Revelația răului

De curând am citit Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel. Mi-a plăcut. Spre deosebire de restul Bibliei, e mult mai digerabilă. Mai sunt ce-i drept câteva scrieri în Vechiul Testament care merită să fie citite și care te fac să reflectezi asupra condiției omului și a existenței în general, cum ar fi cartea lui Isus fiul lui Sirah sau Ecleziastul. Pe de altă parte, Noul Testament ar trebui citit în întregime căci reprezintă toată religia creștină, filozofia și morala ei.

După lectură am stat și m-am întrebat în mintea mea, de ce Pavel este cel mai important dintre apostoli, cand nici măcar nu a făcut parte din cei 12 aleși la început de Iisus? Am tras următoarele concluzii.

Pavel, înainte să se creștinească și să îl descopere pe Iisus, se chema Saul, și era unul dintre cei mai mari prigonitori ai creștinilor, nu pe puțini dintre aceștia trimițând-ui la moarte. Atunci ne întrebăm, cum a putut un astfel de om să ajungă cel mai important apostol? Am ajuns la concluzia că el a ajuns cel mai important dintre apostoli pentru că a fost și cel mai rău dintre aceștia, cel mai plin de păcate, cel mai incorijibil. De la răul absolut a ajuns al binele absolut. Nu poți cunoaște raiul dacă nu ai fost mai întâi în iad, și invers. În religie se evoluează în parametrii extremelor, nu poți să fii absolut bun, dacă mai întâi nu ai fost absolut rău, și din nou reciproca e valabilă. Câți oameni răi, criminali, hoți, violatori, nu au devenit buni prin ceea ce se cheamă revelație? Și câți oameni buni nu au devenit răi și mizerabili. Avem atâtea exemple, în ambele cazuri – deținuți care devin călăi ai fraților de suferință sau preoți care renunță la preoție și pornesc pe calea ateismului, criminali care se pocăiesc, etc. Bine, poți spune că dacă ești ateu nu ești și neapărat rău și împotriva bisericii, dar nu zice oare Hristos că cine nu e cu Mine e împotriva Mea?

Este paradoxal faptul că cei mai mari creștini din istoria umanității au prigonit mai întâi creștinismul, începând cu Pavel (care a trimis la moarte creștini) Împăratul Constantin cel Mare (care păgân fiind îl primește pe Dumnezeu în vis) Sfântul Augustin (care înainte de a fi creștin era maniheist) și am putea menționa aici ca exemple recente, de ce nu, pe Nicolae Steinhardt (evreu creștinat în pușcărie și unul dintre cei mai importanți martiri creștini, prin suferință nu prin moarte, din epoca modernă) și Petre Țutea, ateu convins în tinerețe, și la bătrânețe ultimul și poate cel mai mare mistic creștin român). Așadar exemplele vin să ne confirme faptul că pentru a deveni bun trebuie mai întâi să fi fost rău, pentru a deveni cu adevărat creștin trebuie mai întâi să fi prigonit creștinismul, adică să cunoști extremele și să le trăiești în totalitatea lor.

Binele suprem se descoperă exclusiv prin revelație. Dar răul suprem? Există oare o revelație a răului? Eu spun că o revelație a răului nu există, și nici nu am auzit să se vorbească de revelație decât în legătură cu binele. Dar de ce nu există? Nu există o revelație a răului pentru că omul se naște rău. Noi, oamenii, cunoaștem răul absolut și, oho, câte modalități am găsit ca să îl exprimăm. Dacă noi nu am fi cunoscut răul absolut, am fi putut probabil să îl primim prin revelație, dar din moment ce nu îl putem primi prin revelație, rezultă printr-un mic silogism, că răul se găsește în starea naturală a omului. El deja a fost revelat, cunoscut, în momentul nașterii noastre. Din punct de vedere religios, acest lucru se cheamă căderea în păcatul strămoșesc, sau căderea în păcat a primului om, Adam, căci atunci s-a cunoscut și moartea și păcatul. Cunoașterea înseamnă moarte, Adam a gustat din fructul oprit și a primit revelația păcatului, a răului. Din acel moment ni s-a înscris în codul genetic răul. Să fii bun înseamnă să fii împotriva propriei tale naturi, atât din punct de vedere biologic cât și religios. Iată un caz în care știința și religia se împletesc foarte bine. Ca o mică paranteză, adevărata natură a omului se află dincolo de bine și de rău.

La începuturile ei lumea, adică natura, se afla dincolo de bine și de rău, ca să îl citez pe Nietzsche, însă după înfăptuirea păcatului, omul cunoaște binele și răul, the extremes of clean and dirty (Deftones). Dar binele nu există în sine, ci doar în raport cu răul, fără rău binele nu poate exista. Dar răul nu are nevoie de bine ca să existe? În structura omului, căci numai asupra lui putem face orice afirmație fără a exista riscul de a părea că suntem niște tâmpiți, răul nu are nevoie de bine ca să existe, pentru că de la ceea ce se afla dincolo de bine și de rău, pe vremea paradisului, omul a trecut direct la cunoașterea păcatului și a răului, pentru că Adam nu cunoștea că ceea ce trăia el în grădina Edenului e bine sau rău, pentru că nu avea noțiune de nici una dintre ele. Cum nici Cain nu știa ce e crima până să îl omoare pe Abel, la fel cum Adam nu știa ce sunt animalele până când Dumnezeu nu îi spune să le dea nume. Această idee, a lucrului aflat dinolo de bine și de rău, care dă și titlul unei cărți a lui Nietzsche, m-a făcut să vin cu acest raționament – la început nu era nici bine nici rău, toate erau fără vreo calitate, erau perfecte (noi nu avem nicio idee adevărată despre ce înseamnă perfecțiunea divină și a creației sale), apoi se încalcă porunca care atrage după sine păcatul și apariția răului, iar apariția răului atrage după sine apariția binelui, și toate acestea atrag după ele apariția dualismului existențial dintre bine și rău. Să privești lumea dincolo de bine și de rău, iată un lucru care omului îi este cu neputință dat să îl înfăptuiască.

Deci, când spunem despre noi că suntem buni, sau când orice creștin spune despre el că este bun și nu a fost rău cu adevărat niciodată, ei bine, asta înseamnă că nici bun cu adevărat nu a fost niciodată, din moment ce nu a gustat extremele, nu a luptat în ambele tabere. Am putea să ne jucăm cu ideile și să ne lăsăm conduși da rău, să devenim răi în absolut, ca mai apoi să cunoaștem revelația binelui absolut. Dar oare e atât de ușor? În primul rând nu cred că vreunul dintre noi știe ce înseamnă răul absolut, răul suprem, și vin cu o singură explicație – nu am omorât pe nimeni. Crima este cel mai diabolic act pe care un om poate să îl înfăptuiască, comițând crima, cu siguranță vei cunoaște ce înseamnă să fii rău. Dar odată ajunși aici e posibil să nu mai existe cale de întoarcere către revelația divină, căci crima trebuie să aibe pe lângă premeditare și înclinație. În fond cine ar putea să ucidă pe cineva fără să nu aibe o înclinație către asta? Criminalii, indiferent dacă au omorât o persoană sau o sută, și-au dorit cu adevărat să facă acest lucru, au fost convinși că vor să facă asta.

E destul de ciudat cum unii oameni se lasă deliberat în mâinile răului, fac rău, înfăptuiesc fapte mizerabile și imorale doar pentru a se pune în situația aceea în care ajung la limita de jos a umanității. Pentru ce fac asta? Posibil să existe o predispoziție a omului de a se autodistruge (Freud a confirmat asta), ca mai apoi, cunoscând deci una dintre extreme, să se nască din nou, ca să spunem așa. Există și situații când omul nu își dorește salvarea din extremă, ci doar moartea, autodistrugerea mergând până într-un punct de unde nu se mai poate ieși, și asta complet deliberat.

Ca și concluzii, nu există o revelație a răului, pentru că răul a fost deja primit, noi luptăm toată viața noastră să fim mai buni, nu mai răi. Există bineînțeles și cazuri speciale, care ar trebui să țină de patologiile neuropsihice…sau nu.

E multă hârtie de scris pe acest subiect. Mă opresc aici, fără sa fi rezolvat în definitiv problema care mă macină.

 

graciela

târziu în noapte-ți scrii poemul

lumină doar la felinar

ai zeci de demoni la hotar

tu cea care-ai născut totémul

 

parfum din floarea nebuniei

te-nvăluie fără să știi

amanta lunii vrei să fii

și muză veșnică melancoliei

 

pe unde mergi adie și zefirul

natura toată ți se-nchină

tu fără rege ești regină

căci nimeni nu a câștigat turnirul

 

de la zenit pân-la nadir

tu stăpânești o lume-ntreagă

ce poate doar că să te vadă

mai prețioasă decât un safir

 

închisă-n turnul de cleștar

visezi la zile însorite

și stelele îți sunt iubite

primeștele pe toate-n dar

 

(graciela iturbide photography)

Feminitatea explicată de Freud (eseu cu privire la o prelegere de psihanaliză aplicată)

Astăzi psihanaliza nu mai este de actualitate, a dispărut practic din domeniul științelor pozitive fiind înlocuită cu psihologia și psihiatria sau mai degrabă înglobată în acestea. Psihanaliza a avut însă perioada ei de glorie, la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 când, întemeietorul ei, Sigmund Freud, a venit cu mai multe teorii revoluținare în ceea ce privește felul în care anumite patologii dar și comportamente aparent sănătoase, specific umane, își găsesc explicații la granița dintre conștient și inconștient.

În zilele noastre, boli precum nevroza sau psihoza sunt tratate de către medici prin protocoale standard, cum dealtfel se întâmplă în toate domeniile medicinei moderne. Că nu aceasta este singura soluție, a observat foarte bine Freud, la rândul său fiind un reputat medic, care fără să prescrie medicamente pentru tratarea acestor dereglaje psihice, a introdus metode noi de analiză a psihicului, tehnici non-invazive (sau poate chiar mai invazive de cât oricare altele, pentru că psihanalistul accesează straturile cele mai profunde al psihicului uman) fără să aibă efecte adverse.

Cei care nu au fost de acord cu psihanaliza lui Freud, i-au reproșat acestuia faptul că a găsit în toate manifestările nevrozelor, psihozelor, a anxietății și a depresiilor, o bază sexuală (văzută de mulți teologi, supraspirituali și habotnici, scara cea mai de jos a umanității). Ei bine, concluzia la care a ajuns Freud nu reprezintă doar o teorie pur speculativă, fără o bază practică solidă. Freud, împreună cu echipa sa de psihanaliști, a realizat sute, mii de ședințe de terapie cu pacienți, care i-au permis să tragă aceste concluzii, că omul este stăpânit de o energie sexuală sau instinct sexual care se numește libido, iar acesta îi dictează în mare măsură acțiunile și comportamentul în societate, ca de altfel și derapajele. Ba mai mult decât atât, chiar și puterea de creație, cea artistică, pare să fie un instinct sexual refulat, omul canalizându-și energia sexuală către un cu totul alt domeniu, de unde și rezultatele suprinzătoare. Astfel, patologiile neurospihice ale omului nu pot fi dezvăluite decât prin straturile cele mai inferioare ale conștiinței, toate izvorând mai mult sau mai puțin dintr-un libido refulat.

Pentru Freud visul constituia un element central în rezolvarea problemelor neuropsihice, descifrarea acestora de către psihanalist fiind de-a dreptul remarcabilă.

Ceea ce vedem în vise este o deghizare, o travestire, realizată de psihicul nostru care ne apară de advăratele dorințe ce sunt reprobabile și deci refulate. Tendințele sexuale sunt deghizate, visul are un caracter latent sexual, care de obicei este reprezentat prin simboluri.

Nu despre vis o să vorbesc acum, ci despre feminitate, așa cum reiese ea din cercetările lui Freud. Femeia este, și va fi în continuare, un mister, mulți oameni de știință recunscându-și neputința în a înțelege femeia. Freud recunoștea că prin demersurile sale psihanalitice nu a descoperit în totalitate misterul pe care îl reprezintă femeia, ci doar a mai descoperit ceva, a mai făcut câțiva pași în dezvăluirea ei în totalitate.

Mai întâi ce este feminitatea? Oamenii fac o distincție clară între feminitate și masculinitate, prin opoziția termenilor de viril, în sensul de activ, și feminin, în sensul de pasiv. Deci feminitatea este o caracteristică specifică femeilor, și care demonstrează pasivitatea acestora. Deci ceea ce este pasiv este feminin iar ceea ce este activ este masculin. Freud însă pune la zid acest raționament des întâlnit spunând că pasivitatea nu coincide neapărat cu feminitatea și nici activitatea cu masculinitatea, și că mai degrabă societatea este cea care dictează în mare parte carcterul pasiv al femeii. Dar feminitatea nu este ceva ce se dobândește pe parcurs, ea este o caracteristică ce se dezvoltă încă din stadiul de făt. Se cunoaște faptul că există un stadiu al fătului în care acesta este un organism bisexual, deabia mai târziu realizându-se diferențierea organelor genitale, atunci când băiatului i se dezvoltă penisul iar fetei vaginul. Dar există un stadiu al evoluției fătului în care vaginul fetei nu este descoperit, locul acestuia fiind luat de către clitoris. Odată cu dezvoltarea vaginului, clitorisul își pierde din sensibilitate și importanță, spune Freud. Cercetările din ultimele decenii vin însă să îl contrazică pe Freud, clitorisul fiind se pare un organ hipersensibil, al cărui rol, ce-i drept, nu este decât acela da a provoca plăcere.

Pentru a înțelege mai bine psihanaliza lui Freud și viziunea sa asupra feminității, trebuie să vorbim în primul rând de teoria sa oedipiană. Complexul Oedip (după eroul din tragedia lui Sofocle care își omoară tatăl pentru a întreține relații incestuase cu mama sa), presupune atașamentul intim al băiatului față de mama sa încă de la cele mai fragede vârste, și considerarea tatălui drept adversar. Freud a mai descoperit însă că acest complex Oedip există și la fete, numindu-se fixație preoedipiană la mamă, ca mai apoi să se dezvolte într-un complex oedpian propriu-zis, invers față de cel masculin, adică atașamentul fetei fața de tată și depărtarea de mamă. Mai pe scurt complexul Oedip la băieți se manifestă prin dorința acestora de a avea un copil de la mamă, iar la femei da a avea un copil de la tată. Destul de fucked up, nu?

Una dintre teoriile cele mai interesante, dar poate și cea mai greu de digerat, este ceea ce Freud a numit – dorința (psihologică) de a avea penis a femeilor. Pornind de aici, Freud explică întregul proces de devenire al femeii și feminității ei, și cu ce complexe va trebuie aceasta să se lupte pe parcursul vieții.

Fetița când își descoperă inferioritatea, nu se resemnează – dimpotrivă, ea mai speră încă mult timp ca într-o zi îi va crește un penis, și această speranță persistă uneori până foarte târziu. Când, în sfârșit, cunoașterea realității o face să-și piardă orice speranță de a-și vedea dorința împlinită, analiza încă mai arată că această dorință persistă în inconștient, încărcată cu multă energie.

Toată această energie venită din dorința de a avea penis, se transformă la femeie în dorința de succes pe plan personal și profesional. Astfel, orice succes pe care femeia îl obține pote fi văzut ca o demonstrație a existenței penisului. Astfel se explică cum femeile obțin rezultate acolo unde în mod normal, conform standardelor unei societăți dominată de barbați, aceștia din urmă trebuie să performeze. Femeia începe să intre în domenii de activitate specifice bărbatului, psihanalitic acest lucru se explică prin cele spuse mai sus, dorința de penis la nivel inconștient.

O altă teorie interesantă freudiană, este cea a complexului de castrare, pe care ambele sexe îl resmit în momentul în care își observă reciproc organele genitale, dar și atunci când, copii fiind, sunt prinși în flagrant delict de masturbare.

Descoperirea castrării va influența evoluția ulterioară a copilului. În ceea ce privește fetița, descoperirea castrării marchează o schimbare decisivă. Ei i se oferă atunci trei căi – prima duce al inhibiția sexuală sau la nevroză, a doua la o modificare a caracterului, la formarea unui complex de virilitate, a treia, la feminitatea normală.

(…) comparația cu băiatul, mai bine dotat decât ea, îi rănește amorul propriu, și renunțând la plăcerea masturbației clitoridiene, ca și a dragostei pentru mama sa, ea ajunge adesea să-și refuleze o mare parte din tendințele sexuale.

Încă din cele mai vechi timpuri femeia a fost stigmatizată din infinite motive, dar într-un final totul a pornit de la stigmatul suprem, cel de ordin biologic – lipsa de falus. Faptul că eu ca bărbat am bărbăție, adică penis, mă face din capul locului superior femeii. Femeia devine astfel subiectul pasivității, ea trebuie să aibe grijă de copil, să se ocupe de treburile casnice, etc. Această pasivitate manifestându-se și în actul sexual, unde ea nu poate să ofere și să domine, ci poate doar să primească, bărbatul fiind cel care „intră în ea”, nu invers. Observăm că, chiar din patul conjugal se conturează această stare de fapt, de superioritate și dominare pe care bărbatul o exercită asupra femeii. Acesta ar putea să se numească foarte bine rasism biologic. Astfel, lipsa de falus a femeii o devalorizează în ochii bărbatului.

De menționat aici faptul că, clitorisul femeii, după cum am menționat și mai sus, ca dezvoltare biologica se formează înaintea vaginului, și se substituie penisului (științific este demonstrat faptul că, clitorisul se dezvoltă cu 12 săptămâni înaintea vaginului). Astfel, pentru femeie, clitorisul reprezintă organul falic, cu care ea nu se simte inferioară bărbatului posesor de penis. Problema apare atunci când familia, mediul, societatea, sau alți factori interni sau externi, interzic masturbarea clitoridiană, acesta fiind unul din punctele de plecare către dezvoltarea feminității de mai târziu. Iată ce spune Freud.

Încetând să se mai dedea la masturbarea clitoridiană, fetița renunță la o parte din activitatea sa falică. Pasivitatea începe să predomine, înclinația către tată, datorată concursului impulsiunilor instinctuale, devine predominantă, activitatea falică fiind suprimată. O astfel de schimbare survenită în timpul evoluției, trebuie să favorizeze instaurarea feminității.

Acum apare complexul Oedip și la femeie, iar odată cu el dorința de a obține un penis din exterior, fie de la tată, fie de la copil sau de la bărbat.

Dorința pe care o are fetița față de tătăl ei nu este, fără îndoială la origine decât dorința de a avea un falus (…) situația nu se stabilizează cu adevărat decât atunci când dorința de penis este înlocuită cu dorința de a avea un copil, acesta din urmă, conform unei vechi echivalențe simbolice, devenind substitutul penisului.

Echivalența poate merge până acolo unde, într-o familie tradițională, bărbatul își dorește mai degrabă o fetiță iar femeia un băiat. Nașterea unui copil ar trebui să anuleze starea oedipiană a femeii, mai ales dacă acesta este un băiat. Cu toate astea, există și situația în care femeia, încă de la cele mai fragede vârste, își refuză acest statut de inferioritate pe care i-l dă lipsa de falus. Este cazul fetelor care sunt mai băiețoase, care au o atitudine masculină, și care nu par a fi împăcate cu sexualitatea lor. Explicația pe care o dă Freud este următoarea.

În acest caz fetița refuză, ca să spunem așa, să accepte dura realitate și exagerează cu înverșunare atitudinea virilă, persistă în activitatea clitoridiană și își caută salvarea într-o identificare cu mama falică sau cu tatăl.

Bineînțeles, complexitatea psihicului și sexualității feminine l-au pus în dificultate pe Freud, care observă că aceste stări de virilitate alternează de multe ori cu stări pe pură feminitate la același subiect de studiu, de unde și concluzia acestuia – enigma feminină.

Răspunsul pe care psihologii l-ar da ar fi acela de bipolaritate, un sindrom destul de des întâlnit la femei, însă ținând cont că Freud nu era un psiholog ci un psihanalist, răspunsul a venit prin ceea ce se numește bisexualitatea feminină. Poate de aici și răspunsul la o curiozitate a multora – de ce există o înclinație mai mare către bisexualitate la femei decât la bărbați. Bisexualitatea masculină fiind mai rar întâlnită, și de regulă predomină o singură înclinație.

Ca și caracteristici ale feminității tardive, Freud menționează următoarele aspecte.

Noi imputăm feminității un narcisism mai dezvoltat, care influențeză alegera obiectuală, astfel încît, la femeie, nevoia de a fi iubită este mai mare decât aceea de a iubi. Dorința de penis este cea care provoacă și aici vanitatea corporală a femeii, aceasta considerându-și farmecele ca pe o despăgubire prețioasă a inferiorității sale sexuale native.

Interesantă este și teoria freudiană cu privire al alegerea partenerului. Femeiele alegând, în cazul în care nu și-au lichidat complexul Oedip, după tipul patern, iar bărbatul, prin analogie, după tipul matern. Din acest punct de vedere, nu ar trebui să ne surprindă predictibilitatea oamenilor când vine vorba de alegerea partenerilor, fiecare căutându-și jumătatea după un tipar bine stabilit încă din copilărie, când erau dominați de complexul oedipian. Bineînțeles, există și cazuri în care ceomplexul oedipian a fost lichidat cu mult timp înainte, și în acest caz teoria de mai sus nu se mai aplică, alegerea partenerului având la bază alte criterii specfice. Aceste cazuri, firește, sunt irelevante pentru psihanaliză, pentru că în aceste situații avem de a face cu oameni perfect sănătoși ce nu mai pot fi considerați subiecte de studiu.

Fericirea conjugală, spune Freud, nu este garantată atât timp cât femeia nu a reușit să facă din soț copilul său, atât timp cât ea nu se comportă matern cu el.

Identificarea femeii cu mama sa, și considerarea ei drept model, este ceva perfect normal și foarte des întâlnit, pentru că în faza preoedipiană, la cele mai fragede vârste, fata este atașată de mama la fel ca și băiatul. Urmând ca în faza a doua, când complexul Oedip se dezvoltă și la femeie, mama să fie văzută ca o pretendentă și o rivală, iar atașamentul față de tată devine evident.

Acum începe procesul de dezvoltare al feminității, odată cu complexul Oedip, când femeia își recunoaște lipsa falusului, și drept urmare inferioritatea, inferioritate impusă atât de societate cât și de propriul psihic.

Despre feminitate Freud spune că întregul proces prin care femeielor li se dezvoltă feminitatea nu este decât o evoluție penibilă, pentru că acest lucru epuizează toate posibilitățile individuale ale femeii. Femeia, în viziunea lui Freud, stagnează în evoluția ei atunci când își descoperă feminitatea, ca și când procesul evolutiv ar fi încheiat odată cu apariția acesteia, deși acest lucru nu ar trebui să se întâmple.

Cam aceasta ar fi viziunea freudiană asupra feminității. Nu avem niciun răspuns exhaustiv cu privire la ea, dar avem totuși la îndemână teorii bazate pe o vastă experiență terapeutică, ce ne ajută să înțelegem mai bine enigma feminină.

 

Seventeen steps for a good life

• Choose designer lingerie, in the vain hope of kicking some life back into a dead relationship.
• Choose handbags, choose high-heeled shoes, cashmere and silk, to make yourself feel what passes for happy.
• Choose an iPhone made in China by a woman who jumped out of a window and stick it in the pocket of your jacket fresh from a South-Asian firetrap.
• Choose Facebook, Twitter, Snapchat, Instagram and a thousand others ways to spew your bile across people you’ve never met.
• Choose updating your profile, tell the world what you had for breakfast and hope that someone, somewhere cares.
• Choose looking up old flames, desperate to believe that you don’t look as bad as they do.
• Choose live-blogging, from your first wank till your last breath; human interaction reduced to nothing more than data.
• Choose ten thing you never knew about celebrities who’ve had surgery.
• Choose screaming about abortion, choose rape jokes, slut-shaming, revenge porn and an endless tide of depressing misogyny.
• Choose 9/11 never happened, and if it did, it was the Jews.
• Choose a zero-hour contract and a two hour journey to work, and choose the same for your kids, only worse, and maybe tell yourself that it’s better that they never happened. And then sit back and smother the pain with an unknown dose of an unknown drug made in somebody’s​ fucking kitchen.
• Choose unfulfilled promise and wishing you’d done it all differently.
• Choose never learning from your own mistakes.
• Choose watching history repeat itself.
• Choose the slow reconciliation towards what you can get, rather than what you always hoped for. Settle for less and keep a brave face on it.
• Choose disappointment and choose losing the ones you love then as they​ fall from view, a piece of you dies with them until you can see​ that one day in the future, piece by piece they will​ be all gone and there will be nothing left of you to call alive or dead.
• Choose your future, choose life.

Renton’s Trainspotting 2 quotes.