Filozofie, religie, palavre, etc.

Dacă tăceai filozof rămâneai. Nu știu cine a făcut prima dată această afirmație, dar nu o împărtășesc, pentru că nu reflectă câtuși de puțin realitatea. Filozofii nu tac, nu sunt deloc tăcuți, sunt cei mai mari palavragii. Cei care tac sunt călugării budiști, practicanții zenului, cei care urmează calea lui Lao-Tze, și așa mai departe, deci în general misticii și înțelepții.

Pentru cei mai puțin inițiați în ale filozofiei, trebuie adus la cunoștință faptul că, de regulă, fiecare filozof vine cu un sistem. Mari creatori de sistem au fost majoritatea filozofilor. Mai puțini au fost cei care nu au scris filozofie în sistem, adică nu au avut cel puțin o idee de bază în jurul căreia au gravitat, și s-au pierdut în aforistică, cel mai bun exemplu fiind de departe Emil Cioran, care deși a avut cel puțin o idee la care s-a raportat în toate scrierile sale, cum ar fi de exemplu inutilitatea existenței, totuși Cioran nu a fost consecvent și nu și-a sistematizat gândirea speculativă așa cum au făcut-o de exemplu Kant, Hegel sau chiar Schopenahauer. De exemplu, sistemul lui Schopenhauer are la bază ideea de voință. Lumea este reprezentarea mea, iar eu sunt reprezentarea propriei mele voințe de a trăi. Ce este această voință? Schopenhauer spune că ea este de natură metafizică și nemuritoare. Există în fiecare dintre noi această voință de a trăi pe care nu o putem suprima, căci ea se manifestă până în cele mai mici detalii.

La Schopenhauer apare însă și termenii de intuiție și reprezentare, doar așa ca să complice și mai mult lucrurile. Termenul de intuiție însă nu a fost foarte bine dezvoltat în filozofia sa, în schimb a făcut carieră în filozofia lui Henri Bergson, cel care l-a influențat decisiv pe Blaga. Intuiția ar ține de intelect iar reprezentarea de rațiune. Intelectul este facultatea de a emite judecăți, în timp ce rațiunea se ocupă de cunoașterea imediată, ea clasează, fixează și combină noțiuni cărora însă doar intelectul le poate oferi o semnificație. Tocmai de aceea se spune despre oamenii deosebit de înzestrați că sunt intelectuali nu raționali. Rațională este orice ființă. Această distincție între rațiune și intelect, cel puțin mie mi-a dat bătăi de cap atât în filozofia lui Schopenhauer cât și în cea a lui Kant. Care noțiune e defapt superioară, rațiunea sau intelectul? Sunt la același nivel? Care e defapt rolul lor? Există într-adevăr o diferențiere între ele? Metehne ale filozofiei speculative, după cum bine spunea Petre Țuțea – în filozofie poți să bați câmpii pâna te ia dracu.

O altă idee care se repetă la toți filozofii precum un laitmotiv literar, este cea conform căreia materia nu are o realitate independentă de percepția spiritului, cu alte cuvinte nu există obiect fără subiect. Această teorie a fost dezvoltată de mulți oameni de știință, până în zilele noastre. Cel care a studiat cel mai profund problema atât din perspectivă filozofică cât și științifică a fost Niels Bohr. Ce-i drept materia nu are existență prin ea însăși, ea trebuie să fie observată de către un subiect. Dar dacă acest subiect moare, moare și materia odată cu el? Din acest impas se ajunge foarte ușor la ceea ce se numește solipsisim, adică a privi lumea dintr-o singură perspectivă pur subiectivă.

Un lucru interesant este faptul că Schopenhauer pune subiectul și obiectul pe același plan, el nu deduce din subiect obiectul și nici din obiect subiectul. La Schopenhauer una fără cealaltă nu pot exista. Această idee este de inspirație orientală, și a fost preluată de Schopenhauer din studiile sale asupra filozofiei și misticismului indian. În mistica indiană nu există nicio diferențiere între subiect și obiect, pentru că atât subiectul cât și obiectul sunt unul și același lucru, sau mai bine zis au în alcătuire aceeași substanță, numită Brahman. La chinezi ea se numește Tao. Această viziune holistică asupra existenței, în care nu există niciun fel de separare între subiect și obiect, sau între suflet și trup, materie și spirit, sau orice alt fel de dualism, o regăsim cu lux de amănunte în lucrările misticului american Alan Watts, dar și în cele ale gânditorului indian Krishnamutri.

Gândirea occidentală, odată cu apariția creștinismului, s-a dezvoltat pe temelia dualismului dintre suflet și corp, dualism preluat din filozofia lui Platon, care la rândul său îl preluase dintr-o ramură a misticismului oriental, dar nu cel indian, ci pe filieră persană (din maniheism și zoroastrism). Aceste idei de factură religioasă și mistică au fost preluate și de către marii filozofi ai umanității, începând, după cum am spus, cu Platon și până în zilele noastre. Astfel a apărut o diferențiere între filozofii, ele împărțindu-se din acest punct de vedere în filozofii dualiste și filozofii moniste, bineînțeles cu diferite nuanțe mai mult sau mai puțin evidente. Platon poate fi considerat pe bună dreptate părintele dualismului occidental, dualism preluat și de către biserica creștină, care, cu această învățătură, introduce la rândul ei termenul de suflet în dogmele sale. Este poate greu de crezut, dar până la apariția creștinismului, în religia iudaică, cea din care se trage creștinismul, nu exista noțiunea de suflet și implicit nici cea de rai și iad.

Această noțiune apare odată cu influența filozofiei lui Platon și a neoplatonicienilor, și se va dezvolta treptat până când va deveni marcă înregistrată, ca să spunem așa. Aceste idei vor fi dezvoltate în Noul Testament, iar ideea de infern va fi foarte bine reprezentată în Apocalipsa sfântului Ioan. De aici, bineînțeles, ideea a fost preluată de toți cărturarii bisericii, fiind devoltată și îmbogățită cu fiecare secol și conciliu ecumenic, fiecare părinte al bisericii având propria sa viziune asupra  iadului și a suferințelor ce îi așteaptă pe păcătoși. În evul mediu aceste viziuni ating  paroxismul, cu atât mai mult cu cât unele chinuri reprezentate până atunci doar în cărți, chinuri rezervate păcătoșilor, vor prinde viață chiar în lumea aceasta, când unii conducători ai bisericii își acordă singuri statutul de judecători ai păcătoșilor și ereticilor, aplicându-le acestora corecții pe măsură. Și cunoaștem cu toții carnagiul care a avut loc în acest ev mediu întunecat. Și de ce a fost considerat evul mediu, evul întunecat? Pentru că soarele nu mai strălucea în acea perioadă din cauza fumului făcut de jăratecele pe care erau arși necredincioșii. Astfel, chinurile iadului prind viață chiar în fața celor care doar auziseră despre ceea ce îi așteaptă în cazul în care vor păcătui.

Filozofia s-a întrepătruns dintotdeauna cu religia. Cel puțin până în secolul XIX problematicile abordate de către filozofi țineau mai mult sau mai puțin de sufletul omului și de relația lui cu lumea aceasta raportată la o lume mai mult sau mai puțin ideală. Chiar dacă au existat filozofi care au propus și o altfel de gândire, mai puțin religioasă, cum a fost de exemplu Descartes, care pentru prima dată recunoaște primatul rațiunii asupra existenței, și mai târziu Kant, care schimbă paradigma filozofiei occidentale, când propune ca originea lumii să fie privită nu prin prisma unei metafizici debusolante, așa cum propunea Berkeley, ci printr-o gândire logică, printr-o privire înapoi, sau îndărăt, cum spunea Nae Ionescu. Cu alte cuvinte, să aflăm ce se alfă dincoace de lumea experienței, nu dincolo de aceasta. Lumea adevărată se poate afla doar aprioric, adică înainte de orice experiență, spune Kant, dar cum noi suntem condiționați să gândim lumea aposteriori, adică doar prin intermediul simțurilor, această cunoaștere desăvâșită și adevărată ne rămâne inaccesibilă. Și atunci Kant se mulțumește să devină juristul filozofiei, după cum îl numea Noica, și ne vorbește despre morală și etică, despre datorie și categorii.

Chiar și așa, acești filozofi geniali erau totuși încă sub influența dogmei creștine, iar gândirea le era aprig cenzurată, ceea ce nu le-a permis să își dezvolte în totalitate sistemul filozofic. Poate cel mai bun exemplu de gândire care tindea către libertate, dar care a fost nevoită să se autocenzureze și să nu spună lucrurilor pe nume, a fost Baruch Spinoza. Acesta, în lucrarea sa de căpătâi, Etica, vorbește despre Dumnezeu în termenii de Deus sive natura, Dumnezeu adică natura, și deschide larg drumul panteismului. Lucrarea sa a fost trecută pe lista neagră de către biserica catolică, chiar dacă Spinoza face anumite concesii acestei instituții de teroare, în chiar prefața cărții.

La începutul secolului XX științele exacte cunosc apogeul, ceea ce cu un secol în urmă erau doar probabilități, acum devin certitudini, iar religia începe să piardă teren în favoarea unor cunoștințe exacte bazate exclusiv pe exeperință și nu pe o credință oarbă (acest teren pierdut de biserică nu va mai fi recuperat până în zilele noastre, chiar dacă se încearcă o reconciliere între știință și religie). Astfel că și filozofiile încep să se schimbe, apar filozofiile limbajului (Wittgenstein), filozofiile existențialiste (Camus, Heidegger), filozofiile sociale (Sartre, Foucault), și așa mai departe. Ramuri peste ramuri care nu rezolvă în fond nicio problemă, ci doar pun și mai multe întrebări.

Astăzi nu se mai face filozofie ca odinioară, se face poate cel mult istoria filozofiei, ca și când filozofia nu mai este o știință vie ci a devenit istorie, și după cum spuneam acum ceva timp, doar în biserici se mai vorbește despre ființă și timp. Așadar, tot la biserică trebuie să mergem dacă vrem să ne hrănim foamea de absolut și adevăr.

 

Foto – Todd Hido

Anunțuri

Poveste fără echivoc

Eu locuiam temporar în pădure, aveam un cal,

veneam călare, o întâlneam în parc,

legam calul de un copac secular,

o conduceam în infern, era fericită;

(Gellu Naum, Zenobia)

 

Nu mai știu exact când s-au petrecut toate astea, nu știu nici măcar dacă ele s-au petrecut cu adevărat sau sunt doar rezultatul imaginației mele incoerente, care, la acea vârstă de octogenar, zburda aiurea pe câmpiile elizee. Știu doar că obișnuiam în fiecare vară să mă pierd prin amintirile altora, să le fur visele, și să alerg după fluturi și gușteri. Aveam un insectar acasă și creșteam șopârle în pivnița bunicii. Speram că voi reuși să împerechez fluturii cu șopârlele și astfel să dau naștere unor dragoni. Mă credeam un demiurg.

Era o zi caniculară, ca toate zilele de vară din august, bluza ei galbenă semăna cu o poezie suprarealistă, avea picioarele umede și goale, pe unde pășea lăsa urme de heruvim, iar în loc de rochie purta bolta cerească, și toate astea păreau că nu se mai sfârșesc, și așa mai departe. Obișnuia să scrie la biroul ei din lemn de trandafir într-un jurnal pe care îl avea de la facerea lumii. Scria în el cu gândul nu cu stiloul. Și așa de frumos se așterneau cuvintele invizibile pe paginile jurnalului, precum se așterneau pe portativ, odinioară, notele compozitorului surd; scria în limba lighioanelor, și eu stăteam în tocul ușii și o piriveam cu o poftă carnală; eram lihnit de dragoste. Nu mă mai hrănisem cu iubire de când supsesem la sânul mamei.

„Mai lasă scrisul ăla și hai să ne iubim în patul lui Procust”, i-am spus fără să stau pe gânduri, „ca doi nebuni să ne iubim, până rămânem orbi de iubire și nu o să ne mai recunoaștem decât după mirosul trupurilor noastre”.

M-a privit fără să îmi spună nimic. O liniște mormântală s-a lăsat în mansarda cu vedere spre moarte. S-a ridicat de pe tronul ei din fildeș și s-a așezat lângă mine; pielea îi mirosea precum chiparoasele din grădina bunicii. În acel moment mi-a trecut prin fața ochilor toată copilăria. Am început să plâng, în timp ce ei îi curgea nectar din ochi și din palme. Era o sfântă, era hristosul meu. Îi beam nectarul cu nesaț, ca un turbat îl beam, pe nerăsuflate; și așteptam să mă mântuiască! O iubeam!

Când s-a întins pe pat mi-am pierdut cunoștința. M-am trezit după un veac. Îmbătrânisem, ea parcă era și mai tânără, și mai frumoasă. O uram! Între timp învățase să țeasă și să coasă. Umpluse mansarda cu macate frumos brodate. Torcea lână de aur din care făcea veștmintele copiiilor bastarzi, cei născuți din lună și din stele. Nu îmi păsa de asta. „Hai să fugim în lume! i-am spus, „că am îmbătrânit și nu știu câte zile mai am”. Ea torcea în continuare, ca o pisică sălbatică. „Hai să prindem fluturi cu gura; cu gura ta, cu gura mea, cu gura infantei, și așa mai departe”.

Nu mi-a dat atenție. În schimb s-a dezbrăcat de haine și mi-a spus să-i aduc apă din ocean să își spele părul în care își făcuseră cuib greierii și lăcustele; părul ei era precum un lan de grâu copt în zi toamnă. Doamne ce natură mai era în părul ei, era plin de insecte, și de șopârle, și de fluturi, și așa mai departe. Se jucau copiii de lăcuste în el, și mie nu îmi venea să cred, eram foarte fericit. Între timp am uitat ce îmi spusese, și m-am apucat să prind șopârle și fluturi din părul ei, ca să îmi fac dragoni.

Nici nu mi-am dat seama, și cât timp m-am jucat a mai trecut un veac. Acum eram foarte bătrân, aveam mai bine de două secole, începuse să îmi cadă carnea de pe oase, pentru ea însă timpul stătea în loc, și era tot mai tânără, și tot mai frumoasă. Atunci am fugit cât m-au ținut picioarele către ocean, dar am găsit oceanul fără mare; am alergat către mare, dar am găsit marea fără râu; am alergat către râu, dar am găsit râul fără izvor; am alergat către izvor, dar am găsit izvorul fără apă. Și atunci am început să mă gândesc la moarte, căci am găsit secat izvorul vieții.

Ieși din copilărie, prietene, trezește-te! J. J. Rousseau

 

Foto – Todd Hido – http://www.toddhido.com/

Gânduri scoase din străfunduri…sau nu

Gigel a bătut-o pe Rodica pentru că Rodica a bârfit-o pe Mariana, Mariana care oricum nu-l iubea pe Gigel, tocmai de aceea s-a combinat cu Ion cât timp Dorel era plecat în delegație, și ca o consecință Ion s-a despărțit de Georgeta, iar copiii Georgetei au crescut mari, fără tată. Între timp bunicii lui Ion au murit, Gigel le-a săpat groapa, iar pe Rodica nu a mai avut cine să o bată și nici cine să o iubească, pentru că Gigel a căzut în groapa pe care a săpat-o pentru bunicii lui Ion. Noroc cu Dorel care s-a întors din delegație și a nimerit direct în patul Rodicăi, și asta nu a însemnat nimic, pentru că în final s-a însurat cu Georgeta. Asta e o dramă contemporană, o regăsim în film, teatru și literatură. Ce reprezintă în fond poveștile de zi cu zi ale oamenilor? O sursă interminabilă de elucubrații cotidiene, nimic mai mult. Cântăreața cheală a lui Eugen Ionescu poate fi un bun reper în această privință.

*

Pe stradă sunt multe mașini, adică mulți oameni; la metrou e aglomerație de mașini, adică aglomerație de oameni; oamenii au devenit mașini automatizate, de unde putem deduce cu ușurință că avem de a face cu o nouă specie de hominieni, și ea există de ceva timp, a apărut odată cu descoperirea polimerilor din plastic. Specia asta se cheamă Sielaff – nu are suflet, nu are conștiință, nu are sentimente, ci doar circuite electrice. Ușor de întreținut și de programat, fără bătăi de cap. Funcționează cu bancnote sau monezi. Până aici seamănă cu omul.

*

Nu mai sunt locuri de muncă în țara asta, se plâng oamenii. Ar trebui să se gândească și la faptul că nu mai sunt nici copaci în țara asta, nu mai sunt tineri, nu mai sunt părinți, nu mai sunt bunici, nu mai sunt sate, nu mai sunt munți, nu mai sunt copii, nu mai e aer! Ajutor, nu mai pot să respir!

*

A început un nou război mondial, nimic nou sub soare. Nu îmi pasă de război pentru că mi-a murit pisica, și era bună, prindea șoareci, până când a prins-o și pe ea un șobolan mutant și i-a sfârtecat beregata, teribilă scenă. Vânătorul a devenit vânat. Sub ochii noștrii se scrie o nouă paradigmă în lanțul trofic. Totul se schimbă odată cu clima.

*

Am terminat facultatea și facultatea m-a terminat pe mine; toți studenții care au terminat facultatea sunt niște terminați. Fără resentimente fraților. Cunosc oameni fără studii care ar putea oricând să țină lecții de viață în facultăți, dar nu îi angajează nimeni.

*

M-am îmbătat aseară; uneori seara vine ca o beție iar beția îți stinge lumina rațiunii. Hai să mai bem un păhărel! Poate se face beznă și nu ne mai scoatem ochii, că avem destule cârtițe printre noi.

*

Am prieteni care locuiesc în scorburi de copaci și mănâncă termite, am și prieteni care nu locuiesc în scorburi de copaci și nu mănâncă termite, dar care cred că sub pământ trăiesc reptilieni. Nu știu care dintre ei se tratează cu Tramadol și care cu Kriptonită afgană.

*

Fizica evoluează, omul involuează, suntem tot mai fizici, tot mai bestiali, tot mai anorganici, tot mai artificiali. Ultima pagină a fizicii va spune așa despre om – un atom pierdut într-un univers infinit. Ia-l de unde nu-i.

*

Arta e abstractă dar abstractul nu e artă. Atunci unde mai e arta? Căutăm arta cum îl căuta Louie pe peștișorul Flipper, adică mai puțin acolo unde era cu adevărat, în acvariu.

*

În spitale sunt oameni bolnavi de cancer; spitalul e precum un cancer; cancerul se ia din spitale; mai bine te tratezi acasă cu ceai sau cu ce ai. Iată un silogism care te face sănătos!

*

Un avion s-a prăbușit în ocean, oceanul s-a prăbușit în el însuși – unde e avionul și unde e oceanul? Problemă de clasa 0, grupa mică. Doar un copil de cinici ani poate să o rezolve, sau un om cu mintea unui copil de cinci ani.

*

Oamenii se înmulțesc în progresie aritmetică și geometrică – toți suntem mulțimi, toți avem un număr, toți suntem statistică. Hai să ieșim dracu din statistică! Mama ei de matematică!

*

Între timp în Africa a fost ucis ultimul rinocer al planetei. Să plângem soarta bietului rinocer, nu pe cea a omului, căci toți suferim de rinocerită cronică. Ionescoooooooooooo!

În loc de încheiere

Trăim cu toții în cutii din beton, frumos ordonați unii peste alții. Locuințele noastre au unghiuri drepte reflectând atât de bine obtuzitatea în gândire a acestei specii. Ne hrănim trupurile bolnave cu mâncare din plastic, ne spălăm creierul acolo unde ne spălăm și rufele, și toată viața luptăm să avem cutia noastră prefabricată unde să ne reproducem, sau să imităm reproducerea, păcălind astfel natura. Ne identificăm cu cimentul, și în tot acest timp uităm că pământul e cel care ne cheamă. Unii dintre noi hulesc chemarea pământului, și după moarte se îngroapă tot în ciment, împotrivindu-se procesului natural de descompunere lentă la care e condamnat orice organism viu. Sarcofagele în care își duc somnul de veci aceștia, vor deveni loc de pelerinaj pentru oamenii viitorului creeați în eprubetă. Ne agățăm de viață cu orice preț, trăim în simbioză cu anorganciul, cu artificialul. Asta nu e dramă, asta e tragedie, pentru că nu se întrevede nicio soluție.

my photo – Ovidiu

Divagații pe tema moralității și a involuției omului

Vedem ceea ce vrem cu adevărat să vedem și de cele mai multe ori vedem ceea ce creierul nostru ne transmite că ar trebui să vedem pentru binele nostru. Suntem condiționați biologic la un comportament de conservare a speciei – de a căuta plăcerea în dauna durerii, dragostea în dauna urii, bogăția în dauna sărăciei, sociabilitatea în dauna insociabilității. Toți cei care se manifestă împotriva acestor înclinații naturale reprezintă cazuri speciale, patologice. Să vrei să fii mai bine sărac decât bogat, e o patologie, să vrei durere în loc de plăcere, e o patologie, să vrei ura în dauna iubrii, e o patologie, să fii antisocial în dauna sociabilității, e deasemenea o patologie. Undeva în creierul acestor oameni există un scurt circuit care se poate explica foarte ușor pe cale științifică. De cele mai multe ori răspunsul îl dau traumele din perioada de formare a personalității și a caracterului, tocmai de aceea copilăria și adolescența sunt vârstele critice ale omului. Orice traumă suferită în această perioadă urmând să aibă repercursiuni grave la vârsta maturității.

Propria experiență și autoanaliza comportamentului ne pot oferi răspunsuri neașteptate acolo unde nu înțelegem cauza problemei. Este de-a dreptul uimitor ce se petrece în creierul unui om atunci când are de a face cu situații care au în vedere obținerea a ceea ce își dorește. Creierul nostru poate efectiv să închidă anumiți receptori care nu ne ajută într-o situație dată și să-i stimuleze pe cei care ne pot veni în ajutor pentru îndeplinirea scopului, indiferent dacă acest lucru este moral sau nu. Un exemplu banal – găsim o servietă plină cu bani exact când avem mare nevoie. Prima noastră reacție este de a lua servieta cu bani și a ne sadisface nevoile financiare urgente, dar imediat intervine așa zisa judecată morală, sau etică, care nu are nimic de a face cu structura noastră biologică, ci ea reprezintă un set de norme implantate în conștiința colectivă de-a lungul sutelor, poate chiar miilor de ani din istoria umanității, de cele mai multe ori de doctrinele religioase.

Așadar, biologia spune să luăm servieta dar morala spune să nu o facem. Acționând moral ne facem datoria de oameni integrați social, în schimb acționând biologic, acționăm în interesul propriei noastre bunăstări. În nici una dintre situații nu acționăm greșit. Însă societățile sunt de așa natură construite încât tot ceea ce ține de instinctul omului de conservare, de structura sa animalică, să fie condamnat ca fiind lucru rău. Suntem condiționați de către societatea în care trăim să nu ne manifestăm adevărata natură, am fost dresați din generație în generație pentru a ne supune unor serii de norme și reguli care ne sunt străine dar la care aderăm, nu din proprie convingere, ci din necesitate. Și vom vedea cum se petrece acest lucru. Poate că unii se întreabă – unde ar fi lumea astăzi dacă nu ar exista aceste reguli și norme? Ei bine nu știu unde ar fi, dar cu siguranță ar fi mult mai adevărată.

A acționa din datorie, nu în vedera obținerii unui scop aducător de plăcere, ci doar ca lege morală universală, așa cum propune Kant, este o anomalie. Noțiunea de datorie, a-ți face datoria, este una relativ nouă în limbajul și înțelegerea omului, dar ea s-a dezvoltat extraordinar de mult odată cu înfăptuirea națiunilor, a țărilor cu granițe și grupuri etnice bine conturate. Omul nu poate face ceva decât din datorie față de propria sa persoană, asta-i dictează milioanele de ani de evoluție, însă odată cu dezvoltarea statelor și apartenența oamenilor la ele, a apărut noțiunea de datorie pentru țară, pentru patrie, și implict naționalismele care au explodat odată cu primul război mondial și au ajuns la paroxism în cel de-al doilea. Aceste noțiuni de datorie față de stat și națiune nu sunt bineînțeles decât niște idealuri artificiale, folosite de cei mai puternci oameni ai planetei pentru manipularea și îndârjirea populațiilor una împotriva celeilalte. Să dăm un exemplu – X omoară pe Y și înlocuiește steagul roșu cu steagul verde. X poate că vorbește altă limbă și are alte tradiții decât Y, și steagul său poate că are o culoare mai frumoasă, dar asta nu însemană absolut nimic în relația dintre cele două necunscoute, ci doar faptul că X omoară pe Y, ambii fiind membrii aceleași mulțimi, ca să păstrăm analogia matematică.

Revenind la morală, imperativele categorice kantiene nu au aplicabilitate decât într-o societate unde domnește utopia, sau unde domnește legea! Morala este susținută de lege, nu de înclinațiile naturale ale oamenilor. Dar datorită faptului că legea are o tradiție milenară în dezvoltarea societăților, avem impresia, fiecare dintre noi, că defapt acționăm din pură convingere când înfăptuim un gest moral sau etic, după modelul kantian, când defapt acționăm datorită legii care a săpat adânc în conștiința colectivă, fiind transmisă din generație în generație. Frica de lege, adică frica de autoritate, adică firica de pedeapsă, adică frica de durere.

Ce face defapt legea? suprimă instinctele primare al omului, care sunt pur animalice și care țin exclusiv de conservarea propriei individualități prin orice mijloace.

Ce sistem voia Palton să implementeze în Syracusa era o utopie, tocmai de aceea nici nu a funcționat. Republica lui Platon reprezintă o utopie, ce-i drept o utopie atenuată, dacă o comparăm cu utopiile propuse de Tommaso Campanella și Thomas Morus. Acești gânditori au propus niște cetăți ideale, niște societăți în care nu există legi scrise, pentru că fiecare cetățean are legea în propria conștiință și acționează ca atare, întotdeauna bine.

Ce înseamnă să fii moral? Să respecți legea, autoritatea. Să nu ne îmbătăm cu apă rece totuși, mai întâi a fost legea și apoi morala, morala nu a dictat legea, ci legea morala. Nu a existat la începuturile umanității un om care văzând ce gesturi frumoase e capabil să facă fața de semeni, s-a gândit cum ar fi dacă ar legifera aceste gesturi, le-ar instituționaliza, le-ar pune într-un set de legi pe care să le respecte toată lumea. Problema a stat cu totul invers, oamenii văzând de ce lucruri odioase sunt capabili, că lăsați să acționeze din instinct de conservare sunt dispuși să-și măcelărească semenii, au propus un set de norme care să nu conducă umanitatea la nimicire. În fond, Cain l-a omorât pe Adam înainte să fi existat vreo lege. În orice societate se acționeză în interesul speciei și nu al individului, al comunității. Asta însemană morala în fond, și gestul moral, să acționezi în interesul speciei și nu al tău personal, să acționezi în scop colectiv nu individual.

Acesta este singurul aspect pozitiv al legiferării actului moral – contribuie decisiv la menținerea în echilibru a societăților. Deci se poate spune într-adevăr, că actunci când înfăptuiești un gest moral nu o faci în mod exclusiv datorită legii, ci poți să o faci și datorită faptului că, conștientizezi valoarea și importanța comunităților umane, care în fond se rezumă tot la bunăstarea fiecărui individ în parte.

Deci, fie întocmești actul moral pentru că ești suprimat de lege, astfel eviți durerea care poate avea diferite forme, fie pentru că conștentizezi valoarea comuntății în care te afli, în care fiecare individ contribuie la un echilibru și un oarecare nivel de bunăstare reciprocă. Tocmai de aceea în societățile civilizate există mai multă…civilizație. În aceste societăți omul acționează moral nu de frica legii, ci din conștientizarea rolului colectivității în care trăiește, al fiecărui individ în parte, înțelege că societatea este un organism viu în care fiecare individ are un rol bine determinat.

În schimb, în țările mai puțin dezvoltate primează frica de lege, aici omul e moral nu pentru că colectivitatea în care trăiește îi oferă un nivel de trai decent, ci pentru că este obligat de lege. În ambele situații însă, omul nu acționează moral din înclinație, ci doar din interes. În primul exemplu pentru a-și menține un nivel de bunăstare care poate fi asigurat doar dacă fiecare membru al societății își poate exercita rolul – deci nu îi dau în cap lui John, pentru că știu că John, la fel ca și mine, contribuie la PIB-ul statului în care trăiesc, și deci îmi asigură și mie bunăstarea la fel cum și eu i-o asigur lui; iar în al doilea exemplu – nu-i dau în cap lui John pentru că dacă fac asta, atunci legea statului în care trăiesc mă va pedepsi, defapt nu îl suport pe John dar nu vreau ca plăcerea de a-i da una în cap să fie anulată de durerea pe care mi-o poate provoca aplicarea legii. Aceste societății în care domină subordonarea față de lege, nu din înclinație ci din frică, sunt societăți animalice care încă mai păstrează un nivel arhaic de dezvoltare și organziare colectivă, și aici cred că putem menționa cam toate statele lumii ce nu au fost sau nu au făcut parte dintr-un imperiu. Și nu aduc în discuție aici societățile fundamental religioase, religia fiind și ea un factor important în ecuația realizării acutului moral și a fricii de lege.

În organizarea biologică, naturală a omului, nu există conceptul de moral sau imoral, ci doar un simplu instinct de supraviețuire. Normele de conduită, conform cărora omul trebuie să se comporte, au aplicabilitate doar în cadrul unor comunități umane organizate. Scos din societate omul redevine animal de pradă.

Am observat acest aspect foarte bine punctat și scos în evidență într-o piesă de teatru, în care un grup de tineri se prăbușesc cu avionul într-o junglă. Tinerii proveneau dintr-o societate dezvoltată, foarte bine organizată, și aveau o educație aleasă. Ei bine, cu toate acestea, odată puși într-o situație de viață și de moarte, ajung la concluzia că în locul în care se află nu se mai aplică nicio normă de etică sau morală, și ca să supraviețuiască trebuie să redevină prădători. Și astfel ajung să regreseze într-o stare primordială, devin ceea ce sunt cu adevărat, animale programate să supraviețuiască în orice condiții și prin orice mijloace, chiar și prin anihilarea celuilalt. Apare însă o întrebare – dacă acești oameni acționează ca animale de pradă din necesitate sau dacă o fac din înclinație și dintr-o predispoziție ancestrală către obținerea de plăcere prin acte de violență? Răspunsul este unul destul de evident, ei acționează animalic din înclinație naturală, deși aveau posibilitatea să procedeze altfel, în mod organizat, punând în aplicare cunoștințele învățate în societate. Dar se pare că fiecare om tinde după această descătușare exhaustivă de norme și reguli. În final doar hazardul face ca tinerii să fie salvați, exact în momentul în care începuseră să se măcelărească unii pe alții.

Tragem concluzia de aici că atunci când nu mai există imboldul legii, și deasemenea când nu mai există niciun fel de organizare socială prin care rolul fiecărui individ să fie bine definit, orice fel de morală dispare prin propria-i inutilitate. Ca să supraviețuiești în junglă nu ai nevoie de morală, de unde și vorba – legea junglei, adică legea naturii. Natura nu ține cont de etică, nu ține cont de ce e bine și ce e rău, natura se purifică continuu eliminând indivizii cei mai puțin adaptați, așa cum spune Darwin. Mai grav este fapul că au existat personalități în istoria recentă a umanității, care și-au însușit rolul naturii, adică rolul de a purifica planeta de indivizii ce mai puțin adaptați și utili.

În final mă întreb – oare cât de adaptați suntem la mediul și societatea în care trăim, ne-am însușit oare atât de bine ceea ce numim regulile civilizației? În fiecare secol din istoria umanității a existat cel puțin un conflict armat major, care a arătat adevărata față a acestei specii. Ultimele două s-au petrecut secolul trecut, și au fost cele mai grave, au curmat viața a peste 80 de milioane de oameni, vrând parcă să arate faptul că suntem într-un regres moral și etic insurmontabil.

Acest lucru ne demonstrează că există în noi o voce care parcă ne cheamă înapoi la origini, la primordial, la primele clipe ale umanității, la omul cavernei care a luat prima dată piatra în mână și a lovit fără sa aibe mustrări de conștiință, pentru că pe atunci nu exista nici conștiință, nici morală, nici etică. Mă tem că omul nu s-a schimbat cu nimic în tot acest timp.

 

fotografie proprie

 

168 de ani de la nașterea lui Eminescu (despre cele 44 de caiete necunoscute)

Pe 15 ianuarie se împlinesc 168 de ani de la nașterea poetului nostru național Mihai Eminescu. De câțiva ani încoace, această dată coincide și cu ziua culturii române. Anul trecut am participat, pe un ger năprasnic, pentru prima dată la slujba de pomenire a poetului din cimitirul Bellu. Alea scriitorilor a fost neîncăpătoare. Și era normal să fie așa, pentru că Eminescu, cu sau fără voia noastră, a fost transformat într-un mit, și îi șade bine. Dar nu trebuie să uităm că el a fost mai întâi de toate un adevăr, istoric și cultural.

Dar cine a fost cu adevărat Mihai Eminescu? A fost într-adevăr omul deplin al culturii române, cum spunea Noica? A fost poetul pesimist și sărac, care își ducea existența de pe o zi pe alta, așa cum spunea Vlahuță? A fost geniul neînțeles al literaturii române, așa cum spunea George Călinescu? A fost cel mai mare dintre poeți, așa cum spunea Nichita Stănescu? A fost tânărul sclipitor care datorită freneziei sale culturale și-a pierdut într-un final mințile, cum spunea Titu Maiorescu?

Cât de bine îl cunoaștem noi astăzi, în 2018, pe Mihai Eminescu?

Ca să ne facem o idee despre vastitatea gândirii eminesciene, și în același timp despre cât de puțin cunoaștem despre acest om de cultură, trebuie să aducem în discuție un fapt mai puțin cunoscut.

În anii șaptezeci filozoful Constantin Noica aducea la cunoștința publicului și a statului român, că la Academia Română există 44 de caiete/manuscrise, care au aparținut lui Eminescu, și în care poetul nostru poate fi cunoscut așa cum nu a fost cunoscut niciodată. Aceste caiete au fost lăsate de către Eminescu în grija lui Titu Maiorescu atunci când, se spune, începuse să își piardă mințile. Aceasta a fost toată moștenirea spirituală a lui Eminescu, două lăzi de caiete. Din aceste caiete, Titu Maiorescu avea să extragă ceea ce considera că este de mai mare importanță din opera poetului nostru. Au fost extrase în jur de noăzeci de poezii, care au alcătuit primul și singurul volum de poeme eminesciene de până atunci. Și atât. După publicarea poemelor, manuscrisele au fost donate de Maiorescu Acadamiei Române, pentru păstrare. Nimeni nu știa ce mai conțin aceste manuscrise, nici măcar Maiorescu, care nu a parcurs în întregime caietele, și nici nu ar fi avut cum să o facă, căci multe erau scrise într-o germană gotică, pe care doar puțini lingviști o stăpâneau la acea vreme.

În anii treizeici s-au făcut anumite demersuri pentru facsimilarea caietelor prin intermediul unor oameni de cultură, printre care și Nicolae Iorga, care spunea că nimic din opera lui Eminescu nu trebuie să rămână nepublicată. Dar materialul fiind foarte stufos, peste 7000 de file, și perioada tulbure care a urmat în istoria României odată cu conflagrația mondială, au făcut imposibilă realizarea demersului, și doar câteva caiete au fost facsimilate, la o calitate destul de slabă.

Constantin Noica însă a continuat, după anii șaizeci, să caute modalități de a facsimila caietele, fiind printre cei foarte puțini oameni de cultură care au parcurs în întregime caietele lui Eminescu. După cum acesta afirma, stând de vorbă cu cunoscuți eminescologi, aceștia nu aveau habar de existența acestor caiete, și nu văzuseră în original niciun manuscris eminescian, dar cu toate acestea purtau cu mândrie titulatura de eminescologi.

Noica face apel la statul român, prin multe scrisori, să se perimtă accesul la aceste manuscrise, foarte fragile de altfel, pentru a putea fi facsimilate cât mai repede cu putință, deoarece exista riscul ca în decursul anilor aceste caiete să se degradeze iremediabil. Procesul a fost greu și anevoios, într-un final după mai bine de zece ani reușindu-se să se facsimileze în jur de 17 caiete. Dar nu era suficient. Visul lui Noica da a facsimila toate caietele eminesciene nu s-a putut realiza în timpul vieții sale. Deși a prezentat în numeroase conferințe importanța acestor scrieri, în care putem găsi cele mai intime gânduri ale lui Eminescu, dar și note, contranote, rime, exerciții de lingvistică, liste cu datorii, poezii care nu au cunoscut niciodată tiparul, variante ale unor poezii deja cunoscute, precoupări din zona științifică – chimie, fizică, astronomie, convingeri politice care astăzi sunt considerate drept xenofobe, și multe alte detalii extraordinare care îl dezvăluie pe Eminescu în întreg procesul său de creație și frenezie culturală, cu toate acestea, a existat tot timpul cineva care s-a împotrivit (Mr. Nobody) demersului de a salva aceste idei și gânduri eminesciene și a le aduce la cunoștința publicului larg.

Noica avea să moară în 1987, iar facsimilarea celor 44 de caiete s-a încheiat deabia în anul 2009, când academicianul Eugen Simion, la 120 de ani de la moartea poetului, prezenta Acadamiei Române cele 24 de volume în care au fost cuprinse caietele, volume realizate la o calitate înaltă pentru a fi cât mai lizibile specialiștilor dar și publicului larg. Între timp, cum românului îi șade bine, deși s-au tipărit câte 750 de exemplare din fiecare volum pentru a fi trimise către bibliotecile și instituțiile de cultură din întreaga țară, multe din caietele lui Eminescu lipsesc la ora actuală din aceste instituții, după cum spune un articol din România liberă, motivul fiind unul ridicol, lipsa de fonduri pentru transport. Mai mult decât atât, academicianul  Eugen Simion, cel fără de care caietele probabil nu ar fi fost facsimilate nici până astăzi, a fost acuzat de așa zișii eminescologi, cei despre care Noica spunea că nu au văzut în viața lor un manuscris eminescian în original și nu știu o boabă de germană, că aceste caiete nu reprezintă decât o simplă xerografiere a manuscriselor eminesciene, fără niciun fel de aparat critic sau comentar.

Ce nu înțeleg acești eminescologi de duzină este că aceste caiete trebuiesc cunoscute exact așa cum au fost scrise de Eminescu. Aparatul critic, notele editorilor sau comentariile specialiștilor ar fi inutile, ba mai mult decât atât, ar știrbi valoarea acestor manuscrise.

Deci, în mare parte, publicul român are la dispoziție caietele eminesciene, ele pot fi studiate la Biblioteca Națională sau la Academia Română. Visul lui Noica era ca aceste caiete să fie scoase la vânzare la un preț accesibil, astfel încât fiecare tânăr din România să-l aibe acasă în întregime pe Eminescu. Astăzi e destul de greu să mai poți intra în posesia acestor caiete din ediția facsimilată în 2009, deși am descoperit pe internet câteva volume din cele 24, puse la vânzare, chiar dacă ele nu au fost destinate pentru comercializare.

Deci, ce știm și cât știm din Eminescu? Noica spunea că Eminescu trebuie demitizat, și trebuie văzut în el un creuzet al culturii universale, nu un semi-zeu, nu un geniu de neatins, aflat undeva în trascendent și la care ne putem raporta numai cu apletivul – cel mai… În Eminescu trebuie să vedem fervoarea pentru cultură a unui tânăr fără titluri și fără specializare, deschis către toate formele de cunoaștere (Noica). Eminescu este un model de cum să îți începi itinerariul în cultură, un exemplu de cum ne putem cultiva înclinațiile către cunoașterea universală. Noica recomanda tinerilor care veneau la el și voiau să se specializeze în cultură să citească autori nu cărți, iar mai apoi să citească culturi. Doar așa se poate face performanță în acest domeniu, restul e statistică.

Câți dintre noi știu că Eminescu a tradus la nici 24 de ani, din limba germană, cea mai grea carte a lui Kant și poate a filozofiei universale – Critica rațiunii pure. Câți dintre noi știu că, la invitația lui Titu Maiorescu de a prelua o catedră de filozofie, Eminescu îl refuză spunându-ui că nu știe suficient de bine greaca și sanscrita (aceasta era rușinea de a nu știi tot, cum remarcă Noica). Dealtfel la limba greacă a rămas și corijent la școala din Blaj. Nimic genial în asta, nu-i așa? Și totuși…

Eminescu a îmbogățit limba română într-o manieră originală, pornind de la originar, și asta într-o perioadă în care doar o mică parte din populația României știa să scrie și să citească, nivelul de alfabetizare, cel puțin la sate, era spre zero procente. Se știe faptul că Eminescu avea din punct de vedere politic convingeri conservatoare, și poate că acest conservatorism l-a determinat să înnoiască limba română nu prin împrumuturi străine, ci prin propriile ei izvoare. În manuscrisele sale se regăsesc pagini întregi cu jocuri de cuvinte, cu sufixe, prefixe, declinări, și așa mai departe. Eminescu experimenta.

Același Noica spunea că prin ceea ce s-a tipărit până astăzi din Eminescu, noi nu avem la dispoziție decât chipuri ale lui Eminescu, nu chipul său. Nu avem întregul operei sale, nu avem alchimia prin care el își dezvolta gândirea, și că nouăzeci la sută dintre poeți și-ar da demisia din această meserie când vor fi cercetat caietele eminesciene și vor vedea ce se ascunde în laboratorul unui mare creator.

Un poet nu este doar un poet, el este și trebuie să fie și un om de cultură. Poezia adevărată nu vine dintr-o inspirație de moment, ci apare ca rezultat al unei vaste culturi universale, este explozia unei acumulări. Acesta a fost Eminescu, om de cultură, nu simplu poet. Și nu un om de cultură dintre cei pe care îi vedem în zilele noastre, îmbrăcați la patru ace și cu conturi grase în bancă, ci unul modest prin prezență și vestimentație, așa cum remarca Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu și pentru o perioadă muza lui Eminescu. Desculții, atât la propriu dar mai ales la figurat, sunt cei care fac cultura, bine îmbrăcații sunt cei care o pun în ordine, spunea același Noica. Și ce bine spunea. Din prea multă îndestulare meterială nu poți face cultură adevărată, poate doar un simulacru de cultură. Cultura vine din neînțelese stări interioare și din neajunsuri, materiale sau spirituale – Dumnezeu la adițiunea lumii a greșit. Eu sunt un punct în cartea destinului, care nu trebuia să fi fost, spune Eminescu într-un manuscris fotocopiat de Noica. Era ceva în sufletul omului acestuia, fără îndoială.

Iar pentru cei ce spun că Eminescu a dus-o chiar foarte bine, și nu a fost împresurat de girji materiale și a zilei de mâine, nu le rămâne decât să citească caietele acestuia, și să cunoască adevărul. Dar mai întâi să se pună la punct cu limba germană.

Drept dovadă că noi nu înțelegem genialitatea și ne grăbim să aruncăm cu acest apelativ oricărui om care ne impresionaează dincolo de puterea noastră de înțelegere, stau cuvintele lui Eminescu dintr-un manuscris uitat – Pământul nostru e mai sărac în genii decât Universul în stele fixe și mai lesne se naște, în văile nemăsurate ale haosului, un nou sistem solar decât pe Pământ un geniu. În această frază se regăsește cu adevărat semnificația și substanța geniului. Atât de rar și atât de inaccesibil.

Poezia lui Eminescu nu mai este astăzi la modă, este o poezie prăfuită, mult prea romantică pentru gustul avangardist și nonconformist al noii generații, care decât să construiască în cultură, preferă sa distrugă (vezi curentele contemporane precum deconstructivismul). Poezia lui Eminescu este net superioară celei din zilele noastre pentru că are meșteșug, și el nu a fost meșteșugar doar în poezie. Dar din păcate altceva din Eminescu nu avem la îndemână pentru publicul larg, decât poezia arhicunoscută și puțină ziaristică, printre care găsim și picanterii de tabloid, pe care se pune uneori poate prea mult accentul. Și astfel, publicului român nu-i rămâne decât să ia din Eminescu ce i s-a oferit dintotdeuna – doar perfecțiunea, doar geniul, doar idealul, nu și tenebrele actului creator.

Restul gândirii sale embrionare, laboratorul său de creație, ne este necunoscut. Și acesta se găsește în caietele sale, care trebuiesc studiate temeinic de fiecare dintre noi dacă vrem cu adevărat să înțelegm cine a fost Mihai Eminescu și de ce astăzi ziua nașterii sale coincide cu ziua culturii române, și de ce chipul său apare pe bancnota cu cea mai mare valoare monetară din economia română. Mă îndoiesc că cei care au luat aceste decizii au avut habar de cele 44 de caiete ale lui Eminescu și de întregul gândirii sale. Nu spun că e rău, foarte bine ca s-a făcut așa, Eminescu e mare și merită statuie în fiecare piață, dar să-l elogiem în cunoștință de cauză, nu din impulsuri patriotice de moment și de turmă.

Închei cu cuvintele lui Constantin Noica, cel mai mare eminescolog.

Și dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu – nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu trimis în genialitatea lui, ci cu Eminescu acesta, cu Eminescu acesta al haosului germinativ – dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometați. (C. Noica, Introducere la miracolul eminescian, p.99, Humanitas, 1992).

 

 

 

 

 

 

a mai trecut un an

a mai trecut un an, mă trec și eu

precum se trece frunza de stejar,

ce suntem azi am fost mereu,

închiși în turnul de cleștar.

.

și rând pe rând ne trecem toți,

ce-i pasă timpului de noi,

am fost odată vii, azi suntem morți,

în loc de lacrimi ne curg ploi.

.

păcat de cei ce s-au născut,

păcat de cei ce se vor naște,

suntem aici, deși n-am vrut,

cu toții mergem către moarte.

.

de murim noi vin alții-n loc,

urmând și ei același drum,

vor trece prin calvar și limbi de foc,

iar în final vor fi doar scrum.

.

fotografie – francisco mata rosas

Politică, prea multă politică…

Singura preocupare care îl ridică pe om peste el însuși, este preocuparea pentru absolut. (Eugen Ionescu)

Trăim într-o perioadă de mari frământări politice și sociale. Politica din totdeauna a fost curva societății. În zilele noastre, și cred că așa a fost mereu, meseria de politician este sinonimă cu lipsa de principii morale, cu furtul, corupția, interesul meschin și așa mai departe. Numai lucruri de care să te ferești, și cu care un om integru nu ar vrea să aibe de a face; un om normal la cap, nu ar vrea să aibe ce căuta în politică, este un domeniu mult prea mizer în care un om să își desfășoare activitatea. Cei care cred că pot face ceva în politică cu etica și bunul simț, sunt niște naivi.

Și cu toate astea, în ultima perioadă în țara noastră politicul a luat prim planul. Politicul a intrat în vizorul societății civile, toți oamenii au ochii ațintiți asupra scenei politice. Eu unul știam că de regulă pensionarii, din lispă de activitate și plictisiți de șah și table, obișnuiesc să se preocupe de politică, sunt la curent cu tot ce se întâmplă, nu le scapă niciun detaliu, fiind în mare parte spălați pe creier, în manieră deomcrată, de televiziunile și trusturile de presă subordonate vreunui mare șmecher. Acum însă, pe lângă pensionari, au început să se ocupe foarte serios de politică și tinerii. Datorită ultimelor evenimente din țara noastră, oamenii de toate vârstele au început să capete coloratură politică, chiar dacă nu fac parte din niciun partid.

Au început să fie atrași de ideologie, și fără să își dea seama, înverșunarea lor a crescut exponențial. Acum tinerii nu mai au doar simple opinii nevinovate, ci participă activ la viața politică – ies în stradă, vociferează, arată cu degetul, se documentează cu privire la orice subiect care se află pe ordinea de zi în parlament, știu dinainte ce legi se vor vota (de parcă chiar ei ar prezida ședințele de guvern), postează pe facebook, pe twitter, pe instagram și pe alte mijloace de comunicare online tot felul de informații mai mult sau mai puțin relevante, dar alimentate mai ales de nevoia de exprimare în public. Cu toții au ceva de spus – uite ce scrie în constituție la paragraful x, alineatul y, i-am prins pe nenorociți; iată ce lege s-a votat aseară în timp ce noi dormeam; iată ce act de corupție a mai făcut deputatul Mickey Mouse și senatorul Donald Duck, nu putem să nu fim indignați, trebuie să ieșim în stradă! Sau altfel pentru cei care au culoare politică – partidul verde nu e bun, e mai bun partidul portocaliu; eu cred că dacă partidul galben ajunge la putere, există șanse să vedem o schimbare în societate; da, dar partidul roșu propune și el un pachet legislativ foarte bun; dar și mai bun ar fi partidul albastru, sau rogvaiv…dar și mai bună ar fi monarhia, un rege, așa ca Ludovic al XIV, sau un împărat ca Napoleon; ba cel mai bun ar fi Vlad Țepeș sau Mihai Viteazul.

Am ajuns să vorbim precum niște analiști politici cu spume la gură. Dacă am ști cât suntem de îndobitociți…În această cavalcadă de ură colectivă și frenezie politică, nu ar trebui să ne mire dacă într-o zi, un parlamentar corupt ar fi linșat în plină stradă de un protestatar care nu am mai rezistat sfidării.

Și toate acestea nu fac decât să distragă atenția oamenilor de la lucrurile care poate ar merita mai multă atenție din partea lor. Azi ne preocupă pe toți politica în așa măsură încât nu mai știm nici cum ne cheamă și nici cine suntem. Timpul nostru, și așa scurt, este acum ocupat în mare parte de politică. Politică dimineața, la prânz și seara. Politică în baruri, în cafenele. Politică în biserici, la școală și pe stradă. Politică în parc, în autobuz și în metrou. Politică la ieșirile cu prietenii, politică peste tot! Am devenit experți în politică, vocea noastră trebuie auzită. Și e de-a dreptul surpinzător cum unii dintre noi și-au însușit atât de bine limbajul politic, încât dacă ar candida mâine pentru verun post în parlament, ar obține cu siguranță un electorat fidel și voturile necesare.

Mai rău e faptul că politica a început să intre atât de adânc în viața fiecăruia dintre noi, încât un prieten care are alte convingeri politice decât ale noastre sau vede altfel lucrurile decât le vedem noi, îl vom trata cu dispreț, ba poate chiar nici nu îl vom mai saluta, și dacă nu ar exista legi, am fi în stare să-i dăm una în cap. Politica a intrat în intimitatea noastră și a început încet și sigur să ne influențeze viața. Ce bine ar fi fost dacă doar o influența, dar din păcate o și degradează.

Politica nu mai e organizarea cetății, ea e dezorganizarea ei, ea e dorința de perturbare și distrugere. (Eugen Ionescu)

Am uitat de unde venim, cine suntem și încotro ne îndreptăm, nu că am fi știut vreodată, dar acum, cu atât mai puțin știm. Viața noastră se învârte în jurul scenei politice, indiferent dacă avem convingeri politice sau suntem doar nemulțumiți. Într-o astfel de atmosferă, mai există vreo șansă ca omul să se mai întrebe despre absolut? Mai are el timp să se gândească la viață în sine, la existență? Mai are el timp să se oprească pentru un minut și să se întrebe – cine sunt eu? Nu ar trebui să ne mire faptul că oamenii devin din ce în ce mai proști când atenția le este distrasă din atâtea părți. Nepunându-ți întrebările fundamentale ale vieții, vei sfârși în derizoriu și mediocritate, ca toți ceilalți oameni care au pentru viață numai context dar le lipsește textul, cum spunea Noica.

Politicul nu este nimic altceva decât  domeniul de activitate al oamenilor mediocrii, al oamenilor fără preoucpări intelectuale, al oamenilor de nimic, oameni al căror singur țel este îmbogățirea peste noapte prin orice fel de mijloace. Zeii la care se închină sunt banul și puterea. Nu există politician integru și curat, nu a existat niciodată.

Pe de altă parte ne-am pierdut și gustul pentru artă, căci și aceasta este acum otrăvită de politic și social. Arta nu mai abordează de mult subiecte de profunzime, indiferent dacă vorbim de arta cinematografică, teatrală sau de orice alt fel, arta a început să își ia inspirația din…ați ghicit, din politică și social. Și chiar dacă un act artistic încă își mai păstrează specificul, noi suntem incapabili să îl mai înțelegem pentru că nu mai avem exercițiul reflecției și meditației, al gândirii abstracte, pentru că avem mintea plină de dejecții politice și ideologii fruste.

Tocmai de aceea nici filozofia nu mai este ce a fost odată, a devenit și ea filozofie politică. Și ca să vin cu un exemplu de actualitate, mă uit la Gabriel Liiceanu, la Andrei Pleșu, Patapievici și la intelectualii de seamă ai României de astăzi. Aceștia nu mai vorbesc de altceva decât de politică – despre calomnia și nesimțirea unor politicieni, despre turnători și securiști, despre comuniști și dictatori, si altele asemenea. Ar trebui să le fie rușine unora dintre ei că au fost ucenicii lui Noica. Unde le este metafizica? S-au lăsat, ca toți ceilalți oameni de rând, pradă ideologiei, politicului și socialului, și socialul i-a înghițit iar acum îi devorează. Acești oameni, sclipitori dealtfel ca oameni de cultură, își folosesc cunoștințele extraordinare pentru a vorbi despre te miri ce nimicuri, vreun politician sau partid de doi lei. Ar trebui să își îndrepte eforturile pentru trezirea spiritului culturii din tineri, mai ales. Cum rămâne cu paideia grecilor, cu cultivarea spiritului uman prin știință și filozofie? De ce ați intrat în mocirla politicului domnilor? Veți sfârși în statistică, așa cum spunea maestrul vostru. Ați devenit precum niște pensionari ordinari, traumatizați și ancorați în trecut. Un om de cultură ar trebui să gândească în afara timpului său. De aceea nu trebuie să fiți mâhniți domnilor atunci când vă înjură toți analfabeții pe internet, sau când sunteți făcuți albie de porci la televizor, sau când sunteți scuipați pe stradă de vreo scursură a societății. Cu toții vă meritați soarta, pentru că va-ți depășit domeniul de specializare.

Trebuie să înțelegem că dacă nu ieșim din social, din politic, nu vom devenii niciodată altceva decât statistică. Și ce bine spune Eugen Ionescu – trebuie să fii deaspura acestor lucruri, să zbori desupra timpului tău, să treci de-a curmezișul ca să nu dispari împreună cu el.

Dacă întreaga lume își îndreaptă atenția către politic, cine mai rămâne ca s-o gândească? Trebuie să ieșim din social și din tevatura acestor probleme politice efemere, care nu au nicio legătură cu structura noastră spirituală.

Mulți vor spune că dacă nu ne implicăm în problemele societății și în viața politică nu vom schimba nimic, și se va alge praful de țara noastră, și că trebuie să fim activi, să ne pese, să luăm atitudine. Foarte frumos și adevărat, dar să-i lăsăm pe politicieni să se ocupe de politică, așa cum îi lăsăm pe oamenii de știință să se ocupe de științe, pe teologi de teologie, pe sportivi de sport, pe filozofi de filozofie, etc. Morții cu morții, viii cu viii. Suntem ignoranți dacă porcedăm așa? Nici vorbă. Îl putem considera oare pe Lucian Blaga ignorant cu privire la problemele societății în anii primului război mondial, când în jurul său se destrăma lumea iar el scria poezii și studii de filozofie? Nu, pentru că el prin cultură a ieșit din timpul istoric. La fel putem spune și despre Cioran, care înconjurat de carnagiul unui război total avea spiritul în alte sfere. Și putem da nenumărate astfel de exemple cu oameni care au trăit în epoci mult mai dificile decât cea în care trăim noi, poate chiar imposibile, și cu toate acestea au știut să se situeze deasupra evenimentelor politice și sociale de toate zilele, au știut să intre în absolut.

De aceea au dat greși toți intelectualii care au intrat în politică, pentru că s-au băgat unde nu aveau ce căuta, nu aveau experiența furtului, a minciunii, a demagogiei și al discursului bombastic. Ultimul exemplu cred că e cel a lui Alexandru Paleologu, care și-a dat seama la timp că politica este făcută pentru altă categorie de oameni, nu pentru cei cu mintea strălucită. Și după ce s-a convins de asta, a revenit la cultura de performanță, pe care o stăpânește cel mai bine. S-a întors cu plăcere la Platon, la Aristotel, la Seneca, la Marcus Aurelius, la principiile adevăratei filozofii, la fel cum Platon s-a întors la dialogurile sale după ce a eșuat în plan politic. Dacă cel mai mare filozof al umanității nu a reușit să schimbe nimic în politică și societate, cum am putea reuși vreunul dintre noi, cu bruma de cultură pe care o deținem? Bineînțeles, asta nu ne împiedică să avem păreri, să ieșim în stradă și să ne spunem oful, e un exercițiu democratic foarte sănătos și un drept garantat de constituție, dar când acest lucru ajunge să ne acapareze întreaga existență, trebuie să revenim cu picioarele pe pământ și ne aducem aminte că politica nu e pentru oameni, e pentru hiene.

Închei cu un paragraf al lui Eugene Ionescu, scris prin 1967; și cât de bine surprinde starea de spirit din zilele noastre; atunci ca și acum…

Epoca noastră este o epocă decăzută, pentru că preocupării pentru absolut i s-a substituit problema politică, frenezia politică. Când omul nu se mai preocupă de problemele cauzelor ultime, când îl intersează doar destinul națiunii politice, al economiei, când marile probleme metafizice nu-l mai fac să sufere, îl lasă indiferent, umanitatea e degradată, devine bestială. Nimic nu-mi pare mai trist și stupid decât să-ți vinzi viața unui partid politic oarecare. Să suspectăm minciuna care pretinde că ceea ce e politic este și spiritual și că politica este și un răspuns metafizic. (Eugen Ionescu – Prezent trecut, trecut prezent, Humanitas, 1993, pp.54-55)

Despre religie, comunism și alte lucruri neinteresante

Iubește-te pe tine însuți mai mult decât pe oricine. A 11-a poruncă.

*

Spune Pavel în epistola către corinteni – evreii vor semne, elinii vor înțelepciune. Din această cauză și unii și alții sunt puțin credincioși; ca să îl găsești pe Dumnezeu nu ai nevoie nici de semne nici de înțelepciune, ci de credință. E atât de simplu.

*

Într-un om gras există mai multă materie asupra căreia se poate răsfrânge suferința, spunea Cioran. De aceea am un respect deosebit pentru oamenii slabi, cei care cântăresc câteva kilograme, și al căror trup poate fi asemănat cu al unui mucenic creștin dintr-o pictură bizantină. Oamenii aceștia emană mai multă sfințenie decât un preot îndestulat de prea multă hrană trupească.

*

Dacă am un regret, acela e că nu am învățat mai multă carte. Nu sunt bătrân, dar simt că mi s-au epuizat toate posibilitățile în lumea asta imposibilă.

*

Lângă covrigăria Luca de la piața romană s-a deschis covrigăria Matei. Mai trebuie să se deschidă covrigăriile Marcu și Ioan, ca să îi avem pe toți cei patru evangheliști. Să mai zică cineva că românii nu sunt credincioși.

*

Ultimele clipe ale lui Nichita Stănescu; venind să-i facă un calmant, doctorul îi spune – domnule Stănescu, nu vă mai găsesc vena, ce să vă dau? Doctore, dă-mi ani din tinerețea ta. Și a murit. De ce mor poeții singuri, nu acolo sus în ringuri?

*

Cea mai mare prostie pe care poți să o faci când ești artist este să aștepți confirmarea celorlalți, a oamenilor de rând sau a celorlalți artiști. Arta nu are nevoie de confirmarea nimănui, cu atât mai puțin de cea a criticilor. Dar te întrebi, oare ce fac eu e artă? Dacă nu ai niciun câștig de pe urma ei, dacă nu are niciun scop dar în schimb te face pe tine mai liber, atunci ce faci tu se numește artă. De la Celibidache citire.

*

Am creat telefoane inteligente, mașini inteligente , ba chiar și ceasuri inteligente, dar de omul inteligent nu se mai știe nimic.

*

Există în zilele noastre un soi de pseudoreligie care se cheamă New Age. Adică să faci harcea parcea toate doctrinele religioase ale lumii, să iei ce îți convine din ele, să le combini cu scientism, misticism, spiritualism, si alte ismuri și să spui că asta e adevărata religie. Dumnezeu e în toate, și peste tot, El se identifică cu întreaga natură – Deus sive natura (Dumnezeu, adică natura), asta a supus-o Spinoza pe la 1600, și cică se numește panteism de la grecesul pan-theos. În schimb panteismul modern, pe care îl îmbrățișează o mare parte din populația planetei așa zis nereligioasă, se referă la următorul aspect – dacă întrebi pe un om dacă crede în Dumnezeu, îți va răspunde succinct că el crede în Dumnezeu, dar nu în cel al religiilor, ci într-un Dumnezeu lăuntric, imanent, un Dumnezeu propriu, dar în același timp și un Dumnezeu ce se găsește în întreaga natură – în iarbă, în pomi, în soare, în bordura de pe trotuar și în gândacii de bucătărie. Un Dumnezeu care e iubire, și pace, și prietenie, și ce vrem noi să fie. Mă tem că omul modern e slab în teologie.

*

Biblia e un întreg, ca orice altă carte a marilor religii. Nu poți să accepți să zicem Psalmii lui David și să nu accepți Apocalipsa lui Ioan, sau să accepți Evanghelia lui Matei și să nu accepți ce se spune în cărțile macabeilor, oricât de în contradictoriu s-ar afla ele.

*

Noul creștinism propune să luăm din Biblie numai lucrurile care ne convin, și să dăm la o parte pe cele care îl fac pe Dumnezeu un zeu însetat de sânge. Dumnezeul Vechiului Testament e același din Noul Testament. Ceea ce nu știm noi e faptul că oamenii Vechiului Testament erau sub blestem, blestemul legii, spune Pavel. Căci înainte de lege, Avraam primise de la Dumnezeu slavă și grație, și toate erau bune. Cu timpul însă poporul a uitat de Dumnezeu și a fost nevoie de lege scrisă ca să rămână credincios. Așadar, legea nu trebuie văzută ca ceva sfânt, ci ca o pedeapsă pentru un popor necredincios. Nu trebuie să fim buni de dragul legii, ci din înclinație și din iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Așadar evreii au ajuns să iubească legea lui Dumnezeu nu pe Dumnezeu însăși. La fel cum un copil ajunge să respecte mai mult cuvântul părinților decât pe părinți. Ceea ce ar fi trebuit să se schimbe odată cu venirea lui Iisus. Însă evreii au urmat în continuare legea cea veche, care nu e decât o davadă a lipsei de credință a acestora, și o urmează chiar și azi. Hristos vine să-i scoată de sub lege, să-i boteze cu duh sfânt și astfel să le dea viață nouă după mii de ani. Hristos ia toate păcatele lor asupra sa ca să-i scape de lege și ei refuză. Iată istoria poporului evreu.

*

Mă uitam și eu zilele acestea la televizor ca tot românul, și vedeam imagini de arhivă cu regele Mihai plimbându-se pe bicicletă în copilărie, și apoi vedeam sicriul cu trupul său neînsuflețit. Ce îți e și cu viața asta, azi ești rege, te plimbi pe bicicletă, ai toată viața înainte, și mâine te mănâncă viermii, cu tot cu sceptru. Alexandru cel Mare când a murit, a lăsat drept testament să-i fie lăsate mâinile la suprafață, în afara mormântului, ca să arate tuturor că nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă. Pe Alexandru cel Mare l-a educat Aristotel, dar cât a trăit nu a pus nimic în practică din ce a învățat de la marele filozof grec, toată viața lui a fost un nebun după putere, un descreierat visceral și fără scrupule, care a cucerit tot ce se putea cucerii din lumea răsăriteană. Deabia l-a sfârșitul vieții și-a demonstrat cultura filozofică. A zis bine Noica – toată viața te lupți să ajungi învingător, ca la finalul vieții să ceri îndurare.

*

Lipsa de unitate a românilor. Adevărată propoziție. L-am ascultat acum câteva zile pe Lucian Boia într-o conferință cu privire la regimul comunist din România. Boia spunea așa, că în România au existat cei mai mulți membrii de partid din întregul bloc comunist în afara URSS. Cu alte cuvinte românii au fost cei mai comuniști dintre toți comuniștii. Poate nu din înclinație, ci din frică. Românii se căcau pe ei de frică.  De aceea nu a existat și în România o mișcare anti-comunistă veritabilă ca în Polonia, un Solidarnosc, sau un personaj precum Lech Walesa. Și încă un alt lucru care i-a făcut pe români excepționali de diabolici – experimentul Pitești. Nu a existat nicăieri în blocul comunist un astfel de experiment, nici măcar rușii nu s-au gândit la o astfel de degradare a ființei umane. Știm cu toții că ce se făcea în teorie în URSS se punea în practică în România, și încă ceva în plus, căci venea și românul cu ideile lui de distrugere a semenului. De unde fraților atâta ură?

*

Vasile Ogoranu, liderul mișcării de rezistență anti-comunistă din munții Făgăraș a spus așa – mișcarea de rezistență din Făgăraș nu a fost anihilată de comuniști, ci de frații noștri, care ne-au trădat. Adică românul a turnat și pe mă-sa și pe ta-su, ca să scape de represalii. Nu-i de mirare că regimul comunist a căzut ultimul în România. Și dacă Gorbaciov și Bush nu puneau la cale înlăturarea lui Ceaușescu, România arăta astăzi mai rău decât Coreea de Nord.

 

Le roi est mort…

Astăzi, 5 decembrie 2017, Regele Mihai I al României a încetat din viață, Dumnezeu să-l odihnească.

De regulă nu îmi place să îmi dau cu părerea în ceea ce privește politica, oamenii de stat, și statul cu toate instituțiile sale. În tinerețile mele eram foarte aprins în aceste probleme, aveam convingeri naționaliste și voiam să mă implic cât mai activ în acțiuni patriotice. Între timp m-am făcut bine, iar acum sunt un om care privește mai mult de pe margine întreaga tevatură care se petrece în societate. Nu merg la proteste, nu mă implic în mișcările civice, nu am convingeri politice, (încerc să am convingeri religioase dar nici asta nu prea îmi iese), nu sunt nici liberal, nici conservator, nici naționalist, nici socialist, nici măcar patriot, și de vreo doi ani nu mai merg nici la vot, omorâți-mă cu pietre. Eu nu sunt mândru că sunt român, naționalitatea îmi este total indiferentă, pentru că la fel de bine puteam să mă nasc albanez, ghanez, indian, pakistanez, australian, islandez, etc.

Politica îmi provoacă greață (vorba băieților de la luna amară), dar am și eu momente când simt nevoia să mă exprim cu privire la anumite evenimente din istorie. Așa a fost cazul cu ocazia zile de 23 august, când se împlineau un număr de ani de la lovitura de stat prin care Mareșalul Antonescu a fost înlăturat de la conducearea țării, în locul sau fiind instaurat un simulacru de regim democratic carea avea să pună țara pe butuci.

Am scris atunci câte ceva cu privire la evenimentul respectiv, și bineînțeles cu privire la personalitatea Regelui Mihai, care a avut un rol decisiv în desfășurarea evenimentelor. Am zis să scriu și azi ceva, așa, din ce știu eu, ceva ce este în totală contradicție cu ceea ce cred majoritatea românilor despre Regele Mihai. Nu e un omagiu.

Doar ce am aruncat o privire peste niște articole ale unor ziariști, și deja am înțeles cam cum vor decurge următoarele zile de doliu național. Elogii peste elogii, regele a murit, trebuie să îl vorbim de bine. Eu zic că un om atunci când moare nu devine mai bun, deodată nu îi sunt uitate să zicem toate fărădelegile, ci el rămâne același. Dar există această tradiție milenară, cum că atunci când un om moare, și cu atât mai mult un om de stat, trebuie neapărat elogiat, îi trebuiesc scoase în evidență numai trăsăturile bune, pentru că trebuie să ne rămână în memorie ca un om bun. Ei bine, eu zic că, chiar și în momente ca acestea, când un om pleacă pe lumea cealaltă, trebuie să fim slujitorii adevărului, și să vorbim despre omul respectiv așa cum am vorbit dintotdeauna, așa cum a fost el cu adevărat. Faptul că a murit nu schimbă cu nimic lucrurile, și cu atât mai puțin personalitatea sa. Da, regele a murit, vom avea doliu național, deși România nu mai este monarhie de mai bine de jumătate de secol. Deși îmi vine greu să admit, trebuie să-i dau dreptate tovarășului Ion Iliescu când a spus despre monarhie că este o relicvă a istoriei.

Cred că aceste funeralii naționale nu ar trebui adresate personalității Regelui Mihai, ci mai degrabă ele trebuiesc îndreptate către monarhie, pentru că odată cu moartea regelui, dispare și ultimul reprezentat de parte masculină al Casei Regale, deoarece, după cum bine știm, Regele Mihai nu a avut urmași direcți de parte bărbătească, fiind tatăl a cinci fete. Deci, cred că pot spune că odată cu moartea Regelui Mihai, moare și substanța, sau mai bine zis simbolul din ultimii 75 de ani ai Casei Regale române.

După cum spuneam, ziariștii au început să se întreacă care mai de care în elogii și cuvinte mari la adresa regelui – exemplu de demnitate, onoare și voință, ultimul Mareșal al României, verticalitate morală și curaj civic, și altele asemenea. Dacă suntem mărginiți la minte, putem să credem despre Regele Mihai că a fost, nu un exemplu de demnitate și voință, ci un adevărat zeu, și cel mai mare erou al neamului. Putem să batem câmpii cu astfel de apelative până când ne plictisim. Cel mai bine ar fi să studiem puțin istoria monarhiei în România, să o luăm binișor de la începuturile ei, adică din 1866 și până la dispariție, în 1947.

Ca să fac un scurt rezumat al regilor României, în ordinea numerelor de pe tricou, România a avut patru regi, doi buni și doi…mai puțin buni.

Primul a fost Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, mare om de stat, ce-i drept cu onoarea puțin pătată căci vine la putere după ce Cuza vodă e înlăturat cu o lovitură de stat, clasic. Făurește unirea Principatelor după Războiul de Independență 1877-1878, în care armata română luptă alături de cea rusă împotriva Imperiului Otoman în opinci și izmene (cum de altfel va lupta și în primul război). Lucru bun să făurești unirea Principatelor și să contribui la modernizarea României agrare, chiar dacă printre rânduri ți-a mai scăpat și câteva represalii sângeroase față de țărănimea veșnic asuprită și nemulțumită.

După moartea sa, scuccesor este Ferdinand I, mare om de stat și el, făurește unirea cea mare de la 1918, împropietărește țăranii din armata română cu pământ pentru sacrificiul adus țării. Lucruri bune a făcut și Ferdinand, chiar dacă și el a avut ceva probleme cu țăranii tot mai năzdrăvani care se puseseră pe răscoale. Urmează însă perioada de declin a monarhiei, care începe cu Carol al II-lea.

Carol al II-lea nu a fost un rege strălucit pentru România, fiind un afemeiat convins. Își pierde la un moment dat drepturile de succesor legal la tronul României după o aventură cu una din multele amante, își lasă fiul, pe Mihai în grija regenților, revine apoi în țară și se proclamă rege, una peste alta domnește în desfrâu. Din punct de vedere politic avea înclinații totalitare, ceea ce îl și împinge la sfârșitul anilor 30 să desființeze constituția, să scoată în afara legii toate partidele politice (nu că ar fi fost o mare pierdere pentru țară) și să conducă cu o mână de fier. Și se mai gândește el, în mintea lui de rege, să le aplice o corecție legionarilor care se puseseră pe asasinate. Nu i-a ieșit în totalitate schema, căci legionarii aveau în mână tot tineretul și intelectualitatea română. La momentul când armata rusă intră în Basarabia ca brânza în macaroane (ca o consecință a semnării dintre Rusia și Germania a tratatului cu clauze secrete Ribentrop-Molotv), regele nostru se plimba pe Calea Victoriei în căutarea unei partide de o noapte, și cine putea să îl refuze pe rege? Se spune ca suferea de o patologie genitală care îl forța să aibe un comportament neortodox față de femei. Asta e deja legendă.

După agresiunea Rusiei, Carol este lipsit de reacție, el speră ca occidentul să aibă o reacție și pentru el – adică Franța și Anglia, marii giranți ai inviolabilității granițelor statelor mici din centrul și estul Europei. Dar Franța și Anglia nu erau capabile să își protejeze propriile granițe în fața tăvălugului nazist, nici nu se mai punea problema să intervină în est. Nu-i de mirare că Hitler anexează Cehoslovacia, Polonia și Austria cât ai zice șnaps.

Astfel, Carol cere ajutorul singurului om capabil la acel moment să scoată țara din criză, Ion Antonescu, care se remarcase în Primul Război Mondial, și reușise să modernizeze Armata Română. Acesta îi spune regelui că pentru a conduce țara are nevoie de întreaga putere și libertate totală de decizie. Carol nu se conformează la început, tergiverseză lucrurile căci nu vrea să piardă puterea, dar deja poporul era împotriva sa. Neavând încotro, văzând că este incapabil și neavând sprijinul nimănui, abdică și lasă țara, forțat de împrejurări, pe mâna lui Ion Antonescu și a fiului său minor Mihai. Carol al II-lea moare în 1953 la Estoril, Portugalia, probabil pe plajă cu un cockteil în mână.

Aici intră Mihai în scenă, și cum vorba din popor că așchia nu sare departe de copac are un sâmbure de adevăr, Mihai avea să fie la fel de lipsit de talent politic și militar precum tatăl său. Deși a condus țara în umbra Mareșalului, nu a învățat nimic de la acesta, ci a preferat să îl confrunte, iar în ultimă instanță să îl trădeze – deci cam până aici cu onoarea. Acte de eroism regele Mihai nu a făcut, nu a luptat pe front și nici nu a excelat în arta oratoriei. Lui îi plăceau mai mult mașinile și mecanica. A reușit contraperformanța, unică cred în istoria modernă a conflictelor armate, de a pune țara în stare de război atât cu puterile aliate cât și cu Germania nazistă. Asta se întâmpla imediat după lovitura de stat de la 23 august, când România nu avea nicio garanție din partea aliaților că îi este recunoscută starea de cobeligerant. Deabia în septembrie, când armata roșie dansa cazacioc pe crestele carpaților, România capătă statutul de cobeligerant. Trist moment, în care peste o sută de mii de ostași români au fost fie uciși fără să poată trage un glonț, fie au fost luați prizonieri și duși în lagărele de muncă forțată, acolo de unde nu ți se mai întorc nici oasele. Cel puțin pe aceștia, Regel Mihai îi are pe conștiință.

În schimb regele s-a lăsat manipulat de o clică de comuniști cu mai puține clase ca trenul, și de niște lideri ai partidelor politice istorice care nu vedeau în fața ochilor decât interesul personal (ca și acum). Pentru România, Regele Mihai nu știu dacă poate să fie numit erou, dar pentru mama Rusie cu siguranță, căci Stalin îl decorează personal cu ordinul Pobeda (cea mai înaltă distincție militară a URSS) pentru rolul său în înlăturarea dictatorului Antonescu de la condcerea țării, și pentru curajul său de a lupta împotriva Germaniei naziste. Cu alte cuvinte, regele primește medalie pentru înaltă trădare, căci să întorci armele împotriva aliaților tăi, și să îți arestezi Mareșalul, nu poate fi numit decât act de înaltă trădare, și actele de înaltă trădare se judecă la curtea marțială, însă pe rege probabil îl va judeca Sfântul Petru la porțile raiului.

Regele spera că va rămâne la conducerea țării multă vreme după sfârșitul războiului, avea promisiuni sigure din partea Anei Pauker, Petru Groza și a lui Gheroghiu Dej. Din păcate pentru el, Regele Mihai petrece revelionul din 1947 în exil, căci comuniștii se cam săturaseră de forma asta de guvernământ învechită care se cheamă monarhie, și îl trimit pe rege, pe 30 decembrie 1947, la o plimbare de vreo 50 de ani prin occident. La întoarcerea în țară în 1990, regele este întors din drum de tovarășul Iliescu, un demn reprezentant al intereselor URSS în România, și un adevărat connoisseur al materialismului dialectic, așa cum l-a predat Lenin. Chiar dacă populația avea atunci, ca și acum, în mare parte oarbe convingeri monarhiste, regele este escortat de poliție înapoi la avion, cu bilet doar dus. Se va întoarce în țară în timpul președinției lui Emil Constantinescu, și va primi cetățenia română, jos pălăria.

Oricât de mult am vrea, mare lucru nu se poate spune despre personalitatea Regelui Mihai, el a fost un rege fără biografie, s-a aflat în centrul atenției pentru o perioadă foarte scurtă de timp, populația abia dacă a avut timp să îl cunoască în deaproape, dar cu toate astea, s-a creat în jurul său, imediat după abdicarea forțată, o adevărată legendă, sau un cult al regelui, văzut nu numai ca o victimă a regimului comunist, dar și ca întruchiparea salvării și bunăstării poporului român.

Această viziune s-a păstrat până în zilele noastre, căci românul vede cu ochii lui că unde e monarhia la putere, țara prosperă – vede Anglia, vede țările din Scandinavia, Olanda sau Belgia. Dar România nu e Anglia sau Belgia, și dacă monarhia funționează la unii, asta nu înseamnă ca va funcționa pretutindeni. Așa au zis bieții greci pe la 1832, să devină și ei monarhie căci numai așa credea cea mai veche democrație din lume că poate prospera. Zis și făcut, au căutat un rege disponibil din marile case regale ale Europei, și l-au găsit pe Otto I de Bavaria, neamț de la mama lui, pe care l-au numit Otthon. Regele acesta a venit în Grecia cu tot alaiul de funcționari, miniștrii, si tot ce trebuie ca să pună țara pe picioare, o țară proaspăt independentă. Dar ce să facă neamțul într-un sistem corupt de sus până jos? Căci pe greci îi învățaseră turcii cum să se descurce fără să muncească, trăind din ciubuc și peșcheș. Așa s-a ajuns la situația în care, după câțiva ani de domnie, tot cabinetul regelui Otthon devenise mai corupt decât cei de dinainte. Însuși regele deveni de nerecunoscut, și parcă nu s-ar fi tras din casa de Bavaria ci mai degrabă din cea de Istanbul. Așadar, cu această scurtă povestioară sper că am lămurit puțin cum stă treaba cu monarhia, și de ce nu va funcționa acest sistem în România până când nu se vor schimba niște obiceiuri și mentalități.

Revenind la defunctul rege, acesta s-a remarcat în primul rând prin lovitura de stat de la 23 august, și cam atât. Se spune că regele și-a dorit încă din copilărie să rămână în istorie, la fel cum au rămas predecesorii săi, regele Ferdinand și Carol I, dar ce nu a știut regele este faptul că poți să rămâi în istorie și prin acte josnice. Acum depinde din ce parte privești problema.

Se cunosc realativ puține detalii despre anii săi din exil, se spune că regele și-a câștigat existența muncind cu mâinile, asta pentru că, aparent, comuniștii l-au exilat doar cu hainele de pe el și un geamantan, cel puțin au avut destulă onoare încât să îl lase în viață, deși ar fi putut să-i intenteze la fel de ușor un proces fictiv cum i-au intentat Mareșalului Antonescu, lui Mircea Vulcănescu, și a câtor zeci și sute de personaliăți.

Cam atât despre ziua de azi, regele a murit, vom avea funeralii naționale, probabil că vor participa la ele și marile case regale din Europa, căci toți regii au sânge albastru. Pentru câteva zile țara noastră va fi în centrul atenției și asta cred că ne va face și pe noi să ne simțim importanți. Eu unul nu am văzut niciodată cum se înmormântează regii.

Chiar dacă mulți dintre români își doresc cu ardoare întoarcerea la monarhie pentru că monarhia are așa, o aură de basm ca în cărțile de istorie din gimnaziu, să nu uităm însă că monarhia în România își mai face simțită prezența doar prin acte de caritate, deci mă tem că, chiar dacă poporul își dorește monarhia, monarhia nu își dorește puterea.

Către moderniști

În ce privește poezia, aș vrea să îmi exprim mânia –

Nu-i înțeleg pe cei ce spun că ce fac ei e foarte bun,

Și că în a lor scriitură poți regăsi o artă pură

Pe care o poți înțelege…doar de te-mbeți cu apă rece.

Eu m-am convins câtă substanță au cei cu mare importanță

Printre poeții post-moderni – de vrei să-i cerni n-ai ce să cerni,

Sunt toți o apă și-un pământ, în minte nu au niciun gând,

Cuvintele sunt aruncate în versuri albe și stricate,

Își scriu poemul cu-ngâmfare, de rimă nu mai sunt în stare,

Își spun artiști din noul val, propun un nou abecedar

Al poeziei scrise-n…proză – eu am făcut deja nevroză.

Metafora și epitetul, iubirea, moartea sau concretul,

Sunt doar idei mult prea-nvechite să mai poată fi azi citite.

Un lucru e adevărat – se-nchină toți neîncetat dicteului automat!

Și mă gândesc din când în când că eu mă lupt cu mori de vânt,

Dar sper, poate-i fac să-nțeleagă, pe cei ce au mintea mai slabă,

Că asta nu e poezie ci mai degrabă o stihie

Ce nu necesită talent ci doar să fii puțin…dement.

Și ar mai fi ceva de spus referitor la cei de sus –

Ce repede trecură anii, cât v-au schimbat pe unii banii,

Și din poeți renascentiști ați devenit avangardiști!

Și e normal, asta se cere, literatură în cădere,

De vrei să ai succes venal te adaptezi al noul val,

De vrei să fii necunoscut știi bine ce ai de făcut,

Să-ți scrii poemul tău modest, simțit, trăit și fără rest,

Să te gândești cu nostalgie la anii tăi de studenție,

Când un poet era poet și poezia poezie.