Ronin Terente #epistolecătrenimeni (un fel de recenzie)

Cine este Ronin Terente? Un artist basarabean, necunoscut pe meleagurile noastre, pe care eu unul îl apreciez foarte mult pentru îndrăzneala cu care se ia la trântă cu arta.  Arta ripostează, dar Ronin nu se lasă și până la urmă o va răpune precum eroul din poveste. Ronin a publicat anul acesta al doilea volum al său de poezii intitulat #epistole către nimeni. Volumul conține 333 de epistole sau mai degrabă, după cum el însuși afirmă în epsitola 299 – epistole în versete, proverbe, punch-uri și citate. Cam la asta se poate rezuma volumul său de poezii care are un ușor iz de rap. Există în carte două personaje care au apariții episodice în câteva epistole, primul este Nimeni, cel care dă și titlul volumului și personajul cu care se deschid espitolele, el este identificat cu Ulise din Odiseea lui Homer pentru că acesta când ajunge în peștera ciclopului Polifem îi spune că îl cheamă Nimeni, apoi îi scoate ochiul, scapă de pericol, și mai departe citiți legenda.

Nimeni, îți scriu aceste epistole în doliu,

 S-a năruit speranța că vor capitula cei

din Capitoliu. (epsitola 1)

Al doilea personaj este George Demetru Ladima, personajul principal din Patul lui Procust de Camil Petrescu, căruia cartea este și dedicată. Un al treilea personaj este însuși autorul. Ciudată alegere de personaje. Dar în fond Ronin este un ciudat, și nu este doar un poet ciudat, el este și un raper la fel de ciudat și neobișnuit cu trei albume la activ, toate lansate pe youtube, pentru că Ronin este un artist autentic, din ăla care nu face bani din artă, ba câteodată mai scoate și bani din buzunar, atunci când are.

29.

Dacă m-aș lua după gura lumii, n-aș scrie nici o telegamă

La început a fost cuvântul și el era anti-reclamă

Scamatorul s-a ținut de scamatorii până a devenit

o scamă

Ș-acum plătești bilet la film să aflii că joci într-o dramă

De multe ori, modalitățile prin care unii oameni își manifestă înclinațiile artistice sunt rudimentare. În primul rând nu există mijloace finanicare – nu ai bani să publici un volum de poezii în nu știu câte mii de exemplare la nu știu ce editură pentru că nimeni nu vrea să riște cu tine; nu ai bani să cumperi negative pe care să îți pui versurile și așa ciordești de la unii și de la alții; nu ai bani de turneu cu trupa și trebui să scoți bani din buzunar ca să cânți în vreo dugheană unde te ascultă barmanul și doi bețivi, iar pe deasupra mai ești și șomer și nu ai bani de facturi și de mâncare. Ei bine, cu toate astea, te încăpățânezi să trăiești și să creezi, să te exprimi așa cum vrei, îți acorzi acest privilegiu de a fi un artist liber într-o lume în care dacă vrei să reușești ai nevoie de recomandări, iar pe tine, vorba aceea, nu te poate recomanda nici măcar familia.

132.

Ce-ai face dacă, cel pe care-l simți, nu te mai simte?

Ce-ai face dac-ai ști că nu-i nevoie de cuvinte?

…și nici moartea nu ne va despărți…sau depinde

Că ceea ce stinge unul, altul prea ușor aprinde

Volumul de poezii al lui Ronin l-am citit pe nerăsuflate mai ales că am intrat în posesia lui din pură întâmplare…sau nu. Un tip citea volumul în metrou, se pare ca îl cunoștea pe Ronin, Ronin era în București, stătea la tipul ăsta câteva zile, îl contactez pe Ronin, mă întâlnesc cu el și iau cartea cu autograf. Pot spune că asta a fost o întâlnire memorabilă. Universul lucrează…

160.

Nu mi-a plăcut să-i citesc pe marii filozofi, egal la scor

Am preferat să-ncerc pe pielea mea calea lor

Căci sunt o gâză și scopul meu final e să-nvăț să zbor

Însă mă ard făcliile viciilor pe care încă le ador

Cartea e o broșurică bunicică cu metafore atent meșteșugite. Este de apreciat faptul că Ronin a scris în rime și nu în deja prea folositul vers alb cu care toți artiștii s-au băut în piept atâta timp până când și acest stil a sfârșit în manierism și academism. Structura versurilor este un clasică, în mare parte folosește catrenul, iar rimele din strofe sunt diversificate – 1,2,3,4, 1-3 și 2-4, 1-2 și 3-4, 1-4 și 2-3, practic regăsim în strofele lui Ronin toate tipurile de rimă în catren. Cu toatea astea, cred că critica literară clasică cu greu ar putea cataloga epistolele sale ca poezii, iar critica modernă probabil le-ar așeza undeva la granița dintre avangardă și post-modernism sau mai degrabă ar putea să-i spună simplu poezie urbană născută între blocuri. Deci o critică a lor ar trebuii făcută privindu-le nu ca pe niște poeme ci mai degrabă ca pe niște frânturi de gânduri și idei disparate, scrise de autor în anumite momente și stări ale vieții (volumul conține cugetări scrise în mai bine de 3 ani).

166.

Dau picioare în cine mă iubește

Și iau picioare de la cine-am iubit

Mă-nvârt în cercuri, prostește

Ca-i uman să greșești. Și-am greșit.

Este volumul lui Ronin Terente literatură sau maculatură? Eu zic că nu e nici un nici alta, ci mai degrabă e un act artistic care trebuie apreciat ca atare, nu atât pentru ceea ce conține cât mai ales pentru sinceritatea lui. Nu e nimic prefăcut în broșura lui Ronin, omul scrie ceea ce simte și trăiește, fără regrete și fără prea multe filtre ale rațiunii. Tocmai de aceea poate să pară de neînțeles, și poate ca așa și trebuie să fie. Însă dacă încercăm să îl înțelegem pe autor doar prin prisma acestui volumaș de așa zise poezii, și nu cunoaștem și restul activităților sale artistice, avem de pierdut. Ceea ce scrie Ronin în epistole cărte nimeni, este în stilul său caracteristic, pentru mine nu a fost deloc o surpriză, în schimb nu știu cum va apărea pentru cei care tocmai acum l-au descoperit. Cel mai bun lucru pe care îl pot face cei care nu cunosc activitatea acestui tânăr basarabean, este să îl caute pe youtube și pe google – actor, scriitor, raper, vocalist, bloger, vloger, prezentator TV, dar mai presus de toate, om cu aspirații.

 

324.

Nu mai există subiecte tabu. Feminism,

pedofilie, gay parade

Fanatism religios, sodomie literară, discriminare

și proagandă

Știi, n-am depășit niciodată Evul Mediu, același

mesaj pe pancartă

Doar telefoane cu touch sreen și calculatoare

pe post de halebardă

Susțineți artiștii independenți, cum puteți. Pace!

 

Odihnă

o vară toridă…cormoranul ăsta își întinde gâtul către cer – nu e nimic acolo. totul e aici. la picioarele tale. pasăre măiastră sculptată în diamant. eu mă las în voia sorții. mă sparg de valurile mării negre și dansez cu peștii. departe cât mai departe…sunt o epavă

…navighez fără busolă. caut lumea veche căci în cea nouă nu îmi mai găsesc locul. mă întorc la rădăcini. sunt o rădăcină din copacul vieții. îmbrățișez natura fără ca să-i știu secretul. îmi vorbesc în șoaptă cărăbușii…ce alegorie

mă întreb din ce sunt făcut. din sentimente și carne îmi răspunde conștiința. mă gândesc pe mine. nu se poate. e cu neputință. închid ochii și pornesc pe câmpiile elizee. mă trezesc după un mileniu…

…îmbătrânit. e vis în vis. o iau de la capăt și trag o concluzie exhaustivă – încet și sigur ne vom transforma în picături de rouă ce vor fi strânse în ulciorul unei fete îmbracată în ie. cred asta cu tărie. altfel de ce aș mai fi încă aici? altfel de ce ai mai fi tu aici?

în prima noastră seară în lichidul amniotic al mamei natură m-ai întrebat dacă în mâinile noastre stă ascuns universul? ți-am spus că nu știu răspunsul dar poți să întrebi un copil care tocmai a descoperit jocul. mă tem ca nu suntem pregătiți să primim răspunsul…

prins în marea migrație a populațiilor lunatice. am un moment de liniște interioară – ce curat e cerul. și câți oameni își trăiesc delirul printre stele. ochiul ăsta care mi-a crescut în frunte îmi arată calea cea bună. ah tu cale cea bună mereu plină de primejdii. ah tu cale cea bună mereu dată uitării. ah tu cale cea bună…

am o migrenă și asta mă face să îmi simt mai aproape sfârșitul. mi s-a restrâns orziontul. cad pe verticală. durerea te face să îți conștientizezi existența. dar asta nu te ajută cu nimic căci am inventat noi metode de a ne prelungii agonia…

…ce păcat că am rămas corijenți și trebuie să repetăm existența.

avem la îndemână o singură constantă – să ne trăim viața cu bestialitate. să căutam Ideea și mereu alte cuvinte care să ne explice sensul. dar e în zadar…

zădărnicie! ZăDăRnIcIeeeee! am ajuns să urlăm precum lupii de stepă. aici miroase a siberie. zeii și-au săpat locuințe subpământene ca să se ferească de frigul ce s-a așternut printre oameni. cinstea. buna cuviință. modestia. omenia. le căutăm cu felinarul precum Diogene. suntem pierduți. ce bine ar fi să nu ne mai găsească nimeni.

pe patul lui Procust cu o pană de gâscă îmi scriu ultimele memorii. pentru eternitate. prostii. nu sunt cu nimic mai special decât restul. chiar dacă noaptea aud vorbind pereții.

simt gust de pământ în gură. mă nimicește ploaia. aud deasupra mea lopeți ce se înfig în humă. mă apasă ceva pe piept ca o auroră boreală și apoi ușurare. atât a fost. mă voi întoarce dar în altă formă. un fir de iarbă sub piciorul tău…evanescență.

am nevoie de odihnă.

Recenzie de festival

Festivalul Internațional de Poezie cu numărul 8 a luat sfârșit. Aflându-mă la prima participare la acest eveniment, din postura de spectator, firește, și fiind totodată un iubitor de poezie, am decis să scriu câteva concluzii și impresii.

În primul rând trebuie cunoscut faptul că festivalul a fost găzduit de mai multe instituții culturale din București, printre care – Biblioteca Centrală Universitară Carol I, Muzeul Literaturii Române, casele memoriale Tudor Arghezi și George Bacovia, librăriile Humanitas, dar și Green Hours Jazz Club. Festivalul a debutat oficial pe 17 mai în aula BCU, unde ar fi trebuit să țină un discurs și doamna Gabriela Firea, care însă nu a mai putut ajunge. Printre poeții care au recitat, pe lângă mulți alții veniți de pe întreg mapamondul, nu puteau trece neremarcate Nora Iuga și Ana Blandiana, acompaniamentul muzical fiind asigurat de către Ion Bogdan Ștefănescu și Costin Soare, flaut respectiv chitară.

Dacă prima zi a festivalului a aparținut în mare parte poeților consacrați, în cea de-a doua zi, la sediul MNLR, am putut asculta poeți din noua generație, dintre care am remarcat pe Vasile Mihalache, unul dintre nenumărații poeți promovați și lansați pe piață de către Institutul Blecher. Fondul sonor a fost asigurat de către inegalabilul saxofonist Mihai Iordache și chitaristul Dan Mitrofan. O atmosferă plăcută, lejeră, în curtea noului sediu MNLR, evenimentul fiind prezentat magsitral de către Claudiu Komartin. Despre Claudiu auzisem câte ceva, l-am văzut prima dată live anul trecut la Muzeul George Enescu în cadrul unui eveniment inedit de recital de poezie și flaut. Știam că este un lider al unei generații de poeți români care au debutat după anii 2000, dar nu știam că stăpânește atât de bine limbajul criticii literare. În aceeași zi, la BCU, am putut asculta o serie de poeți străini, dar și pe maestrul emerit al muzicii folclorice românești, Grigore Leșe. Pentru mine Grigore Leșe are ceva aparte, este în primul rând un mistic, un transilvănean autentic, întotdeauna fiind o prezență inedită în spațiul cultural românesc. Am rămas impresionat de prestația sa, la fel și invitații străini, care au putut astfel să interacționeze din centrul capitalei cu tradiția și satul românesc. Grigore Leșe va rămâne întotdeauna un exponent providențial al acestui spațiu sacru.

Seara s-a încheiat în Green Hours Jazz-Cafe cu o nouă lectură a unor tineri poeți, dintre care am remarcat în mod special prestația a doi dintre aceștia, Sorin Despot și Robert G. Elekes.  Fundalul sonor a fost asigurat de către Ana-Cristina Leonte, o voce desoebită, și bateristul Tavi Scurtu. Cei doi au un proiect foarte interesant de muzică jazz/lounge/experimental/fusion, care se numește a-c leonte, și pe care vă recomand să îl ascultați pe Youtube. Seara de 19 mai a fost de departe cea mai interesantă din întreg festivalul. În clubul Point (strada General Eremia Grigorescu nr.10), a avut loc evenimentul Metamorph, un performance de poezie experimentală cu poeți străini dar și cu trei dintre cei mai importanți reprezenanți ai poeziei contemporane românești, același Claudiu Komartin, Mugur Grosu și Răzvan Țupa. Evenimentul a fost prezentat de către Claudiu Komartin (Claudiu participând la eveniment în dublă ipostază). Conceptul și regia întregului eveniment a aparținut Simonei Nastac (simonanastac.com), curator și critic. Dintre poeții străini nu putea să treacă neremarcat Christian Bok, un sound poetry performer, care a stârnit reacții de tot felul în sală, mai ales prin nivelul de decibeli cu care și-a recitat poemele experimentale.

După o seara ca aceasta începi să realizezi că poezia contemporană se îndreaptă către noi orizonturi, că nu se mai impun niciun fel de reguli, nici chiar dintre cele mai elementare, pentru că în loc de cuvinte poezia experimentală sau cel puțin sound poetry-ul este alcătuită din onomatopee și sunete care mai de care mai ciudate, parcă voind să ne readucă la primordialitate. Acest lucru nu ar trebui sa ne mire, din moment ce poezia în particular și arta în general au intrat în epoca conceptualismului.

Una peste alta, festivalul a fost un succes, organizarea foarte bună, diversitatea artiștilor invitați și a evenimentelor organizate pe parcursul desfășurării festivalului a fost fără îndoială de bun augur, iar orele de desfășurare ale acestora au reprezentat un mare avantaj, mai ales că festivalul s-a ținut pe mai multe zile în cursul săptămânii. Bineînțeles că festivalul a fost presărat cu multe alte evenimente, cele despre care am vorbit mai sus fiind doar cele la care am putut participa.

Pe de altă parte, trebuie să fiu și subiectiv în această recenzie. După cum am spus, fiind un amator în materie de poezie, am remarcat că tendința, defapt unica tendință în poezia modernă românească, este de a scrie în vers alb și de a transforma proza scurtă în poem și poemul în proză scurtă. Din acest punct de vedere nu am observat diferențe majore între stilul unui poet și al altuia, cu mici excepții. Tematica este în mare parte aceeași, se abordează cotidianul, activitățile aparent banale ale oamenilor, observate cu o precizie chirurgicală și transcrise în texte consistente. Fără prea multe metafore, fără figuri de stil, se folosește un limbaj mecanicist, dur, necizelat, pe alocuri repetitiv, poetul devine o mașină, el nu își mai exprimă stările sufletești, ci exprimă doar ceea ce vede în jurul său, este un simplu observator al moravurilor societății moderne. Iar dacă nu suntem de acord cu o astfel de poezie, și avem mai degrabă înclinații pentru stilurile literare mai tradiționale care pun în centru stările sufletești și trăirile interioare ale autorului, un tânăr poet din zilele noastre ar putea foarte bine să ne spună că sufletul este în fond o născocire a minții, omul trăiește aici și acum, e alcătuit din carne și oase, și nu este vreo himeră spirituală, iar poezia pe care o scrie trebuie să fie la timpul prezent. Eu însă consider că la fel cum poeții din secolele trecute riscau de fiecare dată, dintr-un exces de expresivitate, să cadă într-un patetism exhaustiv, la fel și poeții contemporani au metehnele lor, și pot fel de ușor să cadă în ridicol. În fond totul ține de perspectivă și de gusturi.

Nu pot decât să închei această recenzie de amator într-ale poezie, cu un citat din Nichita Stănescu. Un sfat pe care poetul nostru îl dă tuturor poeților, un sfat care depășește temporalitatea.

Fiecare poet, dacă nu se consideră că este un foarte mare poet, mai bine să se lase de scris, pentru că induce în eroare publicul. Când scrii o poezie, să crezi că o scrii pe cea mai bună poezie care s-ar putea scrie vreodată. Dacă nu ai această credintă, să te lași să scrii poezie. Fiecare poet este cel mai mare poet!

Tu nu citești poezie?

 

 

Astăzi, începând cu ora 19, la Biblioteca Centrală Universitară Carol I, va avea loc deschiderea oficială a Festivalului Internațional de Poezie, ediția cu numărul VIII. Eu unul habar nu aveam că Bucureștiul organizează un festival internațional de poezie, și cu atât mai puțin că este deja la ediția cu numărul VIII. Evenimentul se va desfășura începând de azi până duminică, și va avea ca parteneri – BCU, Casa Memorială George Bacovia, Casa Memorială Tudor Arghezi, Muzeul Național al Literaturii Române, Green Hours, Palatul Brâncovenesc Mogoșoaia, Point, Tramvaiul 26, librăriile Humanitas și câteva colegii din capitală. Vor participa poeți și artiști din peste 30 de țări, iar de pe meleagurile noastre îi vom putea asculta pe Grigore Leșe, Adrian Naidin, Mircea Tiberian, Claudiu Komartin, Ana Blandiana, Nora Iuga și mulți alții. Va fi un fusion de poezie, teatru, și muzică bună. Deasemenea, din data de 15 mai și până pe 21 mai, la sediul MNLR, se desfășoară Târgul Național al Cărții de Poezie. Așadar, Bucureștiul va fi în aceste zile capitala mondială a poeziei.

Pentru mai multe detalii și programul complet – http://fipb.ro

 

Pe 8 aprilie se năștea Emil Cioran

          A trecut mai bine de un secol de la nașterea unuia dintre cei mai mari filozofi români, Emil Cioran. Astăzi Cioran ar fi împlinit 106 ani. Născut pe 8 aprilie 1911 în satul Rășinari din Sibiu, Cioran avea să facă carieră datorită pesimismului său contagios, al unui exces de conștiință și a unei viziunii patologice asupra vieții. După cum însăși spunea – excesul de conștiință este fatal. Tocmai acest exces de conștiință nu îl lăsă pe Cioran să doarmă. Suferind de insomnii încă din adolescență, Cioran se salvează prin scris. Filozofia este modul prin care el refulează și se eliberează, filozofia apare astfel ca un panaceu. Vreau să vă spun că privesc tot ce am scris, nu ca pe o teorie, ci ca pe o terapie pentru mine însumi. (G. Liiceanu, Cioran sau filozofia ca antifilozfie).

          Destinul avea să i se schimbe când, în 1937 ajunge la Paris ca bursier al Institutului Francez, după ce cu câțiva ani în urmă mersese la Berlin cu o bursă Humboldt. Aici Cioran se angajează că va studia la Universitatea Sorbona pentru lucrarea de doctorat, doctorat pe care nu îl va susține niciodată, și pe care nu avea nicio intenție să îl susțină, căci după terminarea studiilor universitare, Cioran se dezice de tot ce însemană învățământ instituțional și pornește pe propriul său drum.

          Figurează ca student la Sorbona multă vreme, și trăiește mâncând la cantina universității, până când cineva observă că era mult mai în vârstă decât restul studenților. Își găsește curând și admiratori ai scrierilor sale, printre aceștia se numară și Simone Boue, în locuința căriea avea să locuiască până la sfârșitul vieții. Pe aceeași stradă din Cartierul Latin, Cioran avea să își ducă întreaga existență din capitala Franței. Dacă ar fi să analizăm opera filozofică a lui Cioran, am putea spune foarte simplu că opera lui este alcătuită dintr-o singură scriere majoră, o singură carte monumentală, cea a nihilismului, a problemei vieții și mai ales a morții. Mă gândeam al moarte în fiecare clipă, chiar si în timp ce mâncam. (…) Am o senzație ciudată când mă gândesc că am ajuns la 22 de ani specialist în problema morții. (ibidem)

          Cioran a scris 6 cărți în limba română, iar mai apoi, odată ajuns în Franța, începe să își exerseze limba franceză, fiind conștient că nu poate avea succes decât scriind în limba țării care l-a adoptat. Astfel, după un efort continuu de câțiva ani în care își perfecționează cunoștințele de limba franceză, Cioran publică prima lui carte în limba lui Voltaire, Tratat de descompunere, la editura Gallimard în 1949. Urmează încă 10 cărți în limba franceză, care îl fac pe Cioran cel mai la modă filozof din Franța, și chair din Europa. Deși i s-au decernat mai mutle premii substanțiale pentru scrierile sale, Cioran nu a acceptat decât unul singur, premiul Rivarol, la începutul carierei. Nu poți scrie o carte precum Neajunsul de a te fi născut, și apoi să încasezi un premiu literar. (ibidem).

          A dus o viață modestă, demnă de un adevărat filozof. A locuit toată viața lui pe aceeași stradă din Cartierul Latin. De la plecarea în Franța, nu avea să mai revină în România niciodată, în schimb a păstrat o corespondență apropiată cu marile personalități ale culturii române, în special cu Constantin Noica și Petre Țuțea.

          Cioran era un iubitor de cultură sub toate formele ei – poezie, teatru, muzică. Eu citesc foarte mult, în special Shakespeare și marii poeți englezi. În afară de muzică și poezie, totul e minciună sau vulgaritate.(ibidem). Cioran nu era un filozof tipic ce lâncezea toată ziua la masa lui de scris, ba din contră, se spune ca mergea în fiecare zi zeci de kilometrii pe bicicletă, practicând astfel un fel de peripatetism modern. Două pasiuni am avut în viață – lectura și bicicleta. (idem).

          La momentul în care Cioran a început să scrie filozofie, era destul de dificil să mai vi cu ceva nou, să fii original, pentru că deja filozofia se consacrase ca știința a gândirii speculative prin intermediul filozofilor de anvergură care l-au precedat. Existau deasemenea și filozofi contemporani cu Cioran, care la momentul respectiv reprezentau în Europa o autoritate în materie de filozofie, de exemplu Martin Heidegger sau Ludwig Wittgenstein. Însă scrierile lui Cioran erau din alt film, el venea cu o filozofie ce semănă pe alocuri cu cea a lui Nietzsche, dar față de care se diferenția categoric prin viziunea absolut nihilistă asupra vieții si condamnarea existenței pe toate planurile. În timp ce Nietzsche era un vizionar, care promova cultul uber mensch-ului (supra-omul), ce nu are nevoie de credință în Dumnezeu pentru că el însuși poate devenii un Dumnezeu, și al cărui unic scop în viață era acela de a deține cât mai multă putere, Cioran ne spunea că nu mai există niciun loc unde să poți detesta ca profesionist această lume (Eseuri). Nu e de mirare că filozofia lui Nietzsche a inspirat ideologia nazistă, în timp ce filozofia lui Cioran nu a inspirat probabil decât sinucigașii. Cioran îi reproșa lui Nietzsche personalitatea și momentele de ardoare, care nu l-au făcut să cunoască scârba îndelung filtrată.

          Pentru Cioran viața era sinonimă cu resemnarea, nu merită nici să trăiești dar nici să mori, pentru că oricum totul este lipsit de sens. Tocmai de aceea nu a recurs niciodată la suicid, pentru că ura atât viața cât și moartea, și considera că atât una cât și cealaltă nu merită niciun efort. Ce moștenire ne-a lăsat Cioran? În primul rând luciditatea totală în fața vieții, și în al doilea rând resemnarea care te face să vezi lucrurile așa cum sunt în realitate, trecătoare și fără sens. Și nu în ultimul rând Cioran ne-a demonstreat că scrisul este o metodă excelentă de refulare, vindecare, și purificare a spiritului uman, un catharsis la îndemâna oricui.

Ar fi multe de spus despre Cioran și filozofia sa pesimistă, pentru că deși la prima vedere ea este liniară, ascunde multe nuanțe interesante.


Citate din propriile lecturi.

Scepticismul e sadismul sufletelor rănite. (istorie și utopie)

A crea inseamna sa-ti lasi mostenire suferintele, sa vrei ca ceilalti sa le cunoasca si sa le asume, sa se patrunda de ele si sa le retraiască. (istorie și utopie)

Maniaci ai procreării, bipezi cu chipuri demonetizate, ne-am pierdut orice gust unii pentru altii, si doar pe un pamant pe jumatate pustiu, populat de cel mult cateva mii de locuitori, fizionomiile noastre si-ar putea regasi vechea seductie. (istorie și utopie)

In aparenta toata lumea e multumita de sine, in realitate, nimeni. (istorie și utopie)

Nu pot vorbi de fericire decat din auzite. (lacrimi și sfinți)

Limita fiecari dureri, este o durere si mai mare. (lacrimi și sfinți)

Cerul senin ne obliga la mai mutle intristari decat cel cenusiu, caci ne pune in fata prea multor sperante la care n-avem curajul, pe cand ultimul ne ingroapa fara alternative. (lacrimi și sfinți)

De frica naufragiului ne agatam de aceste epave care se cheama sfinti.  (lacrimi și sfinți)

Nu poti iubii in acelasi timp cu pasiune o femeie si pe dumnezeu, amestecul celor doua erotici ireductibile creeaza o pendulatie interminabila. O femeie ne poate scapa de dumnezeu, precum dumnezeu ne poate scapa de toate femeile. (lacrimi și sfinți)

In sine orice idee este neutra, sau ar trebui sa fie, dar omul o insufleteste, proiectandu-si in ea flacara si nebunia. (tratat de descompunere)

Iubirea – o intalnire intre doua salive – toate sentimentele isi trag absolutul din mizeria glandelor. (tratat de descompunere)

Dati vietii un scop precis – isi pierde pe loc orice atractie. (tratat de descompunere)

Creator de valori, omul este fiinta deliranta prin excelenta. (tratat de descompunere)

Ce pacat ai savarsit ca sa te nasti, ce crima ca sa existi? (tratat de descompunere)

Copilăria și tinerețea lui Lucian Blaga

Când vine vorba de marile personalități ale culturii române, cu toții cunoaștem în mare parte cine au fost acestea, de unde au venit și încotro s-au îndreptat. Din păcate informațiile care ni s-au dat la școală în legătură de aceste personalități au trecut prin mintea noastra destul de rapid și nu au rămas acolo. Cu toții am trăit, măcar o perioadă, cu impresia că acești oameni s-au născut pur și simplu poeți sau scriitori, și acesta a fost norocul lor, iar noi acum trebuie să le învățăm operele petru a avea o cultură generală. Dar foarte puțini cunoaștem detaliile, chiar cele mai mici, care au schimbat pentru totdeauna destinul lor. Exact aceste detalii sunt omise a se preda în școală. Profesorii sunt destul de reticienți în a prezenta personalități ale literaturii române altfel decât au fost prezentate din totdeauna. Și astfel se creează anumite clișee care îi fac pe elevi să nu mai se simtă atrași în niciun fel, nici de opera scriitorului și nici măcar de scriitor însuși.

Am observat că si eu am anumite lacune în cunoștințele literare din școală, și asta relativ recent, când din întâmplare, sau nu, mi-au intrat pe mână câteva cărți prăfuite despre scriitori care nu mai sunt la modă, precum Eminescu, Vlahuță sau Blaga. La început am fost destul de reticient în a le răsfoi, pentru că nu știam ce aș mai putea afla despre acești scriitori atât de studiați și suprastudiați odinioara, dar care astăzi aproape că nu mai prezintă niciun interes. Ei bine am rămas surprins, mai întâi să aflu că nu știam aproape nimic legat de viața lor personală, iar mai apoi să observ cât erau de umani, iar acest lucru m-a făcut să-i privesc dintr-o altă perspectivă, una nouă și revigorată. Așa s-a întâmplat și cu Lucian Blaga, poet-filozof, trecut pe linie moartă alături de tot ce înseamnă curent literar mai vechi de secol XIX, inclusiv. Blaga povestește în cartea sa Hronicul și cântecul vârstelor, cu lux de amănunte și într-un stil caracteristic mai degraba unui nuvelist, întreaga sa copilărie și tinerețe, despre care nu știam aproape nimic. Este dacă vreți o splendidă autobiografie, apărută la Editura tineretului în 1965. Cartea am găsit-o în anticariat la un preț de nimic, aproape jignitor pentru valoarea acestei cărți.

Încă de la începuturile vieții sale (9 mai 1895) Lucian Blaga nu dădea de bănuit că ar fi un copil special înzestrat, ba din contră, se părea că va fi un copil cu probleme, din moment ce până la vârsta de 4 ani nu pronunțase niciun cuvânt, iar părinții începuseră să își facă griji. Asta până într-o zi când mama sa îi spuse că va trebuii să vorbească pentru că mâine copiii din sat au să spună că ești mut. Acesta a fost momentul când tânărul Lucian și-a deschis glasul, iar mai apoi a început să cugete într-o manieră cu totul specială. Un episod amuzant dar în același timp plin de profunzime pentru logica unui copil de câțiva ani, este acela când, împreună cu prietenul său Adam, își propune să rupă cerul în două. Văzând că dacă merge pe uliță în sus cerul vine dupa el, și dacă prietenul său merge în jos, cerul merge deasemenea și cu acesta, atunci dacă o vor lua amândoi în părți diferite vor rupe cerul. Iată episodul.

Ascultă, Adam, îi zic, tu s-o iei pe uliță în sus, eu o iau pe uliță în jos. Dacă cerul se ține, cum zici, și vine și cu mine, cum zic, atunci crapă și vedem chiar îngerii…Și Adam înduplecat de logica mea, ce părea închegată și fără greș, o luă pe uliță în sus, iar eu pe uliță în jos. După ce mântuirăm sute de pași, fără a auzi niciun pocnet de grinzi cerești în înalt, ne oprirăm. Tăria albastră nu s-a despicat. Ne-am apropiat iarăși unul de celălalt. Merge cerul cu tine? Îl întreb. Mergea, zice Adam. Și cu mine mergea, răspund eu, dar atunci de ce nu crapă în două?

Copilăria lui Blaga s-a desfășurat sub acest auspiciu al mirării și întrebărilor fără răspuns, al explorării naturii și încercării de a-i înțelege tainele. Mai apoi, la școala primară din Sebeș-Alba, localitate aflată, ca de altfel întreaga Transilvanie, sub dominația Imperiului Austro-Ungar, Blaga intră în contact cu cultura și rigurozitatea germană. Bildung ist Freiheit! (Cultura e libertate) se citea pe frontispiciul școlii. Fără îndoială că acesta este un alt eveniment marcant pentru devenirea lui Blaga. Cine ar fi crezut că peste jumătate de secol, o inscripție în limba germană, asemănătoare lingvistic dar totuși atât de diferită prin consecințe, avea să facă milioane de victime – Arbeit macht frei! (munca te eliberează), inscripție ce se regăsea la intrarea în lagărele de concentrare naziste.

Dar nu școala este cea care l-a educat pe Blaga, și el, ca de altfel multi alți scriitori români în frunte cu Eminescu, era un autodidact desăvârșit. Momentul în care răsfoiește pentru prima dată bibiloteca tatălui său și găsește un fragment din Faust, la vârsta de 13 ani, a deșteptat în mine cea mai nesățioasă patimă a cititului, spune Blaga, nu mai eram singur. Mă întâlneam cu cineva. Îmi confruntam gândurile cu ale unor semeni, care gândisera și ei la fel (…). Deși era preot, bătrânul Blaga era un om cultivat care ținea o bibliotecă destul de stufoasă, în care se regăseau cărți de filozofie, colecții ale Convorbirilor literare, studii darwiniste și multe altele, majoritatea în limba germană, limbă pe care Lucian Blaga avea să o stăpâneasacă la perfecție.

La puțin timp după această revelație culturală, tânărul Blaga avea să trăiască poate cea mai mare drama a vieții sale, când, prematur, tatăl său se stinge după o boală de plămâni. Pentru a se trata, bătrânul Blaga făcea periodic excursii în înaltul munților, ultima sa călătorie curativă, la Sebeș, avea însă să-l înapoieze acasă pe cetină de brad întins între două pături.

Nu-i adevărat. Tata? E cu neputință! Pe urmă, retras într-un colț, m-am sfâșiat într-un neauzit și fără capăt scîncet interior – ne-a trădat Muntele!

După moartea tatălui, Blaga s-a cufundat în lectură și studiu. Material avea la îndemână din abundență – în biblioteca rămasă de la Tata, ca un alodiu spiritual destinat mie, mă așteptau operele complete ale lui Goethe, Schiller, Negruzzi, Alecsandri și Eminescu.

În mod inevitabil, după cum și Noica spunea, când intrii în contact cu ideile altora, începi să ai și tu ideile tale. Astfel, tânărul Blaga își încerca cu unghia zimții darului poetic. Începe să scrie în principal versuri, pe unele le trimite revistei Țara Noastră de la Sibiu, de la care primește drept răspuns o încurajare. Și cât de importantă este o încurajare exact atunci când ai nevoie. Familia a fost tot timpul alături de Blaga, frații săi fiindu-i de mare ajutor în perioade grele, mai ales din punct de vedere finanicar, pentru că tânărul Blaga pentru a-și continua studiile se vedea silit să meargă la Brașov. Tot acum Blaga începe să-și alcătuiască propria bibliotecă. Și nu ar trebui să ne mire faptul că primele cărți pe care le-a cumpărat au fost cărți de filozofie – Kant, Schopenhauer, Spinoza, Platon. Banii pentru ele i-a obținut după ce vânduse hainele vechi ale fraților săi. Cu toate acestea, tot poezia este cea care îl atrăgea în mod special pe tânărul Blaga, iar în 1910, după ce i se reproșa, pentru întâia oară în viață, că scrie versuri fără rimă, cotidianul Românul de la Arad, cel mai important cotidian al românilor din Transilvania, îi publică prima poezie, Noapte.

Un eveniment demn de menționat, este acela când Blaga îl intâlnește pe Aurel Vlaicu – a sosit la Brașov un tânăr inventator(…) să caști ochii și să te crucești! Tânărul Aurel Vlaicu (…) ținea în mână un mic aparat cu aripi albe, ca o jucărie. Cine ar fi știut atunci ce avea să le rezerve destinul celor doi tineri.

Lucian Blaga, în ciuda situației financiare dificile, mai ales după moartea tatălui său, provenea dintr-o familie de oameni cu preocupări intelectuale, în special pe linie paternă. Astfel, un unchi mai îndepărtat de la Liceul Șaguna, unde Blaga învăța, îi propune acestuia să îl însoțească într-o călătorie în Italia. Neavând banii necesari, Blaga obține un împrumut de la banca Sebeșană din Sebeș. Pentru tânărul poet, călătoria în Italia, cu doar câțiva ani înainte de izbugnirea Primului Război Mondial, a fost o ocazie unică de merge pe urmele celei mai mari civilizații europene. În Italia, Blaga, parcă fiind ghidat de fiecare dată de un destin implacabil, cumpără o banală revistă în cuprinsul căreia gasește câteva note despre un oarecare Henri Bergson. Fără să aibă habar, acest personaj avea să-i influențeze în mod decisiv gândirea filozofică.

Viața amoroasă a lui Blaga avea să prindă și ea contur când, invitat de prietenul Remus în satul Vinerea pentru a se mai relaxa, o întâlnește pe domnișoara Roma C. Acesteia, Blaga îi scria nenumărate poezii, versurile, ea le lua în primire întotdeauna, cu un ușor țipăt de bucurie. Deși nu i-o mărturisea, Blaga era îndrăgostit de ea. Existau zvonuri, iar când Roma îl intreba, eu negam, simulând un calm, care o dezarma.(…) ce bine ca nu ești îndrăgostit de mine, știi, tu îmi ești foarte simpatic, și n-aș vrea să suferi…dragostea e un lucru nesuferit (…)

Roma avea să se logodească cu un alt tânăr, și niciun simptom nu prevestea că peste doi ani avea să moară de tuberculoză.

Din cauza unor probleme de sănătate, Blaga se vede nevoit să își termine studiile liceale în particular. Acest lucru era tot ce își dorise din totdeauna, căci liceul din Brașov nu îl mai atrăgea de mult. Acum puteam să mă cufund după bunul meu plac în lecturile visate.

Și cum destinul, indiferent de căile sale, se împlinește negreșit, Blaga avea să își întâlnească viitoarea tovarășă de viață chiar la Brașov, la ultima petrecere cu dans a elevilor. Cornelia B., fata unui om politic din Banat, îi atrage atenția imediat lui Blaga, dar după ce se interesează de ea, primește un răspuns dezamăgitor din partea unui coleg – inaccesibilă, dragul meu, pentru de-alde noi, căci s-a încântat de ea un tânăr profesor… Cum era să ghicesc atunci că ochii mei întâlneau întâia oară ființa care șpate ani mai târziu avea să devină tovarășa de viață? E de mirat cu cât de puține antene ne-a înzestrat natura în raport cu viitorul!

Ca de fiecare dată când suferim o dezamăgire, ne refugiem cu toate energiile negative în alte activități care să ne distragă, iar pentru mințile sclipitoare, aceste activități sunt sinonime cu lectura și studiuul asiduu. Astfel, Blaga începe să facă studii comparate de filozofie, îl confruntă pe Kant, pe Henri Poincaree, pe Stuart Mill, într-un demers filozofic și științific fără nicun rezultat concret. Printre aceste studii Blaga își făcea timp să se pregătească și de bacalaureat. Cu toate acestea, în starea de tensiune nervoasă ce mi-o da gândul examenului, și sub apăsarea urâtului, Blaga scrie prima sa lucrare filozofică, pe care o trimite ziarului Românul din Arad. Lucrarea o semnează drept Ion Albu, căci de s-ar fi aflat că este scrisă de un licean, nu ar fi fost băgată în seamă. Astfel, prin acest tertip publicistic, lucrarea lui Blaga este publicată în primăvara lui 1914. Tot acum studiază teoria relativității a lui Einstein, teorie foarte puțin cunoscută la acea vreme, și geometriile non-euclidiene, un alt domeniu nou în matematică.

Totul părea că merge cum trebuie în viața lui Blaga, însă lumea era cea care mergea prost. În vara lui 1914 izbugnea Primul Război Mondial. Frații lui Blaga sunt chemați pentru mobilizare – Liviu, Lionel, Longin, și Liciniu. România rămânea deocamdată pe poziții de neutralitate, dar românii din Ardeal erau obligați să servească drapelul austro-ungar. Blaga primise între timp o bursă pentru studii universitare în străinătate, dar pe care nu putea să o fructifice din cauza situației politice tensionate. Momentul plecării fratelui Lionel pe front, este unul plin de emoție.

Am sosit cu Mama la Alba-Iulia. Am însoțit pe Lionel la gară. (…) Ostași români umpleau până la refuz vagoanele trenului militar. În gară se lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor, care se sfărmau în plângeri după feciorii lor destinați zărilor.

Fratele Longin lupta deja de un an prin ținuturile Bosniei, și nu se mai știa nimic de el. Tânărul Blaga încearcă să se detașeze de eveimentele dramatice ce se petreceau în jurul său, și se scufundă din nou în lectura și studiu, ca de fiecare dată când viața l-a pus la încercare.

În singurătatea de acasă încercam să mă realcătuiesc și mă închinai scrisului. Am umplut, în câteva zile, cu însemanările mele, un caiet întreg. Îmi puneam în funcție metoda – evadării făra de pași- care de atâtea ori, de aici înainte, avea să mă scoată din impasuri. (…) Îmi era tot mai greu să suport genul uman. Acest gen uman, care a fost în stare să înceapă un război atât de incredibil pentru motive atât de stupide!

Deși cu toții sperau ca războiul să nu dureze foarte mult, acesta se prelungește pe o perioadă nedeterminată. Blaga se vede astfel nevoit să faca ceva pentru a nu fi la rândul său recrutat pe front. Singura cale de a scăpa de armată era înscrierea la cursurile de teologie de la Sibiu. Deși existau multe cereri de înscriere, norocul îi surâde, și tânărul Blaga obține un loc la seminarul teologic, și astfel se salvează de la stagiul militar. Deși nu avea o predilecție către teologie, ba dimpotrivă, îl atrăgea mai degrabă misticismul indian, Blaga își duce la bun sfârșit studiile teologale, cu fregventări reduse ale cursurilor.

Norocul îi surâde iarăși lui Blaga, și după ce fratele său Lionel revine de pe front rănit, obținând scutirea de stagiul militar, pleacă împreună cu acesta la Viena. Se întorc după câteva săptămâni, exact în momentul când România intră și ea în război. Era anul 1916. Încep deportările populației civile. Pentru a se salva din nou, Blaga face la poliție o cerere de înscriere la Universitatea din Viena. Primește răspuns pozitiv, spre surprinderea lui, și pleacă în grabă către capitala Austro-Ungariei, primind pentru ședere toate economiile lui Lionel.

Acum, tânărul Blaga se găsea singur, într-o capitală străină, departe de familie si de cunoscuți. Dar cum destinul poetului nostru pare să fi fost scris în stele, la Universitatea din Viena o găsește înscrisă pe Cornelia B. , fata care îi sărise în ochi la liceul din Brașov. Între cei doi se infiripă în curând o poveste de dragoste. În tot acest timp Blaga face naveta între Viena și Sebeș-Alba. După o ofensivă puternică prin care cuceresc Brașovul, trupele române primesc o contraofenesivă germană și pierd capitala, care este mutată la Iași. Situația era dramatică în ambele tabere. Mâncarea se găsea din ce în ce mai greu, și în cantități infime. Blaga însă continuă să scrie, și primul volum de poezii era termiant în manuscris – Poemele luminii. Profitând de acest lucru, și vorind să-i facă o surpriză, iubita sa Cornelia, a trimis fără a-mi cere consimțământul, poeziile mele profesorului Sextil Pușcariu de la Cernăuți. (…) Aprecierile profesorului, care era și critic literar, erau mai mult decât măgulitoare. Cuvintele erau într-adevăr destinate să-mi dea încredere și să mă întărească în hotărârea de a tipări volumul, de îndată ce se va termina războiul.

În 1918, după 4 ani de vărsări de sânge, războiul se încheia. Blaga împreună cu filozoful D.D. Roșca se înapoiază acasă, și după o călătorie plină de peripeții ajung în România Mare. Odată ajuns în țară, Blaga ezită în a-și publica volumul de poezii și cel de aforisme (Pietre pentru templul meu). Aici era evident vorba despre ezitarea tânărului debutant, care consideră că scrierile sale nu sunt suficeint de bune pentru a fi publicate. Dar, spre surprinderea lui, profesorul Sextil Pușcariu prezenta publicului român Poemele luminii în chipul cel mai elogois cu putință, se scria deci despre volum înainte ca volumul să fi apărut.

După ce i se oferea posibilitatea să își publice cele două volume, promovarea fiind făcută cu ajutorul unor prieteni care mergând să se înscrie la Universitatea din București iau cu ei câteva sute de volume, Blaga trimite la rândul său câteva exemplare câtorva personalități din generația mai veche – Iorga, Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Ibrăileanu. Etc.. (…) n-au trecut bine două săptămâni și Nicolae Iorga, publică în Neamul Românesc, un articol de fond (…) – fii binevenit tinere Ardelean!

Impresia pe care o fac cele două volume ale lui Blaga depășește cu mult așteptările poetului, și în curând începe să se discute despre ele și la Academia Română.

Ziarele și revistele bucureștene începură a se ocupa de Poemele luminii și de Pietre pentru templul meu, ca de-un dar pe care Ardealul îl face României în ziua marii uniri.

Scrierile lui Blaga au venit la momentul potrivit, și au avut un impact extraordinar în mediile academice. Acest lucru îl aduce în scurtă vreme fața în față cu marele Iorga.

Apăream în fața lui Nicolae Iorga. Inima mi se făcuse mică de tot în fața ilustrului dascăl. (…) câți ani ai? Douăzecișipatru, răspund eu. Ei, ei, după poezii și aforisme credeam că ai treizecișicinci!

Deși se întâlnise cu marele Iorga, Blaga avea în plan să întâlnească un alt mare om de cultură al României, Alexnadru Vlahuță. După ce află adresa scriitorului de la Academia Română, Blaga pornește hai hui pe străzile Bucureștiului pe care nu îl cunoștea deloc, în căutarea locuinței lui Vlahuță. Îndrăzneala și mai ales instinctul l-au adus pe Blaga în cele din urmă la reședința acestuia. Vlahuță, deși grav bolnav îl primește pe tânărul Blaga în locuința sa.

Am primit volumașul dumitale. Și ca să vezi ce mult mi-a plăcut, uite – îl țin sub pernă (…) forma aceasta neobișnuită a versului, artificială la alții, dumitale îți vine bine, ca mânușa pe-o mână.

Vlahuță este cel care îl introduce pe Blaga în rândurile tinerilor scriitori din București și îi deschide astfel drumul către o lume nouă.

Cunoști pe tinerii scriitori de la București? Mă întreabă el. Nu cunosc încă pe nimeni. Atunci, știi ce? Vino mâine la dejun aici, am să mai invit vreo câțiva tineri, să vă cunoașteți.

Aici avea să-l cunoască Blaga pe Tudor Vianu, cu care va rămâne prieten pentru totdeauna. Din păcate, în toamna aceluiași an, Vlahuță avea să moară. Era anul 1919. În București Blaga începe să fregventeze cafenelele și terasele unde încă de pe atunci se întâlneau scriitorii. După ce primele exemplare din volumele sale se epuizează rapid, reușește, pe un onorariu consistent să publice o a doua ediție, la Cartea Românească. Pe plan profesional lucrurile mergeau bine pentru tânărul poet, însă pe plan sentimental, poetul suferea o decepție, care îl împiedica să își mai găsească inspirația de a scrie în continuare.

În perioada în care Blaga se întorcea acasă de la Viena, Cornelia, pleca pentru o vreme la Paris. Trimetea o scrisoare prin care îi spunea acestuia că se va întoarce la Viena pentru a-și continua studiile, și spera sa se revadă în luna septembrie. Aici începe o adevărata dramă sentimentală pe care poetul a reușit să o prezinte foarte bine în cartea sa. Așteptând cu nerăbdare luna septembrie, Blaga pleacă la începutul lunii către Viena. Ajuns în capitala austriacă, merge la universitate. Înscrierile se făceau deabia în octombrie. Numele Corneliei nu se regăsea pe lista candidaților. Cuprins de teamă, începe să se îndoiască de veridicitatea scrisorii. Blaga începe să vină la universitate de două ori pe zi, în speranța că va găsii un semn, o scrisoare, orice, de la persoana iubită. Începe să lucreze la Universitatea din Viena, pentru a mai uita de starea de tensiune. O vede pe Cornelia în fiecare femeie, în fiecare studentă.

Cornelia însă nu-i aici. Dar trebuie să intre, în fiecare clipă. E cu neputință să nu intre. Aud ușa de la intrare cu același sunet de învârtire a unei aripi țintuită în resorturi. Ridic capul. Nu e ea.

Așteptarea este insuportabilă, trec zile, săptămâni, și niciun semn. Blaga bântuie străzile Vienei, fiind total absent. Gândul este numai la Cornelia. Îi vin în cap tot felul de scenarii. Deodată, în minte îi răsare un gând sfâșietor – Cornelia nu mai vine la Viena! Încearcă să îl alunge…dar poate că este adevărat. Parisul este departe, poate că m-a uitat. După o lună întreagă în care Blaga nu se mai regăsește, se aștepta acum să primească o scrisoare de la mamă, care ne mai știind nimic de el, îl aștepta acasă. Dar, pe 7 octombrie, venind ca în fiecare zi la universitate, își vede numele pe tabla scrisorilor. Își pierduse orice speranță de a o mai vedea pe Cornelia, și era ferm convins că scrisoarea venea de la a sa mamă. Portarul îmi întinde o carte-poștală, cu câteva rânduri de la – Cornelia. – Am sosit. Ne întâlnim mâine la 10 la Bibliotecă.

Inimia începe să i se umple de bucurie. Plin de entuziasm, a doua zi merge la Bibliotecă, locul în care s-au întâlnit pentru prima dată – ea venise atunci să se înscrie la medicină, dar poposise în bibliotecă pentru a citi un roman de Dostoievski, iar el, un tânăr aspirant în ale poeziei, venise să se înscrie la Universitatea din Viena pentru a scăpa de război. Sfârșitul cărții este de o sensibilitate aparte, demnă de un roman de dragoste. Căutându-se prin mulțimea de studenți, cei doi se întâlnesc după mai bine de 6 luni, când deznădajduirea pusese stăpânire pe tânărul poet.

Ce-i cu tine, arăți foarte rău. Haide liniștește-te, știi că în curând ne vom căsători? Cine, cum? Întreb eu. Noi doi. Și Cornelia începe a-mi spune că, unul din motivele pentru care s-a dus la Paris, a fost de-al îndupleca pe fratele ei, adică familia, să-și dea consimțământul la această căsătorie.

Cum se face că ai întârziat așa de mult? mi-ai scris că pe la începutul lui speptembrie ești al Viena!…întreb.

Nu te supăra, răspunde Cornelia, pricina întârzierii e foarte meschină, dacă vrei, dar ce era să fac? Croitoreasă nu-mi mai termina rochiile comandate…

(…)

De când ești la Viena?

De la începutul lui septmebrie!…telegramele mele le-ai primit? Mi-ai telegrafiat? Face Cornelia mirată. La oficiu mi s-a spus tot timpul că nu s-au reluat legăturile poștale. În ultimele două săptămâni n-am mai trecut pe acolo… Haide, liniștește-te acum.

Nu-înțelegi?

Am sosit!

Nu te bucuri?

Sunt aici.

Acesta este finalul cărții. O dragoste pe timp de război, care învinge vicisitudinile soartei și, pentru că este inspirată din realitate, depășește cu mult prin dramatism și desfășurare orice închipuire a vreunui romancier.

Mijloacele de comunicare moderne au adus oamenii mai aproape, aceste este un lucru bun, azi nu mai trimitem telegrame persoanei iubite, așteptând cu sufletul la gură un răspuns, ci apăsăm pe un singur buton și persoana iubită este la dispoziția noastră. Poate că și din această cauză relațiile au devenit atât de superficiale, pentru că totul ne este la îndemână, totul este prea ușor.

Poate că datorită acestor mijloace de comunicare moderne, nu vom mai vedea o astfel de poveste de iubire în zilele noastre. Nu va mai exista niciodată o Cornelia și un Lucian.

Odinioară, iubirea însemna sacrificiu, astăzi o considerăm un viciu.

Polarități

Într-o zi de primăvară eu am tras concluzia

că noi, așa ignoranți cum suntem,

încercând cu disperare adevăruri să pătrundem,

nu cunoaștem realitatea și trăim doar cu iluzia.

.

Dar mă-ntreb cuprins de spaimă

ce-ar putea fi realitatea, ce-ar putea să fie viața

sau ce este gândul morții, cel ce ne fură speranța?

…întrebări fără răspunsuri, toate sunt o mare taină.

.

Nu, nu mai vreau să-mi plâng de milă,

știu c-adevărata viață stă ascunsă printre rânduri

tot la fel și adevărul ce se-nalță din străfunduri

…mă cuprinde iar delirul, plin de greață și de silă.

.

Hai, revino-ți în simțire, viața merită trăită,

câți n-au găsit fericirea în cele mai simple lucruri

…câți de altfel n-au pierdut-o scufundați în mii de gânduri

…uite-mi inima cum șade sus pe cruce pironită.

.

Pe tabla de șah a vieții timpul fuge ca nebunul

nu mai am nicio mutare, mi-am pierdut chiar și regina,

nu mai știu nimic de mine, oare cine poarta vina?

…rătăciți suntem cu toții, doar poetul știe drumul.

O noapte de martie cu Gellu Naum

Era o noapte de martie și îl ascultam pe Gellu Naum. Eu stăteam lungit pe pat, beam ceai cu dulceață de coacăze, el stătea relaxat pe fotoliul din colțul camerei și fuma țigări fără filtru. Era frig în cameră, i se aburiseră ochelarii. Aș fi vrut să mă duc să dorm, dar el tot insista să îmi mai recite în continuare din poeziile sale. Până dimineața mi-a recitat tot ce scrisese în toată viața lui de octogenar, și după ce le-a terminat, s-a așezat la masă și a început să scrie altele. Și le scria așa, pe nerăsuflate, până când a rămas fără cerneală în stilou. Nu mai ai niște cerneală? M-a întrebat. I-am zis că am avut o singură călimară. L-am mințit, aveam mai multe ascunse în mărăcini, dar credeam că o să se oprească. Hai mai bine să mergem al vânătoare de gușteri, i-am zis, știu eu un loc, lângă calea ferată, unde mergeam cu vacile când eram copil. Dar el nu a vrut să mă asculte și a început să scrie poezii cu degetele de la mâini. Și a scris cu ele până când i s-au tocit; zeci, sute de topuri de hârtie a mâzgălit cu degetele lui pline de sânge. Și a scris așa până când a rămas fără degete, și apoi a început să scrie cu degetele de la picioare, dar nu s-a oprit până când nu și le-a tocit și pe acestea. Nu mai avea niciun pic de carne pe ele, era hidos, numai oasele îi mai atârnau precum niște păpuși de lemn, dar scria în continuare scrâșnind din dinții lui de lapte. După un timp, i s-au tocit și oasele, nu mai avea mâini și nici picioare. Cum te mai duci acasă Gellule? L-am întrebat, ești invalid, iar mie îmi e tare somn, nu mai pot să mai stau, mi-ai murdărit camera cu sânge de poet. Dar el nu a vrut în niciun chip să se oprească, și a început să își contorsioneze trupul de om bătrân și să scrie în continuare – ba cu coasta lui Adam, ba cu coasta dracului, ba cu urechea lui cea colosală, ba cu nasul lui de elefant, ba chiar și cu gura cu care l-a sărutat pe Hristos, până când a ajuns de nerecunoscut și de neînțeles precum un poet suprarealist. Și nu știu de ce, dar el a continuat să scrie poezii. Eu între timp m-am dus la culcare, mi-am dat focul în sobă, și pe el l-am lăsat la masa de scris printre topuri de hârtie cerată. Când m-am trezit, nu l-am mai găsit în cameră. L-am căutat peste tot – în călimara de cerneală, în ghiveciul cu flori, în stcila de rom, chiar și în pachetul de țigări, dar el nu mai era, dispăruse în propriul său univers poetic. Îmi pare rău că nu ne-am luat la revedere. Era o noapte de martie, și îl ascultam pe Gellu Naum…

Ivanov de A.P. Cehov

          Când vine vorba de teatru și dramaturgie, primul nume care ne vine în minte este fără îndoială Shakespeare. Ei bine, mai există în capătul celălalt al Europei o țară care se cheamă Rusia și care a dat lumii o dramaturgie originală, ce are în ea ceva și din Anglia medievală dar și din Grecia antică. Poate cel mai cunoscut scriitor al literaturii ruse este Dostoievski, dar nu despre piesele sale voi vorbi acum (căci am vorbit acum ceva timp despre Frații Karamazov – patru personaje în patru ipostaze existențiale) ci despre un alt mare scriitor al literaturii ruse, A.P. Cehov și despre piesa de teatru Ivanov.

          Există o regulă nescrisă în literatura rusă, toate personajele, indiferent de statutul social, fie că sunt țărani, cerșetori, bețivi, moșieri, toți suferă de probleme existențiale, toți au o poveste care depășește cu mult timpul și mediul în care trăiesc. La fel se întâmplă cu personajele lui Dostoievski, la fel se întâmplă și cu cele ale lui Cehov. Personajele lor se întreabă, își pun întrebări, gândesc, sunt mai lucide și mai vii decât am crede, dar în același timp se și autodistrug, și ajung într-un final să se sinucidă.

          Piesa de teatru Ivanov a lui A.P. Cehov spune povestea unui tânăr moșier, îngropat în datorii, înconjurat de oameni pe care nu îi înțelege, într-o lume pe care nu o înțelege. Totul pare să fie absurd, tot ce se întâmplă pare să fie lipsit de sens. Ivanov trece prin frământări existențiale aparent fără niciun motiv și la început nu pare a fi decât un personaj patetic, lipsit de orice profunzime chiar și în suferință. În mare parte viața lui Ivanov este un carusel de stări de fericire și extaz, urmate de profunde stări depresive. De unde și ideea că, la fel ca și majoritatea personajelor din romanele lui Dostoievski, și personajul lui Cehov suferă de mai multe patologii, printre care și tulburarea bipolară. Deși la prima vedere personajul nostru pare să aibă aceste stări din cauza soției sale care este pe moarte, pe parcursul piesei observăm că nu acesta este motivul, ci defapt el este unul mult mai profund, care ține strict de personalitatea lui depresivă.

          După moartea soției, căsătoria cu o tânără fată care îi poartă o iubire nebună, îl face pentru scurt timp pe Ivanov să creadă că acesta poate fi un nou început, defapt acesta nu va fi un nou început ci va fi sfârșitul. Lumea din jurul lui Ivanov este ancorată în cotidian, în timp ce el este precum o umbră pe lângă aceasta. Totul în jurul lui se petrece atât de repede încât lui nu îi mai rămâne nici măcar o clipă de răgaz pentru a reflecta la ce se întâmplă cu el și cu viața lui. Ivanov se află suspendat între două lumi, un fel de Hamlet al Rusiei – a fi sau a nu fi. Iar pentru a ști de partea cui să fii, trebuie să te afli pe rând în fiecare dintre ele. La fel procedează și Ivanov, care după ce se află în ființă și trăiește precum trăiesc toate ființele, observă că nu își găsește locul în această lume. Dacă asta înseamnă să fii, atunci eu aleg să nu fiu, pare să zică Ivanov. El alege să nu mai fie, și își zboară creierii cu un revolver chiar în ziua nunții.

          Ivanov spune povestea inutilității existenței și a absurdului vieții, dar într-o manieră mult mai lejeră decât suntem obișnuiți. Nu, nu e nevoie să scrii zeci de cărți sau să spui cuvinte mari ca să demonstrezi cât de insuportabilă este viața. Ivanov este lipsit cu desăvârșire de emfază, pentru el suferința vieții este simplă și totuși atâta de reală și sinceră. De aceea e posibil ca Ivanov să nu ne impresioneze, drama lui să nu fie suficient de mișcătoare pentru publicul care este obișnuit cu morțile dramatice în teatru, precum vedem în Romeo și Julieta sau Hamlet. Ei bine, moartea lui Ivanov nu are nimic dramatic mai mult decât se are pe ea însăși, nu are niciun elogiu, este o moarte fără epitaf. Cred că A.P. Cehov asta a și dorit să exprime prin moartea lui Ivanov, faptul că moartea prin sine este suficent de dramatică și tragică, și cu atât mai mult moartea prin suicid, pentru a mai fi nevoie ca personajul să aibă și o dramă interioară concret exemplificată. Pentru că Ivanov nu ne spune nimic concret legat de suferința sa interioară, ea este ambiguă, totul este lăsat la înțelegerea publicului.

          Ivanov pur și simplu se sinucide pentru că nu își mai înțelege rostul pe acest pământ. Ce l-a împins să recurgă la acest gest? Nu dragostea neimplinită, datoriile sau alte clișee de genul acesta, ci însăși viața. Viața îl împinge pe Ivanov la moarte. Viața în tot ansamblul ei. Celelalte conflicte ale personajului (lipsa banilor, iubirea efemeră) sunt exterioare, ele afectează într-o foarte mică măsură evoluția lui. Nici unul dintre ele nu reprezintă un veritabil conflict interior declanșator de tragedie. La Ivanov angoasa vine din interior și nu este cauzată de nimic din exterior. El nu se sinucide pentru că are datorii, pentru ca îi moare nevasta, sau pentru că nu o iubește pe cea cu care avea să se căsătorească, ci pur și simplu o face pentru că ceva în interiorul lui este stricat și indiferent de ce se întâmplă în jurul lui, fie rău sau bun, nu va schimba cu nimic acest aspect. Ivanov este un adevărat suferind, un personaj care s-a îmbolnăvit de moarte atunci când s-a născut, cum ar spune Marin Sorescu.

          Drama interioară a personajului este foarte bine pusă în evidență, în ciuda faptului că celelalte personaje sunt chiar mai prezente în piesă decât personajul principal, dar acestea nu îl acaprează, pentru că poveștile lor sunt circumstanțiale și de decor, pentru că nici una dintre ele nu prezintă un interes la fel cum prezintă drama lui Ivanov. Iar pentru a fi sigur că personajul său nu va fi eclipsat de nimicurile din poveștile personajelor secundare, Cehov face din Ivanov un sinucigaș și în același timp un martir. Scena suicidului este foarte bine introdusă în piesă, aceasta apare în timp ce între toate celelalte personaje se află o hărmălaie de nedescris, iar când Ivanov apare în scenă, personajele se opresc, lumina se stinge, doar Ivanov se mai află sub un reflector. Cuprins de disperare, și aflându-se la capătul puterilor, la capătul suportabilității celor din jur, apasă trăgaciul revolverului și piesa se încheie. Finalul mi-a adus aminte de o piesă a lui Eugen Ionescu, în care am regăsit o poveste asemănătoare, finalul fiind aproape identic – personajul principal se sinucide cu un revolver sub lumina unui reflector care îl luminează intermitent. Numai că aici, personajul lui Ionescu, nu arată nici o urmă de remușcare, acesta fiind un psihopat perfect lucid pentru care nu simțim aproape nicio urmă de regret sau empatie. În schimb, personajul lui Cehov luptă, este disperat, plânge, are căderi nervoase, trece prin sute de stări și încearcă din răsputeri să se salveze, dar este greu să te salvezi când nici măcar tu nu ști de ce suferi.

Când soarele strălucește, și în cimitir e frumos.

Piesa încă se mai joacă la UNATC de către studenții din anul II Master.

Spectacole și mai multe detalii pe – http://unatc.ro/prezentare/index.php și http://unatc.ro/evenimente/

 

Orgasm cosmic

de prin blogurile prafuite si de nimeni stiute

Cuvinte mizerabile | Mots misérables

tumblr_lezjqoJbRT1qa2e9qo1_500

Singur prin noapte, stateam asteptand pe spate
O fusta plimbatoare sa ma salveze de singurate
Dar calculand atent dorinta, nu m-a atras niciuna, si
Tulburat mi-am aruncat cheita refuzand minciuna.

In lipsa de solutii ca un suicid, am ridicat privirea
Era atat de patrunzatoare ca m-am pierdut cu firea
Paralizand rapid cand tipa si-a deschis larg ochii
Atata distanta era-ntre noi c-am zis sa ma apropii.

Asteapta-ma dulceata, acum vin spre tine, prin ceata
Pe cai de fum, p-un drum scump pavat cu dimineata
Dreapta mea patata trecea suav prin parul ei de stele
Iar stanga se plimba armonios peste sanii de castele.

C-o pofta de lup, eram gata sa lupt in bataia culorii
Ea s-a dezbracat seducator si si-a deschis lent norii
Mangaiam inflacarat pielea albastra ca un cer senin
Respiram adanc, am cazut frant de-al ei aer feminin.

Sorbeam venin din vin, ne sarutam ascunsi in umbre
Atingeri…

Vezi articol original 124 de cuvinte mai mult