(După o carte de Lucian Tamaris)
Teza I – Omul, această mare rătăcire.
Am pierdut sentimentul scrisului, am pierdut sentimentul poeziei, parcă spunea acum ceva timp Nichita Stănescu. La fel și eu, fără să fiu vreun intelecutal, pot spune că am pierdut sentimentul filozofiei. Sentimentul verbului a filozofa. Nu mai am exercițiul speculației filozofice. La 20 de ani eram cuprins de un clocot filozofic fără astmpăr. Privind în spate, și observând cărțile pe care le citeam atunci – înfuriat mai ales de destinul biologic al lumii, vorba lui Bogza, nu pot să înteleg ce o fi fost în capul meu, ce mi-o fi trebuit?! vorba lui Gellu Naum. Am impresia acum, când am intrat puternc în anii 30 ai vieții, că am pierdut contactul cu marile idei filozofice ale lumii, că mușchiul filozofiei mi s-a atrofiat. Nu spun că lecturile mele sunt mai slabe sau mai bune acum, doar că sunt altfel, deși concluziile pe care le trag asupra lumii sunt în mare parte cam aceleași. Prioritățile oare mi s-au schimbat? Probabil. Doar că după un deceniu de filozofie am început să mă plictisesc în a calomnia Universul, vorba lui Cioran. Dacă până la 30 de ani credeam că am găsit sensul și că sunt pe drum, acum, mai mult ca oricând, am început să rătăcesc, în cultură mai ales. Cu toții rătăcim în căutarea sensului vieții, dar ce bine că viața nu are niciun sens și putem să-I dăm noi unul, vorba lui Noica. Hai că până la urmă parcă nu am uitat toate ideile filozofice.
Teza II – Lumea este imaginea mea torturată.
Eu, ca să pot să gândesc lumea și ca să mă pot dedubla pe mine, trebuie să am o imagine a lumii și o imagine a mea. Și cum fac asta? Ies din lume și ies din mine. Mă dedublez, mă exteriorizez astfel încât să mă văd ca într-o oglindă. Și atunci pot să vorbesc despre mine la persoana a 2-a. Și ce văd în oglindă? Mă văd pe mine gol, străin, torturat de o existență pe care nu o înțeleg câtuși de puțin. Sunt un oarecare, cu nimic special. Și atunci de ce sunt așa de important? Ce caut aici? Așa cum mă văd în oglindă așa îmi pare și lumea. Deci eu schimb înfățișarea lumii după imaginea mea, torturată sau nu. Eu creez lumea în funcție de cum mă văd pe mine în această oglindă imaginară. A dracu oglinda asta. Dar și mai a dracu lumea din ea.
Teza III – Ce va naște totdeauna un bou mulțumit?
Viața e o iesle, iar noi ne considerăm liberi și fericiți de fiecare dată când rumegăm liniștiți snopul de coceni care ni se pune în față. Sau lucerna, sau trifoiul, sau orice alt aliment apreciat de bovine. Dacă viața este o iesle, lumea în care trăim este o fermă a animalelor, vorba lui Orwell. Și lumea e plină de boi și vaci care așteaptă în imbecilitatea lor abatorul.
Teza IV – Din frica de moarte am inventat scrisul.
Ca să ai profunzime trebuie să scrii despre moarte. Punct. Scrisul este terapie, este un panaceu. Că dacă începi să pui pe hârtie toate gândurile, vei observa că te vei elibera. Vei fi mai relaxat. În fața morții trebuie să spui ceva, deși, în mod cât se poate de evident nu ai niciodată nimic de spus. Moartea te lasă fără cuvinte, și la propriu și la figurat. Ne este frică de moarte și am inventat tot felul de mijloace de a face față acestei frici. Unul dintre ele, cel mai des întâlnit, procrearea. Poate că din frica de moarte am inventat scrisul, dar tot din frica de moartea ne-am și înmulțit. 7 miliarde de stări de angoasă fructificate printr-o naștere miraculoasă de om din om.
Teza V – Limbajul care a născut Universul este același care îl va distruge.
Va fi interesant de urmărit cum va dispărea din istorie această lume. Din păcate nu vom avea ocazia să fim martorii acestui eveniment apocaliptic. Dar dacă lumea este creația propriilor noastre idei, pentru că noi nu înțelegem lumea decât prin mijlocirea propriei noastre minți producătoare de idei, deci noi vedem doar însușirile lumii înconjurătoare, nu lumea însăși, caractersitici pe care noi le-am atribuit, atunci va veni o zi când vom atribuii lumii și însușiri deconstructiviste, atribute în totalitate negative, care vor face ca lumea așa cum am creat-o să dispară. Universul înăși va redeveni Gaya. Și cu Dumnezeu cum rămâne? Reveniți luni.
Teza VI – Durerea este al cincilea element primordial.
De ce doare? Viața, de ce doare? E ceva de învățat din durere? Mie unul îmi pare că oricât de mult am suferi și oricât de mult ne-ar durea nu e nimic de învățat. Și totuși omul e alcătuit din 5 elemente – apă, aer, foc, pământ și… durere. Câteodată, în timp ce merg la Mega Image și reflectez asupra vieții, ajung la unele concluzii. De pildă, că ne-am născut nu pentru a ne bucura de viață, ci pentru a ne ispășii o pedeapsă. Parcă am apărut cu toții pentru a ne răscumpăra păcatele din altă viață. Această planetă, văzută ca un mare purgatoriu, ca o anticameră pentru o existență viitoare, sau ca un mare lagăr de concentrare pentru condamnații fără vină. Cu ce o fi greșit omul de a trebuit să se nască și să sufere? Nu era mai simplu dacă era mai simplu? Să ne naștem, să trăim cât o efemeridă, și să murim într-o explozie de supernovă?
Teza VII – ?!
Să te specializaezi în cultură. Ce obiectiv măreț. Sunt mulți în această rezervație de descurajați ai cuvântului, și au și ei nevoie de puține încurajări. Sunt și ei niște juni(imiști). Dar sunt atât de puțini care reușesc. Păi în scriitură este foarte greu să realizezi ceva dacă nu ești brontozaur. Eh, cuvinte de resemnat al spiritului. Și până la urmă ce vrem noi, să ajungem scriitori și să trăim din subvenția de merit, ca Brumaru? Patetic și tragic, în același timp.
Teza VIII – Nu trebuie să luptați, căci apa nu luptă, ci ia toate formele cărora li se opune.
Be water my friend, spunea Bruce Lee. Uneori mai înveți câte ceva și de la cineva care poate să îți oprească inima cu o lovitură cu două degete. Viața e o artă marțială pe care foarte puțini o stăpânesc. Și dacă e o artă marțială, de ce nu ne-a pregătit nimeni pentru nicio confruntare? Că ajungi la un moment dat să îți iei atâția pumni în cap și picioare în gură încât parcă vrei să renunți. Nu e plăcut să simți în gură gustul metalic al unui kil de sânge. Nu eram pregătit pentru asta. Doar că viața se întâmplă, fie că ești pregătit, fie că nu. Și o să îți mai iei lovituri sub centură, sau sub curea. Și o să vrei să lupți, și o să doară și nu poți să faci nimic în privința asta. Be water my friend.
Teza IX – Era nevoie de mine în repetiția istoriei?
Dacă știi să răspunzi la această întrebare, ești cu un pas mai aproape de deslușirea misterului vieții. Un răspuns pozitiv și bine argumentat îți dă dreptul să mergi mai departe, să te bucuri de viață, pentru că ai un rost. Dacă fără tine lumea ar fi fost mai săracă, ei bine atunci meriți statuie în piața publică. Dacă nu, atunci ce sens mai ai pe lume? Ce sens mai ai dacă nu schimbi istoria, chiar și istoria microcosmosului tău, istoria apropiată ție? Suntem oare aici ca să urmăm aceeași rațiune de a fi? Împărtășim cu toții același destin implacabil? Dacă ar fi așa, ce plictiseală și viață redundantă. Dar nu suntem toți la fel. Da, suntem diferiți. Și cu toate astea nu mergem toți pe același drum al mediocrității și anonimatului?
Teza X – Grija este omul, îngrijorarea înlocuiește omul cu un surogat de frică și anemie colectivă.
Epoca fricii! În fața fricii omul reacționează irațional. Am trăit doi ani de frică și anemie colectivă. Oamenii nu par să se fi însănătoșit. Patologia a săpat adânc în viscerele lor. Epoca îngrijorării! Trăim îngrijorați, de parcă îngrijorarea ar schimba cu ceva problema. Dar parcă prea ne-am relaxat în ultimele decenii. Poate că și frica asta o fi bună la ceva. Poate ca o să iasă la suprafață omul nou, sau poate omul bestial. Prea ne-am obișnuit să nu mai trăim cu grija zilei de mâine, și am lâncezit într-o stare de linearitate și rutină existențială. Vecinii de peste graniță trăiesc în acest moment viața la puterea o sută. O fi și războiul ăsta bun la ceva. Asta dacă nu ne omoară pe toți, sau consecințele lui nu ne aruncă într-o criză umanitară fără precedent și fără soluție.
Teza XI – Unde este creștere este și moarte.
Acesta este destinul omului, să se nască, să crească, să se maturizeze, să îmbătrânească, să descrească și să moară. Doamne, spunea regretatul Dem Rădulescu, de ce mă faci, ma construiești, și apoi începi să mă demolezi? Și Eugen Ionescu spunea în altă parte că Dumnezeu a făcut rău viața, trebuia să înceapă cu moartea, nu cu nașterea. Mai întâi trebuia să murim și apoi să ne naștem. Dar de unde știm noi că nu am murit de sute de ori până acum? Oare la a câta existență suntem martori? Poate că din moarte venim și către moarte ne ducem, iar viața nu e este decât o punte. Sau poate că din viață venim și către viață ne ducem, și moartea nu este decât un barcagiu. Călătorim prin viață sau prin moarte? Care este pasajul de trecere, viața sau moartea? Ne naștem, deci trăim, creștem deci murim. Mare brânză topită.
Teza XII – Odată închisă, societatea redevine ceea ce a fost – manufactură de paradoxuri.
Noi, navetiști în fază terminală, muncitori necalificați într-o manufactură de paradoxuri, bâjbâim în căutarea sensului vieții. Societatea, acest conglomerat de stări și obiecte, ne ține pe toți la un loc, făcând din fiecare dintre noi un laborator de patologii somatizate. Tratamentul? Uitarea!
Teza XIII – O iubire mediocră. Iată sfârșitul!
Iubirea pulsează prin toți porii noștri. Ea ne cuprinde ca un val uriaș, se prăvălește asupra noastră ca un uragan și ne înghite luându-ne respirația. Iubirea este fatalitate. Ea trebuie să ne distrugă, nu să ne facă fericiți. Nu o putem trăi eșalonat, nu o putem simți din când în când, nu o putem întelege prin mijloacele noastre limitate. Nici cu mintea, nici cu sufletul. O iubire absolută nu poate să fie trăită decât în plenitudinea ei. Complet obiectiv. Ea nu durează. Ea se trăiește pe sine însăși. Iubirea este un singur moment de extaz și apoplexie pe care îl experimentezi o singură dată. Aceasta este iubirea. Restul e poezie și vulgaritate.
Teza XIV – Ceea ce suntem am mai fost, vom mai fi, ceea ce iubim am mai iubit, vom mai iubi.
Nimic nou sub soare. Aceiași noi, și aici și pretudindeni. Nu există schimbare. Din acest șir interminabil de trăiri și retrăiri trebuie să ieșim cumva. Repetăm de fiecare dată existența fără să știm dacă de data asta o să facem mai bine. Când o să se termine? Nu se termină niciodată. Suntem nemuritori. Purtăm cu noi amintirea durerii. Ea rămâne singura tipărită în fibra noastră interioară. Iar durerea cu fiecare existență crește exponențial până la paroxism. Ultima mare suferință va veni atunci când ne vom readuce aminte toate existențele trecute și viitoare. Până atunci suntem condamnați să fim fericiți.
Teza XV – Ce este fiecare om? O scriere ruptă.
Omul e precum o carte. Ca să îl înțelegi trebuie să îl citești. Dar cartea omului este alcătuită din capitole care la un moment dat nu mai converg. Apar pagini lipsă, cuvinte stricate, idei disparate. Nu știm noi ce s-a întâmplat. Însă de acum nu mai poți să o privești ca pe un întreg. Și atunci completezi cu generalizări. Cu propriile tale generalizări. Ce ar fi putut fi aici, ce ar fi mers în încheierea acestui capitol? Cum ar fi sunat o introducere sau o încheiere? Așa procedăm cu lumea, așa ne-o portretizăm. Din frânturi, cu completări și adăugiri. Fiecare dintre noi e o scriere ruptă.
Teza XVI – Un tablou chinezessc pictat între fiorduri.
Acuarela înmuiată în uleiuri/ Alunecă fin pe pânza ce absoarbe peisajul/ Pictorul privește în depărtare/ Ultimul val ce îl va duce în fiorduri. (Tentativă eșuată de haiku)
Teza XVII – Când voi înceta să pun termen durerii nu o voi mai simți.
Noi simțim și înțelegem doar ceea ce este definit. Ceea ce numim și denumim. Restul este materie amorfă, definită și nedefinită, față de care noi nu avem nicio înțelegere. Lumea pe care o vedem și o trăim este o lume a definițiilor. Și noi suntem cee ce ne numim. Care este în fond rolul botezului în creștinism? Nu cumva acela de a defini și astfel de a acorda calități și caracteristici unei materii, unui obiect, unei ființe? Fără nume cine suntem noi? Nimeni. Prin numire, din ființe devenim persoane (latinescul persona = mască) dar și indivizi, cu propriile noastre caracteristici. Devenim unici și irepetabili. Nu ne putem raporta decât la ceea ce este definit, decât la ceea ce are nume. Un scaun îl înțelegem numai în măsura în care i-am dat o definiție și i-am adăugat niște proprietăți. Fără acestea scaunul respectiv nu ar fi fost pentru noi decât o bucată de lemn, adică materie. Dar noi știm și întelegem că acea bucată de lemn trecută prin filtrul gândirii noastre capătă calități și propietăți, adică capătă sens. Ca să nu mai suferim trebuie să nu mai denumim durerea. Durerea mea nu există pentru că nu cunosc termenul de durere. Ce este aceea durere? Nu știu. Prin urmare nu pot să sufăr.
Teza XVIII – La originea Creației stă plagiatul. Fiecare fură din predecesori construind și o mai mare ruină. Ruina internă a gândirii.
Oare ce model o fi avut Dumnezeu când a creat lumea? La ce s-o fi gândit? Ce tipar a folosit? Sau am fost un experiment? Pe Dumnezeu oare cine l-a precedat? Un Dumnezeu mai vechi? O rudă mai îndepărtată? Un Dumnezeu – bunic, sau un Dumnezeu – bunică? Nu pot decât să intuiesc și să am inevitabil o crampă în gândire. A creat oare Dumnezeu precedentul plagiatului? Mă gândesc că s-o fi uitat și el la Dumnezeii vecini, din celelalte galaxii, și o fi văzut acolo ceva bun, o inspirație din care am apărut noi, oamenii. Între noi fie vorba, nici nu prea avea când să vină cu ceva original, pentru că în 7 zile lucrarea trebuia predată.
Teza XIX – Plantă mișcătoare, omul creează deșert în jurul lui.
Poate că acesta ne este destinul. Am fost făcuți din pământ ca să creăm deșert. Ce ar putea să producă deșertăciunea dacă nu deșert? Plantă mișcătoare, omul se târăște, niciodată nu este cu adevărat drept, niciodată nu se află pe verticală. Sensul vieții lui este orizontalitatea. Este târâtul, mersul prin crăpături, căutarea de noi terenuri fertile pe care să le epuizeze până la deșertificare. O îmbinare respingătoare de bestialitate animală cu otravă vegetală. Venin și secreții, iată ce produce omul.
Teza XX – Îngropați toate cărțile, vegheați să nu învie. Când dispare contactul cu ele dispare și senzația vieții.
O carte citită e o viață trăită. Și asta la ce ajută? Viața se află numai în cărți? Nu cumva senzația vieții ascunsă în pagini de carte este de fapt o alternativă pentru resemnare? Fugim de lume și ne ascundem în cărți, și spunem că acolo e viața adevărată. Contactul cu cărțile este un contact eșuat de la bun început. Pentru că noi nu avem cunoștință de adevărata senzație a vieții. În practică noi nu înțelgem viața. Și atunci cum am putea să o înțelegem în teorie? La ce bun atâta maculatură?
Teza XXI – Indiferența este starea de anemie generală.
Anemia generală a acestei specii… nicio urmă de vitalitate. Lipsa de hrană intelectuală duce la o subnutriție a spiritului. Noi suntem aici ca să ce? Să aștepăm cu indiferență clipa. Momentul de trecere la cele veșnice? Cu cât încerc să spicuiesc mai mult pe această temă a existenței cu atât îmi dau seama că nu mai e nimic de spus. Subiectul a fost de mult epuizat. Nu a mai rămas loc pentru nicio profunzime, orice idee spusă este anemică, și se anulează în propria ei lipsă de sens. Un secol de liniște pare o adevărată binecuvântare pe lângă un secol de singurătate.
Teza XXII – În fața acestui amurg carnal, cine să vadă calea?
E vreo cale de văzut sau de urmat? Orice cale am urma tot acolo ajungem. Dar călătoria conteazaă nu destinația. Sună reconfortant. Înseamnă ca oamenii ăștia nu vor să ajungă cu adevărat nicăieri. Merg aiurea oriunde și se bucură de călătorie. Fără niciun scop, fără nicio direcție. Omul paradoxurilor și al tuturor posibilităților.
Teza XXIII – Dualitatea alegerii devine esența omului.
În stânga, la dreapta, înainte, înapoi, sus, jos. Coorondatele în care ne putem mișca. Limitare. Suntem în plan sau în spațiu? Suntem! Omul. Această formă geometrică fără geometrie având la fiecare pas posibilitatea alegerii oricărei ecuații cu care să înțeleagă lumea, dar care niciodată nu ajunge să rezolve nicio problemă. Pe câte sunt de rezolvat pe atâtea sunt de învățat. Și timpul e scurt, și uităm. Și mai trebuie să și trăim. Și uneori e frig, și foame, și sete. Și mai trebuie să fim și oameni ca să facem oameni la rândul nostru, ca să ne îndeplinim menirea, și așa mai departe, tot mai departe.
Teza XXIV – Frica a generat cuvântul. Cuvântul a generat plânsul.
Și plânsul a generat durerea. Dar durerea ce mai poate genera la rândul ei? Disperare! Deznădăjduință, urlet, spaimă! Dar și o pauză. Timp de reflecție asupra vieții, conștientizarea viscerelor și a vintrelor. Totodată lipsă de sens. Nimicnicia. Apoi, după durearea surdă, urmează extazul, excitația, bucuria, speranța, sensul, calea și drumul. Pentru un moment, pentru o clipă, apoi, din nou de la început, dar acum durere crescândă exponențial, și la final extazul pe măsura efortului, pe măsura durerii, catharsis.
Teza XXV – Istoria este neînțelgere și suferință geologică.
Pe lângă faptul că noi oamenii ne aflăm în timp și spațiu ne mai aflăm și în istorie. Oare istoria se întâmplă sau ni se întâmplă? Fără om ar mai exista istorie? Dar fără istorie ar mai exista om? Ce este istoria și ce este omul raportat la istorie? Părinții comunismului, Marx, Engels, Lenin, ofereau istoriei un rol privilegiat în Univers. Pâna acolo încât îi ofereau o rațiune proprie de a fi. Istoria avea mijloacele ei de se îndeplini, iar oamenii nu erau decât mijloacele, nu scopurile istoriei. Din când în când aparea în istorie câte un om, o personalitate extraordinară care avea menirea mesianică de a face istorie, de a o îndeplini. Istoria avea deci propriul ei destin, destin care trebuie îndeplinit de către un om extraordinar. Asta a încurajat de-a lungul timpului la apariția multor profeți ai istoriei, care și-au luat de la ei putere pentru a duce la îndeplinire istoria. Hegel a fost unul dintre susținătorii acestei teze, cum că istoria are propria ei rațiune și se îndeplinește în mod fatal. Nu-i de mirare că a susținut în timpul vieții sale acțiunile mai puțin morale ale unor principi și regi cu tendințe expansioniste și totalitare. Așa a vrut istoria, să existe un Cezar, un Alexandru, un Cyrus, spune Hegel, deci ei au fost o necesitate a istoriei. Dar oare Hegel, Marx, Engels, Lenin, chiar au înțeles istoria? Oare această viziune justifică apriția unor scelerați care se cred purtătorii stindardului istoriei? De cele mai multe ori istoria este într-adevăr neînțelgere și suferință geologică pentru că simțim cum ne înghite pământul pe zi ce trece, și asta se întâmplă și fără un destin al istoriei.
Teza XXVI – Dacă existența nu are o rațiune etică, înseamnă că nu are nicio rațiune.
Aceeași întrebare revine de fiecare data – de ce suntem aici? Care este rațiunea existenței? Suntem aici să înfăptuim lucruri mărețe, să facem bine, să facem rău, să construim lumea, să o distrugem? Văzând existența ca un bine în sine nu ca un rău, putem asocia vieții doar conotații pozitive – viața e un bun, e un lcuru valoros, atunci rațiunea ei este și trebuie să fie bună, adică etică. Viața are o morală, și drept urmare are o logică și un sens. Morala sistematizată, adiacă etica, oferă un plus valoare vieții. Totalitatea valorilor umane reprezintă totalitatea valorilor vieții. Rațiunea etică a existenței este alcătuită din principiile morale ale omului. Omul dă măsura valorii vieții și implicit oferă o rațiunea etică acesteia. Și toate astea doar ca să nu spunem mai simplu că omul dă sens vieții. Fără om viața nu ar avea niciun sens.
Teza XXVII – Paradisul intră în om, niciodată omul în paradis.
Paradisul este în noi, spun niște înțelepți. Caută în tine și vei găsi răspuns la toate întrebările mai spuneau alții. Să fie oare omul într-adevăr măsura tuturor lucrurilor, așa cum spunea sofistul Protagoras? Acest paradis, năzuința supremă a omului universal, este un tărâm fermecat, o stare de spirit, o poveste frumoasă? Greu de spus. Dacă totul este destin în această viață, dacă totul este predestinat, atunci noi într-adevăr nu jucăm niciun rol în propria noastră existență. În religia protestantă există această idee cum că unii oameni sunt aleși dinainte să fie mântuiți și să cunoască paradisul. Deci paradisul intră în om nu omul în paradis. În religia islamică, eroii care își dau viața în Jihad, au asigurat locul în paradis, deci omul intră în paradis. În ortodoxism omul trebuie să aștepte judecata de apoi ca să aibă aceces la rai, adică la paradis. Deci omul intră în paradis dar și paradisul în om. Depinde la cine te rogi și la cine te închini. Adică care îți e anturajul spiritual.
Teza XXVIII – Fără de măști din fiecare rămâne numai țipătul.
O zicală japoneză spune că omul are trei fețe – una pe care o arată prietenilor, una familiei și cea care este cu adevărat. Ce este omul fără de măștile pe care le poartă în fiecare zi? Nu suntem cu toții niște prefăcuți? De frică să nu fim respinși sau să deranjăm, apelăm la măștile din buzunar. Ne transfigurăm, ne prefacem că suntem altcineva decât suntem cu adevărat. Dar cine suntem cu adevărat? Cunoaște-te pe tine însuți, spunea Socrate. Acesta este cel mai greu lucru din lume. Asa ajungi la înțelepciune și tocmai de aceea nimeni nu a văzut niciun înțelept. Cum arată omul fără măști? Acest lucru l-a surprins un singur om, Edvard Munch, în tabloul său, Țipătul. Așa arată omul fără de măști. O arătare hidoasă din întuneric, emanând disperare și frică.
Teza XXIX – Oamenii de azi absorb frica și solitudinea ca plantele apa.
Tot mai mult îmi pare că starea naturală a omului nu este de liniște, împăcare cu sine, bucurie, împlinire sufletească, și nici cea de răzvrătire și ură, ci cea de frică. Starea naturală a omului este frica. Iar frica dă naștere solitudinii. Omul zilelor noastre se hrănește cu frică. Spaima este a doua sa natură, țipătul singura alinare într-o lume de alienați. Se întrevede vreo soluție? Nu, pentru ca nu e nicio problemă.
Teza XXX – Corpurile supraviețuiesc prin sămânță, sufletul prin mausoleu.
Prea mult preț punem pe corpurile noastre. Prea mult preț punem pe sufletele noastre. Ca să nu dispărem cu totul din univers, procreăm, însămânțăm, și dăm viață unei noi vieți. Dar suntem împăcați? Nici pe departe. Parcă nu e suficient. Omul vrea mai mult. Tot mai mult. Și atunci când simte că se apropie sfârșitul vieții își pregătește ce-a da doua supraviețuire, cea a sufletului. El nu vrea să își lase nici corpul nici sufletul pe lumea cealaltă. El vrea să le aibă în continuare aici. Și atunci ridică sufletului monumente – Mausoleul – grandomania omului mort, care nu este împăcat cu propria dispariție. Nu ne mai îngropăm în pământ, avem o prea mare spaimă de geologic. Și atunci ne zidim în ciment și fier beton. Precum niște sclavi deghizați în faraoni. Am supraviețuit în această lume. Ne-am lăsat sămânța, ne-am ridicat un cavou-mausoleu… cimitire pline de epitafuri gânditoare. Fanatici ai cadavrului de azi și de mâine.
Teza XXXI – Setea de glorie și anonimatul sunt boli mintale. Într-o lume de ameliorați totul trebuie săvârșit cu politețe.
Nu ești întreg la minte decât urmând calea de mijloc a mediocrității. Orice exces te scoate din matcă și te revarsă ca un tsunami. Suntem numai în măsura în care ne ferim de extreme. Omenirea a supraviețuit tocmai datorită unor generații de ameiloirați care s-au înmulțit sistematic. Frica le-a prezervat viața, și ignoranța le-a liniștit nervii. Cele câteva caractere care au atins extazul gloriei sau pragmatismul anonimatului, au dispărut din istorie fără urmă. Ce au lăsat în urmă scelarații, nebunii, bolnavii mintal însetați de putere? Nimic. Cei ce se vor perpetua și vor duce mai departe moștenirea umanității vor fi cei care au abordat viața cu politețe și grijă. Pe termen lung picătura chinezască este mai devastatoare decât un tsunami.
Teza XXXII – Fiindcă m-a născut o femeie, mor. Fiindcă mor închid în mine cât mai multe vieți posibile.
Ce e născut din pisică, șoareci mănâncă, și ce e născut din femeie îl înghite pământul. Această dihotomie, această dualitate. Sursa nașterii noastre ne este totodată și sicriu. Femeia ne dă viață, și asta înseamnă că murim. Venim pe lume, procreăm la rândul nostru, și murim, lăsând în urmă atât de multe poisiblități, atâtea vieți posibile. Astfel niciodată nu ajungem să ne îndeplinim menirea, să ne fructificăm potențialul de procreație. Un singur bărbat poate însămânța sute, mii, poate chiar zeci de mii de femei. Ca să fie populat pământul era nevoie de un singur bărbat. Dar poate că asta ar fi fost o vină prea mare asupra unui singur om. Căci atunci când procreăm, cu un ochi râdem și cu un altul plângem, dăm viață și ucidem în același timp. Știm că acel copil născut din unirea mea cu o femeie va cunoaște viața, dar va trăi această viață cu capul sub ghilotina morții. Începutul și sfârșitul înglobate într-o carcasă de sânge și carne.
Teza XXXIII – Ramura demiurgică din om l-a năucit peste măsură.
Această calitate pe care omul o posedă, de a fi la rândul său un mic creator nu a adus nimic bun umanității. Creatorul l-a înzestrat cu această putere, cu liber arbitru, cu posibilitatea de a alege, și asta l-a distrus. El nu a știut cum să gestioneze acest cadou. Și se tot insistă pe faptul că suntem după chipul și asemanărea lui Dumnezeu, că Dumnezeu este în fecare dintre noi, că suntem ființe privilegiate. Și atunci, mângâiați pe creștet atât de candid, ne-am luat-o în cap. Nu ne mai cunoaștem locul. Toți, niște mici luciferi, ne credem îndreptățiți să decidem cine trăiește și cine moare, să fim stăpâni pe viața noastră ca și când nu trebuie să dam socoteală nimănui. Demiurgia nu a fost făcută pentru omul de rând, ea trebuie rezervată doar eroilor, doar oamenilor extraordinari, cu discernământ, nu mediocrităților. Omul ordinar trebuie să se mulțumească cu un rol secundar, cu capacități limitate, să se nască, să crească, să muncească și să moară. Dar nu face deja asta?
Teza XXXIV – Numai violența este liniștea maselor.
Omul nu poate trăi decât în și prin violență. Este un paradox al acestui animal biped că nu poate avea liniște decât în violență. El trebuie să distrugă ceva sau pe cineva pentru a-și da un sens mai profund vieții. Nicio naștere nu este atât de prețioasă ca o renaștere. Iar violența este o caracteristică a demiurgului. Prin violență, nu prin credință sau rugăciune, omul se apropie mai mult de divinitate. Însuși actul de creație al lui Dumnezeu și al tuturor Dumnezeilor din toate religiile este un act violent. Iar această violență se propagă secole de-a rândul pentru că asta este tradiția maselor. Totul este violență și bestialiate în natură, în Univers. Violența înseamnă mișcare, înseamnă vitalitate, înseamnă progres și suferință progresivă.
Teza XXXV – Cine s-a născut rece sau în clocot iradiază în toate epocile.
Nu aveam nevoie de o mângâiere pe cap. Ce o să rămână în urma mea? Cine o să vorbească despre mine în anul 2100? vorba lui Schopenhauer. Omul trebuie să se nască într-o stare de agreare a extremelor pentru a putea să își lase amprenta în această lume. Rece sau în clocot. Nu există cale de mijloc. Orice altceva înseamnă o condamnare la mediocritate și anonimat. Acum tind să-i dau drepate nebunului de Nietzsche – ori vârf de ghețar, ori crater de vulcan! Manifesto! Și multe semne de exclamare!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Teza XXXVI – Toți doream luna, nu bunurile pieritoare ale unui pământ epitaf.
Era ceva în noi atunci, o revoltă față de destinul biologic al lumii în momentul în care ne-au tras afară. Nu înțelgeam nimic din ce se întâmpla, vedeam cum totul se schimbă în jurul nostru, fără ca noi să fim schimbarea. Priveam cu ochii încleștați primele raze de lumină. Nu ne întrebase nimeni dacă vrem să ieșim din întunericul confortabil al unei vieți neînsuflețite. Ne fusese bine până atunci în acea supă cosmică din care acum trebuia să ne desprindem pentru prima dată. Pentru cei ce ne priveau, eram un răspuns căruia nu i se pusese nicio întrebare. Cine făcuse să fie așa? Intuiam că aceste va fi începutul sfârșitului. Era ceva în noi atunci, și toți doream luna, nu bunurile pieritoare ale unui pământ epitaf ce ni se prezenta ca un destin implacabil.
Teza XXXVII – Valoarea mediocrității se compune din hrană și împrechere.
La ce se reduce în fond existența umană dacă nu din aceleași principii ale regnului animal – hrană și împerechere? Fără aceste două constante viața ar fi imposibilă. De ce suntem aici? Ca să perpetuăm specia. De ce avem nevoie pentru a îndeplini acest postulat? De hrană și de împerechere. Nu e mare scofală. Până la urmă vorbim de niște truisme. Încercând să explicăm astfel existența ne învârtim în jurul cozii. Tot la hrană și împerechere ajungem. Și asta nu este doar valoarea unei mediocrități absolute ci și sensul imediat al vieții. Trăirea în imediat asta presupune, hrană și împerechere. Pentru aceste două valori s-au dus războaie, s-au întemeiat imperii, și așa mai departe.
Teza XXXVIII – Secolului acestuia nu trebuie să-i mai urmeze alt secol, automatele acestea nu trebuie să nască alte automate.
Asta spunea un scriitor acum un secol. Secolului 20 nu ar fi trebuit să îi urmeze alt secol. Prea multe orori s-au întâmplat în acest secol de uitat. Ce mai putea să aducă mai rău secolul 21? Ei bine niciodată să nu spui niciodată, iar ceea ce începe rău se termină și mai rău. Ororile secolului 20 nu s-au sfârșit, doar au fost atenuate, în aparență, de apariția tehnologiei de ultimă oră. Acum avem la ce să ne uităm în timp ce lumea se sfârșește în jurul nostru. Acum putem să fim martori din fața televizorului, calculatorului sau telefonului, la dispariția speciei noastre. Asta este singura diferență. În rest, în secolul 21 se petrec mai multe orori decât s-au petrecut în toate secololele precedente. Doar că acum nu băgăm de seamă, pentru că ni se întâmplă în timpul vieții noastre. Când o să privim înapoi, detașați, vom înțelege ce dezastru a fost acest secol. Dar nu vom putea privi în istorie pentru că vom fi trăit deja istoria.
Teza XXXIX – Suferiți fiindcă nu ați ales bine momentul nașterii.
Cine ne-a întrebat dacă vrem să ne naștem? Am fi putut să alegem mai bine momentului nașterii. Ce non-sens. Am apărut din hazard, dintr-o întâmplare, sau există cumva o ordine, un sens un destin, o predestinare, ceva? Dacă există un destin, orice facem înseamnă că urmăm destinul. Orice se întâmplă sau ni se întâmplă se întâmplă pentru că așa trebuie să se întâmple. Ar fi pură disperare un astfel de sens al vieții și al acțiunilor noastre. Aflând aceasta nu ne-ar mai rămâne decât să ne sinucidem pentru că am știi că suntem doar niște corpuri aleatorii. Deci ceea ce dă sens vieții este, în formă și în fond, posibilitatea alegerii, certitudinea că fiecare suntem stăpâni pe viața noastră, că acțiunile nu ne sunt dictate de o instanță superioară. Că viața nu este o mașinărie condusă de un șofer necunoscut. Sau poate că e doar o aparență că noi credem astfel. Ce lipsă de certitudine e viața.
Teza XL – Zeii trăiesc doar o zi, credința în zei trăiește milenii.
Deci, până la urmă, la ce face referire credința? În ce credem noi atunci când credem? Cum se face că zeul dispare dar rămâne credința în zeu? Adevărul este că niciun zeu nu a devenit idol atâta timp cât a fost în viață. Ca orice erou, valoarea și importanța sa pentru umanitate este recunoscută post-mortem. Până atunci zeul, eroul, nu este băgat în seamă. Este ca și când moartea ar înnobila atât zeul cât și acțiunile lui. Dar moartea nu înnobilează doar zeul și eroul, ci și omul, ca de altfel întreaga natură. Creația este înnobilată prin dispariția ei. Faptul că lumea are un timp limitat o face adorabilă. Iubești ceea ce știi că este efemer, ceea ce știi că poate dispărea oricând. Tocmai de aceea se și iubesc oamenii între ei, din teama de necunsocut. Frica de moarte ne face să ne iubim unul pe celălalt, iar teama de a suferi ne face să fugim de iubire. Ce paradox. Dacă nu am fi fost muritori ne-am fi urât unii pe ceilalți. În lume nu ar fi existat niciun principiu moral, nici etică, nici iubire. Haosul ar fi guvernat întrega planetă. Căci omul nu știe să se conducă decât fiind conștient de finalitatea existenței sale. Acesta este singurul lucru care îl face uman. Doar omul este capabil de sentimente de iubire autentică și dezintersată. De gesturi de o înaltă condutiă morală, și nu în ultimul rând de sacrificiul suprem – să își dea viața pentru altcineva. Cum de altfel este capabil și de cele mai reprobabile gesturi, de ură și de o răutate diabolică încununată cu crimă. Iar aceasta din urma este natura umană fără conștientizarea sfârșitului. De îndată ce își conștientizează sfârșitul omul devine din animal de pradă, om. Cu O mare. Să mulțumim zeilor că ne-au dat să gustăm din nectarul morții, căci astfel am devenit oameni.
Teza XLI – Dacă ar avea sens existența ta, acest sens ar fi trebuit cunoscut din prima zi a vieții.
Din nou, pentru a nu știu câta oară, de ce suntem aici? Ce sens are existența noastră? Se poate aplica dictonul – ce bine că viața nu are sens pentru că putem să-i dăm noi unul? Ca să găsim sensul vieții trebuie să trecem mai întâi prin viață? Se poate găsi sensul vieții înainte să trecem la cele sfinte? Găsirea sensului vieții în timpul vieții, iată un scop nobil. Cei mai mulți dintre oameni nu găsesc sensul vieții decât în ultimele clipe ale vieții. Plini de regrete că nu au luat mai mult de la viață și nu i-au dat cât ar fi vrut, vorba actorului. Și o altă proporție considerabilă a lumii nu găsește sesnsul vieții niciodată, și poate că nici nu se preocupă prea mult de acest aspect. Foarte puțini oameni trăiesc însă fiecare moment cu această angoasă, cu această neliniște cu privire la sensul vieții. Aceștia sunt idealiștii care niciodată nu sunt mulțumiți cu propria condiție. Mereu în căutarea acelui sens absolut al vieții, ajung într-un final obosiți și dezamăgiți, fără să fi găsit nimic. Și poate că viața are mici sensuri, pretiudindeni, nu un sens unic și absolut. Cum de altfel viața este plină de adevăruri, nu are un singur adevăr. Dacă viața ar fi avut un sens atotcuprinzător, atunci ar fi trebuit să îl cunoaștem cu toții, că e doar unul singur. Ar fi fost imposibil să îl ratăm, și-ar fi dat seama cineva care este acest sens, și poate că acest sens ar fi fost atât de mare încât nu am fi putut să îl vedem pentru că era exact în fața noastră. Dar ce farmec ar mai fi avut existența noastră dacă am fi știut de la bun început ce e de făcut în viață? Dacă totul ar fost atât de predictibil și cunoscut, viața nu ar mai fi avut niciun sens. Poate că nici acum nu are vreun sens, dar cu siguranță are sensuri.
Teza XLII – Comunitatea are nevoie de puterea iluziei, nu de iluzii, de parfumul florilor, nu de flori.
Păi nu sunt acestea lucrurile în sine? Și de ce la căuta Platon, dacă noi nu avem nevoie decât de calitățile lor? Ce să fac eu cu un lucru în sine? La ce mă ajută să cunosc o floare dacă acea floare nu a fost trecută mai întâi prin filtrul rațiunii mele? Lucrul în sine, cum spunea de altfel și Kant mai pe ocolite (lumea noumenală spunea el) este acel lucru care există și are calități și propietăți independente de un observator. Dar există așa ceva? Intrăm în interminabila discuție despre subiect și obiect, discuție care a fost de fapt tranșată pentru totdeauna de către Schopenhauer – subiect și obiect nu pot exista independente unul de celălalt. Cele două trebuie să coexiste. Așadar observarea florii îmi justifică și confirmă și mie existența cum de altfel faptul că observ floarea confirmă existența florii. De ce avem nevoie din lumea înconjurătoare? De senzații, de fenomene, dar și de idei. Ideile stau la baza lumii fenomenale, lumii senzațiilor pe care le experimentăm în fiecare zi. Fără idei, fără această schiță a lumii alcătuită din idei, nu am putea să înțelegem lumea în care trăim. Lumea e alcătuită și din spirit dar și din materie. Și din idei dar și din produsul ideilor. Nu poate exista o lume pur ideală sau pur materială. Și aici au dat-o în bară toți filozofii care de-a lungul secolelor și-au identificat sistemul cu o singură parte a problemei. Fie s-au identificat cu materia, și și-au spus materialiști, fie cu idea, și și-au spus idealiști. Și unii și ceilalți se aflau în eroare. Pentru că sistemul de înțelegere al lumii nu poate fi decât dualist, alcătuit atât din materie cât și din spirit, adică din Idee.
XLIII – Odată dispărut, cine mă va mai recunoaște printre atâtea sălcii plângătoare.
Dintre toate fricile omului, frica de anonimat este cea mai sepcifică epocii și secolului în care trăim. Această teamă de a fi necunoscut și nerecunoscut este amplificată exponențial de dezvoltarea tehnologiilor, de amplificarea impactului mass-media și social-media în viața fiecăruia dintre noi. Acum, mai mult decât oricând în istorie, oamenii vor să își lase amprenta, vor să rămână în memoria colectivă făcând ceva memorabil, cu riscul de a cădea în ridicol sau în pericolul teribilismului. Orice este posibil și orice este permis atâta timp cât scopul este atins. Nu vrem să trecem în neființă anonimi. Salcia plângătoare nu ne atrage câtuși de puțin. Noi vrem să fim vârf de munte, ghețari. Dacă Nietzsche și Schopenhauer ar fi trăit în vremurile noastre cu siguranță ar fi fost niște influenceri.
Teza XLIV – Dacă Dumnezeu v-ar iubi nu v-ar lăsa să muriți.
Ne putem revolta oricât am vrea împotriva zeului, împotriva vieții, că suntem muritori, dar dacă înțelegem că moartea este singura constantă a vieții care ne și înnobilează existența, căci fără să fi fost muritori nu am fi fost oameni, atunci cu siguranță am trăi mai liniștiți. Tot ce întreprindem de la cele mai mici lucruri și gesturi până la cele mai importante, se datorează faptului că ne conștientizăm moartea. Că știm că nu suntem aici pentru totdeauna și că într-o zi vom dispărea, fără să știm când, cum și unde ne vom duce după ce vom muri. Viața este trăibilă numai în măsura în care este misterioasă. Prin faptul că nu știm niciodată ce ne așteaptă la următorul pas. Pentru cineva asta ar însemna o permanentă stare de anxietate, o lipsă de predictibilitate și control. Dar tocmai acesta este farmecul vieții, că nu știm nimic. Bineînțeles, sunt momente când nu mai vedem nimic în fața ochilor decât întuneric, și atunci nu înțelegem de ce am apărut pe lume, de ce suferim, pare că cineva ne-a pedepsit, că Dumnezeu nu ne iubește din moment ce ne-a făcut muritori. Dar imaginați-vă ce groaznic ar fi fost să trăim veșnic sau să nu murim niciodată. Să nu urmeze după viață nimic, decât o veșnică repetare a acelorași experiențe. Fără îndoială că moartea dă sens vieții, la fel cum și viața dă sens morții. Să nu ne fie frică, alternativa vieții fără de moarte ar fi cu mult mai groaznică. Să nu mai privim speriați viața și moartea, și să ieșim din dogma și teologia creștinismului medieval și obscurantist dacă vrem să ne bucurăm de timpul care ne-a fost oferit.
*
Photo – ArtSation – Life and Death cycle (https://www.artstation.com/artwork/W2nXWQ)
cugetări, gânduri, frânturi 