Cogito ergo sum! Gândesc deci exist! Aceasta este poate cea mai cunoscută maximă din istoria filozofiei. Chiar și un neinițiat în ale filozofiei trebuie să fi auzit de această afirmație, mai ales că autorul ei, Rene Descartes, nu a fost doar un simplu filozof ci și un reputat matematician. La fel ca și Blaise Pascal, Descartes a fost, prin formația sa profesională unul dintre ultimii reprezentanți ai filozofiei clasice de sorginte antică. Adică a fost atât filozof cât și om de știință. Se știe faptul că în Grecia antică, leagănul filozofiei, filozoful era defapt un om de știință. Astfel că el se ocupa nu doar cu gândirea speculativă și natura umană, cum vedem la Platon (care este o excepție în peisajul filzofic al Greciei antice) ci și cu cea riguroasă, științifică, cu studiul naturii însăși, a lumii înconjurătoare și a forțelor ce o guvernează.
Nu-i de mirare că marea majoritate a filozofilor antici erau, sau mai degrabă au rămas cunoscuți în istorie ca matematicieni decât ca filozofi (așa cum înțelegem astăzi termenul). Astfel că avem un Pitagora, avem un Thales chiar și un Aristotel, filozofi care sunt mai întâi oameni de știință (așa cum înțelegem astăzi termenul).
Diferențierea domeniilor de studiu și a specializării unidisciplinare s-a făcut mult mai târziu, iar astăzi asistăm chiar la o prea mare specializare, o supraspecializare și la o ramificare a științelor în zeci, poate chiar sute de domenii, fiecare cu specificul ei, și în același timp la o totală izolare a părților de întreg. Despre acest aspect vorbește în detaliu filozoful Ortega y Gasset în cărțile sale, care necesită fără îndoială un studiu temeinic.
Gândesc deci exist! E interesant faptul că încă nu se știe exact care a fost defapt afirmația lui Descartes. Eixstă mai multe variante, care, fiecare luate în parte pot schimba sensul maximei. De aici a rezultat și ideea de variațiuni, termen împrumutat din muzica calsică, dar care, în acest caz am considerat că se poate aplica foarte bine. Există mai multe variante ale cogito-ului cartezian, cele scoase din context ne pot înșela. Chiar cogito-ul în viarianta sa cea mai cunoscută și profană, cogito ergo sum! este socasă din context. Afirmația inițială se pare că ar fi fost următoarea – dubito, ergo cogito, cogito ergo sum!– mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc deci exist! Îndoiala este sinonimă cu gândirea. Un adevăr de care nu te îndoiești este un adevăr fie revelat sau dogmatic (în cazul religiei) fie este un adevăr doctrinar sau ideologic (în cazul politicii), fie este un adevăr științific, care nu este nici revelat, pentru că este căutat, dar nici ideologic, pentru că este împărtășit de toată lumea fără constrângere, și îi este unanim recunoscută valoarea de adevăr. Acest adevăr este mai degrabă un adevăr necesar.
O altă variantă a cogito-ului ar fi următoarea – dubito, ergo cogito, ergo sum – mă îndoiesc, deci gândesc, deci exist. Această variantă vom vedea mai târziu este cea mai aproape de adevăr.
Alte variante care ne pot băga în ceață:
Dubito sum, cogito ergo sum! Mă îndoiesc că exist, gândesc deci exist! Deci, mai întâi îmi pun la îndoială existența, apoi vine gândirea care îmi anulează orice urmă de îndoială cu privire la existență, și îmi spun că defapt exist. Prin urmare, gândul îmi confirmă existența.
Dubito cogito, cogito ergo sum! Mă îndoiesc că gândesc, gândesc deci exist! În acest caz îmi pun la îndoială însăși gândirea, îndoială ce se spulberă atunci când observ că gândind realitatea îmi confirm faptul de a fi. Putem da și o explicație ontologică, vorbind despre gândirea care se îndoiește de gândire, sau gândirea care se gândește pe sine. A te gândi la gândire nu la lucrurile sau obiectele gândirii, a-ți analiza propria gândire și propriul intelect. Gândirea devine astfel obiect al gândirii.
Gândesc deci exist! Descartes a creat un precedent prin acest dicton care a schimbat într-o oarecare măsura paradigma după care se făcea filozofie până în acel moment (sec. XVII). Rațiunea, evidența și experimentul încep să capete o tot mai mare importanță în știință, rezultând de aici o cunoaștere mai exactă și mai riguroasă a lumii. Filozofia trebuia să țină pasul, și astfel se lasă invadată de raționalism, pe care îl vom găsi tot mai mult în științele pozitive, în istorie, în științele sociale, chiar și în religie, care odată trecută prin filtrul critic al rațiunii își pierde treptat influența și sensul.
Raționalismul va domina până în zilele noastre întreaga știință, și cum ar putea fi știința altfel decât rațională? ar spune unii. Ei bine, știința secolului XX ne-a arătat în nenumărate cazuri, și cea din secolul XXI continuă să o facă, că lumea în care trăim este plină de paradoxuri, iar știința în sine nu mai pare să fie atât de rațională și de logică precum am crede. Mecanica cuantică a fost primul pas către ceea ce am putea numi o știință irațională, în care paradoxul și contradicția trebuie tratate cu seriozitate, ba mai mult, ele sunt elemente indispensabile pentru a înțelege universul în care ne aflăm.
După Descartes filozofia se va moderniza, va intra într-o nouă epocă, dar în același timp se va pierde pe drum, undeva între gândirea raționalist-științifică și cea pur speculativă. Vom regăsi astfel o filozofie a istoriei (școala germană – Hegel, Schelling, Fichte), o filozofie socio-politică (școala britanică – Hume, Locke), o filozofie materialistă (școala franceză – Voltaire, Diderot), și așa mai departe. Toate își au începutul în secoul XVIII și își trag rădăcinile din cogito-ul cartezian.
Gândesc deci exist! Să fie oare această afirmație una exhaustivă, care nu mai lasă loc de nicio interpretare, care spune totul? A gândi însemană a fi conștient, a fi conștient de propria ta existență. În același timp a gândi înseamnă a avea îndoieli, a te îndoii de propria ta existență. Dar când gândesc, eu nu gândesc doar propria mea ființă, ci și lumea înconjurătoare, deci mă îndoiesc și de aceasta din moment ce o gândesc. Dar una este să gândești cu mintea ta, ce pare a fi o nebunie cum spunea un filozof contemporan român, și alta este să gândești cu mintea altora. O mare parte din lumea în care fiecare dintre noi își duce existența este rezultatul gândirii altora. Noi decât aderăm din convingere la aceste gânduri de care suntem străini. În această privință cogito ergo sum, este o afirmație incompletă și echivocă. Pentru ca acestă maximă carteziană să aibe într-adevăr sens, nu la nivel general obiectiv ci pur individual și subiectiv, căci tocmai de aceea este scrisă la persoana întâi, pentru a afecta în primul rând cititorul și cel care și-o însușește, trebuie redată astfel – dubito, ergo cogito, cogito ergo sum! Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc deci exist! Trebuie adăugată îndoiala – Dubito! fără îndoială, fără acest dubito, maxima este scoasă din context și trunchiată și astfel prost înțeleasă.
Tot ce ne înconjoară trebuie pus sub semnul îndoielii, chiar și cele mai evidente adevăruri. Numai așa putem spune într-adevăr că existăm prin ființa și rațiunea noastră, nu prin a altora. Să gândești cu mintea ta e într-adevăr o nebunie, mai ales într-o lume ca a noastră în care adevărurile ne sunt servite pe tavă și în care nu mai este nevoie de niciun efort intelectual. Gândesc deci exist, nu ne spune decât că, suntem martori la ceea ce ni se întâmplă dar nu și protagoniști. Gândesc lumea exterioară și adevărurile ei pe care le-am primit fără să le pun la îndoială, deci exist. Este și aceasta într-adevăr o formă de a fi, de a exista, dar nu este cea adevărată, chiar dacă marea majoritate a oamenilor se regăsesc în această situație. Mă îndoiesc, deci gândesc, prin urmare exist, ne spune infinit mai mult. Ne spune că suntem părtași la miracolul existenței, că suntem prezenți aici și acum și că înțelegem lumea prin mijlocirea propriului nostru intelect, altfel spus, că nu suntem inerți mental.
Din păcate lumea este populată de către oameni masă, omul masă fiind omul fără individualitate intelectuală. Când ne referim la individualitate, înțelgem termenul în sensul comun și barbar de ego, personalitate sau eu, și prin asta considerăm ca suntem ființe originale, ceva ce este doar al nostru și ne diferențiază de restul. Ei bine nu egoul și nici persoanlitatea sunt cele care ne diferențiază de restul oamenilor, ci intelectul. Ego avem cu toții, cu toții suntem egoiști, iar personalitatea nu suferă mari variații de la un om la altul, ea poate fi mai puternică sau mai slabă, și cam atât. În schimb, intelectul este cel care trebuie să ne diferențieze și să ne facă ființe unice și irepetabile, la fel cum din punct de vedere genetic toți oamenii de pe această planetă sunt diferiți și irepetabili.
Din păcate filozofia contemporană, dacă mai există pe undeva, nu mai e capabilă să ofere răspunsuri mulțumitoare. În fond nici nu cred că acesta este rolul filozofiei, ea nu trebuie să ofere răpsunsuri, ci întrebări. Filozofia trebuie să ne învețe cum să ne punem întrebări. Și cât de important este faptul de a știi să pui o întrebare atunci când cauți un răspuns. De multe ori căutăm răspunsul fără să fi pus corect întrebarea. Astfel spus dificultatea unei probleme nu se regăsește în răspuns ci în întrebare.
Unii adversari ai filozofiei, care nu văd rostul ei pe această lume, și o consideră ceva învechit, vetust, nu pentru că nu o înțeleg, ci pentru că, spun ei, nu a găsit niciodată în istoria ei vreun răpsuns la o întrebare, trebuie să li se răspundă cu cuvintele de mai sus – filozofia nu poate fi decât filozofie aporetică, pentru că ea nu își propune și nu și-a propus niciodată să găsească vreun rapsuns la o întrebare, ci a căutat întotdeauna întrebarea. Deci, să mulțumim filozofiei și filozofilor din toate timpurile care s-au mirat de lume, atât de cea exterioară cât și de cea interioară, și au știut să pună întrebări. Fără aceștia nu am fi avut marea știință cu toate domeniile ei care astăzi ne fac viața puțin mai suportabilă.
cugetări, gânduri, frânturi 