Rațiunea războiului

Războiul este, indiferent de cine îl poartă și în ce scopuri, chiar dacă acestea sunt nobile, o tragedie. Dar ca să înțelegem ce se întâmplă astăzi în conflictul dintre Ucraina și Rusia, și să nu ne lăsăm influențați de niciuna dintre părți, pentru că până la proba contrarie adevărul este în ambele tabere și în același timp este de partea niciuneia, trebuie să ieșim din paradigma hollywoodiană a personajului bun și a personajului rău, the bad guy and the good guy. Trebuie să privim dincolo de tragedia umană, deci trebuie să fim obiectivi. Trebuie să nu gândim ca toată lumea, ca toți cetățenii care nu își iau informația decât din sursele verificate, de pe feisbuc, instagram, canalele mass-media, care sunt, deci, toate occidentale. Ca să înțelegem ce se întâmplă trebuie să ridicăm puțin nivelul analizei, și să privim problema și din punct de vedere geopolitic, geostrategic, și bineînțeles în context istoric.

Această narațiune cu iz de Hollywood în care personajul rău este până la urmă învins de către personajul bun, și binele triumfă, este una cât se poate de lapidară. La prima mână, concluziile sunt simple – un stat invadează alt stat suveran, și pentru asta trebuie deci condamnat. Dar în ciuda acestui fapt, nu trebuie să uităm că războiul este totuși o realitate, și este reglementat de către legile internaționale. Războiul nu este interzis, el poate fi purtat, dar în anumite condiții, adică dacă există în prealabil o justificare pe măsură. Așa au procedat americanii când au invadat Vietnamul în anii 60, Irakul în anii 90, Afganistanul în anii 2000, și așa mai departe. Pentru toate aceste intervenții armate, americanii au avut de partea lor un argument puternic, au avut o justificare, deci s-au aflat sub protecția legilor războiului – fie că a fost vorba de faptul că statul atacat producea arme biologice de distrugere în masă, fie că era vorba de faptul că statul atacat comitea genocid împotriva propriilor cetățeni, fie că statul respectiv găzduia teroriști. Toate aceste justificări au fost suficiente pentru ca statul american să primească ok-ul din partea aliaților pentru a porni război.

Interesant este că și ce face tovarășul Putin acum în Ucraina este același lucru. Folosind modelul american, de a face geopolitică nu pe calea diplomației ci cu arma în mână, rușii invadează statul ucrainian. Și lumea rămâne șocată. Rușii au însă justificările lor, au niște argumente foarte asemănătoare cu cele folosite de către americani – ei spun că în Ucraina are loc un adevărat genocid împotriva etnicilor ruși, și pe deasupra Ucraina ar fi un stat nazificat, cu vădite tendințe ultranaționaliste, care pun în pericol securitatea statului rus. Că o fi așa sau că nu o fi, noi nu putem ști. Asta ar fi frumos să recunoaștem cu toții, că nu știm dacă Putin are dreptate sau nu. Dar din păcate, occidentul a pus de mult eticheta de agresor, criminal, tiran și așa mai departe asupra președintelui rus. Și au făcut-o nejustificat, folosindu-se de niște prejudecăți care merg departe în istorie, până la tendințele expansioniste ale Imperiului rus sub Petru cel Mare. Faptul că rușii au avut dintotdeauna aceste tendințe de a-și extinde teritoriul către zone care nu le aparțineau de drept, a fost suficient pentru ca narațiunea occidentului cu privire la Putin și Rusia modernă, narațiune dictată firește de marele stat american, să fie una cât se poate de tendențioasă. Noi, europenii în special, credem despre Rusia ceea ce crede America despre Rusia. Deși îi avem la o aruncătură de băț de noi, și am fi putut să avem o relație mult mai bună cu aceștia, prin propriile noastre forțe și demersuri diplomatice, am preferat să-i vedem prin ochii americanilor. Statele foste satelit ale URSS, după cădearea blocului comunist, bineînțeles că nu au mai dorit să aibă de a face cu tovarășii ruși. Dar lăsând la o parte jugul sovietic, l-au îmbrățișat cu drag pe cel american, pentru că un stat mic are întotdeauna nevoie de stăpâni, el nu știe să trăiască decât sub autoritatea unui frate mai mare. De exemplu poporul român nu a știut să trăiască în istorie decât sub bocancii unui cotropitor. Când a ieșit, pentru o scurtă perioadă de timp de sub dominația unei puteri străine, fie că au fost romani, unguri, austrieci, otomani sau ruși, nu a știut cum să trăiască, nu a știut ce să facă cu libertatea, și au căutat imediat un alt stăpân. Popoarele mici nu au conștiință istorică, ele există pentru a fi conduse, nu pentru a conduce.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Conflictul din Ucraina nu este despre Ucraina și Rusia, ci despre Rusia și SUA, care se află într-un nesfârșit război rece de mai bine de 60 de ani. Două state puternice nu vor renunța niciodată la status quo-ul care le pun pe prima scenă politică și economică a lumii. Și dacă ar fi să fim corecți față de marele urs siberian, Rusia are mai multe drepturi istorice în Ucraina decât a avut SUA în Afganistan, Irak, Sirya, Egipt, și pe unde s-au mai perindat trupele americane în ultimele decenii. Rusia nu face decât să repete modelul american de a face geopolitică și geostrategie cu arma în mână. Nu suntem oare ipocriți dacă îi acuzăm pe ruși de agresiune, și uităm de agresiunile americane și ale NATO pe teritoriul unor țări la fel de suverane ca și Ucraina? Sau scopul scuză mijloacele? Oare am uitat că în anii 90 NATO a bombardat un stat european suveran, și anume Iugoslavia? Oare justificările NATO și ale Americii sunt mai bune decât cele ale Rusiei, doar pentru că Rusia e Rusia și America e America? Unii sunt urmașii fostului regim sovietic, comunist și criminal, iar ceilalți sunt urmașii capitalismului și liberalismului econmic, a democrației și drepturilor omului. Asta ne îndreptățește oare să fim părtinitori? Dacă judecăm astfel problema, ne alfăm într-o gravă eroare.

Trebuie să ținem cont de un aspect. Până la ora actuală, între cele două state, Ucraina și Rusia, nu există o declarație oficială de război. Practic cele două state nu se află în război, ci într-un conflict armat, ceea ce se sustrage de sub prerogativele legilor războiului. Legile războiului spun că cine declară război, este considerat agresor, iar agresorul, dacă este înfrânt, va trebuii să suporte oprobiul și sancțiunile organismelor internaționale. La fel cum s-a întâmplat de exemplu în Primul Război Mondial cu Imperiul german. La masa tratativelor de pace post război, vor sta față în față agresorii și agresații, învingătorii și învinșii. Faptul că Rusia a atacat Ucraina fără să declare război, poate fi considerat fie un act mișelesc, fie o strategie diplomatică. Războiul este într-adevăr o tragedie, dar fie că ne place fie că nu, se poartă după niște legi.

Tovarășul Vladimir Putin, dacă ar fi să îl privim prin ochii plini de lacrimi și furie ai europenilor oripilați de ce se întâmplă în Ucraina, este creația occidentului, în special al Americii, la fel cum Hitler a fost creația păcii de după Primul Război Mondial. Hitler nu s-a născut Hitler așa cum îl știm, ci a fost creat, a fost rezultatul unor acțiuni diplomatice dezonorante pentru poporul german, și a unor condiții de pace dezastroase. La fel și în cazul lui Putin. După căderea URSS, deși acea entitate monstruoasă nu mai exista și nu mai putea să reprezinte un pericol pentu securitatea continentului european și a lumii, totuși SUA a continuat purtarea războiului rece, a continuat să-i submineze autoritatea și să-i facă un portret cât se poate de negativ statului rus. Astfel au ajuns să atragă în alianțele sale, în special NATO (care nu este altceva decât o oraganizație militară, nu defensivă și de apărare, ci ofensivă și de atac, menită să protejeze granițele statului american de orice agresiune externă) toate țările foste comuniste, vănzându-le bombona apărării propriilor lor granițe.

Dacă SUA își menținea granițele în zona geografică a continentului american, și nu ajungea să aibă în 25 de ani de la căderea URSS trupe la granița cu Ucraina și Belarus, scuturi anti-rachetă și alte instrumente de intimidare, și să mai atragă în alianța sa aproape toate statele foste comuniste, nu se ajungea în situația în care suntem azi. Îi înjurăm pe ruși că au adus trupe în Ucraina. Dar pe americani nu-i înjurăm că au adus trupe în România, țările baltice și Polonia. Și dacă ne gândim bine, americanii au fost primii care au început să se înarmeze împotriva unui dușman nevăzut. Acesta a fost doar pretextul ca țări fără (o) personalitate politică să accepte de bună voie protecția americană împotriva… a ce? Împotriva fantomei URSS-ului, probabil. Frica pe care fostele țări comuniste o resimt față de Rusia este patologică, și ea a fost amplificată de către statul american pentru a-și apăra propriile interese în Europa. Rusia e un colos nestăvilit, nu poți să-i restrângi infleuența la continentul Asiatic, să o izolezi de mările calde și de comerțul occidental. Pentru că dacă faci asta, atunci o să trezești la viață un monstru, așa cum s-a întâmplat cu Germania nazistă. Rușii au nevoie de un lebensland, de un spațiu vital unde să prospere economic, nu doar de stepe interminabile. Împărțirea lumii care s-a făcut după căderea URSS a fost opera statului american, care astfel, lăsând URSS fără statele satelit, le-a promis acestora că totuși nu vor extinde nicio alianță în care să fie atrase aceste state. Nu s-au ținut de cuvânt, și au mers cu alianța până când au ajuns la granița Rusiei. NATO s-a extins, Uniunea Europeană la fel, iar rușii au trebuit să se mulțumească cu alianțe euro-asiatice, fiind practic scoși din contextul geopolitic european. Rușii au din istorie un apetit fantastic de expansiune, asta de pe vremea lui Ivan cel Groaznic și a strămoșilor lor varegi (neam de vikingi). Rușii se simt perfect îndreptățiți să facă ce fac pentru că și americanii au procedat la fel peste tot. Încă o dată o spun, frica de ruși este o patologie a Europei răsăritene prin prisma evenimentelor din istorie. Această frică este nejustificată din punctul meu de vedere. SUA a alimentat această frică astfel încât, state fost comuniste, lăsând la o parte jugul sovietic să îl îmbrățișeze cu drag pe cel american.

De la bun început spun sus și tare că nu îi justific lui Putin acțiunile. România nu a avut niciodată în istorie un parteneriat sănătos cu Rusia. Diplomația între cele două state a fost un dezastru, pentru că în diplomație rușii una spun, alta gândesc și altceva înfăptuiesc. Dar hadeți să fim puțin deștepți, și să nu gândim ca turmele crezând că Putin este satana pe pământ și ucrainienii niște mielușei ai lui Dumnezeu. Să nu uităm că minoritățile române din Ucraina nu sunt deloc la sufletul oficialilor ucrainieni. Ba din contră, cele câteva sute de mii de români rămași în Ucraina în urma vicisitudinilor istoriei, sunt supuși de multă vreme unei politici de deznaționalizare sistematică. Dar acesta este alt subiect. Ceea ce trebuie evitat acum sunt victimele colaterale. Civilii trebuie protejați. Restul ține de strategia militară și de cine e mai puternic. Refuz să cred că tovarășul Putin, așa KGB-ist cum este, acționeză în Ucraina din pură nebunie maniacală de dictator însetat de sânge, sau pentru că are în spate tradiția sovietică de cotropire a statelor vecine. Fiecare lider apără interesul poporului său, oricât de scelerat ar fi. Iar dacă Putin, prin acțiunile sale recente, nu mai reprezintă interesul poporului rus, atunci poporul rus trebuie să acționeze. Bineînțeles, în această criză mass-media încearcă să profite de atenția întregii lumi și să facă niște raiting, deci niște bani de pe urma evenimentelor. Tocmai de aceea se bazează pe impulsurile de moment ale oamenilor, pe imagini și informații care să îi facă să reacționeze emoțional și afectiv. Oamenii trebuie să stea ațintiți cu ochii în televizor și pe telefoane, în timp ce marele internet le spune ce să creadă. Aceasta este tehnica manipulării prin mijloace mass-media și tehnologice care funcționează de minune de două decenii încoace și care sunt folosite cu brio atât de către cei din apus cât și de către cei din răsărit.

Oamenii sunt șocați și contrariați că Rusia a atacat Ucraina. Perfect rezonabil. Dar de ce o face? Oamenii spun că indiferent de situație, Rusia nu are dreptul să atace un stat suveran. Dar dacă un stat nu ar mai avea dreptul să atace alt stat, atunci nu ar mai exista războaie și legi ale războiului, și am trăi într-o lume ideală. De unde știm noi că Rusia nu are dreptate când spune că Ucraina e nazificată și că se comit crime împotriva etnicilor ruși, sau mai știu eu ce alte atrocități? Oamenii vor spune că nu are cum să se întâmple astfel de lucruri, pentru că e vorba de propagandă rusească, știm noi din istorie. Poate că într-adevăr e o propagandă mizerabilă a Rusiei, dar noi nu putem să spunem că știm sigur acest lucru, din moment ce nu lucrăm în serviciile secrete, și nici nu suntem cetățeni ai Rusiei sau Ucrainei, și pe deasupra informațiile care ne parvin prin mass-media ne vin dintr-o singură direcție, cea occidentală. Războiul nu a fost, nu este și nici nu va fi prea curând interzis de legile internaționale, pentru că face parte din condiția umană, fie că ne place fie că nu. Și până la proba contrarie, Rusia, cu argumentele pe care le are se folosește de legile războiului care îi permit într-o oarecare măsură să facă ceea ce face. Vom vedea la final cine a avut dreptate, cine a comis crime împotriva umanității și cine va fi judecat de curțile marțiale.

Ar fi foarte multe de spus pe acest subiect. Din păcate nu sunt nici expert în geopolitică, nici politician și nici militar de carieră, sunt doar un cetățean care încearcă să gândească critic, și să ia informații din ambele tabere pentru a trage propriile sale concluzii. Personal îi detest atât pe ruși cât și pe americani, la fel cum nu am nicio simpatie pentru vecinii ucrainieni. Eu sunt român și vreau ca țara mea să aibă relații bune, de pace și înțelegere, cu toți vecinii. Eu zic să ne vedem de treaba noastră, de problemele noastre interne, și să ne asigurăm cumva că tovarașul Putin nu va închide între timp robinetul de gaz. Noi ca țară suverană și independentă nu trebuie să facem jocurile nimănui. Dar suntem prea mici ca să existăm fără stăpân. Popor de meteci, prea neînsemnați să contăm în istorie (vezi Schimbarea la față a lui Cioran). Singurul lider cu cojones dintr-o Europă rămasă fără materie cenușie în diplomație și politică externă, este premierul Ungariei, Viktor Orban. Prea puțin l-a interesat pe Orban că rușii se pregăteau să atace Ucraina, el a mers la Putin să se asigure că rușii îi va furniza în continuare gaz, indiferent de situația politică. Pentru unguri conductele rușilor vor fi tot timpul deschise. În schimb nu știu ce să spun despre noi, s-ar putea să fim nevoiți sa mai punem o geacă pe noi. Pentru Viktor Orban interesul Ungariei primează asupra intereselor NATO, UE și a oricăror alte alianțe. Tocmai de aceea, chiar dacă suntem membri NATO, asta nu înseamnă că trebuie să fim târâți într-un conflict armat cu un vecin colosal, care dacă a reușit să ajungă cu tancurile la Kiev în 3 zile, în București probabil că ajunge în 3 ore. Dar este ușor să fim haștagiști, să ne dăm solidari cu cauza ucrainiană, să protestăm ca hipioții împotriva războiului, să-i sancționăm pe ruși, crezând în tot acest timp că suntem protejați de armata salvatoare americană. Eu zic, ca cetățean care gândește cu mintea lui, să fim cu băgare de seamă cu ce se întâmplă în Ucraina, și liderii statelor europene să nu pună într-o situație delicată țările pe care le conduc, pentru a intervenii mai mult decât e cazul în acest conflict care nu le privesc decât cel mult la nivel umanitar. Dacă credem că după Ucraina, Rusia o să continue expansiunea către vest, o să picăm în cealaltă propagandă, cea occidentală. Înțeleg să fim umani, să oferim ajutor umanitar refugiaților și răniților, dar nimic mai mult. Nu arme, muniție și rachete. Ce fac acum unele state NATO înarmând Ucraina este o gafă de proporții, și vor purta direct vina prelungirii conflictului și a victimelor rezultate de aici. Susținând armat un stat care nu e membru NATO și nici UE reprezintă dovada eșecului diplomatic al marilor lideri europeni. Mă întreb la final, cum ar fi dacă acest conflict izolat, acest război fratricid, să escaladeze într-unul nuclear? Tovarășul Putin a dat o declarație peste care mi se pare că s-a trecut prea ușor cu vederea. El a spus că într-adevăr în fața forțelor combinate NATO, în cazul unui război deschis, Rusia nu are nicio șansă. Dar lumea trebuie să știe că Rusia este una dintre cele mai mari puteri nucleare ale lumii. Dacă se ajunge până aici, nu va exista niciun câștigător. Vă întreb acum, credeți că merită să fie pusă în pericol securitatea întregii lumi de dragul Ucrainei? Mai gândiți-vă, toavarăși. Nu-i nimeni drac, și nimeni sfânt, toți o apă și-un pământ.

P.S. Oare cât de bine poate fi condusă o țară pe timp de război, când președintele ei este un fost actor comediant, iar capitala acelei țări este cârmuită de un fost campion mondial la box?

Pe Parfumului 19 se joacă un altfel de teatru: „Trei surori”, după Anton Cehov

Oricât de clișeistic ar suna și oricât de pretențios, Vlad Benescu și Ionuț Anghel, doi tineri talentați, polivalenți și entuziaști, propun un altfel de teatru. Acești doi artiști pun în scenă un altfel de spectacol, care poate să placă sau poate să nu. Pornind de la textul lui Anton Cehov, și divagând cu mult de la subiect, mergând prin niște zone de profundă speculație filozofică, sau doar lăsând impresia că fac asta, cei doi protagoniști reușesc cu multă pricepere să transforme teatrul clasic într-unul experimental. Este un teatru incluziv în care spectatorul face parte integrantă din peisajul artistic, și în care îi sunt solicitate toate simțurile. Jocurile de lumini și sunete alături de locul unde are loc desfășurarea acțiunii (o casă din secolul 19 care încă mai păstrează amintirea foștilor propietari) fac ca întregul spectacol să fie o experiență inedită. Aici chiar trebuie să fii prezent. Chiar dacă la un moment dat nimic nu mai duce cu gândul la textul cehovian, și totul se transformă într-un trip, adică într-o călătorie psihedelică prin mințile celor doi actori, călătorie lipsită în aparență de orice fel de sens, în care sunt îmbinate mai multe elemente dintr-o arie largă de manifestări artistice (dans, muzică, teatru, chiar și magie) totuși în tot acest timp nu se pierde din vedere ceea ce contează în primul rând, și anume experiența spectatorului.

În ceea ce privește teatrul clasic, acesta nu și-a schimbat structura de mii de ani, povestea fiind aceeași, indiferent dacă vorbim despre un spectacol după Sofocle, Euripide, Shakespeare, Cehov, sau chiar Beckett și Eugen Ionescu. În toate aceste puneri în scenă suntem totuși simpli spectatori la ceea ce se întâmplă în fața noastră, si problema care se pune nu este ce fel de experiență avem noi, cei din public, ci mai degrabă ce fel de experiență au actorii pe scenă, dacă aceștia se identifică sau nu cu rolurile jucate și dacă se simt bine în pielea personajelor interpretate. Chiar și critica de teatru omite în totalitate din analiza ei un aspect esențial, și anume spectatorul. Oare acesta cum s-a simțit, și-a intrat și el în rol, sau a fost doar un spectator și atât, care a privit totul fără să participe?

Ei bine în acest tip de teatru propus pe Parfumului 19, are loc o schimbare de paradigmă. Îmbinând foarte bine elementele de tehnologie, cum ar fi proiecții de imagini aleatorii pe mai multe monitoare sau loop-uri cu fragmente de muzică electronică și scurte autointervievări pline de ironi și sarcasm ale actorilor, îmbinând deci aceste lucruri cu acele elemente de joc pur actoricesc, cei doi artiști reușesc cumva să manipuleze atenția publicului și să îl poarte în timp real prin zone de introspecție cu care nu este în mod normal obișnuit. Sunt revoluționari dacă fac acest lucru? Poate că da, poate că nu. Astfel de încercări sunt un laitmotiv în teatrul contemporan, în special cel independent, pentru că lumea se schimbă, la fel și publicul, iar teatrul trebuie să țină pasul cu aceste schimbări, deși, cel puțin pe meleagurile noastre, teatrul pare să fie unul dintre cele mai reticente domenii artistice când vine vorba de schimbări și de viziuni noi. Nu-i de mirare că pe scenele marilor teatre din țara noastră încă se mai joacă spectacole de o mare platitudine (și nu e cazul să dăm nume) indiferent că vorbim despre dramă, tragedie sau comedie, care efectiv nu mai pot transmite publicului absolut nimic, fiind epuizate și la propriu și la figurat. Se mai încearcă din când în cand o resuscitare a acestor capodopere ale dramaturgiei universale, însă cu rezultate de cele mai multe ori îndoielnice.

Ceea ce le iese foarte bine actorilor în acest spectacol pseudo-cehovian, este imprevizibilul. Ca spectator nu știi la ce să te aștepți, nimic nu este ușor de intuit, pentru că desfășurarea acțiunii este cât se poate de nonliniară. Povestea iese la un moment dat la propriu din planul cadru al unui tablou pe care fusese proiectată, și devine tangibilă. Această trecere din real în imaginar și viceversa este una dintre caracteristicile spectacolului. Contactul dintre actor și spectator este unul direct și personal, fără intermediari, ceea ce nu regăsim sub nicio formă în teatrul convențional, clasic, pe marile scene ale marilor teatre. Contactul vizual dintre actor și spectator este deci unul foarte important în acest spectacol, ceea ce obligă la o atenție sporită, din ambele sensuri. Am putea spune că ce se întâmplă în „Trei surori” pe Parfumului 19, are de a face cu teatrul de avangardă, cu suprarealismul sau cu absurdul, la fel de bine cum am putea spune că are de a face cu improvizația, și asta pentru că regăsim toate aceste particularități bine reprezentate în spectacol. Dar pentru a putea ajunge la un astfel de rezultat, în care să îmbini atâtea elemente artistice, care nu de fiecare dată sunt complementare, poate chiar eterogene, și în ciuda acestui fapt să obții un rezultat mai mult decât decent, ai nevoie în pimul rând de spațiu (aici sinonim cu libertatea de exprimare artistică) și mai apoi de un cadru.

Arta oferă oamenilor posibilitatea de a ieși din timp, de a absolutiza existența umană printr-o manifestare artistică și spirituală, și de a face actul respectiv unul universal. Arta înseamnă, printre altele, sau în primul rând, libertate. Iar libertatea absolută și universală se găsește doar în afara spațiului și a timpului. Chiar dacă creăm în spațiu și timp, totuși prin intermediul creației artistice putem transcende această piedică existențială. Produsul finit al artei simbolizează eliberarea omului de înlănțuirile unei existențe limitată la o mișcare de creștere și descreștere, adică de naștere și moarte, în coordonatele spațiului și a timpului.

Ce am observat în această variație pe „Trei surori” este că în teatru nu numai că se poate ieși din timp, dar se poate ieși și din spațiul convențional dedicat teatrului. În momentul în care teatrul devine o instituție, și omul se raporteaza la el ca atare, atunci experiența spectatorului devine implicit una alterată. El știe că merge la teatru, că intră într-un loc unde niște actori interpretează niște roluri pe o scenă și unde este portretizată o lume mai mult sau mai puțin reală. Dar această lume nu are nicio legătură cu ceea ce trăiește el în fiecare zi, și cu atât mai puțin este impactat de această lume imaginativă. Între el și ce se petrece pe scenă sunt ridicate artificial nenumărate ziduri. Iar mesajul spectacolului trece de prea puține ori dincolo de aceste bariere. Și atunci cum poți să faci spectatorul să nu mai privească spectacolul de teatru atât de detașat, prin atâtea filtre și convenții? Cum faci să îl scoți din instituția numită teatru și să îl introduci cu adevărat într-o experiență? În defintiv, cum faci să-i oferi o trăire unică și personală? Teatrul nu este complet, și nu își îndeplinește rolul, dacă spectatorul nu pleacă cu ceva acasă, sau dacă în cele două ore acesta nu a participat la rândul său la actul artistic. Dacă vom continua să privim spectatorul de teatru ca pe un simplu decor, fără de care spectacolul nu ar mai avea același farmec și ar fi chiar trist, dacă spectatorul de teatru este educat, nu să aibă o experiență, ci să fie un simplu aplaudaci, atunci rolul educativ și cultural al teatrului este complet anulat.

La teatru nu trebuie să mergem pentru a ne ridica în picioare obedienți și a aplauda frenetic ca la congresele tovarășului. Altele trebuie să fie resorturile interioare care ne determină să participăm la un spectacol de teatru. Ei bine în „Trei surori”, cam despre asta este vorba, dacă ar fi să privim meta, ca o viziune dincolo de… Pentru că este o abordare anti-dogmatică și nonconformistă, dincolo de conservatorismul și pragmatismul teatrului clasic. Actorii, care își însușesc aici toate rolurile, de la regizori și mașiniști, până la recuzitori, protagoniști și povestitori, pare că au vrut să pună accentul mai mult pe modalitățile nenumărate în care se pot exprima pe scenă, și pe felul în care pot transmite actul artistic publicului, decât pe sensul și logica textului de la care au plecat. Cehov este aici doar pretextul, mijlocul, nu scopul spectacolului. Bineînțeles, dacă ar fi să vorbim despre o altfel de abordare în teatru, ideea nu este aceea de distruge un idol și a-l înlocui cu un altul. Nu este nevoie de o răsturnare a scării valorilor în manieră iluministă. Tot ce este bun în teatru și în artă în general, trebuie păstrat, avem în continuare nevoie de clasici, dar abordarea poate că trebuie să fie alta pentru a acorda teatrului un sens mai profund, raportat la realitățile lumii contemporane. Pentru că dacă nu vom fi deschiși la felul în care ne raportăm la actul artistic în general și la teatru în special, atunci nu ne vom îmbogăți conștiința cu absolut nimic nou și vom stagna în aceleași idei și convingeri vetuste. Cultura nu trebuie să fie inertă, ci dinamică, ea trebuie să țină pasul cu timpurile și să se miște liber, în propriile ei coordonate. Procedând altfel, riscă să dispară, iar teatrul să sfârșească într-un cimitir de veșnice talente și eterne regrete.

Un măcelar de geniu: Ghinghiz-Han

La aproape un mileniu de la moartea lui Attila, regele hunilor, și de la dispariția imperiului hun care răvășise Europa timp de un secol, undeva în stepele asiatice ale nesfârșitei Mongolii, se naște într-o iurtă sărăcăcioasă poate cel mai mare cuceritor din istoria omenirii, conducătorul celui mai mare imperiu pe care umanitatea l-a văzut vreodată. Acesta s-a numit Temugin, cunoscut în istorie drept Ghinghiz-Han. Este interesant de observat cum doi dintre cei mai mari conducători de oști, făuritorii unora dintre cele mai întinse imperii din istorie, și fără îndoială cei mai cruzi dintre toți, au făcut parte din această mare familie de triburi asiatice, dintre care regăsim pe huni, mongoli și tătari. Fără înoială că, condițiile de viață vitrege și clima unei anumite zone geografice modelează caracterele individuale. Astfel că un om care a trăit toată viața în condiții aprige, având tot timpul grija zilei de mâine, luptând în fiecare zi pentru supraviețuire, va fi mai aspru în manifestări și mai hotărât în decizii decât cineva care a trăit toată viața într-o climă blândă și având toate cele de trebuință pentru o viață îndestulată. ADN-ul de mare războinic nu se modelează decât în zonele cu climă extremă, cu ierni grele și vânturi puternice, unde soarele este scump în a se arăta la față, sau în zonele cu căldură cotropitoare unde nu pot supraviețuii decât cei mai puternici. Toate aceste populații de războinici au apărut într-o anumită zonă geografică a lumii care le-a influențat decisiv viața. Așa se face că atunci când mongolii ajung la granițele Europei răsăritene, în secolul al XIII-lea, întâlnesc în cale niște popoare aflate într-o stare de profundă inerție. În special clasele nobiliare, marii duci și prinți, exponenții sistemului feudal medieval, duceau o viață de huzur, bucurându-se de exploatarea claselor de jos ale tărănimii, și nu se gândeau în niciun moment la un pericol de anvergura celui reprezntat de mongoli. Micile conflicte care au loc la începutul mileniului întâi între diferite ducate și regate europene sunt, raportate la magnitudinea conflictelor armate purtate de către mongoli în Asia și Orient, insignfiante.

La începutul secolului al XIII-lea, mai exact pe la 1200, europenii nu erau pregătiți din niciun punct de vedere (în special militar) să facă față unei confruntări de amploarea celei la care vor fi nevoiți să ia parte împotriva mongolilor lui Ghinghiz-Han. Este poate mai puțin știut faptul că doar un eveniment care ține mai mult de legile nescrise ale hazardului decât de orice altceva a salvat practic continentul european de la dispariția sa, de a fi asimilat hoardelor de călăreți mongoli și de a schimba astfel definitiv istoria Europei așa cum o știm. Este vorba despre moartea ridicolă a hanului Ogodai, moștenitorul imperiului mongol. La fel ca și înaintașul său Attila, acesta, deși se pricepea la mânuirea arcului și la tăiat capete, nu știa să își înfrângă pornirile animalice și înclinația pentru licorile bahice. El moare subit la un ospăț, intoxicat de aburii alcoolului, la fel ca și Attila de altfel, și la fel ca Alexandru Macedon cu câteva secole înainte. Pentru a nu pune o astfel de etichetă tendențioasă și dezonorantă asupra acestor personalități istorice, s-a consemnat că Alexandru Macedon și Attila ar fi fost de fapt asasinați, iar Ogodai s-ar fi sinucis aflând de moartea fratelui său. Nu vom ști niciodată care este adevărul, dar tindem să credem că uneori istoria chiar este guvernată de hazard, și nu este atât de predestinată și plină de rațiune cum ar vrea unii să creadă.  

Ghinghiz-Han sau Temugin se naște undeva prin anul 1155, 1162 sau 1167. Anul nu este cunoscut cu exactitate. Cert este că până în anul 1203 acest păstor din stepele Asiei centrale reușește să supună o bună parte din triburile mongole, care astfel îl aleg han. Numele de Ghinghiz-Han chinezii îl traduceau prin fiul cerului, însă în limba mongolă acesta însemna Hanul puternic. Pentru a-și consolida puterea, Ghinghiz-Han își alege câțiva generali cu ajutorul cărora acesta va supune o bună parte din lumea cunoscută atunci. Unul dintre cei mai importanți generali ai săi a fost Subutai, comandantul călărimii, despre care istoriografia ar trebui să publice lucrări însemnate. Armata mongolă era alcătuită într-o proporție covârșitoare din călăreți înarmați cu arcuri. Acesta a fost principalul atuu pe care mongolii l-au avut asupra europenilor. Armatele europene erau alcătuite preponderent din pedestrași, pentru că meseria de soldat era una foarte costisitoare, foarte puțini își permiteau să aibă un cal, și la fel de puțini își permiteau să se înzestreze cu material de război. Tactica de luptă lipsea cu desăvârșire și principala metodă de atac se baza exclusiv pe forța de șoc inițială. Se părea că armatele europene din epoca medievală făceau aceeași greșeală pe care au făcut-o armatele Republicii romane în secolul al II-lea înainte de Hristos în luptele împotriva lui Hannibal Barca. În fața zecilor de mii de călăreți mongoli armatele europene nu aveau nicio șansă, în principal datorită lipsei de mobilitate pe câmpul de luptă și a viziunii strategice limitate a conducătorilor.

Campania din China a fost una care s-a desfășurat până la un anumit punct sub forma unui blietzkrieg medieval. Însă apropiindu-se de marile orașe chinezești, cu fortificații și ziduri înalte, Ghinghiz-Han își dă seama că pentru a le cucerii va avea nevoie și de pedestrași, de infanterie, și de mașinării de asalt, cum erau catapultele sau balistele. Chinezii erau la acea vreme foarte bine pregătiți din acest punct de vedere, cunoșteau tehnologii militare care mongolilor le erau complet străine. Astfel că mulți meseriași și ingineri chinezi din orașele deja cucerite vor face parte din armata mongolă, aceștia fiind cei care se vor ocupa de mașinăriile de război în asedierea orașelor. Ghinghiz-Han a știut foarte bine să se folosească de cunoștințele tuturor popoarelor supuse, și asta face dovada că el nu era doar un sălbatic însetat de sânge, ci și un foarte bun strateg, chiar dacă nu știa nici să scrie și nici să citească. La momentul în care Ghinghiz-Han îi extermină pe tătari, cu care erau înrudiți, și ajunge la poalele marelui zid chinezesc, imperiul său se întindea pe o suprafață de peste un milion de kilometri pătrați.

Despre personalitatea lui Ghinghiz-Han puținele mărturii scrise le avem de la scriitori arabi și chinezi. Aceștia spun despre han că era un bun militar dar și un iscusit om politic. Marele explorator Marco Polo, care s-a remarcat prin expedițiile sale în China, oferă și el o imagine detaliată asupra marelui Han – Atunci când cucerea o provincie avea grijă ca oamenii și bunurile lor să nu sufere nici o vătămare – el lăsa câțiva dintre oamenii săi în țara cucerită și pornea cu hoarda sa la cucerirea altor ținuturi. Și atunci când poporul cucerit își dădea seama că se află în siguranță sub protecția lui, față de celelalte și nu sufereau nicio vătămare din partea lui, atunci când vedeau ce fel de prinț nobil este Temugin, ei se legau de el trup și suflet și deveneau cei mai devotați partizani ai lui.

Bineînțeles aceasta este o imagine idealizată a lui Ghinghiz-Han, de la începutul campaniilor sale de cucerire, și nu reflectă cu adevărat realitatea și caracterul său, pentru că dacă facem o paralelă cu ceea ce se întâmplă atunci când Ghenghiz-Han pornește către Persia, vom observa că lucrurile nu stăteau deloc atât de simplu.

O caracteristică esențială a unui mare om de arme este aceea de a se identifica cu soldații săi, de a nu-i trata cu superioritate și de a lupta alături de aceștia pe câmpul de luptă. Astfel de personalități au fost puține, dar acestea au scris istorie – Alexandru cel Mare, Hannibal, Attila, Frederic cel Mare al Prusiei, Carol al XII-lea al Suediei si bineînțeles Ghinghiz-Han. Marele han dă dovadă și de o excelentă capacitate de organizare. Se spune că imperiul mongol avea la acea vreme cel mai bine organizat sistem de curierat și ștafetă, sau de poștă, din lume. La fiecare 40 de kilometri existau puncte de transmitere a informațiilor din întregul imperiu, unde curierii puteau să își schimbe caii, să se odihnească sau să fie înlocuiți de alți curieri. Astfel că dacă marele Han trebuia să transmită o informație din China până în Persia, aceasta ajungea într-un timp foarte scurt, pentru acele vremuri, la celălalt capăt al imperiului.

Imperiul mongol începând să capete dimensiuni considerabile, Ghinghiz-Han a realizat faptul că trebuie să emită niște legi. Acestea au purtat numele de Iassa, și au fost transmise în întreg imperiul. Deși acest cod de legi este unul cât se poate de rudimentar și totodată unul foarte dur, totuși el ajută la stabilitatea imperiului pentru că nimeni nu avea curajul să îl încalce. Prima lege Iassa spunea așa – Celui care nu ascultă de poruncile hanului i se taie capul. A două lege spunea – Cine nu este cu mine este împotriva mea.

Pornind de la aceste legi putem deduce foarte ușor cum funcționa imperiul mongol sub Ghinghiz-Han, și astfel se poate explica de ce nu de puține ori, în urma cuceririlor, au avut loc adevărate masacre care i-au creat acestuia imaginea de criminal sângeros. Dar totodată trebuie să înțelegem perioada și contextul în care se desfășurau evenimentele. Bineînțeles, judecând cu mintea unui cetățean european din secolul 21, care cunoaște binefacerile civilizației și are o morală bine conturată, modelată atât de către cultură cât și de către religie, putem spune într-adevăr că Ghinghiz-Han a fost un criminal. Dar dacă ieșim din această paradigmă a civilizației contemporane, putem să ne facem o imagine obiectivă și mult mai apropiată de realitate despre caracterul acestui asiatic sălbatic și despre imperiul său. A treia poruncă spunea așa – Datoria mongolior este aceea de a se prezenta la porunca mea, să se supună ordinelor mele și să ucidă pe cine vreau eu.

Ghinghiz-Han le mai spune supușilor săi, ca un sfat părintesc care să îi ghideze în campaniile lor de cucerire, următoarele – Pe drumul datoriei și al belșugului, exterminați întotdeauna pe dușmanii voștrii și copleșiți cu daruri pe prietenii voștrii.

Dacă, pe de o parte, Ghinghiz-Han îi cruță pe cei care i se supun și îi onorează pe cei care respectă tratatele, în schimb față de cei care se împotriveau cuceririi mongole sau nu își arătau respectul și supunerea față de marele han, acesta nu avea nicio milă. Frica de lege și de poruncile hanului era atât de mare încât cuvântul omului era un lucru sfânt, nimeni nu putea să fie învinovățit de ceva dacă el însuși nu recunoștea că este vinovat. Se spune însă că cinstea era o trăsătură a mongolilor, că în majoritatea cazurilor ei își recunoșteau culpabilitatea, existând cazuri în care oamenii veneau din proprie inițiativă pentru a mărturisi în fața hanului vinovăția lor. Sperjurului sau celui care viola o fecioară i se reteza o mână sau un picior. Hoțul prins trebuia să plătească de nouă ori valoarea lucrului furat, iar dacă fura vite, era pedepsit cu moartea.

Același Marco Polo mai spune despre mongoli – Ei (mongolii) ascultă de stăpânii lor mai mult decât oricare alt popor, arătându-le un respect desăvârșit și nu-i mint și nu-i înșeală niciodată nici în vorbe, nici în fapte. Ei nu se ceartă decât rareori și dispute, încăierări sau crime nu se comit aproape niciodată. Hoți și pungași nu se găsesc nicăieri, din care pricină casele și carele în care se găsesc toate bunurile lor și averile lor nu sunt niciodată închise cu cheia. Dacă un animal din turma lor se rătăcește, cel care-l găsește îl lasă în voia lui sau îl aduce la ofițerii însărcinați cu căutarea vitelor rătăcite. Între ei sunt curtenitori și cu toate că alimentele sunt rare, ei le împart între ei cu multă generozitate.

Exploratorul venețian este impresionat de disciplina mongolilor și de respectul pe care îl au atât pentru stăpânii lor și poruncile acestora cât și intre ei. Nu știm dacă mongolii devin atât de obedienți și atât de generoși o dată cu legile Iassa sau aceasta era o trăsătură comună tuturor mongolilor din totdeauna și de pretutindeni. Cert este că poporul mongol nu pare să fie atât de sălbatic și de barbar pe cât am fi tentați să credem judecând-ui după anumite evenimente istorice la care au luat parte sau pe care le-au provocat.

Subordonarea poporului mongol față de han și ordinea și respectul față de lege care domneau în acele vremuri în imperiul mongol, aduce aminte de situația pe care o întâlnim pe teritoriul Țării Românești în secolul al XV-lea, în vremea lui Vlad Țepeș. Se spune că în vremea lui Țepeș vodă o pungă plină cu bani de aur dacă era lăsată în mijlocul drumului nimeni nu avea curajul să pună mâna pe ea. Iar această ascultare se datora unor legi poate le fel de teribile precum cele ale lui Ghinghiz-Han. Pentru un lucru furat sau pentru acte de corupție plăteai cu capul, ceea ce a condus pentru o scurtă perioadă de timp la o stabilitate economică și socială în Țara Românească cum probabil nu va mai cunoaște niciodată.

Datorită procesului de fărâmițare feudală de la început de secol 13, efectivele armate ale europenilor erau comparativ cu oștile de sute mii de călăreți ale mongolilor, ridicole. O sută de mii de ostași pe câmpul de de luptă, europenii nu vor putea alinia decât în vremea lui Napoleon, adică peste mai bine de 500 de ani. Disciplina de fier din cadrul armatei mongole, inspirată de personalitatea puternică a lui Ghinghiz-Han, vor face din imperiul mongol cel mai întins și mai puternic imperiu pe care umanitatea l-a cunoscut. După cucerirea unei bune părți din China, armatele lui Ghinghiz-Han se revarsă către Apus. Primul contact cu un mare imperiu în drumul său către Europa, Ghinghiz-Han l-a avut cu Imperiul islamic horezmian care stăpânea în Asia Mică și Asia Centrală. Imperiul horezmian stăpânea ceea ce astăzi cunoaștem a fi teritoriul Iranului, Irakului și al Afganistanului. Sub conducerea șahului Ala ed-Din Mohamed, imperiul horezmian ajunge chiar până la granițele Indiei. Intenția lui Ghinghiz-Han nu a fost să intre în conflict cu acest mare imperiu, ci el a dorit să aibă relații economice și politice cu acești musulmani. Gândurile lui Ghinghiz-Han erau, poate surprinzător, de înțelegere, prietenie și pace. Bineînțeles nu vom putea ști niciodată ce gândea cu adevărat marele han mongol. În acest scop trimite mai multe ambasade șahului Mohamed. La început șahul acceptă înțelegerile comerciale propuse de către Ghinghiz-Han (prin imperiul horezmian treceau căi comerciale vitale între Orient și restul lumii) dar ulterior, nu se știe din ce motive, situația se schimbă dramatic, când ambasadorii mongoli sunt decapitați de către oficialitățile horezmiene, în urma unei vizite. Ghenghiz-Han trimite și a doua delegație de ambasadori, dar și acestora li se retează capul, de data aceasta de către însuși șahul Mohamed. Acest lucru echivala inevitabil cu o declarație de război, și totodată reprezintă începutul unor serii de atrocități și exterminări în masă înfăptuite de către armata mongolă pe întreg teritoriul imperiului horezmian. Șahul Mohamed va regreta cu vârf și îndesat decizia de a ucide soliile mongole.

Pentru a ajunge în imperiul horezmian armata mongolă dislocată în China avea de străbătut mai bine de trei mii de kilometri în linie dreaptă. Dar nu doar distanța făcea această campanie una foarte dificilă, ci și zona geografică care trebuia străbătută – lanțuri muntoase, trecători, stepe, pustiuri. Campania din 1220 împotriva imperiului horezmian rămâne una de legendă, chiar dacă detaliile istorice despre aceasta sunt mai puțin cunoscute. În comparație cu un astfel de marș și cu o campanie la fel de strălucită, cea a lui Hannibal, care trece cu elefanții munții Alpi pentru a aunge în Italia, campania lui Ghinghiz-Han împotriva imperiului horezmian are cel puțin o anvergură la fel de mare, poate chiar mai mare. Este imperativ necesar să fie menționată întreaga logistică de război care s-a aflat în spatele acestei campanii. Să nu credem că armata mongolă a pornit în galop trei mii de kilometri și nu s-a oprit decât atunci când a ajuns în fața armatei Horezmului. O astfel de campanie necesită o foarte bună organizare și gestionare, în primul rând a resurselor. Pentru această campanie Ghinghiz-Han și generalii săi au organizat o adevărată caravană de război. Fiecare călăreț avea până la cinci cai de schimb, hrană purta fiecare soldat individual, carne uscată și lapte întărit. Se aduc și vite pentru sacrificare și lapte, acestea pornesc o dată cu armata. Hrana animalelor este transportată cu căruțe iar inginerii chinezi se ocupă cu mașinile de război. Pentru această campanie Ghinghiz-Han a strâns o sută cincizeci de mii de soldați. O cifră impresionantă pentru acea vreme. Ogodai, Djoci, Subotai și Djebe au fost generalii care s-au remarcat în mod deosebit în această campanie, prin tăișul sabiei lor fiind trecuți fără milă sute de mii de locuitori ai imperiului horezmian. Când au ajuns în orașul-cetate Ortar, acolo unde fuseseră ucise soliile mongole, populația a fost masacrată, nu s-a cruațat nici copiii și nici femeile, iar guvernatorului cetății i s-a turnat argint topit în ochi, nas și urechi. O metodă de a cucerii o cetate, pe care mongolii o folosesc și în China cu succes este aceea de a se folosi de populația civilă drept scut uman. Așa procedează mongolii la asediul cetăților Iend și Signak, pe care le cuceresc călcând pe cadavre, la propriu. Doar în Signak sunt măcelăriți 200 de mii de oameni. Aceste orașe-cetăți erau bine populate, astfel că găsim orașe în imperiul horezmian care aveau până la un milion de locuitori, ceea ce în secolul 13 aproape că nu găsim nicăieri în Europa, poate cu excepția Parisului și a Londrei.

Împărțită în 3 grupuri, și deplasându-se cu până la o sută de kilometri pe zi, armatele mongole ajung în același timp la porțile Samarkandului, una dintre bijuteriile arhitecturale ale Orientului și unul dintre cele mai bogate orașe ale Asiei. Se spune că oastea turcă de treizeci de mii de ostași care apăra orașul s-a predat de bună voie, sperând că astfel orașul va fi cruțat la fel și viețile lor. Însă lucrurile nu au stat tocmai așa. O dată ieșiți din cetate, celor treizeci de mii de soldați li s-a cerut să își radă părul de pe cap. Pentru mongoli raderea părului de pe cap era un semn de umilire și o dezonoare. Dar pentru a grăbi procesul, cei care i-au ras în cap pe soldații turci au fost soldații mongoli, care o dată cu părul le-au tăiat și capetele. Nu exista milă pentru inamic. Orașul Samarkand este jefuit, zidurile cetății sunt dărmate, apoi i se dă foc. Sunt cruțați doar meseriașii, care sunt trimiși în Mongolia ca ostateci. Nu te poți încrede în cineva care și-a călcat o dată cuvântul, spune Ghinghiz-Han. Neavând niciun fel de educație în spiritul culturii și al civilizației, Ghinghiz-Han se descotorosește fără nici o urmă de regret de toate marile așezări urbane din imperiul horezmian. Era de altfel și periculos să lase în spatele frontului o populație civilă numeroasă care ar fi putut să îi creeze probleme pe viitor. Tocmai de aceea cea mai eficientă soluție era aceea de a-i ucide pe toți. Și când ne gândim că mai spre zilele noastre, un mareșal a fost făcut criminal de război pentru faptul că nu a lăsat în spatele frontului o populație civilă pe care o cucerise și care îi era potrivnică. În numai doi ani armatele lui Ghinghiz-Han supun întregul imperiu horezmian. Cronicarul Nesavi, prieten cu fiul șahului Mohamed, a lăsat o mărturie despre cruzimea mongolilor și despre jaful făcut în intregul imperiu – Nu există țară pe care s-o fi călcat fără s-o jefuiască. Nici un oraș pe care să nu-l întâlnească și să nu îl distrugă. Venind după aceea pe drumul Horezmului spre stăpânul lor, în ciuda acestui circuit imens s-au întors nevătămați, cu mâinile încărcate de pradă, după ce au trecut prin ascuțișul sabiei pe toți omenii pe care i-au întâlnit în cale! Și toate acestea numai în doi ani!

De acum obiectivul campaniei era acela de a-l prinde viu sau mort pe șahul Mohamed care reușise să fugă de fiecare dată din calea mongolilor. Această urmărire a șahului este una cu iz de poveste și legendă și poate fi asemănată cu urmărirea țarului Petru I al Rusiei de către regele Suediei Carol al XII-lea. Prin deșert și stepe interminabile armata mongolă se apropia tot mai mult de șahul Mohamed care fugea pentru a-și salva viața. Urmărit fiind de Djebe și Subotai, doi dintre cei mai capabili generali ai lui Ghinghis-Han, șahul Horezmului se vede în cele din urmă încercuit. Ultimele rămășițe ale armatei sale sunt masacrate într-o luptă decisivă lângă orașul Rey, actualul Teheran. Văzând că nu mai are scăpare, acesta încearcă să fugă rușinos, deghizat în cetățean de rând, și pornește astfel spre Bagdad. Ajunge în cele din urmă pe malul Mării Caspice, se urcă într-o barcă, și se refugiază pe una din insulele mării, unde la scurt timp își va găsi și sfârșitul. Iată cum dintr-un conducător al unui vast imperiu, șahul Mohamed ajunge să nu mai găsească liniște decât pe o insulă necunoscută din Marea Caspică unde are parte de funeralii mai mult decât modeste, fără ca nimeni să știe cine era cu adevărat, și toate astea datorită sfidării cu care i-a tratat pe mongoli.

După cucerirea imperiului horezmian, clădit în secole și distrus în câțiva ani, Ghinghiz-Han supune restul cetăților din Persia, ca mai apoi să își îndrepte armatele către Apus. O parte a armatei condusă de generalii Djebe și Subotai ajung în Georgia, unde măcelăresc armata georgiană și cuceresc capitala Tbilisi. Pe orașele pe care le considerau ca având importanță strategică, mongolii nu le-au distrus, ba din contră, le-au organizat exemplar, chiar birocratic. Mai mult decât atat, pentru întreaga expediție armata mongolă a strâns date despre ariile geografice pe unde avea să se afle, știind astfel dinainte de obstacolele naturale pe care le aveau de trecut. Mongolii au fost printre primii cartografi militari ai lumii. Însă atunci când un lider mongol era ucis de o populație răzvrătită, cum a fost cazul populației orașului Hamadan, care l-a ucis pe prefectul mongol instalat acolo, represaliile erau teribile. Pentru un singur oficial mongol ucis, au fost uciși la rândul lor aproapre toți locuitorii orașului, iar orașul a fost incendiat.

Ajunși la granița de est a Europei, mongolii întâlnesc poporul cumanilor, cu care erau înrudiți și care stăpânea o parte din zona Carpaților. Se spune că primul voievod care a descălecat pe teritoriul Țării Românești, Basarab I Întemeietorul, era de origine cumană. În orice caz, mongolii profită de această relație de înrudire și se aliază cu cumanii împotriva Rusiei kievene și a regatului Novgorod, ca mai apoi să se năpustească fără milă asupra foștilor aliați. Încă o dovadă că în ciuda onestității cu care erau caracterizați de un Marco Polo, totuși mongolii nu respectau la rândul lor tratatele militare și nu excelau sub nicio formă în arta diplomației.

Atât rușii cât și cumanii sunt înfrânți, iar mongolii au astfel cale liberă către Europa. Dar în momentul în care Djebe și Subotai se pregăteau să atace în plin continentul european, Ghinghiz-Han le poruncește să facă cale întoarsă și să revină în Asia Centrală. Europa era cruțată, deocamdată. La revenire generalul Djebe moare pe drum, nu înainte de a-i învinge pe bulgari, așezați în acele vremuri pe malurile Volgăi. Ghinghiz-Han pierdea astfel pe unul dintre cei mai importanți generali ai săi. La această dată imperiul mongol se întindea de la oceanul Pacific până la malurile Niprului, și acesta nici măcar nu va fi apogeul întinderii sale.

Referitor la cruzimea nemaiîntâlnită a mongolilor, unul dintre cele mai mari masacre înfăptuite de către aceștia, un adevărat genocid, a fost opera, nu a lui Ghinghiz-Han, cum am fi tentați să credem, ci a unuia dintre fiii săi, Tului. La drept vorbind, Ghinghiz-Han nu a ucis cu mâna lui foarte mulți oameni, în schimb a dat ordin generalilor săi să ucidă cu sânge rece milioane de oameni, ceea ce îl face în definitiv poate cel mai mare criminal din istorie, asta judecând la rece.

Acest Tului asediază timp de 22 de zile cetatea Merv. Orașul număra aproape un milion de locuitori și era printre cele mai importante orașe din Asia Centrală. Orașul deținea și o bibliotecă cu peste douăsprezece mii de manuscrise. Toate au fost distruse după incendierea orașului. Se spune că peste șapte sute de mii de oameni au fost uciși atunci de către armata mongolă, sub privirile impasibile ale lui Tului, care astfel încerca să îi demonstreze tatălui său că e demn de a fi viitorul conducător al imperiului. Genocidul devensie la acea dată o îndeletnicire specifică a armatei mongole, cruzimea acestor hoarde de nomazi ne mai fiind întâlnită nicăieri în istorie. La Bamiyan, un alt oraș din Asia, se spune că mongolii au ucis tot ce au întâlnit în cale, de la oameni și vite până la păsări, și asta pentru că unul dintre nepoții lui Ghinghiz-Han fusese ucis de o săgeată. Însuși marele han a participat la acest măcel. Pentru Ghinghiz-Han filozofia războiului era simplă – un dușman cucerit nu este un dușman supus, întotdeauna el va urâ noul său stăpân. Drept urmare dușmanul trebuie ucis până la ultimul. Voind cu adevărat să fie stăpânul întregii lumi, Ghinghiz-Han își îndreaptă o parte din armată către India, dar fiind un bun stratag și înțelegând pericolele care îl așteaptă nu face greșeala lui Alexandru Macedon de a se avânta adânc în acest teritoriu necunoscut. Argumentele renunțării la această campanie în India erau cât se poate de obiective și pragmatice – căldura excesivă și apa murdară cu care nu se puteau adăpa nici măcar caii. Ajuns la 61 de ani Ghinghiz-Han își dă seama că nu mai are resursele fizice necesare pentru a se mai afla în prima linie pe câmpul de lupta și pentru a-i cârmui pe mongoli, și se gândește cui îi va lăsa moștenire imperiul, un imperiu care depășea ca întindere pe oricare altul din istorie. Dar odată cu această întindere nesfârșită apăreau și problemele de organizare. Imperiul macedonean și cel roman au dispărut din istorie tocmai datorită problemelor de organizare. Cum să guvernezi un teritoriu care se întinde pe două continente și în compoziția căruia se află milioane de oameni, diferiți din toate punctele de vedere? Istoria ne învață că astfel de imperii megalomanice și cât se poate de eterogene etnic, cultural și religios, nu au rezistat niciodată testului timpului, cu o singură excepție, imperiul britanic.

Ghinghiz-Han îl alege mare han pe cel mai capabil fiu al său, Ogodai. Sub conducerea acestuia imperiul mongol atinge apogeul ca întindere – de la Oceanul Pacific până la Marea Adriatică! Ghinghiz-Han moare în anul 1227, undeva prin nordul Chinei, în timp ce încerca să distrugă ultimele rămășițe ale dinastiilor chineze. Nu se știe locul unde acesta a fost înmormântat după ce a fost adus din China, mai ales că tradiția funerară mongolă spune că este interzis să se arate locul unde cineva a fost înmormântat și nici să i se pronunțe numele pentru a nu-i tulbura liniștea.

În anul 1241, după cucerirea definitivă a Chinei, Ogodai hotărăște să pornească marea campanie împotriva teritoriilor Europei, campanie ce fusese întreruptă brusc cu câțiva ani înainte. Astfel ajung mongolii și pe teritoriul Țărilor Românești, și invazia lor rămâne în analele istoriei noastre drept marea invazie mongolă de la 1241. Românii îi numeau pe mongoli impropriu tătari. Mongolii erau înrudiți cu tătarii dar nu reprezentau unul și același popor, așa cum de pildă se întâmplă cu geții și dacii. Sub săbiile mongolilor au căzut multe orașe și cetăți românești – Bistrița, Dej, Cluj, Oradea, Sibiu, Arad, Alba Iulia, toate vor cunoaște jaful și incendierea. Campania din Europa a fost reluată pornind din teritoriile Rusiei kievene care fuseseră supuse anterior. Neavând timp să se refacă după prima invazie, regatele și ducatele rusești au căzut rând pe rând în fața mongolilor, ca de altfel și mulți principi, alături de marele duce al Kievului, Vladimir. Mongolii cuceresc Moscova și Kievul și se îndreaptă vijelios către Europa. Generalii Batu și Baidar pătrund adânc în Câmpia Panonică, după ce pradă nordul Transilvaniei, și cuceresc Ungaria Mare a Sfântului Ștefan, regele Bela al IV-lea fiind forțat să fugă în exil pentru a-și salva viața. Apoi armatele mongole urcă în nord unde devastează regatul Poloniei și incendiază Cracovia. Subotai, alături de un corp de armată devastează Silezia și Boemia. O coaliție formată din nemți, teutoni și polonezi încearcă să se împotrivească tăvălugului mongol, dar este nimicită în bătălia de la Liegnitz din anul 1241. Europa își spunea ultima rugăciune și se pregătea să devină o provincie a imperiului mongol. Nu mai exista niciun principe și nici o armată suficient de puternică pe continentul european care să se împotrivească hoardelor mongole. Sfântul Imperiu Roman de neam germanic se vede neputincios în fața acestei invazii și împăratului Frederic i se trimit solii prin care i se solicită să renunțe la poziția sa și să accepte o slujbă la curtea hanului mongol. Împăratul, mai în glumă mai în serios, îi transmite hanului că se pricepe la dresat șoimi. Dar s-a întâmplat ca marele han Ogodai, având viciul băuturii, să se îmbete atât de rău într-o seară la un ospăț, încât a doua zi să nu se mai trezească. Ogodai moare astfel în împrejurări nedemne de un mare conducător de imperiu, la fel cum Attila murea în anul 453 în aceleași circumstanțe, întoxicat de aburii aloolului. După moartea marelui han, hoardele mongole se întorc în Răsărit pentru a se reorganiza și pentru a stabili noua conducere a imperiului, dar nu vor mai revenii niciodată într-o campanie de cucerire în Europa, noul han fiind preocupat de consolidarea puterii în Asia și Orient.

Pe români invazia mongolă nu doar i-a terorizat dar i-a și ajutat în mod indirect împotriva stăpânirii cumanilor și a tendințelor expansioniste ale Ungariei. Cu toate acestea, Țările Române, alături de Rusia și Bulgaria, au fost nevoite să recunoască pentru multă vreme suzeranitatea Hoardei de Aur. Urmașii lui Ghinghiz-Han și Ogodai ajung treptat să fie asimilați de către popoarele pe care le subjugaseră și totodată sunt islamizați, trecând de la credința în Marele cer albastru, la credința în Alah. Mai mult decât atât, liderii mongoli încep să se bucure de confort, aleg hainele din mătăsuri scumpe de Persia în dauna pieilor tăbăcite de Mongolia și palatele somptuoase de la marginea imperiului în dauna corturilor și iurtelor sărăcăcioase de acasă. Astfel mongolii își pierd identitatea, ca într-un final moștenirea lor să intre într-un proces de dezagregare, iar vastul imperiu clădit din nimic de către geniul de măcelar al lui Ghinghiz-Han să dispară cu totul din istorie.

Ghinghiz-Han a reușit să rămână în istorie pentru totdeauna drept cel mai mare lider militar pe care l-a cunoscut omenirea, chiar dacă astăzi se vorbește prea puțin despre vastul său imperiu și despre influența pe care a avut-o la un moment dat din Asia pâna în Europa. Metodele prin care acesta și-a realizat stăpânirea și dezideratele de cucerire a întregii lumi pot fi astăzi considerate criminale, și poate tocmai de aceea imaginea lui nu a fost atât de mult promovată în istoriografia universală așa cum de pildă au fost cele ale lui Alexandru Macedon sau Iulius Cezar. Dar nu trebuie să uităm un lucru, că Ghinghiz-Han nu s-a diferențiat cu nimic, în ceea ce privește cruzimea, față de înaintașii sau de urmașii săi. Singura diferență o face statistica. Faptul că Ghinghiz-Han a ucis în campaniile sale căteva milioane de oameni, în timp ce Alexandru Macedon sau Cezar au ucis poate câteva sute de mii, nu schimbă cu nimic datele problemei. Marii cuceritori și războinci ai lumii au fost, fie că ne place fie că nu, niște criminali. Nu se pot face cuceriri de teritorii fără să nu îl treci prin sabie pe cel care ți se împotrivește. Oare britanicii nu pot fi acuzați la rândul lor de genocid și crime împotriva umanității pentru că i-au exterminat pe amerindieni? În apărarea lor britanicii spun că au adus civilizația în teritoriile cucerite, în schimb mongolii, fiind niște barbari și niște necivilizați, nu au adus decât prăpăd. Dar oare în ceea ce privește arta și legile războiului, scopul scuză mijloacele? Oare îi putem da dreptate lui Napoleon care spunea senin că pentru a salva un popor și a-i asigura bunăstarea, unui lider trebuie să îi fie permisă orice crimă? Istoria popoarelor și a liderilor acestora cunoaște multe nuanțe, și nu putem judeca exhaustiv, în nuanțe de alb sau negru, nicio decizie a acestora atâta timp cât nu înțelegem contextul și împrejurările în care s-au petrecut faptele. Pornind de la această observație, nu putem nici să absolvim de vină pe niciun mare conducător militar sau politic, dar în același nici nu putem să îi acuzăm până când nu întocmim un proces colectiv și un rechizitoriu pe măsura faptelor comise. Cunoaștem inculpații, mai rămâne să decidem cine vor fi procurorii, avocații, judecătorii și nu în ultimul rând, juriul. Din păcate judecarea evenimentelor și a personalităților istorice este plină de vicii de procedură.

Va urma…

*

Bibliografie: Manole Neagoe – Attila, Ghinghiz-Han și Tamerlan, Editura Meridiane, București, 1971