Tipologii umane în cultura europeană, de la Toma d’Aquino până în zilele noastre

În prima jumătate a secolului 20 se împlinea tipul de om pe care l-a voit și prilejuit Renașterea, spunea Constantin Noica acum aproape un secol – crezând în puterile autonome ale omului, Renaștera proslăvise un soi de umanism care sa năștea din trufie spre a se împlini în umilință. (Noica, De Caelo, p.103). Plecând de la această idee, cum că o mișcare culturală și artistică, o revelație a spiritului dacă vreți, cum au fost Renașterea și Iluminismul, poate să nască un nou tip de om, m-am întrebat retrospectiv, aruncând un ochi critic în istorie, oare ce tip de om a dat naștere fiecare secol, și dacă există într-adevăr un tip de om care este plămădit într-un secol, ca mai apoi să se nască în următorul? Există această ciclicitate?

M-am gândit să pornesc în acest demers, mai ales pentru a înțelege ce tip de om este omul secolului 21, rezultatul căror mișcari culturale și căror idei care l-au influențat, și în același timp, ce tip de om se plămădește în acest secol pentru a lua naștere în secolul 22.

Revenind din nou la istorie, aceasta ne perimte, prin cunoașterea ei, un lucru extraordinar – să înțelegem prezentul și viitorul raportându-ne la trecut. De aceea m-am folosit de istorie și în special de istoria marilor idei ale marilor personalități culturale, pentru a face un scurt tablou cronologic al tipurilor de oameni care au trăit în fiecare secol, începând cu secolul 13. De ce secolul 13? Deoarece mergând mai jos în istorie de secolul 13, nu găsim nicio mare idee a vreunui gânditor care să influențeze atât de mult societatea și mentalitatea celor din jur. Europa, și lumea întreagă de altfel, după căderea Imperiului Roman (secolul 5), trece printr-o perioadă întunecată, este o perioadă pe care istoricii au numit-o the dark age. Dar, odată cu secolul 13, când Europa scapă de pericolul invaziilor barbare, începe să apară pentru prima dată, după multe secole, o rază de lumină în ceea ce privește intelectul uman. Cultura își reintră în drepturi, după ce făcuse carieră în Grecia antică. Apar idei, apar gânditori, istorici și exegeți, ca de altfel și filozofi și oameni de știință.

Primul mare gânditor al secolului 13 a fost Toma de Aquino. Acest călugăr dominican italian va avea o influență extraordinară asupra înțelegerii teologiei creștine în spațiul catolic al Europei apusene. Va scrie o serie de tratate filozofice prin care va încerca să îl readucă la viață pe Aristotel, comentând-ul și interpretându-l într-o manieră religioasă, și va pune bazele unui nou tip de om. De aceea putem spune că în secolul 13 se plămădește un nou tip de om, ce se va naște în secolul 14. Acest tip de om este tipul tomist. Prin ce se caracterizează acesta? În primul rând printr-o cunoaștere filozofică a lui Dumnezeu, una de tip aristotelic și neoplatonic. Toma de Aquino înțelege și folosește cu dibăcie filozofia grecilor antici, pentru a crea o teologie bogată în semnificații, care este valabilă și azi. Concluziile la care a ajuns Toma de Aquino asupra naturii lui Dumnezeu, a trinității, a păcatului și a multor altor probleme religioase, sunt folosite și astăzi în biserica catolică și nu numai. Iar în al doilea rând, omul tomist se caracterizează prin puterea intelectului său de a-l înțelege pe Dumnezeu cu ajutorul rațiunii. Dumnezeu se relevă în natură, spune Toma, și de aceea studiind natura îl studiem pe Dumnezeu. Mai târziu, această idee va fi preluată de mulți filozofi care își vor întemeia sistemele lor filozofice tocmai pe această idee tomistă, cum că Dumnezeu se află în natură. Omul tomist, deși trăiește la 1200 și în ciuda multor idei preconcepute cum că perioada medievală este una dominată exclusiv de războaie interminabile și de o înapoiere în gândire față de perioada antică clasică, este totuși capabil de gândire și spirit critic, dar bineînțeles fără să se aventureze în afara sferei religioase. Dumnezeu rămâne totuși principala preocupare a gânditorilor, gânditori care fac parte aproape în totalitate din ordine călugărești. Totuși acești călugări „înapoiați”, sunt primii care dezvoltă arta scrisului, a caligrafiei și a copierii de manuscrise vechi (de unde și termenul de copiști). Așadar, epoca medievală dă umanității pe primul ei mare gânditor, teolog și filozof, sub a cărui influență se va naște un nou tip de om.

Lăsând în urma pe Toma de Aquino și tipul de om căruia i-am spus tomist, mergem mai departe cu un secol. În secolul 14, adică pe la 1300, avem manifestarea tipului tomist în toată splendoarea sa. Scolastica devine o adevărată instituție și se manifestă în toate sferele gândirii – în artă, în filozofie, în știință. Dar secolul 14 începe să creeze un alt tip de om, și acesta va fi omul de tip dantesc. Dante Alighieri, acest mare poet al Renașterii, prin lucrarea sa fundamentală, Divina Comedie, devine cel mai important personaj al secolului, și primul om care călătorește în lumea de dincolo pentru a se întoarce viu și a povesti tot ce a văzut. Infernul, Purgatoriul și Paradisul, sunt descrise în cele mai mici detalii, iar interpretarea acestui poem dramatic nu încetează nici până azi să creeze adevărate pasiuni. Orice medieval care se respectă, și orice istoric al acestei perioade, este imposibil să nu fie fascinat de bogăția acestei lucrări renascentiste. Poate doar două lucrări au mai stârnit atât de mult interes pentru a fi interpretate și pentru a le fi înțelese sensurile profunde – tabloul Cina cea de taină a lui Leonardo Da Vinci, și Faust al lui Goethe. Divina Comedie (apelativul divina se pare că ar fi fost atribuit lucrării de către Giovanni Boccacio, care a rămas profund impresionat de ea), este o lucrare bogată atât stilistic cât și tematic. Din punct de vedere stilistic, ea creează un precedent, și va deveni un model pentru viitorii poeți ai artei tragice și dramatice, și din acest punct de vedere valoarea sa culturală este inestimabilă. Pe de altă parte, în ceea ce privește tematica, deși nu este nimic revelator față de ceea ce propunea scoalstica tomistă, Dante reușește prin Comedia sa, să facă de data aceasta o teologie artistică, nu una neapărat de sorginte filozofică, deși există și astfel de elemente. Prin Divina Comedie omul încearcă să îl înțeleagă pe Dumnezeu dintr-un alt unghi, dintr-o altă perspectivă, din perspectiva artistică, iar această perspectivă nu este cu nimic mai prejos sau mai puțin intelectuală decât cea exclusiv filozofică sau exclusiv religioasă, ba chiar putem spune că poezia te apropie mai mult decât orice de divin. Dacă până la Dante acest procedeu se practica prin intermediul picturii, al frescelor și imnurilor bisericești, cu Divina Comedie omul are acces pentru prima dată la divinitate prin intermediul poeziei, al unui poem de mare întindere plin de semnificații și simboluri. Iată cum acest tip de om dantesc este un tip de om care, cu ajutorul artei lirice, știe să se apropie de Dumnezeu, și care totodată are o imagine bogată asupra lumii de dincolo, cu ajutorul căreia poate să atingă libertatea absolută, adică poate să se elibereze de teama în fața morții.

Tipul dantesc plămădit în secolul 14, și născut propriu-zis în secolul 15, va fi și el înlocuit, pentru că istoria are ciclicitatea ei iar timpul nu iartă pe nimeni. Astfel, secolul 15 va creea un tip de om cu totul diferit. Este un tip de om pe care îl vom numi vitruvian și machiavelic, sau renascentist. Pentru că pe de o parte este tipul proporțiilor ideale, al invențiilor, al cuvântului tipărit, și al heliocentrismului (Da Vinci, Gutenberg și Copernic), iar pe de altă parte este omul intrigilor și al dorinței de putere (Nicolo Machiavelli). Tipul de om vitruvian este acel tip de om dornic de cunoaștere, în toate domeniile, este omul care experimentează, care inventează dar care rămâne în continuare legat de axa cer-pământ. Este un om al științei incipiente, care descoperă lucruri noi, atât despre propria persoană cât și despre lumea care îl înconjoară.  Iar un om care începe să se cunoască tot mai mult pe sine, și care lasă pentru un moment deoparte cunoașterea divină, scolastică și teologală, ajunge treptat să facă o schimbare și pe scara valorilor. Tocmai de aceea, pe lângă curiozitate îl caracterizează și o puternică dorință de afirmare pe scena politică. Și aici apare Nicolo Machiavelli, care ne învață cum să punem mâna pe putere și cum să ne consolidăm poziția. Filozofia politică propusă de Machiavelli, în ciuda numeroaselor critici din partea marilor moraliști, este una cât se poate de pragmatică, și ale cărei rezultate se vor vedea cel mai bine la curtea familiei de Medici din Florența. În politică nu ai nevoie de principii morale, iar puterea nu poate fi dobândită decât prin forță, iar pentru a-ți atinge obiectivul uneori trebuie să calci pe cadavre, iar principele își va asuma acest lucru. Nu orice om poate fi un tip de om machiavelic, îți trebuie un soi de inteligență și sânge rece, și chiar dacă astăzi numele gânditorului italian este luat în sens peiorativ, pentru perioada de mari frământări sociale ale secolului 15-16, machiavelismul este singura doctrină politica care dă rezultate. Tot în acest secol 15, Gutenberg inventează tiparul, și schimbă astfel modalitatea de transmitere al actului cultural și artistic. Tiparul este poate cea mai importantă invenție a umanității.

După o sută de ani, secolul 16 va crea un al tip de om, este omul cosmosului și al universului nemărginit, care pentru prima dată începe să se lase dezvăluit cu ajutorul observațiilor astronomice de precizie. Galileo Galilei este figura tutelară a acestui secol. El este părintele metodei științifice în toate domeniile – de la observațiile astronomice până la fizica modernă. Acest tip de om, galileic, va pune pentru prima dată sub semnul întrebării autoritatea ecleziastică cu privire la originea lumii și la poziția pământului în univers. Suntem cu adevărat privilegiați aflându-ne în centrul universului, sau nu suntem decât o mică rocă într-un univers infinit, care ar putea la fel de bine să conțină și alte planete asemănătoare cu a noastră? Acest tip de om cu un puternic simț critic, în special față de adevărurile revelate ale bisericii, se va desăvârși în secolul 17. Omul galileic se folosește din plin de invențiile omului vitruvian din secolul anterior, și cu ajutorul telescopului va crea pentru prima dată un tablou al propriului nostru sistem solar, în centrul căruia se află, indiscutabil, nu pământul, ci Soarele, care nu este un zeu ci o roca incandescentă. Bineînțeles reacția bisericii a fost una vehementă în fața unor astfel de erezii, iar omul galileic va fi poate cel mai prigonit dintre toți. Omul galileic apare într-o perioadă în care lumea nu era pregătită pentru a-l primi în sânul ei, și cu toate acestea gândirea acestuia va crea mai târziu ceea ce astăzi numim omul modern.

Lăsând în urmă secolul 16, mergem în secolul 17, pe la 1600, și întâlnim un alt tip de om care urmează să se nască peste altă sută de ani. Este vorba despre tipul cartezian. Sub acest titlu generic, derivat din numele filozofului francez Rene Descartes, se înglobează ideile multor gânditori, dintre care cei mai importanți fiind Isaac Newton în știință, și Baruch Spinoza în filozofie, altături bineînțeles de Descartes. Rene Descartes este autorul celebrului dicton cuget deci exist, adică al primatul rațiunii asupra existenței. Dar Descartes nu a fost doar un filozof ci și un matematician, iar sistemul său de gândire, cunoscut și sub numele de metoda carteziană (de la titlul cărții sale, Discurs asupra metodei) a rămas pentru multă vreme un punct de reper în filozofia științei. Pe de altă parte, Issac Newton este cel care a inițiat pentru prima dată o adevărată revoluție în științe. Autorul teoriei gravitaționale a fost un adevărat geniu al științelor exacte, cu specializări în nenumărate domenii ale cunoașterii, printre care optica, matematica și mecanica. În domeniul filozofiei speculative, Baruch Spionza ocupă un loc important, fiind cel care, pornind de la dictonul – Deus sive natura (Dumnezeu adică natura), dezvoltă un nou sistem de gândire în filozofie, numit panteism. Dumnezeu se află peste tot în natură, deci studiind natura, îl vom găsi pe Dumnezeu. Iată cât de asemănătoare este această gândire cu cea a lui Toma de Aquino, din secolul 13. Diferența fiind una însă destul de evidentă. Dacă omul tomist spune că Dumnezeu se află în natură, ei bine, omul panteist spune că Dumnezeu este Natura, se identifică cu ea, ceea ce un tomist nu va accepta niciodată, din moment ce natura a fost creată de către Dumnezeu. Acest nou tip de om denumit general cartezian, poate fi numit pentru prima dată modern. El este omul modern prin definiție. Modernitatea, așa cum o înțelegem astăzi, apare pentru prima dată în acest secol 17. Pentru prima dată războaiele religioase iau sfârșit (războiul de treizeci de ani dintre catolici și protestanți se încheie în 1648, fiind ultimul conflict religios de pe teritoriul european), iar știința capătă noi avânturi. Totodată științele sociale se dezvoltă și ele, oamenii încep să capete drepturi și libertăți, în special în Marea Britanie. Poate tocmai de aceea sir Isaac Newton reușește să își manifeste genialitatea fără opreliști de natură religioasă, și astfel să contribuie la dezvoltarea științifică a omenirii.

Secolul 18 este secolul luminilor, este Iluminismul francez cu toți marii lui gănditori – Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot, d’Alembert, și mulți alții, reuniți sub numele general de materialiști. Dar secolul 18 nu este doar atât, el este și încununarea școlii de filozofie germane, cu școala de la Frankfurt (Hegel, Fichte, Schelling) și mai ales cu filozoful din Konigsberg, Immanuel Kant, cel care zdruncină din temelii multe sisteme filozofice. Toți acești mari gânditori sunt produsul secolului 17, ei sunt copiii cartezianismului. Dintre acești copii, materialiștii francezi sunt cei mai radicali în gândire. Ei sunt animați de un spirit revoluționar în cultură și societate, spirit revoluționar care va alimenta și revoluția franceză de la 1789, pentru că fără îndoială, atât de mult lăudata revoluție franceză are în spatele ei nu atât o mișcare spontană de mase, cât mai ales o mișcare intelectuală bine organizată. Pe de altă parte, contraponderea acestui curent așa zis materialist, este curentul idealist al filozofiei germane. De aici există deja cunoscutul antagonism dintre materialiști și idealiști. Secolul 18 creează acest precedent, creează aceste două tipuri de filozofie, și sub șablonul lor se va încerca să se explice și alte filozofii din trecut. De exemplu va apărea întrebarea dacă Platon era idealist sau materialist. Iar după ce se va ajunge la concluzia că Platon era idealist, i se va opune un filozof despre care se crede că ar fi fost materialist, Aristotel. Și iată cum între cei doi filozofi antici se creează un conflict mai degrabă artificial, de dragul diversității filozofice. Acest conflict există și astăzi. Pe antagonismul dintre idealism și materialism se vor scrie multe tomuri de hârtie și nu știm dacă umanitatea s-a ales în final cu ceva folositor.

Copiii rebeli ai iluminismului, materialiștii francezi, vor să schimbe paradigme, se iau la trântă cu trecutul și cu tradiția, refuză tot ce este vechi, refuză chiar și Antichitatea pe motiv că este puerilă și se exprimă prin mituri, și își creează un nou idol, acesta se numește știința. Dar această știință încă mai este contaminată de religie, încă mai are o parte ce nu se vrea cunoscută, o parte care aparține divinității. Dar iluminiștii vor să purifice știința de tot ce este credința în puteri divine și obscurantism, vor să creadă doar în ceea ce este demonstrabil prin metoda științifică dezvoltată de Galilei și mai apoi de către Descartes, adică prin experiment și simțuri, restul nu există. Din acest punct de vedere, iluminiștii sunt cei care ucid umanismul, pentru că omul este scos în afara domeniilor de cunoaștere, tot ce interesează acum este explicarea lumii înconjurătoare. Iluminismul este un caz extrem și el creează un nou tip de om, care va lua naștere în secolul 19. Acest tip de om al secolului 18, creat din cartezianism, îl vom denumi cu termenul care desemnează mișcarea de înnoire culturală, spirituală și științifică, adică tipul iluminist. Dar tot în această perioadă, ca reacție la tipul de om iluminist propus de către gânditorii francezi, se plămădește și un alt tip de om, produs de către poate cel mai mare gânditor al culturii germane, Goethe. Acest tip de om este tipul faustic. Tipul faustic este replica dată de către idealismul german, materialismului francez. El este un tip de om dezamăgit de tot ceea ce i-a oferit până acum întreaga cunoaștere umană, și care este dispus să se lase în mâinile forțelor întunecate, dacă asta îl va ajuta să simtă că trăiește cu adevărat. Omul faustic este un om al freneziei simțurilor, pentru care doar cunoașterea absolutului mai are valoare, iar restul științelor nu sunt decât o adiere de vânt. Un tip de om dezamăgit de condiția sa de muritor, care caută eliberarea.

De cealaltă parte, omul luminilor, pe lângă credința în știință are și o morală, este o morală nouă, pentru că iluminismul vrea să schimbe societatea din temelii. Iluminismul este poate prima mare mișcare revoluționară în adevăratul sens al cuvântului, făcându-și simțită prezența în toate domeniile, de la morală la religie, și de la filozofie la știință. Iluminismul propune o morală fără Dumnezeu, o morală desacralizată – vrem să înlocuim morala cerească cu una pământească, spun aceștia la unison. Pe de o parte aveau dreptate, pentru că o morală venită din ceruri acum mai bine de 1500 de ani, poate că nu mai corespundea exigențelor, sau mai degrabă lipsei de exigențe morale a lumii moderne de secol 18. Pe de altă parte, iluminiștii se aflau într-o gravă eroare. Nicio revoluție culturală cu caracter radical nu a adus ceva bun omenirii. Și aici iluminismul eșuează lamentabil. Valoarea istorică, culturală și spirituală a trecutului nu poate fi negată, pentru că nu poți arunca la gunoi Antichitatea și epoca medievală împreună cu morala creștină doar pentru că nu mai sunt la modă sau pentru că în unele aspecte se aflau în eroare. Dar o mișcare fie ea culturală, artistică sau de orice alt fel, care nu mai permite eroarea, și care cere o rigurozitate extremă în toate domeniile, care nu mai lasă loc de interpretări și comentarii, care țin până la urmă de o libertate a spiritului, este o mișcare care se află în cea mai mare eroare. Și vom vedea că în secolul următor acest tip de om plămădit în iluminismul secolului 18, va fi un tip de om de o violență crescândă, și de un radicalism exacerbat.

Secolul 19, secolul tipului de om iluminist, debutează exact așa cum a și fost creat, violent. În mai puțin de un deceniu, sub conducerea lui Napoleon, Franța redevine un imperiu, aducând aminte de perioada de glorie a imperiului francilor sub Carol cel Mare. Materialismul francez triumfă în întreaga Europă. Idealismul german este înfrânt, atât militar cât și cultural. Tipul de om iluminist pare a fi un real succes. Dar între timp se creează omul viitorului, noul tip de om, omul secolului următor. Noul tip de om, plămădit printre ghiulele de tun și praf de pușcă, nu poate fi unul pașnic. Și nici nu va fi, pentru că omul secolului 20, va fi cel mai violent din întreaga istorie a umanității. Dar acest tip de om al secolului 19, rezultat al triumfului materialismului francez, prin ce anume se caracterizează? Caracteristica principală este fără îndoială spiritul revoluționar. Secolul 19 este un secol al revoluțiilor, pentru că aceasta era și una dintre caracteristicile Iluminismului – revoluție pe toate palierele. Acest om, fiu al Iluminismului, nu știe să trăiască decât într-o continuă revoluție, decât în conflict armat. Nu se mulțumește doar cu o revoluție, ci face și contrarevoluție. Este un secol absurd, sărac în materie cenușie. Cei mai mari gânditori ai secolului fiind Nietzsche, Schopenhauer, Marx și Engels, iar asta spune multe. Nietzsche și Schopenhauer, deși educați în spiritul idealismului german, ajung să deteste tot ce înseamnă cultură germană și să se ralieze valorilor culturale franceze, ca mai apoi să creeze fiecare câte un pseudo-sistem filozofic, totul pentru ca în final să se piardă în aforistică. Dacă Schopenhauer încă mai păstrează o viziune idealistă asupra lumii, în lucrarea sa de bază, Lumea ca voință și reprezentare (scirsă totuși în franceză), Nietzsche în schimb rămâne ancorat într-un machaivelism de secol 15, în care puterea, Das Macht, este principiul normativ și absolut al ființei umane, cu ajutorul căreia omul poate deveni un supra-om (uber-mensch), și astfel să își depășească condiția. Gândirea lui Nietzsche va deveni model pentru mulți scelerați ai secolului 20. Un alt gânditor german care își reneagă idealismul natal este Karl Marx. Și el ajunge să fie infleunțat de materialismul filozofic francez și de spiritul revoluționar iluminist al secolului 18, ca în final să dezvolte o adevărată ideologie economică și socio-politică, alături de prietenul său Friedrich Engels. Scopul celor doi era crearea unei noi revoluții, o revoluție care să pună capăt, cumva, tuturor revoluțiilor. Lumea trebuie schimbată politic, social și economic, nu contemplată filozofic, spun cei doi revoluționari. Pentru aceasta este nevoie de comunism și lupta de clasă. Comunismul își propune ca ultim țel abolirea tuturor claselor sociale, fiind singura soluție împotriva exploatării de către marii industriași a claselor de jos. Dezvoltând ideea proletariatului (adică a acelor cetățeni fără drepturi, care nu dețin mijloace economice de producție, și care își câștigă existența exclusiv prin forța fizică), Marx alimentează ideea luptei de clasă prin intermediul căreia păturile de jos trebuiau să se unească și să își câștige drepturile în dauna păturilor sociale superioare.

Dacă ideile lor au fost la început un eșec, neputând fi puse în practică (Marx își dorea ca noua sa doctrină comunistă să fie implementată în Marea Britanie, pentru că acolo exista în viziunea sa cel mai mare potențial de reușită, datorită dezvoltării și deschiderii societății britanice), totuși aceste idei vor fi readuse al viață de către Lenin și Trotski, și puse în practică în Rusia imperială. Tipul de om al secolului 19, ca progenitură a secolului luminilor, prezintă o patologie a puterii și o predilecție pentru mișcări ample de mase. Cuprins de o neliniște interioară în fața istoriei, el vrea să schimbe lumea din temelii, chiar dacă nu știe cum va arăta această lume. Cum am putea să numim acest tip de om care trăiește în secolul revoluțiilor? Îl putem numi simplu tipul revoluționar. În secolul 19 lumea voia o schimbare, iar statele voiau autodeterminare și independență. Vor avea de toate în secolul 20. Poate mai mult decât și-ar fi dorit vreodată.

Ajungem acum la secolul 20, care în mai puțin de cinci decenii își pierde o bună parte din populație în urma a două războaie mondiale sângeroase. Pentru prima dată în istoria umanității, lumea se află într-un război mondial, un război total în care nu există nicio regulă, doar anihilarea semenului. Tipul de om al secolului 20 este creația secolului 19, este creația tipului de om revoluționar, tipului de om neliniștit, care nu poate trăi decât în conflict cu lumea din jur, și cu el însuși. În acest secol beligerant, știința, ajunsă între timp pe cele mai înalte culmi, este folosită în scopuri distructive și controlată politic. În scopul umanității nu se mai face nicio descoperire, pentru îmbunătățirea calității vieții omului nu se mai inventează nimic, știința este aservită total scopului superm – războiul! Toate resursele umane sunt direcționate către industria de război. Revoluția visată de Marx este pusă în practică într-un final, dar sub alte criterii. De fapt, ceea ce se pune în practică în Rusia în 1917, nu este marxism, ci este leninism, adică un comunism anti-uman și aberant, pentru implementarea căruia nu se renunță la nimic, nici măcar la crimă. Cetățeanul ajunge în final mult mai subjugat decât înainte, iar când dorește să facă contrarevoluție, este pur și simplu anihilat. Instaruând un astfel de regim de teroare, Lenin și mai târziu Stalin, vor ucide prin democid zeci de milioane de oameni. Puterea statului nu se mai află în mâinile cetățenilor, nici măcar a proletariatului pe care îl proslăvise la început, ci în mâna unor criminali care controlează organele de opresiune – poliția și armata. Astfel, cetățeanul nu mai are nicio șansă și este condamnat să trăiască pentru Stat într-un mare lagăr de concentrare. Materie cenușie există totuși din plin în secolul 20. Există mulți oameni de știință, dar din păcate tot mai puțini gânditori umaniști. Mișcarea umanistă specifică acestui început de secol este existențialismul, o filozofie care se caracterizează mai degrabă prin stări de angoasă și anxietate în fața vieții și a morții decât prin orice altceva. Și cum ar putea să fie altfel când vezi că lumea din jurul tău dispre bucată cu bucată? Existențialismul este o reacție la eșecul umanității din cele două războaie mondiale. O astfel de filozofie propun pe rând Martin Heidegger, Jaques Derida, Albert Camus sau Jean Paul Sartre, toate din păcate fără nicio aplicabilitate în viața de zi cu zi. Aceștia sunt filozofi care se pierd poate prea mult în livresc, în metafore și, la unii dintre ei, într-un limbaj mult prea greoi și așa zis intelectual. În secolul 20 filozofia începe să piardă treptat contactul cu realitatea, și se închide într-o lume proprie, în care cu greu mai are altcineva acces decât cei inițiați. Faptul că au făcut din filozofie o mișcare inițiatică, nu le poate fi iertată niciodată acestor existențialiști și deconstructiviști.

Ce tip de om este acest om al secolului 20? Cum am putea sa îl numim? Am putea să îi spunem tipul de om științific și mecanicist. Omul de știință ajunge în acest secol la concluzia exhaustivă că lumea și universul nu se pot explica decât științific și mecanic. La gunoi cu religia, la gunoi cu spiritualitatea. În fond se continuă filozofia anti-religioasă a lui Nietzsche din secolul anterior. Dumnezeu a murit! Pe de altă parte, acest om al secolului 20, este un om al maselor, fără o prea mare individualitate, lipsit de inteligență, și gata oricând să se sacrifice pentru supraviețuirea Statului.

Totuși este destul de greu să punem o singură etichetă asupra omului secolului 20, pentru că acest secol a oferit multe răsturnări de situație și multe schimbări. Există perioada celor două războaie mondiale, apoi perioada războiului rece, apoi perioada triumfului capitalismului asupra comunismului, și în ultimă instanță triumful consumerismului asupra tuturor. Este cel mai bogat secol în evenimente sociale, au loc cele mai multe schimbări politice, și se termină în coadă de pește, cu un război nevăzut împotriva terorismului. Ce tip de om va creea acest secol 20? Dacă privim retrospectiv, vom avea un șoc. Din două războaie mondiale, dintr-un război rece, dintr-un război al petrolului, și din multe alte micro războaie care au avut loc peste tot în lume, din Iugoslavia până în Angola, și din Vietnam până în Irak, concluzia este simplă – omul secolului 21 va fi un tip de om care cel mai probabil se va autoanihila printr-un război dus până la paroxism. Ce ar putea să schimbe acest lucru?

Despre secolul 21 nu putem să tragem concluzii decât postum, după ce își va fi trăit posibilitățile și devenirea. Dar dacă omul secolului 20 a fost rezultatul secolului 19, și a sfârșit prin atâtea nenorociri, dar și descoperiri, care însă nu știu cât de mult ne-au îmbogățit conștiința, pentru că în fond, știința ne sporește cunoștințele dar nu și conștiința, atunci am putea intui că omul secolului 21, ca și creație a secolului 20, va fi un amalgam de stări și trăiri confuze și contradictorii – își va dori pacea dar nu va știi să trăiască decât în război, își va dori libertatea dar nu va putea să trăiască decât înrobit, se va bucura de binefacerile capitalismului dar îi va face cu ochiul comunismul, va dori să conserve natura și resursele naturale ale planetei, dar în același timp va fi dependent de consumul acestor resurse naturale limitate, și astfel omul secolului 21 va fi un mare paradox și un mare semn de întrebare. Trăind într-o sumă de contradicții, incapabil să se guverneze singur, fiind bombardat zi de zi de cantități uriașe de informație, aservit tehnologiei și manipulat în toate direcțiile de interese obscure, toate acestea într-un final îl vor paraliza. În lipsa unei busole nu va știi ce să aleagă și ce să facă cu viața lui, îi va fi tot mai greu să gândească cu propria minte, și într-un final se va sinucide. Astfel intuim că va fi destinul tragic al omului de secol 21. Să fie oare acesta sfârșitul său, să fie acesta destinul omenirii? Să sperăm că nu vom avea dreptate. Să ne fie îngăduită eroarea, dar din câte observăm din evenimentele actuale, omul acesta al multiculturalismului și al globalizării, milenial și postmodern, pare că deja și-a pus ștreangul de gât.

Despre turme

Filozofii culturii europene remarcau în anii ‘30 ai secolului trecut următorul aspect, că există un sentiment de apartenență la masă, și o dată cu el un complex de inferioritate în fața maselor care încearcă pe fiecare om. În aceeași ordine de idei, eseistul spaniol Ortega y Gasset (pe care l-am citat atât de des în ultima perioadă, și asta pentru că scrierile sale sunt mai actuale decât oricând), remarca și el în aceeași perioadă, că după primul război mondial, lumea a trecut de la o stare de indivizi la una de gloată, și făcea, în cărțile sale, o întreagă apologie a maselor și a spiritului de turmă. Dar prin ce se diferenția omul-masă de restul oamenilor? Același Ortega y Gasset constata că deosebirea fundamentală dintre aceștia nu se face după categoriile sociale, cum am fi tentați la început să credem, ci după categorii omenești. Astfel, omul de elită, sau în orice caz, cel care nu este masă, este acel om care cere mult de la sine, care investighează, care caută sensuri și gândește cu propria sa minte, în timp ce omul maselor are caracterul trândăviei intelectuale, este cel care nu caută sensuri și se mulțumește să primească totul de-a gata. Lipsa de gândire critică îl predispune la manipulare și supunere, tocmai de aceea omul maselor este cel care se lasă condus și are întotdeauna nevoie de un îndrumător, iar de cele mai multe ori acest îndrumător poartă numele generic de Stat.

Constantin Noica se întreba și el, într-o carte scrisă în 1937 (De caelo), de ce acceptă individul această tiranie a conștiinței mijlocii, această tiranie a maselor și a mediocrității? Unul din răspunsuri era acesta: din ușurință – a avea lucrurile de-a gata e tot ce poate fi mai pe gustul omului contemporan (…) având de-a gata lucrurile, trăim mai confortabil. Problema însă apare când această comoditate se reflectă și în activitatea spiritului, sau în ceea ce numim gândire. Atunci când omul, pe lângă lucrurile materiale de care se înconjoară, le ia de-a gata și pe cele spirituale, adică atunci când ia de-a gata până și gândirea unuia sau altuia, fără să o treacă prin filtrul propriei rațiuni, apare o mare problemă. E adevărat, omul nu poate să rescrie întreaga cunoaștere umană doar de dragul de a gândi cu mintea sa toate problemele umanității; multe dintre cunoștințele pe care le are nu sunt dobândite, ci însușite de la tradiție, adică de la cei care au gândit înaintea sa acele lucruri de care el acum ia la cunoștință.

Dar pe de altă parte, nebunia de a gândi cu mintea ta presupune și un anumit spirit de frondă, un anumit tip de individualism și egoism pozitiv, ca atunci când vrei să treci prin filtrul propriei tale rațiuni întregul proces folosit de un mare gânditor, proces care a condus la descoperirea unei idei sau cunoștințe. Gândirea îți oferă această posibilitate, să te ridici pe aceeași treaptă cu orice altă gândire de dinaintea ta, indiferent cui i-a aparținut. Și nu trebuie să fii specialist ca să faci acest lucru (blasfemie spun unii, sfidare strigă alții). Pentru a gândi cu mintea ta, nu ai nevoie de nicio specializare, ai nevoie doar de conștiință de sine, și asta în ciuda părerii comune din zilele noastre, când tirania specializării nu mai permite nimănui să gândească ceva într-un anumit domeniu, atât timp cât nu este specializat în acel domeniu. Astăzi nimeni nu mai gândește cu mintea sa, pentru că nu i se mai permite de către specialiști și de către apărătorii specialiștilor. Poate tocmai de aceea există astăzi o discrepanță atât de mare între cunoștințe, între domeniile specifice ale științelor, iar rezultatul acestei discrepanțe este o cunoaștere trunchiată a lumii, o cunoaștere a părților în dauna întregului.

Noica remarca un aspect foarte important al acestui proces de aderare al individului la mase, și anume, că omul care devine parte a unei colectivități, al unui grup, nu are conștiință de sine, pentru că nu poți avea conștiință de grup înainte de a avea conștiință de sine, spune Noica. Conștiința de grup venită înaintea unei conștiințe de sine, depărtează de act, de creația liberă, adică de creația propriu-zisă (…) turma nu e în ideologii, dar e în greșita adaptare la ele. Astfel, toți cei care protestează împortiva înglobării insului în mase, nu cunosc faptul că nu grupul ucide personalitatea individului, ci faptul că el, individul, n-a făcut-o aderând, ci predându-se. Iată o problemă care necesită aprofundare. Poți fi colectivist, rămânând foarte bine om al elitei, mai spune Noica, dar s-o faci dinăuntru, s-o dorești, nu s-o înduri (…) într-un cuvânt, nu idealurile societății de azi, ci slujitorii ei păcătuiesc față de spirit. Spiritul de turmă, spiritul de mase de azi nu e vinovat de el însuși.

Deci, tragem concluzia că, contează modalitatea prin care insul, individul, aderă la colectivitate, la grup, la mase. Dacă este convins de ideologia acestora, atunci nu e nimic de condamnat. Bineînțeles, contează și cum anume a fost convins. Important este să își folosească propria minte și gândire, și nu să se lase manipulat și influențat din toate părțile. Atunci când ești bombardat din toate direcțiile cu ideologia maselor, cu dogmatismul lor și cu tirania propriilor lor adevăruri, ca în final să te lași învins, predându-te, atunci se întâmplă același lucru ca și când ai fi torturat de către cineva pentru a te convinge să crezi în ceea ce crede el. Aceasta se numește convingere prin tortură, sau prin tiranie, nu prin argumentare, și a fost folosită cu rezultate excelente de către toate regimurile totalitare. În zilele noastre, când informația circulă cu viteza luminii, iar sursele de informare, deși multe la număr, pot fi ușor controlate și direcționate într-o singură direcție, metodele de convingere și persuasiune folosite sunt foarte diverse, și toate se rezumă la un singur lucru – manipulare. Omul fără acea conștiință de sine de care vorbea Noica, nu este în fața metodelor de manipulare nimic altceva decât o trestie în bătaia vântului, ca să îl parafrazăm pe Pascal. Fiind obișnuit cu confortul de a lua totul de a gata, inclusiv informația, care astăzi este prelucrată și șlefuită astfel încât să slujească interesul unor anumite grupuri restrânse, omul maselor este cetățeanul ideal.

Din păcate, omul, de ceva timp încoace, înainte de a avea conștiință de sine, are conștiința colectivității. Și dacă a existat în istoria omenirii anumite perioade de înflorire a conștiinței individuale, un individualism al spiritului critic și creator în același timp, astăzi acest spirit este aproape inexistent. El a fost anihilat de către puterea maselor. Mesajul acestora este unul cât se poate de atractiv pentru cei slabi de înger – comuniunea dintre oameni, prin țel comun, politici comune, scopuri comune, gândire comună, păreri comune, convingeri comune, și apoi… dar stați! să ne oprim puțin. Comuniunea asta seamănă izbitor de mult cu ceva oribil care s-a întâmplat în istoria recentă a umanității. Seamănă cu comunismul, nu-i așa? Comuniunea asta pare că ucide diversitatea sub toate aspectele ei, pare că ucide și individualitatea, pare că ucide și gândirea. Și atunci, unde ne îndreptăm? Și când mai pui deasupra securitatea națională și sănătatea publică, adică exact acele elemente față de care omul maselor simte o îndatorire civică nemăsurată și de-a dreptul eroică, în timp ce omul aflat în afara maselor se simte complet alienat, ai rețeta pentru dezastru. Omul maselor va face orice pentru a proteja securitatea națională și sănătatea publică, în defintiv va face orice pentru a proteja statul, și va apela inclusiv la linșaj – cine nu este cu noi este împotriva noastră. Toate astea pentru că omul maselor consideră, în mod eronat, că el este statul, că el conduce, deci apărând statul se apară pe sine. Aceasta este o formă de propaganda atât de des folosită în istorie de către marii conducători de stat, încât nici nu mai are rost să o detaliem. Acest principiu este unul care guvernează astăzi întreaga planetă, și din această cauză, întreaga planetă se află pe un butoi cu pulbere. Pentru că în momentul în care nu se mai acceptă diversitatea opiniilor și libertatea de exprimare, când adevărul se transformă în dogmă și ideologie, pe care toți cetățenii trebuie la modul imperativ să o îmbrățișeze, atunci lumea cade în tiranie.

Când faci o pauză, și privești puțin evenimentele recente, din exterior, complet detașat, cât mai obiectv cu putință, observi că în fața ta se desfășoară o adevărată nenorocire, nenorocire care se întâmplă cu girul majorității, adică cu cu girul maselor. Și aici apare problema democrațiilor, pentru că în democrație masele se află la conducere, cel puțin teoretic. În democrație nu guvernează elitele, cei puțini și înzestrați, ci guvernează masele, adică cei mulți și neînzestrați. Ce-i drept pot exista în rândul maselor și oameni înzestrați dar totuși fără conștiință de sine, pentru că am văzut cu ochii mei cum în această perioadă de mari frământări sociale, oameni pe care îi știam cât se poate de înzestrați din punct de vedere intelectual, individualități și personalități în toată regula, și-au pierdut acest caracter specific, această calitate, și au devenit oameni ai maselor. Nu trebuie să ne surprindă acest lucru, istoria ne învață că acest lucru s-a mai petrecut și cu alte ocazii, și în contexte asemănătoare, când intelectualii și elitele unei societăți au aderat, fie din convingere proprie fie din constrângere, la ideologii care nu de puține ori s-au deovedit în final a fi criminale. Un exemplu concludent – marele filozof existențialist, Martin Heidegger, o minte strălucită a filozofiei secolului 20, a fost membru al partidului nazist, și a îmbrățișat cu drag ideologia nazistă.

În democrație sunt garantate drepturi și libertăți pentru toți oamenii, iar egalitatea în fața legii nu suferă discrimanare. Din nou, teoretic. Ce observăm în această perioada este următorul aspect – statul, înzestrat cu puteri depline de către mase pentru a le garanta securitatea, a ajuns să reglementeze aspectele vieții tuturor oamenilor. Ceea ce majoritatea acceptă, este imediat trecut sub formă de lege universală pentru toți membrii societății. Astfel dacă omul maselor acceptă să îi fie încălcate drepturile și libertățile, sub diferite pretexte, această acceptare tacită va fi trecută ca obligatorie si pentru cei care nu acceptă să le fie încălcate drepturile și libertățile. Iar acesta este un exemplu cât se poate de clar de guvernare totalitară. Totalitarismul statului se reflectă în totalitarismul celor din jur, al oamenilor, pentru că și ei devin totalitari în gândire și mentalitate, și nu mai acceptă niciun fel de dialog, de discuție în contradictoriu, adică tocmai unele dintre principiile fundamentale ale exercițiului democratic – diferența de opinie, pluralismul, în scopul ajungerii la adevăr. Democrația are și ea limitele ei, și nu poate să atenteze la drepturile și libertățile niciunei categorii de persoane. În numele majorității, a securității naționale, a sănătății publice, sau a oricărui lucru, nu se pot face abuzuri și nu se pot încălca principiile fundamentale ale constituției. Și tocmai acest lucru s-a întâmplat aproape în întreaga lume. Ba mai mult decât atât, statul a acționat chiar înainte de a avea garantată susținerea majorității, a acționat autocrat, iar acest lucru ar trebui să ne dea semne de întrebare asupra felului în care funcționează statul, și ce prerogative își poate însușii singur, ținând cont că vorbim de un stat democrat. Poate statul să calce în picioare individul în numele securității colective? Oare care sunt limitele democrației? Dar cele ale statului?

Când face acest lucru, când intervine brutal în societate, statul dovedește faptul, incontestabil, că acționează nu interesul societății, a individului sau a grupului de indivizi, ci în interes propriu. Statul vrea să supraviețuiască cu orice preț, chiar cu prețul încălcării drepturilor și libertăților cetățenești pe care el jură că le garantează și respectă.

Asta se întâmplă când nu statul trăiește pentru societate, ci societatea trăiește pentru stat, după cum bine remarca Ortega y Gasset. Când statul nu se mai subordonează nimănui, nici măcar legii, avem de a face cu o formă clasică de tiranie și etatism. Mă surprinde cum nimeni nu pare să observe acest lucru, acest derapaj periculos, nici măcar cei care până de curând considerau statul exact ceea ce ar trebui să fie, adică un mecanism anonim creat de societate pentru a sluji societatea, și căruia îi sancționau de fiecare dată cea mai mică abatare de la această regulă. Se pare că în definitiv, omul ține mai mult la propria viață decât la libertate. Nu putem să spunem dacă este bine sau dacă este rău că face acest lucru. Depinde de perspectiva din care privim problema. Pentru unii o viață fără libertate este de neconceput și de netrăit, iar pentru alții o viață fără libertate este perfect suportabilă atâta timp cât se simt în siguranță. Să ne gândim acum de ce oare cei din prima categorie nu se mai află de mult timp printre noi…

 

 

Lumea în care trăim

Lipsa de gândire filozofică și dezinteresul pentru istorie, pot duce la dereglaje grave în sânul unei societăți. Aceste două elemente de cultură fac parte din sistemul de educație al unui stat, sau cel puțin așa ar trebui. Din punctul meu de vedere, filozofia, ca materie, trebuie predată în toate școlile, indiferent de profilul acestora. Și mă refer aici nu la filozofia de catedră, cea cu sisteme greoaie și un limbaj complicat, și nici la istoria filozofiei (o simplă trecere în revistă) ci la acea filozofie pe care o practica Socrate – arta maieuticii și a dialecticii. O filozofie vie, cu aplicabilitate în viața de zi cu zi. Pentru că ce te învață filozofia? În primul rând filozofia te învață nu ce să gândești, pentru că asta ar fi o îndoctrinare ideologică (pentru asta există retorica și demagogia politică), ci cum să gândești cu propria ta minte; te învață nebunia de a gândi cu mintea ta. Filozofia te învață să pui sub spectrul gândirii critice orice adevăr care îți este prezentat drept adevăr absolut, pentru că omul trebuie să se ferească de orice formă de tiranie, chiar și de tirania adevărului. Făcând acest exercițiu al gândirii critice de la cele mai fragede vârste, vei dobândi acel ceva care astăzi le lipsește multora, vei dobândi conștiință de sine. Filozofia îți oferă o independență și o autonomie a gândirii, și cu greu vei mai putea fi manipulat și convins să crezi ceea ce vor alții să crezi. Karl Jaspers se întreba în 1958, într-un eseu intitulat Philosphie und Welt (Filozofie și lume) care este sarcina filozofiei în prezent. Și ajungea la concluzia că sarcina filozofiei în acele vremuri era de a fortifica, prin felul ei de gândire, puterea de rezistență împotriva cinismului propagandei și a descompunerii interioare provocate de credința în absurd, dar că rolul acesteia s-a permiat, și filozofia a devenit superfluă, o rămășiță pietrificată a trecutului, aflată pe punctul de a dispărea.

Jaspers ajungea la această concluzie pesimistă după ce regimurile politice totalitare ale vremii, propuseseră o uniformizare a gândirii, și o îndoctrinare în masă a populației, totul cu scopul de a deține un control total asupra individului (nazismul dispăurse, dar comunismul tocmai trecea într-o nouă etapă). Jaspers considera că fără o gândire proprie și un spirit critic dezvoltat, cetățeanul își pierdea caracterul individual, era depersonificat și uniformizat, astfel încât în final ajungea să se identifice cu un mușuroi de furnici.

(…) oamenii au încetat să mai fie ei înșiși și, reduși la un material în sine indiferent, sunt devorați de aparatul de partid și de stat, de birocrație, de poliție, de armată.

Poate că mulți se întreabă acum de ce ar vrea Statul să facă acest lucru? De ce ar vrea Statul să aibă un control total asupra individului și asupra societății? Și nu puțini dintre aceștia ar ajunge la concluzia pripită, dar vai, atât de des întâlnită, cum că o astfel de gândire este una conspiraționistă.

Pentru a răspunde la această întrebare și la critici, va trebui să înțelegem cum funcționează un stat, și cum anume se raportează cetățeanul de rând la această instituție. Vom vedea că cetățeanul are o imagine cu totul falsă față de ceea ce înseamnă Statul, iar felul în care acesta se raportează la stat este o consecință, acum, ca întotdeauna în istorie, a dereglajelor și derapajelor pe care instituțiile statului le fac. Poate părea greu de crezut, dar tocmai cetățeanul este cel care înzestrează cu puteri discerționare statul, iar atunci când statul capătă puteri absolute, devine cel mai rece dintre monștrii, ca în final să se devoreze singur.

Mai întâi trebuie spus că statul nu s-a schimbat cu nimic încă de la apariția ideii de stat național. Și aici intervine cunoașterea istoriei și interesul pentru fapte care s-au petrecut undeva în negura timpului, dar care nu încetează să aibă ecou și relevanță până în zilele noastre. Pentru că în a cunoaște istorie nu înseamnă a știi pe dinafară anii de domnie ai nu știu cărui domnitor, sau numărul de bătălii câștigate de un altul, ci înseamnă să știi să faci o radiografie și o analiză pertinentă și obiectivă asupra prezentului privind în trecut – „vrei viitorul a-l cunoaşte, întoarce-te spre trecut”,  spunea Mihai Eminescu. Iată adevăratul rol al istoriei ca disciplină școlară și nu numai. Or, astăzi nu se mai pune niciun fel de accent pe istorie, și cu atât mai puțin pe filozofie. Parcă totul este făcut astfel încât viitorii cetățeni ai acestei planete să nu aibă habar nici cine sunt, nici de unde vin, și nici încotro se îndreaptă. Dacă ești atras de istorie nu e bine, pentru că vei afla că istoria este scrisă de învingători, în timp ce o predilecție pentru istoria națională te face automat un naționalist în ochii celor corecți politic și adepți ai globalizării, ceea ce iarăși nu este bine. Dacă în schimb ești atras de filozofie, iar nu e bine, pentru că vei fi considerat cu capul în nori, un idealist neadaptat la realitățile cotidiene, iar dacă vei privi filozofia ca pe o metodă pentru dezvoltarea minții, iar nu e bine pentru că vei învăța să gândești cu mintea ta, și vei deveni periculos. Astfel că statul va crea un sistem de învățământ care să producă întotdeauna cetățenii pe care îi dorește și de care are nevoie pentru a-și hrăni apetitul pentru putere. În acest sistem nu se va pune niciodată accentul pe științele umaniste, care dezvoltă gândirea personală și spiritul critic, ci în cel mai bun caz accentul va fi pus pe științele așa zis pozitive, adică acele stiințe matematice care pentru deprinderea lor este necesară învățarea unor automatisme, formule de calcul, ecuații, fără să solicite prea mult gândirea proprie a elevului. Astfel elevul nu va avea niciodată acces la cultură în adevăratul sens al cuvântului, ci doar la specializare, iar asta îl va transforma într-un personaj mediocru și ușor de controlat.

Putem asemăna statul cu tabloul lui Goya, în care zeul Cronos își devorează fiii.

În capitolul 13 al cărții Revolta maselor a lui Ortega y Gasset, regăsim o analiză extraordinară asupra a tot ceea ce înseamnă stat. În viziunea sa, statul reprezintă cel mai mare pericol. Ar fi greu de adăugat și altceva la cele spuse de gânditorul spaniol, tocmai de aceea mă voi rezuma la mici comentarii în preajma pasajelor extrase. Deși această analiză complexă asupra statului apare într-un capitol dintr-o carte scrisă în anul 1930, valoarea ei rămâne încă în picioare și în secolul 21, și va rămâne mult timp în picioare, pentru că principiile de funcționare ale unui stat, fie el liberal sau totalitar, nu se vor schimba prea curând, (să ne aducem așadar aminte de ce spunea Eminescu). Ortega y Gasset trăgea un puternic semnal de alarmă în 1930 asupra a ceea ce urma să se întâmple peste mai puțin de zece ani în Europa, și mai apoi în întreaga lume, și asta doar din observațiile pe care le făcea asupra evoluției statului comunist URSS și a Italiei fasciste al lui Benito Mussolini. Deși nimeni nu credea că va mai avea loc un al doilea război mondial, cu toate acestea, pentru că anumiți conducători de state din Europa au primit putere absolută din partea cetățenilor lor (și asta din veșnica nevoie a acestora de securitate) ceea ce era de neconceput s-a produs. Peste noapte, statul, din asiguratorul securității, și-a pus cetățenii în cel mai mare pericol. Să nu mai vorbim de faptul că odată înzestrat cu puteri depline, statul începe să își ucidă sistematic toți adversarii.

Dar ce este până la urmă statul?

Iată ce spune Ortega y Gasset:

” Statul contemporan, este produsul cel mai vizibil și cel mai notoriu al civilizației. Este foarte interesantă și revelatoare examinarea atitudinii pe care omul – masă o adoptă față de stat. El îl vede, îl admiră, știe că e acolo, asigurându-I existența, dar nu are conștiința faptului că acesta e o creație umană, inventată de anumiți oameni și susținută de anumite virtuți și principii care au existat odinioară în oameni și care mâine ar putea dispărea. Pe de altă parte, omul-masă vede în stat o putere anonimă și cum el însuși se simte anonim, crede că statul îi aparține. Închipuiți-vă că în viața publică a unei țări survine o dificultate sau un conflict ori o problemă. Omul-masă va fi tentat să ceară imediat statului să-și asume dificultatea, să se însărcineze direct cu rezolvarea ei, prin uriașele și invincibilele sale mijloace. Acesta este cel mai mare pericol care amenință civilizația – etatizarea vieții, intervenționismul statului, absorbirea oricărei spontaneități sociale de către stat, adică anularea spontaneității istorice, care, de fapt, susține, alimentează si antrenează destinele umane „. (Revolta maselor, pp.140-141)

Imposibil să nu ne folosim de analogie și să ne gândim la ce se întâmplă astăzi în lume. A apărut o problemă urgentă, care se presupune că este cât se poate de reală. Ce face societatea? În mod normal apelează la stat, pentru că statul este garantul securității sociale. Dar ce face statul? Ei bine, acesta acționează chiar înainte de a fi solicitat de către opinia publică. Statul acționează așadar fără să îl întrebe nimeni. Acesta se numește intervenționism, și ar trebui să fie sancționat de fiecare dată de către societatea civilă. Dar acest lucru nu se întâmplă, pentru că societatea civilă se află într-o totală paralizie. Statul, fiind înzestrat cu puteri depline de către societate va acționa de fiecare dată acolo unde crede că are interesul să o facă, și de multe ori o va face împotriva interesului public.

Deși există pentru a servi interesul public, statul își pierde treptat rolul și rațiunea de a fi, și devine un organ care nu mai răspunde în fața nimănui. Iar pentru a-și întări poziția, statul creează principalele organe de lege și de opresiune – poliția și armata. Controlând aceste două instituții, statul își asigură astfel, prin forță brută, puterea absolută. Am simțit cu toții în ultimele două luni ce înseamnă cu adevărat puterea unui stat care deține controlul asupra poliției și armatei, iar în 1989 știm cu toții ce carnagiu s-a produs, tocmai pentru că statul controla aceste instituții. În această situație cetățeanul nu mai poate face nimic decât să se supună ordinelor, în ciuda abuzurilor și a încălcării flagrante a drepturilor și libertăților cetățenești.

Democrația (neparticipativă) lasă impresia fiecărui individ, că prin dreptul la vot, statul este de fapt o prelungire a sa. Faptul că îmi pot alege pe cine vreau să mă conducă, îmi lasă falsa impresie că eu particip la actul de guvernare. Lucrurile nu stau de loc așa. O dată aleși în funcție politicienii nu mai dau socoteală nimănui, iar statul capătă puteri tot mai mari.

” Masa își spune – Statul sunt eu – ceea ce este o desăvârșită eroare. (…) Statul și masa coincid doar prin faptul că sunt anonimi. Însă omul masă crede, într-adevăr, că el este statul și va tinde din ce în mai mult să-l facă să funcționeze sub orice pretext, să anihileze prin intermediul statului orice minoritate creatoare care îl stânjenește, care îl stingherește indiferent de domeniu – politică, idei, industrie. Rezultatul acestei tendințe va fi fatal. Spontaneitatea socială va fi necontenit contracarată de intervenția statului. (…) Societatea va trebui să trăiască pentru stat iar omul pentru mecanismul guvernului. Și cum, la urma urmei, nu este decât un mecanism a cărui existență și întreținere depind de vitalitatea din jur care îl susține, statul, după ce a supt măduva societății, va slăbi, va deveni scheletic, va muri ruginit ca o mașinărie, ajungând mult mai cadaveric decât mecanismul unui organism viu ” . (Revolta maselor, p.141)

Este greu de crezut cum cetățenii nu pot să observe aceaste derapaje ale statului, derapaje ascunse sub paravanul instaurării ordinii sociale sau a securității naționale. Atunci când totuși le observă, le acceptă tacit, pentru că fac un troc cât se poate de dezavantajos – renunță la libertate pentru securitate și confort. Și atunci, mă întreb, dacă o societate face un astfel de schimb, prin care arată clar că apreciază mai mult să se simtă în siguranță și confortabil decât să fie liberă, oare o astfel de societate nu ar merita un guvernământ pe măsura dorințelor ei? Oare această societate nu merită să trăiască în tiranie și totalitarism? Din ce am observat în aceată perioadă, există foarte multe societăți, cel puțin din Europa, care deși trăiesc de mai bine de 30 de ani în democrație și liberalism, pare că nu le deranjează absolut deloc să schimbe regimul politic. S-au adaptat surprinzător de bine acestui tip incipient de totalitarism, în care controlul statului asupra individului este aproape total. Dacă acesta este un experiment care anunță ce urmează să se întâmple în viitorul apropiat, se pare că experimentul funcționează.

Un stat sănătos este un stat care permite și asigură, pe lângă drepturile și libertățile cetățenești, spontaneitate individului. Despre așa ceva nu mai putem vorbi în vremurile pe care le trăim, pentru că statul s-a asigurat, prin toate mijloacele posibile, că cetățeanul nu mai are nicio oportunitate de a-și manifesta spontaneitatea, de a acționa în spiritul libertății sale individuale, și de a-și apăra drepturile constituționale. Orice gândire critică la adresa măsurilor luate de către stat sau atitudine vehementă, este astăzi aspru sancționată. Asemănarea cetățenilor care vor să își protejeze libertatea, cu niște reacționari sau dușmani ai poporului nu este forțată. Din păcate istoria se repetă, și oamenii se lasă învinși de către ea. Cine nu are memoria istoriei, riscă s-o repete, spunea George Santayana.

Ca să trăiască mai bine, societatea își creează ca unealtă statul. Apoi statul predomină, iar societatea trebuie să înceapă să trăiască pentru stat.

Iată un cerc vicios, pe care omul-masă, cetățeanul comun și ordinar, nici măcar nu îl sesizează. El, omul-masă, s-a născut ca să fie condus, și fără un conducător luminat, se simte pierdut. Tocmai de aceea, atâta timp cât omul nu se va ridica de la statutul de om-masă, atâta timp cât nu își va lua destinul în mâini și nu își va manifesta spiritul critic și individualitatea, va exista tot timpul pericolul totalitarismului chiar și în statele cu o tradiție liberală de secole.

” Etatismul este forma superioară pe care o iau violența și acțiunea directă devenite norme. (…) Cum să nu ne temem atunci că, sub imperiul maselor, statul va prelua sarcina de a anihila independența individului, a grupului, și de a-i secătui astfel definitiv viitorul? „

În democrație se spune că majoritatea are puterea de decizie. Majoritatea este alcătuită din omul-masă, cel născut pentru a fi condus, fără spirit critic, fără gândire proprie, ușor de manipulat, fricos și gata să facă orice pentru supraviețuirea statului, deci și a sa, pentru că, consideră în mod eronat că statul este de fapt el, omul-masă. În această situație, democrația nu mai este deloc o formă ideală de guvernământ, și în fond nu a fost niciodată. Platon este primul care o condamnă, propunând în locul ei aristocrația, adică guvernarea prin intermediul celor puțini dar înzestrați, atât material cât și intelectual. Nu ne propunem aici să facem o critică la adresa democrației, dar nu putem să nu observăm că tocmai democrația înzestrează statul cu puteri absolute, și asta datorită faptului că poporul are falsa impresie că se află la guvernare, doar pentru că i se acordă dreptul de a-și exercita votul. Dar într-o democarție neparticipativă, în care cetățeanul se implică politic și civic doar o dată la patru ani, votul este practic inutil, și are mai degrabă rol simbolic.

Revenind la ideea de început, filozofia și istoria trebuie temeinic studiate ca să înțelegem nu numai vremurile teribile prin care trecem, ci și mersul lumii și al vieții în general. Științele așa zis exacte, științele pozitive, empirice, în ciuda promisiunilor, nu ne oferă nicio soluție la această problemă umanitară globală, ele ne pot oferi cel mult statistici panicarde, care fac mai mult rău decât bine. Acum observăm că lumea în care trăim, dominată de mai bine de un secol de un pozitivism științific dogmatic, care se erijează în singurul deținător al adevărului și al cunoașterii absolute, nu merge într-o direcție bună. Fără să avem omul în centrul preocupărilor noastre, orice cunoaștere este lipsită de temei, și orice dorință de a face binele, se transformă într-o dorință de putere și bunăstare materială personală. Azi științele sunt folosite în interese obscure, nimănui nu îi pasă de umanitate, iar intențiile bune ale așa zișilor salvatori, sunt dictate de către puterea banului.

Orice știință care face din om un simplu spectator la desfășurarea vieții, nu poate fi o știință care să pretindă că deține adevărul absolut. În nebunia care a cuprins întreaga planetă, științele umaniste sunt singurele care ne mai pot salva, ele ne pot ajuta să vedem limpede adevărul, sau măcar să ne dezvoltăm propria gândire și în același timp să ne raportăm existența la principii morale superioare, nu la interese meschine. Acum mai mult decât oricând avem nevoie de umanism pentru a salva umanitatea.

Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Ioan, 8:32

 

---

Foto – Ionuț Dipșe

Președintele Tanzaniei: Testul coronavirus la capră și fruct a ieșit pozitiv (video)

din meandrele concretului…

Blogul lui Marius Mioc

Președintele Tanzaniei, John Magufuli, povestește că a trimis la un laborator de testare pentru covid, fără ca laboratorul să știe, probe luate de la capră, oaie, iepure, ulei de motor, fructe (etichetîndu-le ca și cînd ar proveni de la oameni). Laboratorul a dat răspunsul că fructele și capra sînt infectate cu coronavirus.

Tălmăcire (după subtitrarea engleză, că încă am lipsuri la cunoștiințele mele de suahili):

Vezi articolul original 1.657 de cuvinte mai mult

Așteptând o altă omenire

Este foarte greu să vorbești în aceste zile despre altceva decât despre demența generală prin care trecem; despre ce se întâmplă și mai ales despre ce va urma să se întample. Va mai fi lumea la fel? ne întrebăm cu toții. Toate datele de până acum vin să ne spună că nu, lumea nu va mai fi la fel după această așa zisă pandemie, și asta în primul rând pentru că există niște oameni, acolo sus, chiar mai sus decât puterea statelor, care vor cu tot dinadinsul să schimbe lumea. Așa cum Marx spunea în secolul 19 că lumea nu trebuie contemplată ci ea trebuie schimbată, presupunându-se că de la bun început este ceva în neregulă cu lumea, la fel și în zilele noastre, niște luminați, putem să-i numim chiar neo-marxiști, vor să rămână în istorie schimbând lumea. O schimbă în bine, o schimbă în rău? este greu de spus, atâta timp cât ceea ce este rău pentru mine poate să fie bine pentru altul. Pentru cei care schimbă lumea este bine, astfel își ating țelurile și ambițiile, își arată puterea. Pentru cei însă care sunt lumea, aceste schimbări sunt cât se poate de rele. Interesant este faptul că mulți vor fi convinși că aceste schimbări sunt spre binele lor, că ele sunt de fapt bune. Astfel, prin mijloace parcă scoase din manualele de manipulare colectivă, ceea ce e rău va fi văzut ca fiind bun, și ceea ce e bun ca fiind rău. O filozofie complet răsturantă. Minciuna va prevala asupra adevărului și va fi luată drept adevăr absolut, căci o minciună pe care o repeți de o mie de ori, ajunge în final un adevăr, spunea propagandistul Partidului Nazist Joseph Goebbels. Și câtă dreptate avea putem observa astăzi cât se poate de limpede.

Pe această planetă există lumea, și mai există cei care conduc lumea. Nu vi s-a părut niciodată ciudat cum această expresie – cei care conduc lumea – s-a înrădăcinat atât de adânc în conștiința colectivă, încât astăzi este practic un adevăr indiscutabil?

Cei care conduc lumea nu fac parte din lume. Lumea nu a fost condusă niciodată de către cineva venit din rândurile ei. Când s-a întâmplat totuși asta, și s-a întâmplat de câteva ori în istorie, acel cineva venit din rândul lumii a fost imediat mazilit. Nu știm dacă aceștia care conduc lumea au sânge albastru, sunt iluminați sau sunt elite intelectuale, dar știm cu siguranță că unii se nasc ca să conducă iar alții ca să fie conduși, iar lumea, adică noi toți, ne-am născut ca să fim conduși. Și dacă mai aveam vreun dubiu asupra acestui lucru, cred că acesta a fost spulberat de evenimentele recente. Singurul lucru pe care îl putem face este să vedem unde anume suntem conduși. Nu e nimic rău în a fi condus, atât timp cât cel care te conduce este de încredere, este mai priceput ca tine, și are intenții bune. Tocmai de aceea mergem la vot, ca să alegem pe niște pricepuți să ne conducă.

Dacă în schimb intuiția ta îți spune că cel care te conduce sau care vrea să te conducă, este un personaj dubios, asupra căruia planează multe suspiciuni, atunci este de datoria ta să iei măsurile de precauție necesare. Asta dacă ții într-adevăr la viața și la libertatea ta. Dacă nu, bineînțeles, ești liber să fii carne de tun, și dintr-o persoană cu conștiință și rațiune proprie, să te transformi în omul-masă – un om deposedat chiar și de propria sa persoană, un om care își pierde complet individualitatea și se identifică cu o masă amorfă de persoane, și în final cu ceea ce azi se numește – societate. Într-un stat civilizat omul face parte într-adevăr dintr-o societate, dintr-o civilizație și o cultură, dar el nu se identifică cu aceste elemente decât într-o mică măsură. El este liber să facă parte din orice societate dorește, din orice civilizație sau cultură. Poate chiar să nu facă parte din niciuna, să fie fără apartenență. Nimic nu trebuie să îi îngrădească această alegere. Este într-adevăr poate de datoria noastră istorică ca români, să ne păstrăm apartenența la cultura și civilizația română, dar nu este un imperativ categoric, nici pe departe. Suntem liberi să alegem. Iată o calitate extraordinară a civilizației moderne, libertatea de alegere, iar această libertate de alegere este poate cel mai important principiu al democrațiilor europene contemporane. Prin libertate de alegere, suntem liberi să ne făurim propriul destin, să ne alegem drumul în viață, și astel să simțim că viața noastră ne aparține în totalitate. Este un lucru extraordinar, de care însă foarte puțini oameni știu cu adevărat să se bucure și să profite. Să nu fi constrâns în alegerile tale de forțe exterioare, este o delectare a spiritului.

Dar ce se întâmplă atunci când această libertate de alegere, acest drept inalienabil al tuturor oamenilor care trăiesc într-un stat modern, democrat și liberal, nu mai este garantat? Ba mai mult decât atât, când alții aleg pentru tine sau când ești constrâns să faci alegeri pe care nu vrei să le faci? În această situație, Statul, sau conducătorul, devine stăpânul destinului tău iar tu ești deposedat de posibilitatea de a te autodetermina. Bineînțeles, această trecere de la libertate la non-libertate se face prin mecanisme complexe, iar ceea ce devine o obilgație este îmbrăcată în haina dreptului. Ți se spune că e dreptul tău să faci cutare lucru, dar acest drept este de fapt o obligație. Iată din nou o filozofie răsturnată. Exercitarea unui drept devine o obligație. E dreptul tău să îți alegi destinul, dar trebuie să alegi într-un anumit fel și nu poți să alegi altfel. Ca și când într-o intersecție poți să faci la stânga sau la dreapta, e dreptul tău să alegi între cele două variante, dar un semn îți spune că ești obligat să faci la stânga. Tu poți să faci la dreapta, ești liber să faci asta, dar împotriva ta se vor lua măsuri coercitive deosebit de grave, și atunci oare mai vrei să faci la dreapta? Iată cum, într-un astfel de caz, libertatea apare sub formă de paravan. Atunci când ești constrâns de o împrejurare să iei o anumită decizie, nu poți spune că ai luat acea decizie în mod liber, dar în același timp nu poți spune nici că nu ai fost liber să iei altă decizie. Tu puteai să iei orice decizie voiai dar ceva te-a constrâns, te-a obligat să iei doar o anumită decizie.

Statele totalitare cunosc foarte bine acest mecanism de a ascunde în spatele unor libertăți, unor drepturi, niște obligații. Din păcate oamenii confundă de multe ori dreptul cu obligația, iar Statul, pentru a se asigura că cetățeanul ia decizia pe care el ca Stat o dorește, începe să legifereze actul alegerii, adică legiferează libertățile. Un stat care funcționează după acest principiu, este un Stat dereglat, un Stat care nu știe să trăiască decât legiferat. Iar în istorie supraviețuiesc doar statele care știu să trăiască și altfel decât legiferat. Așa s-a întâmplat cu Sparta și Atena. Sparta, un stat totalitar, puternic legiferat, nu știa să trăiască altfel și drept urmare a dispărut din istorie fără nicio urmă. În schimb Atena, care a știut să trăiască și altfel decât legiferat, care a lăsat libertate cetățenilor ei să se autodetermine, a dat naștere culturii și civilizației europene.

Libertatea nu poate fi legiferată. Nu poți spune prin lege că toți oamenii trebuie să fie liberi, pentru că asta se înțelege de la sine, este ca și când ai spune prin lege că toți oamenii au dreptul la viață. Și totuși acest lucru se întâmplă, și asta pentru că istoria omenirii ne-a demonstrat că omul nu poate trăii altfel decât legiferat. Dictonul – toți oamenii sunt liberi – ar trebuii să fie un truism, nu un act de lege. Dar din păcate lucrurile nu stau chiar așa, pentru că omul, în ciuda faptului că este o fire sociabilă este în același timp și o fire conflictuală, iar Statul în ciuda faptului că există pentru a garanta bunul mers al societății, este și un organ de opresiune, care de prea multe ori își depășește atribuțiile și intervine acolo unde nu își are locul, adică în viața privată a individului. Un Stat scăpat de sub controlul societății reprezintă pericolul totalitarismului, la fel cum o societate scăpată de sub controlul Statului reprezintă pericolul anarhiei. Tocmai de aceea între Stat și societate există un raport de checks and balances, adică un reglaj fin.

Și pentru că omul nu știe sa trăiască altfel decât cu ajutorul legilor, statele au ajuns să legifereze până și libertatea și dreptul la viață, și asta pentru a se asigura că ele sunt respectate de toată lumea, inclusiv de către Stat. În antichitate existau puține legi, apoi, treptat, o dată cu dezvoltarea civilizației, paradoxal, deși omul a devenit tot mai civilizat, el a avut nevoie de tot mai multe legi. Astăzi un Stat cu adevărat civilizat este un stat care se conduce după cât mai puține legi, iar acolo unde există multe legi, înseamnă că există și multă dezordine. Nu v-ați gândit niciodată cum în Parlamentul țării noastre, guvernanții nu fac toată ziua decât să voteze legi? De ce oare nu există un pachet de legi care să fie votat o dată pentru totdeauna? De ce trebuie tot timpul să facem legi, să modificăm legi noi, să abrogăm legi vechi, și așa mai departe? Acesta este un semn al lipsei de civilizație.

Peste tot se strigă – nu avem legi, să se facă legi, să se reglementeze prin lege totul. Apoi vin alții și spun – legile nu sunt bune, avem nevoie de altele. Alții spun, avem suficiente legi, doar că nu le respectă nimeni. Și atunci cum faci să fie respectete legile în vigoare? Făcând și mai multe legi, sau adăugând paragrafe suplimentare legilor în vigoare? Nu, ci convingând-ui pe cetățeni că legile existente sunt bune, și mai ales, că ele sunt respectate în primul rând de către cei care le-au făcut. Puterea exemplului este cea mai importantă. Dar dacă într-un Stat cei care fac legi sunt și primii care le încalcă, cum să mai existe pretenția ca cetățeanul de rând să le respecte? Și pe deasupra, cetățeanul de rând este imediat sancționat dacă nu respectă legea, în timp ce el vede limpede cum cei de sus sunt imuni, deși toți ar trebui să fim egali în fața legii. Egalitate între oameni nu există decât în fața legii, iar libertate trebuie să existe pretutindeni, indiferente de situație și context, și asta pentru că viață fără libertate nu se poate.

Legiferarea este un lucru bun, dar cu măsură. O societate care să se conducă bine fără legi, este o utopie. Astfel de utopii au propus pe rând Platon, Thomas Moore, Thomaso Campanella, și alții, tocmai de aceea au rămas doar în cărți, pentru că nu pot fi puse în aplicare. Dar o societate legiferată în totalitate, în care fiecare aspect al vieții este reglementat prin lege, este o realitate, și una foarte periculoasă, pe care câteva state din Europa au cunoscut-o foarte bine în perioada anilor ‘20-‘30, și mai ai apoi în timpul celui de-al doilea război mondial, iar altele au cunoscut-o timp de 50 de ani după închierea războiului. Vorbim aici despre regimurile totalitare – fascismul, nazismul și comunismul. Dacă fascismul și nazismul au dispărut de mult din istorie, totuși comunismul rămâne cel mai mare pericol. Și să nu uităm că undeva departe, la răsărit, se află un colos comunist numit Republica Populară Chineză, care în ciuda politicilor capitaliste adoptate în ultimii ani, se ghidează în continuare după aceleași principii socio-politice de mai bine de o sută de ani, și nu ezită să și exporte aceste principii ale părintelui comunismului chinez, Mao Zedong, în întreaga lume – Proletari din toate colțurile, uniți-vă! Individul este nimic, Statul și Partidul unic sunt totul! Internaționalismul comunist chinez este azi la apogeu.

Dacă la începutul anilor ‘90, puteam afirma fără nicio problemă că – we are living in America – acum putem spune categoric că – we are living in China. Economia mondială este condusă în totalitate de către colosul chinez. Totul este fabricat în China (până și virușii), tot ce înseamnă bunuri de consum pleacă din China, iar dacă economia Chinei cade, o dată cu ea cade și economia multor țări occidentale. Și asta pentru că forța de muncă chineză este ieftină, și este ieftină pentru că există comunismul. Fără comunism, muncitorul chinez ar avea dreptul să se înscrie în sindicat, să facă grevă, să ceară mărire de salariu și condiții mai bune de muncă, și așa mai departe. Dar atâta timp cât China este o țară comunistă, muncitorul chinez este o simplă unealtă în mâna Partidului, unealtă de care se folosește întreaga planetă. Nimeni nu mai pune la socoteală lagărele de muncă forțată care încă mai există în China de pe vremea răposatului Mao. Atâta timp cât producția este mare și costurile mici, toată lumea este mulțumită.

Pe de altă parte există și reversul medaliei. Americanii au creat societatea de consum, ei sunt părinții fondatori ai acestei filozofii mercantile care guvernează azi întrega planetă. Dar acest mercantilism însoțit de un ateism zoologic, este susținut logistic de către furnicile chineze. Astfel că americanii au introdus tot ce înseamnă made in China în viețile fiecăruia dintre noi. Visul american este azi fabricat în China. Americanii au venit cu o soluție la o problemă inexistentă pe plan material – sensul vieții. Sensul vieții? Consumerismul, spune unchiul Sam; viața are sens doar dacă devii consumator, de orice. Or, problema sensului vieții se pune doar pe plan spiritual, iar răspunsul la această problema nu îl deține sub nici o formă materialismul, fie el dialectic sau nu.

Ce se întâmplă astăzi cu întreaga lume face parte din mersul istoriei, dar nu este mersul natural al ei. Istoria este astăzi violentată de către voința nestrămutată pentru putere a unor scelerați. Păcat că dintre toate filozofiile lumii, cea pe care au ales să o pună în practică a fost cea a lui Nietzsche, că doar nu l-ar fi pus în practică pe Platon…

Istoria, după cum bine remarca Constatin-Rădulescu Motru, nu este făcută de către deștepți, ci de către proști. Poate că cei care dețin astăzi controlul asupra destinului întregii planete se consideră niște über menschen, niște supra oameni, niște deștepți; dar ei de fapt nu sunt decât niște unter-menschen, adică niște proști.

Eu cred că este timpul ca paradigma să fie schimbată. Cred că este timpul ca istoria să nu mai fie făcută de către oameni răi și proști, ci de către oameni buni și deștepți. Sensul vieții nu este să devii un consumator lipsit de rațiune, îmbuibat de prea multă hrană trupească și flămând de hrană sufletească, ci sensul vieții este să faci binele, asta ne-o spune însăși fibra noastră morală.

Din fericire pentru mine sunt un idealist, dar din păcate pentru omenire idealismul este o utopie.

Să așteptăm o altă omenire?

---