Poezii nocturne

Ham

Un câine în labele goale,

Alerga după propia-i coadă,

Iar pisica din capul lui

Îl dirija atentă către soare,

Uite, acolo, aleargă către soare, către lumină, către căldură!

.

Câinele se apropie inconștient de soare,

Și intră prin el ca un pui de găină prin găoace,

Hop!

Și duși fuseră…

Se topiră amândoi în căldura soarelui glaciar.

*

Infinitate

Stau singur și număr silabe,

Una, două, trei, patru…

Mă ia somnul,

Și încep să număr oi,

Una, două, trei, patru…

Mă ia viața și încep să număr oameni,

Unu, doi, trei, patru,

Mă ia moartea și încep să număr cruci,

Una, două, trei, patru…

Mă iei tu de mână și încep să-ți număr petalele,

O infinitate!

*

Cuvântul

În limba mea vorbesc cum vreau,

Nu mă ghidez după nimic,

Nu am vreo regulă anume,

Eu spun doar ce doresc să zic.

.

Nu eu compun, ci pana mea,

Este ceva nepomenit,

Dar fără să gândesc prea mult,

Ajung să scriu fără să zic.

.

Din cuget sau din disperare,

Eu mă exprim așa cum vreau,

Nu am vreo regulă anume,

Nu vreau să par un gazetar.

.

La mine versul este liber,

Iar gândul este cel închis,

Nu m-am gândit vreo clipă anume,

Să fac cumva vreun compromis.

.

Poezia este viață,

Așa am citit și eu prin cărți,

Iar de nu vrei ca să mă crezi,

Privește atent la întreg, și nu la părți.

*

Nichita

Ce scurtă-mi este vremea,

Dar lungă-mi este viața,

Vin obosit acasă,

Căci azi am făcut piața.

.

Sunt lucrurile simple,

De care ne legăm,

Atunci cînd scriem versuri,

Sau când ne îmbătăm.

.

Eu nu suport alcoolul,

Dar astăzi am să beau,

Cu gândul la Nichita,

Și la ce-aveam să-i dau…

*

Catren

De-ar fi să scriu o poezie,

N-aș  ști cu ce să-ncep,

Prefer să mă înec în mare,

Sau să mă pierd într-un deșert.

Reflecție

                Ce rost au toate astea? Îți propun să faci un exercițiu de imaginație. Gândește-te acum, brusc, că ești muritor. Și ai să vezi cum totul în calea ta se năruie. O pocnitură din degete și totul a dispărut. Efemeră…ce misterioasă e viața. Am uitat cu toții de misterul vieții, am intrat cu toții într-o rutină care ne omoară mai rău decât moartea. Ce se întâmplă acum e mai rău decât moartea. Mă minunez de oameni, mă minunez de viață, cum mă minunez de moarte. Sunt curios și în același timp îmi este teamă, nu, nu îmi este teama, îmi este frică. Aș vrea măcar pentru o secundă să ies din sinele meu, să pot să mă privesc în ansamblu. Să pot să privesc viața detașat, ca și când aș fi doar spectator, lumea să fie jucăria mea, iar eu să fiu cel care se joacă cu ea. Recunosc, mă gândesc uneori la suicid dar atât de conștient încât să îmi dau seama că nu aș putea să mă anihilez singur niciodată. Mă gândesc uneori la retrgere din lume, mă gândesc uneori cum e dincolo? Sau poate că nu e un dincolo, ci e un dincoace, poate moartea nu e privirea dincolo de…ci dincoace, cum spunea Nae Ionescu despre metafizică, că e privirea îndărăt, nu privirea înainte.                                                                                        Dacă te gândești în fiecare zi la moarte, uiți să mai trăiești, sau te obișnuiești cu gândul acesta și îți dispare teama. Murim! Aduceți-vă aminte. Moartea e un subiect epuizat. Să vorbești acum despre moarte este ridicol. Lumea are alte treburi mai importante de făcut. Cât exercițiu îți trebuie pentru a muri cum trebuie. Toată lumea ne învață cum să trăim, dar nimeni nu ne învață cum să murim. Și aceasta este o problemă. Știm să trăim, dar nu știm să murim.

CE

Ce plictis, ce durere,

Ce chin, ce adiere,

Ce toamnă târzie,

Ce viață hazlie,

Ce oameni, ce țară,

Ce lume hilară,

Ce sunt și ce ești?

Ce vrei, ce dorești?

Ce rău, dar ce bine,

Ce am, ce-i cu mine?

           Filozoful/metafizicianul nu este un om cu capul în nori, ba din contră, este un om cu capul în pământ, el nu este un cosmonaut cum spune simțul comun, ci un muncitor la lopată. Filozofia este cel mai pământesc obiect de studiu, filozofia este telurică nu este solară, filozoful este un om murdar, este mai murdar decât un miner, căci el sapă, și tot sapă în străfundurile ființei umane. DA! Filozoful este un miner, el caută printre nămolul si mizeria condiției umane, acel metal prețios care este înțelepciunea. Da, acesta este filozoful, un salahor al existenței ființei.

(…)

Parcă-s intrat în transă,

Nimeni nu mi-a dat vreo șansă,

Dar lasă…

Ajung eu acasă,

Dar nu știu unde mi-e casa,

Și sunt sătul de lume, cum e Harap-Alb de Cenușăreasa.

Poezii frânte

E

E azi, și mâine, și mereu

E ramura ce crește gros în capul meu

E eul meu cel ancestral

E modul meu subliminal

E gândul vechi și nou și iară

E tot ce noi vedem afară

E sabia ce taie doibitoace

E modul meu de-a fi tenace

E totul scris în nori și-n stele

E lupta dintre noi și ele,

E clipa cea redusă la minut

E viața cea trăită la-nceput

E gândul scos din spuma mării

E moartea cea dată mereu uitării…

lasă-mă

Lovitură de trăsnet pe rfiul chitarei albe

Pulbere de zâne și tipar de carte

Am strigat cât am putut la tine

Lasă-mă să fiu și eu!

Lasă-mă să fiu…

tragedie

Pe geamul deschis ce se lasă în stradă

Un ghiveci uitat stă aproape să cadă,

Nimeni nu vede, nimeni nu știe

O floare va murii – ce tragedie!

te știu

Nu ne-am văzut de ani lumină

Și totuși iată-ne, șhh, muzica-n surdină,

Te văd acum, de parcă-i prima dată

Nu-mi amintesc să te mai fi văzut vreodată,

Si totuși ești, acea prezență feminină

Iar eu acea ființă androgină,

Din mine parcă ies lespezi de aur

Din tine parcă cresc ramuri de laur,

Acum îmi amintesc bine de tine

Te știu, te știu, te știu atât de bine…

uitare

Fire de grâu uscate, bătute de soare și arse de vânt

Pământul zbiară în geamuri de sticlă spartă

Iar între noi – un singur legământ,

 În ochii tăi văd revărsându-se oceanul

Iar eu, singura insulă din acest arhipelag

Pierdut printre foci și balene ucigașe

Am uitat că îmi ești, am uitat că-ți sunt drag.

suspensie

Letargie și stare de bine

Emoții amestecate în rifuri de chitări îndoliate

Ramuri de crini și flori sfârtecate

Dansuri macabre și minți obosite

Oameni frumoși și morți nedorite…

tu

Ochiul parcă îmi stă să cadă

Soarele pornește hai-hui prin văzduh, iar tu

Ascunsă printr-un nor ca de pluș

Îți arde de joacă.

Alerg după tine până în tindă

Încerc disperat să te prind

Dar tu ești prea alunecoasă

Degeaba încerc să mă mint…

final

Să intre cineva în această minte a mea

Să scoată la suprafață

Tot ce e verde și de gheață

Iar tot ce-i uscat și de foc să-l arunce în văzduh

Căci inima chiar de mi-e vie

Sufletul mi-e dus.

primele mele poezii

In Memoriam Radu Gyr

Mâinile lui păreau crini pe morminte

Ochii adânci ca niște păduri

Luna îl bătea cu argint pe veșminte

Argintându-i pe mâini vechi spărturi

Uimit am sărit de sub pătura sură

De unde vii, Doamne, din ce veac?

Isus a dus lin un deget la gură

Și mi-a făcut semn ca să tac

A stat lângă mine pe rogojină

Pune-mi pe răni mâna ta

Pe glezne avea urme de răni și rugină

Parcă purtase lanțuri cândva

Oftând și-a întins truditele oase

Pe rogojina mea cu libărci

Prin somn lumina iar zăbrelele groase

Lungeau pe zăpada lui vărgi

Părea celula un munte

Părea căpățână și mișunau păduchi și guzgani

Simțeam cum îmi cade tâmpla pe mână

Și am dormit o mie de ani

Când m-am trezit din grozava genună

Miroseau paiele a trandafiri

Eram în celulă și era lună

Numai Isus nu era nicăieri

Am întins brațele, nimeni, tăcere

Am întrebat zidul, nici un răspuns

Doar razele reci, ascuțite în unghere

Cu sulița lor m-au străpuns

Unde ești, Doamne, am urlat la zăbrele

Din lună venea fum de cățui

M-am pipăit și pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor lui.

       Răstignit între scaunul creației și martiriul temniței, Radu Gyr a lăsat în urmă un volum uriaș de poezie concentraționară, fenomen unic în Europa. O poezie scrijelită pe zidurile suferinței, transmisă prin alfabetul morse și salvată prin memorie. S-a spus că poemele lui au reprezentat iconostasul gulagului românesc. În anul 1959, grav bolnav, este rearestat și condamnat la moarte pentru poezia ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”. (Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii, pp.90-91)