Către moderniști

În ce privește poezia, aș vrea să îmi exprim mânia –

Nu-i înțeleg pe cei ce spun că ce fac ei e foarte bun,

Și că în a lor scriitură poți regăsi o artă pură

Pe care o poți înțelege…doar de te-mbeți cu apă rece.

Eu m-am convins câtă substanță au cei cu mare importanță

Printre poeții post-moderni – de vrei să-i cerni n-ai ce să cerni,

Sunt toți o apă și-un pământ, în minte nu au niciun gând,

Cuvintele sunt aruncate în versuri albe și stricate,

Își scriu poemul cu-ngâmfare, de rimă nu mai sunt în stare,

Își spun artiști din noul val, propun un nou abecedar

Al poeziei scrise-n…proză – eu am făcut deja nevroză.

Metafora și epitetul, iubirea, moartea sau concretul,

Sunt doar idei mult prea-nvechite să mai poată fi azi citite.

Un lucru e adevărat – se-nchină toți neîncetat dicteului automat!

Și mă gândesc din când în când că eu mă lupt cu mori de vânt,

Dar sper, poate-i fac să-nțeleagă, pe cei ce au mintea mai slabă,

Că asta nu e poezie ci mai degrabă o stihie

Ce nu necesită talent ci doar să fii puțin…dement.

Și ar mai fi ceva de spus referitor la cei de sus –

Ce repede trecură anii, cât v-au schimbat pe unii banii,

Și din poeți renascentiști ați devenit avangardiști!

Și e normal, asta se cere, literatură în cădere,

De vrei să ai succes venal te adaptezi al noul val,

De vrei să fii necunoscut știi bine ce ai de făcut,

Să-ți scrii poemul tău modest, simțit, trăit și fără rest,

Să te gândești cu nostalgie la anii tăi de studenție,

Când un poet era poet și poezia poezie.

 

Anunțuri

Religie și antropomorfism

Dat fiind faptul că omul în religie, la fel ca și în filozofie, dacă nu a primit revelația divină poate să bată câmpii până îl ia necuratul (…)

În ceea ce privește religia, cel mai bine ar fi să procedăm cum a recomandat Kemal Ataturk, părintele Turciei moderne – religia este o problemă sctrict personală și trebuie să rămână așa. Fiecare să se roage în căminul său dacă simte nevoia, dar nu trebuie să discutăm despre religie în public, și cu atât mai puțin să facem o teologie, adică o știință care să explice religia. Statul trebuie să fie laic, și orice formă de imixtiune a religiei în treburile statului nu duce decât la slăbirea acestuia (asta în cazul în care religia nu devine, în mâna statului, un instrument de control și manipulare al populației).

Religia nu trebuie nici confirmată nici infirmată, pentru că ține de inclinațiile fiecăruia, și în principal ține de credințele ancestrale ale strămoșilor noștri, transmise prin sute de generații mai departe, strămoși care neînțelegând fenomenele naturii și efemeritatea vieții lor, nu le-au putut explica decât prin existența unor ființe superioare care le controlează. Asta a făcut omul din cavernă, ale cărui prime reprezentări ale unei forme de divinitate au fost cele ale animalelor care îi asigurau existența – elefanți, căprioare, cai, etc. A urmat apoi, după descoperirea culturilor agricole, cultul zeiței mamă (mama natură), cea care face să roadească pământul. Și acest cult a fost înlocuit mai târziu, după o mai bună înțelegere a naturii și universului, cu cel al soarelui, principiu fundamental și esențial pentru existența vieții pe pământ. Zeul soare, sau cultul discului solar, se răspândește rapid și este regăsit la marea majoritatea a populațiior din epoca metalelor.

Mai apoi religia a început să fie dominată de antropomorfism, și asta din nevoia omului de a avea o imagine concretă asupra acestor ființe superioare. Ideea cum că zeul era un animal sau o rocă incandescentă nu mai sadisfăcea nevoile unui om ale cărui capacități intelectuale și artistice începuse să se dezvolte tot mai mult de-a lungul mileniilor. Omul începe să se analizeze și observă că este capabil de acte creatoare uimitoare, poate crea și poate distruge lumea precum un demiurg, ceea ce l-a făcut să ajungă, prin analogie, la concluzia că zeul care a creat lumea trebuie fără îndoială să îi semene din multe puncte de vedere. Astfel s-a ajuns la antropomorfismul care domină chiar și în zilele noastre religiile, în special creștinismul.

Grecii antici au perfecționat antropomorfismul, la ei zeii nu numai că semănau fizic cu oamenii, dar aveau și înclinații ale celor mai neisprăviți dintre aceștia. Astfel, avem în panteonul grecesc zei care se îmbată, care vin pe pământ și se culcă cu fecioare virgine, care mint, urăsc, dezvoltă intrigi, se supără, plâng, râd, se distrează, au copii din flori, etc. Același lucru se întâmplă și la romani, care nu au făcut decât să preia întregul panteon grecesc și să dea nume romane zeilor grecești, astfel că avem – Afrodita de la greci devine Venus la romani, Ares devine Marte, Artemis devine Diana, Athena devine Minerva, Zeus devine Jupiter, etc., fiecare dintre aceste zeități reprezentând cu acuratețe calități specifice umane și forțele naturii. La romani sau infiltrat și zeități din afara imperiului, cel mai important fiind zeul persan Mitrha. Se spune că peste cultul lui Mithra s-a suprapus cel al lui Iisus Hristos, iar data de 25 decembrie, pe care se sărbătorește Crăciunul la creștini, se serba în Imperiul Roman cultul zeului Mithra.

Din cele mai vechi timpuri religia s-a identificat cu antropomorfismul, cel mai mult la greci, care erau maeștri ai basmului și mitului, dar și la creștini, în special în Vechiul Testament regăsim dovezi clare și incontestabile ale unui Dumnezeu antropomorf, un Dumnezeu care se supără și se răzbună când nu este adorat și nu i se aduc sacrificii. În Noul Testament lucrurile se schimbă puțin, întemeietorii religiei creștine, în frunte cu apostolul Pavel, fiind probabil buni cunoscători ai misticismului oriental și a religiilor care erau răspândite la acea vreme în întregul Imperiu Roman, și având totodată cunoștințe temeinice de filozofie, creează o nouă religie, sau mai degrabă desăvârșesc iudaismul prin intermediul acestui personaj misterios, Iisus Hristos, care împlinește profețiile proorocilor din Vechiul Testament (Ilie, Isaia, Eremia, etc.)

Odată cu apariția lui Iisus, religia creștină accentuează și mai mult antropomorfismul, din moment ce Dumnezeu vine în carne și oase pe pământ, având trup de om. Nu există un grad mai ridicat de antropomorfism religios decât acesta. După moartea, învierea și ridicarea la cer a lui Iisus, mica sectă a creștinilor pornește pe calea misionarismului și începe să răspândească așa zisele învățături lui Iisus, tuturor populațiilor din bazinul mării Mediterane. Deasemenea creștinismul dobândește pe parcursul câtorva secole un întreg panteon de sfinți și cărturari. Acest lucru a fost posibil datorită persecuțiilor la care erau supuși creștinii de către romani și în general de către toate populațiile care aveau alte convingeri religioase. Apar astfel martiri, sau mucenici, care nu au făcut decât să întărească și să consolideze religia creștină pentru secolele ce aveau să urmeze.

După cum bine spuneau Marx și Engels, persecutarea și interzicerea religiei prin mijloace agresive, nu face decât să întărească sentimentele religoase, ascest lucru s-a întâmplat cu religia creștină care, persecutată fiind, a devenit mai puternică ca oricând, ajungând într-un final să pună umărul la slăbirea și în final la distrugerea Imperiului Roman din interior, cum spunea Cioran în Religie și Utopie.

Din acest moment începe un adevărat cult al sfinților, păstrat până în zilele noastre cu precădere în societățile agrare din Europa răsăriteană, adică din fostul Imperiu Bizantin. Acest cult al sfinților sub diferite forme, fie sub forma iconografiei, fie mai nou sub forma moaștelor, a îndepărtat și mai mult omul religios de adevărata substanță a religiei creștine, dar în principal l-a îndepărtat de dogmă. Biserica a știut însă din totdeauna să adapteze canoanele sale mersului societății, astfel încât, adorarea și închinarea la moaște sau la icoane făcătoare de minuni a devenit parte integrată din biserica creștină, chiar dacă omul atunci când se roagă la un sfânt uită complet că rugăciunea lui trebuie adresată mai întâi lui Dumnezeu, și că acesta este cel care îi oferă așa zisul ajutor și nu o icoană picatată de un zugrav, sau rămășițele vreunui mucenic.

Este cazul românilor, care nu se mai închină la Dumnezeu ci la Sfânta Parascheva, Arsenie Boca, Sfântul Mina, Efrem cel Nou, Paisie Aghioritul, sau la cine știe ce preot mort, care din diferite motive nu a putrezit. Acești sfinți sunt mult mai palpabili decât Dumnezeu – o noțiune greu de înțeles pentru marea masă de oameni ignoranți și superstițioși, mai ales când această divinitate vine sub forma a trei persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh cum este în creștinism. Această adorare a sfinților se petrece în creștinism deoarece această religie, mai mult decât oricare alta, este o religie antropomorfă prin definiție. În nici o altă religie zeul suprem, creatorul lumii, nu coboară pe pământ să stea de vorbă cu oamenii, să le dea pilde și lecții de viață, și nu se sacrifică pentru salvarea umanității.

Dumnezeul creștinilor este tangibil, este exemplul concret că ființa supremă există, și că este atât transcendentă cât și imanentă. Bineînțeles, doar câțiva oameni au avut șansa să îl vadă pe Dumnezeu în chip de om, să îl atingă și să îl simtă, și doar 5 au scris despre asta – cei patru evangheliști, Matei, Marcu, Luca, Ioan și apostolul Pavel. Cel puțin oficial. În sfânt, creștinul mediocru și ordinar, vede întruchiparea lui Dumnezeu, are o imagine clară asupra divinității, știe la cine se roagă, și parcă o rugăciune are mai multă izbândă când știe cui se roagă, decât atunci când își îndreaptă privirea către văzduh și nu îl aude nimeni, așa cum fac monahii și pustnicii, și așa cum defapt se rugau oamenii Vechiului Testament. Omul de rând, omul obișnuit, are nevoie de imagine (și imaginație) atunci când se roagă, de ceva ce poate fi numit concret, cineva care are un chip și un nume. Cu siguranță există o explicație antropologică pentru acest lucru.

Ca și concluzie, fără să fiu acuzat de ateism sau de atitudine împotriva religiei, pot spune, cum au mai spus-o și alții, că nu omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci Dumnezeu a fost făcut după chipul și asemănarea omului, și acesta se numește antropomorfism, iar antropomorfismul stă la baza tuturor religiilor. Acest lucru nu neagă în nicun fel posibilitatea existenței lui Dumnezeu, ci demonstrează faptul că omul este incapabil să înțeleagă prin mijloacele sale de exprimare, adică prin intermediul limbajului și al reprezentării abstracte, divinul.

 

 

 

Revelația răului

De curând am citit Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel. Mi-a plăcut. Spre deosebire de restul Bibliei, e mult mai digerabilă. Mai sunt ce-i drept câteva scrieri în Vechiul Testament care merită să fie citite și care te fac să reflectezi asupra condiției omului și a existenței în general, cum ar fi cartea lui Isus fiul lui Sirah sau Ecleziastul. Pe de altă parte, Noul Testament ar trebui citit în întregime căci reprezintă toată religia creștină, filozofia și morala ei.

După lectură am stat și m-am întrebat în mintea mea, de ce Pavel este cel mai important dintre apostoli, cand nici măcar nu a făcut parte din cei 12 aleși la început de Iisus? Am tras următoarele concluzii.

Pavel, înainte să se creștinească și să îl descopere pe Iisus, se chema Saul, și era unul dintre cei mai mari prigonitori ai creștinilor, nu pe puțini dintre aceștia trimițând-ui la moarte. Atunci ne întrebăm, cum a putut un astfel de om să ajungă cel mai important apostol? Am ajuns la concluzia că el a ajuns cel mai important dintre apostoli pentru că a fost și cel mai rău dintre aceștia, cel mai plin de păcate, cel mai incorijibil. De la răul absolut a ajuns al binele absolut. Nu poți cunoaște raiul dacă nu ai fost mai întâi în iad, și invers. În religie se evoluează în parametrii extremelor, nu poți să fii absolut bun, dacă mai întâi nu ai fost absolut rău, și din nou reciproca e valabilă. Câți oameni răi, criminali, hoți, violatori, nu au devenit buni prin ceea ce se cheamă revelație? Și câți oameni buni nu au devenit răi și mizerabili. Avem atâtea exemple, în ambele cazuri – deținuți care devin călăi ai fraților de suferință sau preoți care renunță la preoție și pornesc pe calea ateismului, criminali care se pocăiesc, etc. Bine, poți spune că dacă ești ateu nu ești și neapărat rău și împotriva bisericii, dar nu zice oare Hristos că cine nu e cu Mine e împotriva Mea?

Este paradoxal faptul că cei mai mari creștini din istoria umanității au prigonit mai întâi creștinismul, începând cu Pavel (care a trimis la moarte creștini) Împăratul Constantin cel Mare (care păgân fiind îl primește pe Dumnezeu în vis) Sfântul Augustin (care înainte de a fi creștin era maniheist) și am putea menționa aici ca exemple recente, de ce nu, pe Nicolae Steinhardt (evreu creștinat în pușcărie și unul dintre cei mai importanți martiri creștini, prin suferință nu prin moarte, din epoca modernă) și Petre Țutea, ateu convins în tinerețe, și la bătrânețe ultimul și poate cel mai mare mistic creștin român). Așadar exemplele vin să ne confirme faptul că pentru a deveni bun trebuie mai întâi să fi fost rău, pentru a deveni cu adevărat creștin trebuie mai întâi să fi prigonit creștinismul, adică să cunoști extremele și să le trăiești în totalitatea lor.

Binele suprem se descoperă exclusiv prin revelație. Dar răul suprem? Există oare o revelație a răului? Eu spun că o revelație a răului nu există, și nici nu am auzit să se vorbească de revelație decât în legătură cu binele. Dar de ce nu există? Nu există o revelație a răului pentru că omul se naște rău. Noi, oamenii, cunoaștem răul absolut și, oho, câte modalități am găsit ca să îl exprimăm. Dacă noi nu am fi cunoscut răul absolut, am fi putut probabil să îl primim prin revelație, dar din moment ce nu îl putem primi prin revelație, rezultă printr-un mic silogism, că răul se găsește în starea naturală a omului. El deja a fost revelat, cunoscut, în momentul nașterii noastre. Din punct de vedere religios, acest lucru se cheamă căderea în păcatul strămoșesc, sau căderea în păcat a primului om, Adam, căci atunci s-a cunoscut și moartea și păcatul. Cunoașterea înseamnă moarte, Adam a gustat din fructul oprit și a primit revelația păcatului, a răului. Din acel moment ni s-a înscris în codul genetic răul. Să fii bun înseamnă să fii împotriva propriei tale naturi, atât din punct de vedere biologic cât și religios. Iată un caz în care știința și religia se împletesc foarte bine. Ca o mică paranteză, adevărata natură a omului se află dincolo de bine și de rău.

La începuturile ei lumea, adică natura, se afla dincolo de bine și de rău, ca să îl citez pe Nietzsche, însă după înfăptuirea păcatului, omul cunoaște binele și răul, the extremes of clean and dirty (Deftones). Dar binele nu există în sine, ci doar în raport cu răul, fără rău binele nu poate exista. Dar răul nu are nevoie de bine ca să existe? În structura omului, căci numai asupra lui putem face orice afirmație fără a exista riscul de a părea că suntem niște tâmpiți, răul nu are nevoie de bine ca să existe, pentru că de la ceea ce se afla dincolo de bine și de rău, pe vremea paradisului, omul a trecut direct la cunoașterea păcatului și a răului, pentru că Adam nu cunoștea că ceea ce trăia el în grădina Edenului e bine sau rău, pentru că nu avea noțiune de nici una dintre ele. Cum nici Cain nu știa ce e crima până să îl omoare pe Abel, la fel cum Adam nu știa ce sunt animalele până când Dumnezeu nu îi spune să le dea nume. Această idee, a lucrului aflat dinolo de bine și de rău, care dă și titlul unei cărți a lui Nietzsche, m-a făcut să vin cu acest raționament – la început nu era nici bine nici rău, toate erau fără vreo calitate, erau perfecte (noi nu avem nicio idee adevărată despre ce înseamnă perfecțiunea divină și a creației sale), apoi se încalcă porunca care atrage după sine păcatul și apariția răului, iar apariția răului atrage după sine apariția binelui, și toate acestea atrag după ele apariția dualismului existențial dintre bine și rău. Să privești lumea dincolo de bine și de rău, iată un lucru care omului îi este cu neputință dat să îl înfăptuiască.

Deci, când spunem despre noi că suntem buni, sau când orice creștin spune despre el că este bun și nu a fost rău cu adevărat niciodată, ei bine, asta înseamnă că nici bun cu adevărat nu a fost niciodată, din moment ce nu a gustat extremele, nu a luptat în ambele tabere. Am putea să ne jucăm cu ideile și să ne lăsăm conduși da rău, să devenim răi în absolut, ca mai apoi să cunoaștem revelația binelui absolut. Dar oare e atât de ușor? În primul rând nu cred că vreunul dintre noi știe ce înseamnă răul absolut, răul suprem, și vin cu o singură explicație – nu am omorât pe nimeni. Crima este cel mai diabolic act pe care un om poate să îl înfăptuiască, comițând crima, cu siguranță vei cunoaște ce înseamnă să fii rău. Dar odată ajunși aici e posibil să nu mai existe cale de întoarcere către revelația divină, căci crima trebuie să aibe pe lângă premeditare și înclinație. În fond cine ar putea să ucidă pe cineva fără să nu aibe o înclinație către asta? Criminalii, indiferent dacă au omorât o persoană sau o sută, și-au dorit cu adevărat să facă acest lucru, au fost convinși că vor să facă asta.

E destul de ciudat cum unii oameni se lasă deliberat în mâinile răului, fac rău, înfăptuiesc fapte mizerabile și imorale doar pentru a se pune în situația aceea în care ajung la limita de jos a umanității. Pentru ce fac asta? Posibil să existe o predispoziție a omului de a se autodistruge (Freud a confirmat asta), ca mai apoi, cunoscând deci una dintre extreme, să se nască din nou, ca să spunem așa. Există și situații când omul nu își dorește salvarea din extremă, ci doar moartea, autodistrugerea mergând până într-un punct de unde nu se mai poate ieși, și asta complet deliberat.

Ca și concluzii, nu există o revelație a răului, pentru că răul a fost deja primit, noi luptăm toată viața noastră să fim mai buni, nu mai răi. Există bineînțeles și cazuri speciale, care ar trebui să țină de patologiile neuropsihice…sau nu.

E multă hârtie de scris pe acest subiect. Mă opresc aici, fără sa fi rezolvat în definitiv problema care mă macină.

 

graciela

târziu în noapte-ți scrii poemul

lumină doar la felinar

ai zeci de demoni la hotar

tu cea care-ai născut totémul

 

parfum din floarea nebuniei

te-nvăluie fără să știi

amanta lunii vrei să fii

și muză veșnică melancoliei

 

pe unde mergi adie și zefirul

natura toată ți se-nchină

tu fără rege ești regină

căci nimeni nu a câștigat turnirul

 

de la zenit pân-la nadir

tu stăpânești o lume-ntreagă

ce poate doar că să te vadă

mai prețioasă decât un safir

 

închisă-n turnul de cleștar

visezi la zile însorite

și stelele îți sunt iubite

primeștele pe toate-n dar

 

(graciela iturbide photography)

Feminitatea explicată de Freud (eseu cu privire la o prelegere de psihanaliză aplicată)

Astăzi psihanaliza nu mai este de actualitate, a dispărut practic din domeniul științelor pozitive fiind înlocuită cu psihologia și psihiatria sau mai degrabă înglobată în acestea. Psihanaliza a avut însă perioada ei de glorie, la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX când, întemeietorul ei, Sigmund Freud, a venit cu mai multe teorii revoluținare în ceea ce privește felul în care anumite patologii dar și comportamente aparent sănătoase, specific umane, își găsesc explicații la granița dintre conștient și inconștient.

În zilele noastre, boli precum nevroza sau psihoza sunt tratate de către medici prin protocoale standard, cum dealtfel se întâmplă în toate domeniile medicinei moderne. Că nu aceasta este singura soluție, a observat foarte bine Freud, la rândul său fiind un reputat medic, care fără să prescrie medicamente pentru tratarea acestor dereglaje psihice, a introdus metode noi de analiză a psihicului, tehnici non-invazive (sau poate chiar mai invazive de cât oricare altele, pentru că psihanalistul accesează straturile cele mai profunde al psihicului uman) fără să aibă efecte adverse.

Cei care nu au fost de acord cu psihanaliza lui Freud, i-au reproșat acestuia faptul că a găsit în toate manifestările nevrozelor, psihozelor, a anxietății și a depresiilor, o bază sexuală (văzută de mulți teologi, supraspirituali și habotnici, scara cea mai de jos a umanității). Ei bine, concluzia la care a ajuns Freud nu reprezintă doar o teorie pur speculativă, fără o bază practică solidă. Freud, împreună cu echipa sa de psihanaliști, a realizat sute, mii de ședințe de terapie cu pacienți, care i-au permis să tragă aceste concluzii, că omul este stăpânit de o energie sexuală sau instinct sexual care se numește libido, iar acesta îi dictează în mare măsură acțiunile și comportamentul în societate, ca de altfel și derapajele. Ba mai mult decât atât, chiar și puterea de creație, cea artistică, pare să fie un instinct sexual refulat, omul canalizându-și energia sexuală către un cu totul alt domeniu, de unde și rezultatele suprinzătoare. Astfel, patologiile neurospihice ale omului nu pot fi dezvăluite decât prin straturile cele mai inferioare ale conștiinței, toate izvorând mai mult sau mai puțin dintr-un libido refulat.

Pentru Freud visul constituia un element central în rezolvarea problemelor neuropsihice, descifrarea acestora de către psihanalist fiind de-a dreptul remarcabilă.

Ceea ce vedem în vise este o deghizare, o travestire, realizată de psihicul nostru care ne apară de advăratele dorințe ce sunt reprobabile și deci refulate. Tendințele sexuale sunt deghizate, visul are un caracter latent sexual, care de obicei este reprezentat prin simboluri.

Nu despre vis o să vorbesc acum, ci despre feminitate, așa cum reiese ea din cercetările lui Freud. Femeia este, și va fi în continuare, un mister, mulți oameni de știință recunscându-și neputința în a înțelege femeia. Freud recunoștea că prin demersurile sale psihanalitice nu a descoperit în totalitate misterul pe care îl reprezintă femeia, ci doar a mai descoperit ceva, a mai făcut câțiva pași în dezvăluirea ei în totalitate.

Mai întâi ce este feminitatea? Oamenii fac o distincție clară între feminitate și masculinitate, prin opoziția termenilor de viril, în sensul de activ, și feminin, în sensul de pasiv. Deci feminitatea este o caracteristică specifică femeilor, și care demonstrează pasivitatea acestora. Deci ceea ce este pasiv este feminin iar ceea ce este activ este masculin. Freud însă pune la zid acest raționament des întâlnit spunând că pasivitatea nu coincide neapărat cu feminitatea și nici activitatea cu masculinitatea, și că mai degrabă societatea este cea care dictează în mare parte carcterul pasiv al femeii. Dar feminitatea nu este ceva ce se dobândește pe parcurs, ea este o caracteristică ce se dezvoltă încă din stadiul de făt. Se cunoaște faptul că există un stadiu al fătului în care acesta este un organism bisexual, deabia mai târziu realizându-se diferențierea organelor genitale, atunci când băiatului i se dezvoltă penisul iar fetei vaginul. Dar există un stadiu al evoluției fătului în care vaginul fetei nu este descoperit, locul acestuia fiind luat de către clitoris. Odată cu dezvoltarea vaginului, clitorisul își pierde din sensibilitate și importanță, spune Freud. Cercetările din ultimele decenii vin însă să îl contrazică pe Freud, clitorisul fiind se pare un organ hipersensibil, al cărui rol, ce-i drept, nu este decât acela da a provoca plăcere.

Pentru a înțelege mai bine psihanaliza lui Freud și viziunea sa asupra feminității, trebuie să vorbim în primul rând de teoria sa oedipiană. Complexul Oedip (după eroul din tragedia lui Sofocle care își omoară tatăl pentru a întreține relații incestuase cu mama sa), presupune atașamentul intim al băiatului față de mama sa încă de la cele mai fragede vârste, și considerarea tatălui drept adversar. Freud a mai descoperit însă că acest complex Oedip există și la fete, numindu-se fixație preoedipiană la mamă, ca mai apoi să se dezvolte într-un complex oedpian propriu-zis, invers față de cel masculin, adică atașamentul fetei fața de tată și depărtarea de mamă. Mai pe scurt complexul Oedip la băieți se manifestă prin dorința acestora de a avea un copil de la mamă, iar la femei da a avea un copil de la tată. Destul de fucked up, nu?

Una dintre teoriile cele mai interesante, dar poate și cea mai greu de digerat, este ceea ce Freud a numit – dorința (psihologică) de a avea penis a femeilor. Pornind de aici, Freud explică întregul proces de devenire al femeii și feminității ei, și cu ce complexe va trebuie aceasta să se lupte pe parcursul vieții.

Fetița când își descoperă inferioritatea, nu se resemnează – dimpotrivă, ea mai speră încă mult timp ca într-o zi îi va crește un penis, și această speranță persistă uneori până foarte târziu. Când, în sfârșit, cunoașterea realității o face să-și piardă orice speranță de a-și vedea dorința împlinită, analiza încă mai arată că această dorință persistă în inconștient, încărcată cu multă energie.

Toată această energie venită din dorința de a avea penis, se transformă la femeie în dorința de succes pe plan personal și profesional. Astfel, orice succes pe care femeia îl obține pote fi văzut ca o demonstrație a existenței penisului. Astfel se explică cum femeile obțin rezultate acolo unde în mod normal, conform standardelor unei societăți dominată de barbați, aceștia din urmă trebuie să performeze. Femeia începe să intre în domenii de activitate specifice bărbatului, psihanalitic acest lucru se explică prin cele spuse mai sus, dorința de penis la nivel inconștient.

O altă teorie interesantă freudiană, este cea a complexului de castrare, pe care ambele sexe îl resmit în momentul în care își observă reciproc organele genitale, dar și atunci când, copii fiind, sunt prinși în flagrant delict de masturbare.

Descoperirea castrării va influența evoluția ulterioară a copilului. În ceea ce privește fetița, descoperirea castrării marchează o schimbare decisivă. Ei i se oferă atunci trei căi – prima duce al inhibiția sexuală sau la nevroză, a doua la o modificare a caracterului, la formarea unui complex de virilitate, a treia, la feminitatea normală.

(…) comparația cu băiatul, mai bine dotat decât ea, îi rănește amorul propriu, și renunțând la plăcerea masturbației clitoridiene, ca și a dragostei pentru mama sa, ea ajunge adesea să-și refuleze o mare parte din tendințele sexuale.

Încă din cele mai vechi timpuri femeia a fost stigmatizată din infinite motive, dar într-un final totul a pornit de la stigmatul suprem, cel de ordin biologic – lipsa de falus. Faptul că eu ca bărbat am bărbăție, adică penis, mă face din capul locului superior femeii. Femeia devine astfel subiectul pasivității, ea trebuie să aibe grijă de copil, să se ocupe de treburile casnice, etc. Această pasivitate manifestându-se și în actul sexual, unde ea nu poate să ofere și să domine, ci poate doar să primească, bărbatul fiind cel care „intră în ea”, nu invers. Observăm că, chiar din patul conjugal se conturează această stare de fapt, de superioritate și dominare pe care bărbatul o exercită asupra femeii. Acesta ar putea să se numească foarte bine rasism biologic. Astfel, lipsa de falus a femeii o devalorizează în ochii bărbatului.

De menționat aici faptul că, clitorisul femeii, după cum am menționat și mai sus, ca dezvoltare biologica se formează înaintea vaginului, și se substituie penisului (științific este demonstrat faptul că, clitorisul se dezvoltă cu 12 săptămâni înaintea vaginului). Astfel, pentru femeie, clitorisul reprezintă organul falic, cu care ea nu se simte inferioară bărbatului posesor de penis. Problema apare atunci când familia, mediul, societatea, sau alți factori interni sau externi, interzic masturbarea clitoridiană, acesta fiind unul din punctele de plecare către dezvoltarea feminității de mai târziu. Iată ce spune Freud.

Încetând să se mai dedea la masturbarea clitoridiană, fetița renunță la o parte din activitatea sa falică. Pasivitatea începe să predomine, înclinația către tată, datorată concursului impulsiunilor instinctuale, devine predominantă, activitatea falică fiind suprimată. O astfel de schimbare survenită în timpul evoluției, trebuie să favorizeze instaurarea feminității.

Acum apare complexul Oedip și la femeie, iar odată cu el dorința de a obține un penis din exterior, fie de la tată, fie de la copil sau de la bărbat.

Dorința pe care o are fetița față de tătăl ei nu este, fără îndoială la origine decât dorința de a avea un falus (…) situația nu se stabilizează cu adevărat decât atunci când dorința de penis este înlocuită cu dorința de a avea un copil, acesta din urmă, conform unei vechi echivalențe simbolice, devenind substitutul penisului.

Echivalența poate merge până acolo unde, într-o familie tradițională, bărbatul își dorește mai degrabă o fetiță iar femeia un băiat. Nașterea unui copil ar trebui să anuleze starea oedipiană a femeii, mai ales dacă acesta este un băiat. Cu toate astea, există și situația în care femeia, încă de la cele mai fragede vârste, își refuză acest statut de inferioritate pe care i-l dă lipsa de falus. Este cazul fetelor care sunt mai băiețoase, care au o atitudine masculină, și care nu par a fi împăcate cu sexualitatea lor. Explicația pe care o dă Freud este următoarea.

În acest caz fetița refuză, ca să spunem așa, să accepte dura realitate și exagerează cu înverșunare atitudinea virilă, persistă în activitatea clitoridiană și își caută salvarea într-o identificare cu mama falică sau cu tatăl.

Bineînțeles, complexitatea psihicului și sexualității feminine l-au pus în dificultate pe Freud, care observă că aceste stări de virilitate alternează de multe ori cu stări pe pură feminitate la același subiect de studiu, de unde și concluzia acestuia – enigma feminină.

Răspunsul pe care psihologii l-ar da ar fi acela de bipolaritate, un sindrom destul de des întâlnit la femei, însă ținând cont că Freud nu era un psiholog ci un psihanalist, răspunsul a venit prin ceea ce se numește bisexualitatea feminină. Poate de aici și răspunsul la o curiozitate a multora – de ce există o înclinație mai mare către bisexualitate la femei decât la bărbați. Bisexualitatea masculină fiind mai rar întâlnită, și de regulă predomină o singură înclinație.

Ca și caracteristici ale feminității tardive, Freud menționează următoarele aspecte.

Noi imputăm feminității un narcisism mai dezvoltat, care influențeză alegera obiectuală, astfel încît, la femeie, nevoia de a fi iubită este mai mare decât aceea de a iubi. Dorința de penis este cea care provoacă și aici vanitatea corporală a femeii, aceasta considerându-și farmecele ca pe o despăgubire prețioasă a inferiorității sale sexuale native.

Interesantă este și teoria freudiană cu privire al alegerea partenerului. Femeiele alegând, în cazul în care nu și-au lichidat complexul Oedip, după tipul patern, iar bărbatul, prin analogie, după tipul matern. Din acest punct de vedere, nu ar trebui să ne surprindă predictibilitatea oamenilor când vine vorba de alegerea partenerilor, fiecare căutându-și jumătatea după un tipar bine stabilit încă din copilărie, când erau dominați de complexul oedipian. Bineînțeles, există și cazuri în care ceomplexul oedipian a fost lichidat cu mult timp înainte, și în acest caz teoria de mai sus nu se mai aplică, alegerea partenerului având la bază alte criterii specfice. Aceste cazuri, firește, sunt irelevante pentru psihanaliză, pentru că în aceste situații avem de a face cu oameni perfect sănătoși ce nu mai pot fi considerați subiecte de studiu.

Fericirea conjugală, spune Freud, nu este garantată atât timp cât femeia nu a reușit să facă din soț copilul său, atât timp cât ea nu se comportă matern cu el.

Identificarea femeii cu mama sa, și considerarea ei drept model, este ceva perfect normal și foarte des întâlnit, pentru că în faza preoedipiană, la cele mai fragede vârste, fata este atașată de mama la fel ca și băiatul. Urmând ca în faza a doua, când complexul Oedip se dezvoltă și la femeie, mama să fie văzută ca o pretendentă și o rivală, iar atașamentul față de tată devine evident.

Acum începe procesul de dezvoltare al feminității, odată cu complexul Oedip, când femeia își recunoaște lipsa falusului, și drept urmare inferioritatea, inferioritate impusă atât de societate cât și de propriul psihic.

Despre feminitate Freud spune că întregul proces prin care femeielor li se dezvoltă feminitatea nu este decât o evoluție penibilă, pentru că acest lucru epuizează toate posibilitățile individuale ale femeii. Femeia, în viziunea lui Freud, stagnează în evoluția ei atunci când își descoperă feminitatea, ca și când procesul evolutiv ar fi încheiat odată cu apariția acesteia, deși acest lucru nu ar trebui să se întâmple.

Cam aceasta ar fi viziunea freudiană asupra feminității. Nu avem niciun răspuns exhaustiv cu privire la ea, dar avem totuși la îndemână teorii bazate pe o vastă experiență terapeutică, ce ne ajută să înțelegem mai bine enigma feminină.

 

Seventeen steps for a good life

  • Choose designer lingerie, in the vain hope of kicking some life back into a dead relationship.
  • Choose handbags, choose high-heeled shoes, cashmere and silk, to make yourself feel what passes for happy.
  • Choose an iPhone made in China by a woman who jumped out of a window and stick it in the pocket of your jacket fresh from a South-Asian firetrap.
  • Choose Facebook, Twitter, Snapchat, Instagram and a thousand others ways to spew your bile across people you’ve never met.
  • Choose updating your profile, tell the world what you had for breakfast and hope that someone, somewhere cares.
  • Choose looking up old flames, desperate to believe that you don’t look as bad as they do.
  • Choose live-blogging, from your first wank till your last breath; human interaction reduced to nothing more than data.
  • Choose ten thing you never knew about celebrities who’ve had surgery.
  • Choose screaming about abortion, choose rape jokes, slut-shaming, revenge porn and an endless tide of depressing misogyny.
  • Choose 9/11 never happened, and if it did, it was the Jews.
  • Choose a zero-hour contract and a two hour journey to work, and choose the same for your kids, only worse, and maybe tell yourself that it’s better that they never happened. And then sit back and smother the pain with an unknown dose of an unknown drug made in somebody’s​ fucking kitchen.
  • Choose unfulfilled promise and wishing you’d done it all differently.
  • Choose never learning from your own mistakes.
  • Choose watching history repeat itself.
  • Choose the slow reconciliation towards what you can get, rather than what you always hoped for. Settle for less and keep a brave face on it.
  • Choose disappointment and choose losing the ones you love then as they​ fall from view, a piece of you dies with them until you can see​ that one day in the future, piece by piece they will​ be all gone and there will be nothing left of you to call alive or dead.
  • Choose your future, choose life.

Renton’s Trainspotting 2 quotes.

Deșertăciunea iubirii de sine

Chiar dacă nu se află înscrisă în decalog, iubirea de sine în creștinism este păcat fundamental. Luați aminte creștinilor la pericolul năruirii prin iubire de sine.

*

Cum să te iubești mai mult, titlu de carte dintr-o librărie. Cred că unii dintre noi trăiesc cu impresia că nu se iubesc suficient de mult și caută experți în iubire de sine.

*

Suntem atât de perfecți încât nu avem nevoie de cei din jur, ne suntem singuri suficienți. Auzisem de sustenabilitatea unui sistem dar nu de cea a omului.

*

Oamenii se iubesc pe ei înșiși și se urăsc unii pe alții. De ce oare?

*

În comunism se promova cultul personalității conducătorului iubit. În democrație se promovează cultul propriei personalități. Am scăpat de dracu și am dat de tasu. Specific românesc.

*

Ne suntem înșine proprii idoli – o societate plină de Baali-Peori, ar spune omul biblic.

*

Mândria, trufia, vanitatea trec astăzi drept calități și semne ale unei personalități puternice, ne spun psihologii. Vai cât sunteți de bolnavi, ne spun psihiatrii.

*

Mă întreb cum poate simții cineva compasiune, milă, empatie pentru cineva aflat în nevoie, când iubirea de sine și egoul său depășesc orice închipuire? Te mai poți uita ore la un om aflat în suferință cu aceeași ochi cu care te-ai fi uitat dacă cunoșteai modestia, buna cuviință și simplitatea?

*

Toate marile religii și filozofii orientale caută printre altele, și cu precădere, anularea egoului sau diminuarea lui. De ce? Pentru că atunci când ești plin de ego nu poți să fii deschis niciunei învățături, deoarece o corupi.

*

Pentru a deveni înțelepți, mai întâi trebuie să ne acceptăm nimicnicia, să înțelegem că în fața universului suntem precum niște insecte și că nimic nu ne face mai buni decât ceilalți. Să pornim de aici.

*

Mergeți fraților la biserică să faceți exercițiul îngenuncherii și să mai învățați disciplina supunerii. O să vă ajute în viață.

*

Dacă nu mergi la biserică pentru că nu crezi în Dumnezeu, măcar să mergi în scop disciplinar, moral și etic. O să îți înțelegi nimicnicia.

*

Noi? Păi noi nu știm să ne mai refuzăm nimic, merităm totul, așa ne-a modelat societatea, sau poate reclamele de la televizor…numai cei care au supt degetul știu cu adevărat gustul pâinii, vorba lui Ronin.

*

Dar eu nu merit lucrul ăsta? Dar eu nu merit și pe acesta? Am pierdut astfel orice fel de măsură și orice fel de apreciere pentru lucruri. Merităm tot, pentru că suntem cei mai buni, pentru că sunt extraordinari și tot ce facem este fabulos, pentru că întreaga lume se învârte în jurul nostru, ba trebuie să învățăm să ne iubim chiar și mai mult decât o facem. Trebuie să nu lăsăm pe nimeni să ne calce egoul, în caz contrar îl călcăm noi în picioare. Acesta este solipsismul mercantil manifestat la nivel individual. Boală grea și incurabilă de care suferă multă lume.

*

Ne-am înstrăinat unii de alții, nimeni nu mai are curajul să îl privească în ochi pe cel de lângă el. Fiecare trăiește în lumea lui iar atunci când murim sperăm să rămânem vii în lumea altora. Iată până unde merge iubirea de sine.

*

Este ciudat cum se comportă omul în anumite situații, de exemplu – îl acceptă pe cel de langă el numai în măsura în care îi ridică și mai mult stima și iubirea de sine. În fond și la urma urmei, nimeni nu are nevoie de cineva care să-i spună din când în când și adevărul. Și asta pentru că nu ne mai săturăm de fructul dulce al lingușelii. Mă simt mai bine printre copaci decât printre astfel de oameni.

*

Se vorbește peste tot de adevăr – să triumfe adevărul, să iubim adevărul, etc. Dar noi nu cunoaștem adevărul nici față de propria noastră persoană.

*

Un țăran a zis odată o vorbă mare – un om care îți este aproape și ține la tine trebuie să îți spună că ești bun atunci când ești bun și că ești prost atunci când ești prost. Nimic mai mult.

*

Omul din zilele noastre fuge de durere ca dracu de tămâie. Să nu îl doară cumva ceva că se rupe cerul. Și slavă domnului, știința a evoluat atât de mult încât există o pastilă pentru orice fel de dureri, chiar și pentru cele închipuite. Eu zic că e bună și durerea asta la ceva, că altfel nu ar fi existat. În primul rând te face mai lucid, mai conștient, iar în al doilea rând te călește.

*

Băi fraților avem o mare problemă pe care nu pare să o bage nimeni în seamă –  nu mai știm să suferim. Iar atunci când se întâmplă totuși să suferim nu învățam nimic din asta. Intri în suferință bou și ieși vacă. La fel cum se întâmplă cu oamenii care merg degeaba la biserică. Păi suferința trebuie să te pună pe gânduri, să te trezească la adevărata realitate, și în final să te mântuiască, nu să treacă fără să lase urme.

*

E suficient să privești oamenii care merg pe stradă, și ai să vezi cât sunt de înstrăinați și de singuri. Nimeni nu mai are ochi să vadă suferința altuia pentru că stau toți cu ochii în telefoane, nimeni nu mai are urechi să audă strigătul de ajutor al celor năpăstuiți, pentru că au toți căștile în urechi și muzica la maxim. Si dacă se întâmplă să ajute, o fac numai pentru a-și face mai întâi lor un bine, să își crească și mai mult stima și iubirea de sine. Să fim sinceri, nu interesează cu adevărat pe nimeni suferința celuilalt dacă nu e nimic de câștigat. Ăsta se cheamă creștinism negustoresc.

 

 

 

Povestea lui Iov – Nu există oameni fără de păcat și Dumnezeu preamilostiv

Povestea lui Iov din Vechiul Testament începe așa – Era odată un om drept în fața lui Dumnezeu cum nu era nimeni, făcea tot ce era de trebuință, se ruga la Dumnezeu cu ardoare, și a insuflat credința în Dumnezeu și copiilor săi. Iov, pe lângă faptul că era foarte credincios, era și foarte bogat, căci Dumnezeu îi dăduse avere pe măsura credinței sale. Iov aducea jertfe de sânge lui Dumnezeu, cum era obiceiul pe atunci, și nu greșise în fața Lui cu nimic.

Până într-o zi când diavolul vine la Dumnezeu și îi spune că dacă îi va pierde sărmanului Iov toată averea, acesta își va lua fața de la El, pentru că Iov este credincios numai cât timp are avere. Dumnezeu îi lasă mână liberă diavolului și acesta îi pierde toată averea lui Iov, dar Iov zice – Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, slăvit fie numele Lui până în veac.

Apoi văzând îndârjirea lui, diavolul face putem spune un pariu cu Dumnezeu, cum că Iov își va lua fața de la El dacă îi vor fi uciși cei zece copii. Dumnezeu fiind convins de credința nestrămutată a lui Iov, îi lasă mână liberă din nou diavolului și acesta dărâmă o casă peste copiii lui Iov, ucigându-i pe toți. Auzind acestea Iov se întristează, dar nu cârtește și zice la fel – Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, lăudat fie numele Lui până în veac.

Apoi diavolul îi spune Lui Dumnezeu că de îi va da trupul lui Iov pe mână, acesta își va întoarce fața de la El. Dumnezeu îi dă mână liberă, și diavolul îl umple de lepră pe Iov. Acesta este momentul în care încep să se petreacă lucruri interesante.

Iov nu înțelege, ca de altfel nici cititorul, de ce Dumnezeu aduce atâta rău asupra casei sale. Căci Iov fusese fără greșeală, cel puțin nu ni se spune că Iov ar fi fost un om păcătos, ba mai mult decât atât, Iov împărțea tot ce avea cu săracii, aducea jertfe, se ruga necontenit și își învățase și copiii să facă la fel. Dar Dumnezeu parcă se joacă cu el. Iov începe să își pună întrebări în timp ce stă pe o groapă de gunoi plin de lepră, pedepsit fiind pentru…ei bine, aparent pentru nimic.

Între timp apar și câțiva tovarăși ai lui Iov care văzând-ul în această stare, încep să se gândească că din moment ce Iov a fost astfel pedepsit de Dumnezeu, trebuie să fi făcut el un mare păcat, și încep să îl judece. Dar Iov este fără de păcat și totuși primește această pedeapsă de la un Dumnezeu care parcă este înșelat de diavol.

Părintele Cleopa spune că Iov a stat așa șapte ani plin de lepră pe groapa de gunoi și între timp începuse să îl mănânce viermii de viu, nu mai avea nici carne pe oase, devenise un schelet, dar nu a cârtit nimic împotriva lui Dumnezeu. După șapte ani, apare și Dumnezeu și stă de vorba cu el. În urma discuției dintre cei doi, reiese că în fața lui Dumnezeu toți oamenii sunt păcătoși, dar pentru că Iov chiar și în această stare nu s-a lepădat de la credință, îi reface averea, îi dă viață lungă, alți zece fii și fiice, nepoți și strănepoți.

Dar totuși Iov, în momentul în care este blestemat cu lepră, îl întreabă pe Dumnezeu de ce a fost astfel blestemat, și tot întrebând și neprimind răspuns, începe să se îndoiască, nu de existența lui Dumnezeu, ci de propriul său fel de a fi. Ce rost mai are, se întreabă Iov, să mai fii credincios și să nu păcătuiești din moment ce sunt atâtea exemple de oameni răi care trăiesc o viață fericită și mor liniștiți fără nicio pedeapsă. Dacă eu, care nu am păcătuit cu nimic, sunt pedepsit iar ceilalți plini de păcate nu, sunt pus într-o mare dilemă.

Aceasta este o tematică care apare tot mai des în religia creștină. Dumnezeu spune să fim buni, dar exmplele din viața de zi cu zi ne demonstrează că de cele mai multe ori cei buni duc o viață de mizerie, iar cei răi duc o viață fără de cusur. Și parcă toate necazurile tot pe capul sărmanului vin, iar hoțul, criminalul, păcătosul, cel fără Dumnezeu, nu primește nicio pedeapsă. Poate dacă acesta ar fi pedepsit, ne-ar face cumva să ne simțim mai confortabil, căci am vedea cu ochii noștri că Dumnezeu acționează. Astfel ajungem să ne îndoim cu toții de credință, pentru că nu vedem un Dumnezeu imanent, care să acționeze în lume, ci el pare să fie transcendent prin definiție. Dar cine suntem noi să judecăm judecata lui Dumnezeu?

Povestea lui Iov este una tragică, și vrea să ne arate că Dumnezeu poate să facă cu noi tot ce dorește, indiferent dacă credem în existența Lui sau nu, și că ne este imposibil să înțelegem măsura cu care judecă faptele oamenilor.

Cel mai adesea vedem cum oameni cu credință în Dumnezeu renunță în a mai fi credincioși când li se întâmplă vreo nenorocire. Acestea se spune că sunt încercările la care Dumnezeu ne supune pentru a ne încerca credința. Cei mai mulți dintre așa zișii credincioși renunță la Dumnezeu după primul obstacol, căci cred ei, în judecata lor strâmbă, că au fost suficient de credincioși încât să nu li se poată întâmpla nimic rău – am fost la biserică în fiecare duminică, am dat de pomană la săraci, ce are Dumnezeu cu mine? Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa de simplu. Toți oamenii sunt păcătoși în fața lui Dumnezeu, și singurul care poate stabili cât fără de păcat suntem este însăși divinitatea, judecata noastra pământească nu are nicio valoare.

Iov este îndârjit în credința lui, când își pierde averea acceptă situația, când își pierde copiii acceptă și acest lucru, dar când pierde tot până și propriul său trup, atunci începe să se îndoiască. Dumnezeu însă îi lasă neatins sufletul, și asta îl salvează în final.

Există câteva etape, să zicem psihologice, prin care Iov trece – prima etapă este acceptarea senină în fața pierderii averii, a lucrurilor materiale, care oricum nu au nicio valoare pentru omul religios. Apoi un alt nivel de acceptare, de data aceasta plin de suferință, în fața pierderii copiilor, apoi neînțelegerea și lipsa răspunsurilor la tot ce i se întâmplă, apoi apare conflictul cu divinitatea, refularea, iar în final resemnarea și înțelegerea.

Ce concluzii putem trage din cartea lui Iov? Că Dumnezeu, cel puțin dumnezeul Vechiului Testament nu este preamilostiv, ba câteodată te lovește fără să te aștepți, și că nu pot fi înțelese niciodată planurile pe care le are cu creația sa. Părintele Cleopa trage câteva concluzii foarte frumoase – Ați auzit ce a făcut la Iov frica de Dumnezeu? Dacă a avut frica lui Dumnezeu, nici când era bogat nu s-a mândrit, n-a fost aspru și nemilostiv, nici când i-a luat Dumnezeu averea, n-a zis un cuvânt împotriva lui Dumnezeu. Dar părintele Cleopa omite anumite aspecte, și anume că atunci  când Dumnezeu i-a luat copiii, Iov a început să șovăie, iar cănd i-a luat și trupul și l-a umplut de lepră, bietul Iov a cerut niște explicații de la Dumnezeu și a început să îl invoce, altfel decât o făcea în rugăciunile sale, ca un om disperat.

Faptul că Iov cârtește, se îndoiește, este în conflict cu divinitatea și că nu acceptă tot ce i se întâmplă cu seninătate, cum spune părintele Cleopa, este un semn că aici avem de a face cu un om care poate să fie pildă pentru toți oamenii. Dacă Dumnezeu i-a dat suflet omului, ei bine tot El i-a dat și personalitate.

Ce folos am eu dacă nu păcătuiesc, căci uite ce mi se întâmplă? Această afirmație a lui Iov are o valoare absolut universală, în primul rând pentru că în ea se regăsesc toți oamenii care s-au aflat la un moment dat într-un impas în ceea ce privește credința în Dumnezeu, cu precădere în Dumnezeul uneia dintre religiile avraamice, iar în al doilea rând această afirmație ne introduce într-una din problematicile fundamentale ale teologiei creștine – fac bine și sunt răsplătit cu rău, alții fac rău și sunt răsplătiți bine, atunci unde este Dumnezeu? Aceasta este în fond o contradicție specifică lumii în care trăim, unde fapta bună pare să nu fie răsplătită de Dumnezeu pe măsură așteptărilor noastre. Făcând acum referire strict la creștinsim, ce nu înțeleg creștinii din zilele noastre este faptul că, creștinismul este o religie a sacrificiului și a suferinței. Nimeni nu îți spune că în creștinism vei fi răsplătit în această lume pe măsura faptelor tale bune sau rele pe care le faci. În creștinism răsplata vine la judecata de apoi, deci în lumea de dincolo.

Dar iată că avem dovada prin exemplul lui Iov, că răbdarea și îndârjirea își primesc uneori răsplata și în lumea aceasta.

Peisaj de toamnă

Bine ai revenit anotimp al deznădejdilor mele,

Îmbracă-mă cu haina ta

Și ascultă acest din urmă imn ce ți-l închin.

Pustiește-mi sufletul cu vremea ta mohorâtă,

Dă-mi ploi din belșug și vânt năpraznic

Cu care să-mi încânt depresia latentă.

Așează-te pe pomi și iarbă

Și schimbă-le culoarea în paloare,

Alungă verdele naturii din fața ochilor mei

Și transformă natura în galben bolnav.

Doboară frunzele acestea inutile,

Și lasă copacii goi până la scoarță.

Dă-mi frig și umezeală

Care să îmi intre în oase,

Și nesfârșite stări de angoase.

Doboară-mi entuziasmul pentru viață

Și adu-mi aminte că totul e inutil

Și că nimic nu merită nimicul meu.

Oferă-mi peisaje dezolante în parcurile goale

Părăsite de oameni și porumbei,

Dar pline de ciori și corbi care cunosc abisul.

Dă-mi aer rece dimineața

Și soare palid la amiază

Din care să-mi hrănesc nevroza.

Fii tu cea care aruncă asupra mea slava melancoliei,

Trimite asupra mea gânduri profunde,

Alungă de la mine căldura sufletească,

Și fă să fiu lucid și rece ca pământul.

Tot ce îmi doresc de la tine

Sunt nopți lungi și fără stele

În care numai luna să îmi fie sfeșnic.

Toamnă, anotimp al năzuințelor mele,

Simt cum mă descompun și eu al fel ca tine,

Încet și sigur merg către pieire,

Fără să știu care mi-e rostul

Si visând în zadar la nemurire.

Nu mai vreau decât să mă porți cu grijă

Într-un delir wagnerian

Din care să nu îmi mai revin niciodată.

 

maxime de toamnă

Bunică-mea când îmi vorbește despre cât de grea e bătrânețea, despre cum simți că se scurge viața din tine și ești neputincios, mă bagă în depresie mai rău decât Cioran, și asta pentru că bunică-mea este un exemplu încă viu, pe când Cioran este un exemplu mort. (un gânditor de profunzime)

Nu mai găseam sensul vieții și l-am răsfoit pe Cioran care zice – dacă nu ai niciun motiv pentru care să trăiești, de ce ai avea unul pentru care să mori? Și uite așa rămâi suspendat între două lumi, între două posibilități; între existență și nonexistență; între a fi sau a nu fi. (Hamlet din Popești)

Când spun că ne-am înmulțit precum șobolanii de câmp, dau și un exemplu concludent care să îmi susțină afirmația – noi oamenii am ridicat blocuri, locuințe, acolo unde prosperau odinioară șobolanii, adică pe câmp. Am violat sistematic și fără discernământ habitatul natural al animalelor. În fond nimic surprinzător, aceasta este lupta pentru supraviețuire în regnul animal; hiene mâncând din alte hiene. (ecologistu de ocazie)

Oriunde mergi dai de oameni, nu mai există niciun loc unde să îți poți plânge în singurătate suferințele, nici măcar în munți, spunea Cioran acum jumătate de secol. Astăzi situația s-a schimbat radical, toți oamenii vor să își plângă suferințele în public, până și pe cele mai intime dintre ele. (socioOlogu)

Tot timpul mi-am dorit să cred că orice aș fi făcut în viață consecințele ar fi fost aceleași. Faptul că alegerile pe care le fac îmi pot influența decisiv destinul mă cutremură. E prea multă responsabilitate în a lua decizii. Prefer ca viața să decidă în locul meu, de aceea m-am lăsat în voia predestinării. (deznădăjduitul)

În ceea ce privește iluminarea, mi s-a cam stins lumina. (aproape un mistic)

Extensii de unghii, extensii de păr…pe când și extensii de creier? (un neurochirurg)

Nu am trăit eu cine știe ce dar un lucru e sigur – o să am cel mai tare epitaf din tot cimitirul! (mortu vesel)

Dumnezeu spune – să nu te închini la alți dumnezei în afară de Mine – și dacă aleg să nu mă închin la niciunul? Dumnezeu nu pedepsește pe atei. (un creștin obraznic)

Culmea creștinismului – să citești Biblia și să te îndepărtezi pentru totdeauna de credință. Dacă Sfânta Scriptură a avut la mine efectul invers, e posibil să fiu posedat? (același creștin obraznic)