ușurință, că secvențele se succed în mod natural. De unde și senzația de curgere naturală între tablouri. Dat fiind faptul că punctul de plecare este o improvizație „ca să vedem unde ne duce”, spectacolul Luați de val …s ar putea să arate diferit, în anumite aspecte, la fiecare reprezentație. Intuiția ne spune că va fi de fiecare dată altceva, și există toate premisele pentru acest lucru. O improvizație, chiar dacă este doar un punct de plecare pentru o construcție artistică riguroasă, rămâne totuși o improvizație. Și acest element este cel care dă impresia de neprevăzut în spectacol. Care poate să placă sau poate să nu. Actorii pare că au totul sub control, la fel cum lasă impresia că sunt complet pierduți pe scenă, atât în sens propriu cât și figurativ. Tocmai aici este cheia interogativă a spectacolului.
Dat fiind faptul că aici vorbim de teatrul independent, într-un cadru nonconformist, care nu mai păstrează multe din elementele teatrului clasic, atât în formă cât și în fond, este de la sine înțeles că reprezentația poate să fie mai greu de înțeles și de deslușit. Dar poate că (și) despre asta este vorba. Despre nedescoperit, mai mult decât despre ceea ce se lasă descoperit într-un act artistic. Fiecare plecăm cu altceva acasă, cu alte întrebări și cu alte răspunsuri. În definitiv, în artă, mai mult decât în orice alt domeniu, sensul este și trebuie să fie (și) ascuns. Nimic nu este ușor de exprimat, și prin urmare nimic nu poate să fie ușor de înțeles. Arta nu lucrează doar cu constante, nu este un domeniu al preciziei și exactității sensului. Ba din contră, formulele artistice autentice sunt mai degrabă noninteligibile și țin de domeniul abstractului, pentru că aici vorbim de exprimarea unor profunde stări sufletești. Iar acest spectacol nu face notă discordantă. Privit dintr-un anumit aspect, el poate fi înțeles ca o întoarcere la origini, la starea de primordialitate a omului, aflat undeva într-un timp imemorial unde singura modalitate de a dialoga se face cu ajutorul onomatopeelor. Acest vocabular onomatopeeic folosit de către actori în spectacol este secondat și completat de un dans pe alocuri tribal și inițiatic, un dans care nu este nimic altceva decât un dans premergător realizării uniunii trupurilor, un dans curtenitor. Acest dans al împerecherii, realizat în tot regnul animal timp de milioane de ani, cu același scop ultim dar intelectualizat în secolul luminilor la marile curți regale europene, aici apare cât se poate de inedit.
Cele două personaje sunt, dacă vreți, portretizarea unor animale, sau oameni cu instincte animalice, care dansează, sau încearcă să danseze vals, urmând ca apoi să se îndrepte către camera unde va avea loc actul iubirii. Această schimbare a cadrului se face (cum altfel?) cu toată asistența, publicul părăsind prima încăpere pentru a urma personajele în camera nupțială. Dar totul se oprește aici. Spectatorii sunt invitați să privească următoarea scenă din afară, urmărind pe geam sau prin ușă acțiunea. Apare aici o inițiere involuntară (sau poate nu) în tematica voyeurismului, dar influențele sexuale se opresc aici. Spectatorii privesc după geamurile și ușile închise al unei camere decorate tematic întreaga scenă de amor dintre cele două personaje, personaje care însă oferă o imagine mai puțin elevată a actului de iubire fizică dintre doi oameni. De fapt, scena poate să stârnească amuzament, sau poate să fie înțeleasă în contextul punerii în scenă a întregului spectacol. Jocurile de lumini și umbre, care sunt manipulate nu de către asistenți de platou ci chiar de către actori, fundalul sonor care se întrepătrunde foarte bine cu jocul actoricesc, folosirea spectatorului, în unele momente, pe post de recuzită, ceea nu este un lucru nou în spectacolele care au loc pe Parfumului 19, ei bine toate aceste elemente contribuie la crearea unui spectacol cel puțin curios și totodată plăcut de urmărit. Bineînțeles asta în măsura în care publicul gustă experimentul și improvizația în actul artistic în general și nu privește detașat spectacolul.
Pentru că, după cum spuneam și data trecută când am vorbit despre spectacolul Trei nurori ce a avut reprezentație în același loc, în genul acesta de teatru, independent, liber, nonconformist, care își asumă riscuri și îndrăznește să privească dincolo de paradigma teatrului clasic, este nevoie ca spectatorul să participe la tot ce se întâmplă pe scenă. Și uneori participă fără să își propună neapărat acest lucru, pentru că spectacolul este realizat de așa natură încât atenția să îți fie tot timpul concentrată în prezent, la ce se întâmplă acum, aici, în fața ta.
În definitiv, care este sensul a tot ce se întâmplă pe scenă? Nu rămâne decât să mergeți, să vedeți spectacolul și să trageți propriile concluzii. Un lucru însă trebuie amintit, și anume că arta în sine nu are niciun sens, oricât de mult am încerca noi să-i căutăm unul. Ea are doar scop, iar acesta este eliberarea, obținerea unei libertăți absolute a omului față de tot ceea ce îl înconjoară și îl constrânge. Artistul, în speță actorul, este mai aproape de această libertate, pentru că o practică ca pe un exercițiu zilnic, uneori chiar terapeutic. În schimb omul de rând, profanul, poate doar să aspire la această libertate prin muzică, poezie sau teatru.
În ultimă instanță este vorba despre ieșirea omului din timpul biologic, sau cel puțin detașarea față de acesta, timp biologic care înseamnă creștere și descreștere, adică viață și în final moarte. Orice gest de vitalitate nu este decât un strigăt disperat în fața morții. Competiția este despre cine strigă mai tare.
Va urma…
cugetări, gânduri, frânturi 