Corydon rege

Synopsis

Corydon, rege al regatelor din miazăzi și mizănoapte, poartă un dialog cu sine însuși într-o noapte cu cer înstelat și lună plină. Hamlet, prinț al Danemarcei, ucis de Laert, vine pe pământ sub formă de duh, la fel ca tatăl său. Apariția sa rămâne neobservată de Corydon până în final. În tot acest timp Hamlet ascultă mărturisirile regelui și face scurte comentarii în șoaptă.


Corydon

O, voi muritori de rând, de-ați știi câtă durere îmi pricinuiește această viață, nu e deloc ușor să conduci un regat. Epuizat de ale mele râvne, trăiesc fiecare clipă sub amenințarea eșecului, oricând îmi pot pierde funcția obținută cu atâtea sacrificii. Nu îmi dă pace acest gând. O, tempora! O, mores! Unde ești tu Cicero?

Hamlet

Astfel mișei pe toți ne face gândul.

Corydon

Nu, nu trebuie să mă plâng. Un rege nu își arată niciodată slăbiciunile. Sunt ambițios, din cale afară. Fac totul ca la carte, ce-i drept am primit și o educație pe măsură. Nu mă încurc cu oricine. Îmi aleg anturajul după sprânceană. Sunt pretențios, ce să mai. Și la oameni și la mâncare. Îmi place să mănânc bine – purceluși de lapte, biblici, porumbei, guguștuci, și alte păsări călătoare, fructe din copaci și frucute din mare, prăjituri, dulcețuri, care mai de care, toate îmi sunt plăcere, desfătare. Plăcinte cu mere pe tăvi de argint, pui fripiți în talgeri de lut, stropiți cu cel mai vechi vin din podgoria regală. Mistreți, căprioare și fazani, ceaune cu supe din carne de bâtlani. O abundență!

Hamlet 

Ce-i omul când afla-n somn și hrană cel mai bun

Prilej de-a-și trece timpul? Dobitoc!

Corydon 

După o astfel de masă copioasă, obișnuiesc să mă plimb maiestuos prin regatul meu. Când pornesc printre plebei, alaiul meu se-ntinde cât vezi cu ochii. Îmi place să fiu în siguranță. Oamenii sunt periculoși. Trebuie să te ferești de ei. Poate că nu ați crede, dar la fel de mult cum îmi place mâncarea, îmi place și cultura. Sunt un mare admirator al culturii, sub toate formele ei. Sunt nelipsit de la evenimentele importante. Piese de teatru, operetă, concerte de muzică clasică, eu însumi fiind un clasic, mă indentific cu artiștii de pe scenă până în cele mai mici detalii. Cândva am fost și eu un artist. A trebuit să renunț pentru a mă ocupa de afacerile familiei. Oricum din artă nu poți trăi. Cel puțin nu pe picior mare așa cum am fost obișnuit eu încă de când eram copil. Servitori și servitoare, oameni ai curții, guvernante și miniștrii, toți s-au asigurat că voi avea un viitor strălucit. Și iată că nu s-au înșelat. Sunt un om cultivat, sunt o somitate. Sunt exemplul viu că se poate. Importantă este voința. Cu voință poți ajunge departe.

Hamlet 

Rațiunea codoașe-i e voinții.

Asta îmi spunea răposatul meu tată chiar înainte de a-l mazili, pardon, de a muri. Ce-i drept și moștenirea pe care i-am furat-o, pardon, mi-a lăsat-o, a jucat un rol destul de important, dar nici pe departe atât de mult precum vorbesc gurile rele, invidioșii, cei fără bun simț. La fel ca frații mei ce nu au știut să își țină gura, și astfel și-au pierdut capul.

Hamlet

Rege ticălos! Borfaș al stăpânirii si-al domniei, care-a furat din raft coroana scumpă, și-a îndesat-o-n buzunar!

Corydon

Iar mama mea, ei bine, mama mea, cum aș fi putut să-i fac rău celei care mi-a dat viață? Am făcut-o să înțeleagă că femeia are patru perioade în viața ei – păpușa, oglinda, broderia și cartea de raugăciuni. Ea a trecut deja prin primele trei perioade, deci ce a urmat a fost o consecință naturală a evoluției sale. Acum e bine, l-a găsit pe Dumnezeu, fără să îl fi căutat, la fel ca Augustin.

Hamlet

O, minunat este fiul care-și poate minuna mama într-atât!

Corydon 

Tot ce am clădit am clădit prin propriile mele forțe. Tot ce vedeți la mine sunt rezultatul propriilor mele străduințe. Sunt un exemplu pentru tânăra generație! Și dacă nu mă credeți, veniți să îmi vedeți biblioteca care o depășește prin frumusețe și mărime pe cea din Alexandria. Am strâns în ea cărți din toată lumea, în toate limbile, și din toate domeniile. Priviți și minunați-vă. Îți trebuie o viață de om ca să parcurgi măcar o jumătate din ea, ce vorbesc eu, un sfert, și poate nici măcar. Adevărul e ca mie unul nu îmi plac cărțile, cititul mă plictisește teribil, dar oamenii de curte cu care în fiecare zi îmi fac plimbarea de dimineață prin grădinile suspendate ale palatului regal, îmi citesc scurte pasaje din marii clasici – Platon, Aristot, Seneca, Epictet, Marc Aureliu. Îmi face o deosebită plăcere să le aud ideile. Simt că am ceva în comun cu aceștia, erudiția, dar eu am și ceva în plus, gloria! A, era să uit, am o carte pe care o citesc singur, e preferata mea, o țin sub cheie, Faptele lui Caligula. Uneori mă visez împărat roman!

Hamlet 

Visul însuși nu-i decât o umbră.

Corydon

Nu numai că sunt un intelectual, dar la mine inteligența sclipitoare se împletește atât de bine cu aspectul fizic pe alocuri androgin. Mă consider pe bună dreptate cel mai frumos din regatul acesta. Toți oamenii îmi dau dreptate, și să nu cumva să credeți că asta se întâmplă pentru că regatul este al meu. Nu, oamenii văd cu ochii lor că am un aspect fizic plăcut, nonconformist, sunt dezinvolt, cu atitudine și plin de încredere, sunt o figură ce să mai. Port în ureche inel de aur, toate veșmintele îmi sunt înflorate, părul îl port lung, despletit și dat pe spate. În regat circulă chiar povești despre mine. Unii spun că aș fi născut din incestul luminii cu amurugul, alții că aș fi însuși Demiurgul, sau un prinț al penumbrelor. Ciorapii îi port verzi, la fel și fesul de pașă – panglici, cordeluțe, și tot felul de nimciuri îmi acoperă trupul de semi-zeu. Oare din ce mitologie îmi trag obârșia? Mi-ar place să mă trag din cea greacă, dar nici cea romană nu îmi displace. Nu vreau însă să mă trag din mitologia indiană, căci acolo zeii sunt de-a dreptul hidoși.

Hamlet

Frumos gând.

Corydon

Am buzele negre și tenul de gheișă, căci port și machiaj de dame, doar ca să creez și mai multă confuzie printre oamenii de rând. Și vai cât îmi place să îmi sporesc și mai mult frumusețea. Să nu mă înțelgeți greșit, îmi plac femeile, poate chiar prea mult, dar și un bărbat trebuie să aibe grijă de el, cu atât mai mult un rege ca mine. Baia de cidru, pe care o fac de trei ori pe noapte și părul spălat cu cel mai dulce lapte mă fac să fiu cu adevărat din altă lume. Și asta nu e tot, zâmbetul meu orbește pe oricine, căci dinții îmi sunt îmbrăcați în aur, trupul mi-l port în corset sub cămășile din cea mai fină mătase, fumez numai pipe de opiu uriașe, pe frunte port coroană de laur iar sceptrul în care mă sprijin este încrustat cu cele mai scumpe diamante.

Hamlet

Puterea frumuseții mai degrabă preschimbă cinstea din ceea ce este într-o dezmățată decât poate tăria cinstei aduce frumusețea după chipul și asemănarea ei.

Corydon

Să nu credeți că duc o viață ușoară. Sunt atâtea de făcut într-un regat ca al meu. Atâtea decrete de semnat, atâtea războaie de purtat. Și nu, nu sunt o persoană violentă, dar știți cum e vorba aceea – dacă vrei pace, pregătește-te de război. A, și mai sunt și pedepsele. O adevărată corvodă. Decapitările din piața publică mențin ordinea în rândul plebleilor, și în același timp sunt și o formă de amuzament pentru aceștia. Pot să spun că am îmbunătățit condițiile în ceea ce privește pedeapsa capitală. Înainte să ajung eu rege nu aveam nici măcar un călău, oamenii erau spânzurați de soldați, se chinuiau ca vai de ei până ajungeau în Hades. Apoi lucrurile s-au îmbunătățit, am angajat un călău, dar cu timpul acesta a început să scadă randamentul, venea mai mult beat, spunea că doar așa mai poate face față numărului mare de decapitări pe are trebuia să le efectueze. Iar de când un condamnat a fost nevoit să se decapiteze singur pentru că călăul nostru nu își ascuțise halebarda, am fost nevoit să investesc într-o ghilotină. Fabricată în Franța. M-a costat o avere. Dar își face treaba. Francezii ăștia sunt experți în ghilotine, au căpătat experiență odată cu revoluția din 1789. Cineva mi-a spus că ghilotina pe care am cumpărat-o e chiar cea care l-a decapitat pe vestitul Antoine Lavoisier. Liberté, égalité, fraternité!

Hamlet 

Să mori: să dormi,

Atât: și printr-un somn să curmi durerea

Din inimă și droaia de izbeliști

Ce-s date cărnii.

Corydon

Și cineva îmi spunea că nu am inimă. E, poftim, câtă nerecunoștință! La fel ca și revoluționarii francezi, și eu am testat ghilotina mea mai întâi pe câțiva așa ziși intelectuali, a funcționat de minune. Am observat că beregățile intelectualilor se frâng sub ghilotină mult mai ușor decât cele ale condamnaților de rând. Interesant fenomen. La fel s-a întâmplat și cu beregățile primelor mele cinci soții, dar nu vreau să intru în prea multe detalii, așa se întâmplă cu mariajele la curțile înalte, unele sunt nereușite, nu ai ce să faci, mergi înainte și speri că într-o zi o vei găsi pe aleasa inimii tale. V-am spus că îl admir și pe Henric al 8-lea? Nu mai contează. Tot ce contează este că eu sunt Corydon, și sunt rege, de rept divin, căci am primit coroana chiar de la papă, încă mai am mir pe frunte.

Hamlet

Corydon, ești foarte mândru, răzbunător, ambițios, cu mai multe păcate gata la chemare decât ai gânduri în care să le îmbraci, închipuire să le dai formă sau vreme să le înfăptuiești.

Corydon

O, tu Hamlet, nebun întruchipat și prefăcut, de ce te ascunzi ca o jivină? Eu te întrec prin nebunia mea autentică! Eu sunt Corydon, și am sânge albastru!

(…)

va urma…

 

Anunțuri

Procedura standard

Vă scriu cu privire la o cauză nobilă despre care v-am scris și anul trecut. Este vorba de Simona, din nou, colega noastră ,mamă singură, diagnosticată cu cancer. Cu toate că anul trecut a trecut prin radioterapii repetate și o operație așa numită “de success”, cancerul a revenit și are acum o tumoră care necesită intervenții mai dureroase și mai intense decât dată trecută. Acum Simona face chimioterapie și are hemoglobina scăzută mult sub normal, ceea ce o duce în situația de a avea nevoie de sânge. De aceea apelez la voi pentru a o ajuta personal sau prin cunoștințe prin donare de sânge cât de repede.

Detalii donație: Simona Gabriela Andrei

Grupa A2 pozitiv

Institutul Oncologic București

Înțeleg că nu contează foarte mult grupa de sânge a donatorului, se poate face și transfer.


.

Simona îmi este colegă, acum câțiva ani și-a pierdut soțul în floarea vârstei, cel mai probabil datorită sistemului medical din țara noastră și a incompetenței cadrelor medicale. Are un copil la grădiniță și mulți ani de trăi de acum înainte.

Cancerul este fără îndoială boala secolului 21. Se moare de cancer precum se murea odinioară de gripa spaniolă. În același timp trăim într-o perioadă în care tehnologia, în toate domeniile, a atins un grad de dezvoltare de neimaginat acum câteva decenii – transmisie de date fără fir, telefoane super inteligente, rachete super inteligente, nave spațiale și zboruri către Lună și Marte pentru oamenii de rând, roboți care efectuează cele mai delicate operațiuni, mașini care se conduc singure, tratamente care ne garantează tinerețea fără bătrânețe și o viață mai lungă decât a lui Matuzalem.

Omul a găsit de-a lungul istoriei tratamente și alternative cam pentru toate bolile și afecțiunile cu care s-a confruntat. Chiar și pentru SIDA s-a găsit un tratament care prelungește viața bolnavului în mod considerabil. Și cu toate acestea pentru cancer există ca tratament doar așa zisele protocoale standard. Ce presupun aceste protocoale? Sunt precum rețetele de bucate, pui ingredientele scrise pe hârtie și îți iese prăjitura. Procedura standard presupune, după cum bine știm, chimioterapia, care este din punctul meu de vedere cel mai criminal tratament pe care un om îl poate primi pentru a scăpa de o suferință. Chimioterpia nu este nimic altceva decât o eutanasiere lentă a pacientului, o prelungire a agoniei și nimic mai mult. Citeam la un moment dat că rata de succes a acestui tratament împotriva cancerului este mult sub 10%. Chimioterapia presupune introducerea în corpul pacientului a unui amestec de substanțe toxice care practic distrug toate celulele organismului, fie bune, fie rele. Este ca și când pentru a scăpa de o durere de cap ți se taie capul.

Nu există în ziua de azi niciun tratament specializat care să distrugă exclusiv celulele canceroase. Mi se pare de-a dreptul incredibil. Atunci, dacă un tratament medicamentos care să distrugă exclusiv celulele canceroase nu există, cu siguranță știm că există alternative mult mai sănătoase. Și aceste alternative le găsim în primul rând în alimente și în diferite suplimente alimentare.

Ce știm noi, cei fără specializare, despre cancer?

Știm că celulele canceroase preferă, prosperă și se dezvoltă într-un mediu acid, adică un mediu cu pH sub 7, mult sub 7. Dacă privim o scară de pH putem observa unde se situează fiecare aliment în funcție de aciditate și bazicitate. Fructele și legumele, mâncarea vie, verde și proaspătă au de regulă un pH bazic, deci sunt bune pentru sănătate. În schimb carnea roșie, băuturile acidulate, cafeaua, țigările, și cam tot ceea ce considerăm drept viciu în alimentație, au un pH mult sub medie. De exemplu un pahar de Coca-Cola datorită acidului fosforic pe care îl conține are un pH de 2 – 3. Ceea ce înseamnă ca este otravă curată pentru organism.

Cu cât pH-ul este mai scăzut cu atât produsul este mai acid și mai lipsit de oxigen. Celulele canceroase sunt celule anaerobe, adică celule care trăiesc într-un mediu lipsit de oxigen. Oxigenul înseamană viață, de aceea celulele sănătoase din organismul omului sunt celule aerobe, adică celule oxigenate și care au nevoie de oxigen pentru a supraviețui.

Din păcate dieta omului modern, care pe zi ce trece devine mai tâmpit, este o dietă destructivă. Conține în primul rând multe zaharuri și proteine animale ceea ce însemană un pH acid, se creează astfel mediul perfect pentru dezvoltarea celulelor canceroase. Nu doar hrana produce mediu acid în organism, ci și lipsa de somn sau stresul. De aceea pentru a avea un organism sănătos trebuie să avem în vedere toate aspectele.

Deasemenea e important să nu se cadă dintr-o extremă în alta. Pentru a funcționa corect organismul are nevoie și de pH acid. Ph-ul stomacului, sau sucurile gastrice de exemplu, au un pH extrem de scăzut pentru a putea digera hrana, un dezechilbru de pH în stomac poate duce al probleme grave. Acidul din stomac dacă ar fi turnat pe piele ar putea provoca chiar arusuri, precum cel de baterie.

Ce este interesant e faptul că unele alimente deși în starea lor naturală sunt acide în mod evident, în stomac datorită reacțiilor chimice, ele devin alcaline, și cel mai bun exemplu este lămâia. Lămâia este acidă prin natura ei, dar odată ingerată în organism, devine unul dintre cele mai alacaline alimente pe care le putem consuma.

Am observat că există deja o tendință în a consuma produse alcaline într-o veselie, de exemplu apă cu pH 11. Nu aceasta este soluția, echilibrul ideal pentru organism din punct de vedere al hranei și al pH-ului acesteia trebuie să fie de 60% hrană alcalină și 40% hrană acidă. Și aici apare problema, după cum spuneam avem nevoie și de hrană acidă, pentru că anumiți nutrienți esențiali pentru buna funcționare a organismului se regăsec doar în alimentele acide, dar nu în hrana acidă procesată (sucuri, mezeluri, dulciuri etc), ci în hrana acidă neprocesată, cea care se regăsește în mod natural în natură (ouă, pește, carne albă, lapte). Ph-ul organismului este într-un perfect echilibru de 7.35, la fel ca și temperatura corpului, orice modificare a acestei valori reprezintă un dezechilibru. Și atunci cum se menține acest echilibru? Dacă noi de exemplu suntem disperați să ne alcalinizăm și ne apucăm să mâncăm numai spanac, avocado și lămâi, și bem numai apă plată cu pH 11, atunci vom creea un dezechilibru în organism. Și atunci corpul va încerca să restabiliească echilibrul pH-ului de 7.35 prin diferite mijloace – va lua acid de unde va găsi în organism, cel mai probabil din stomac și din sânge. Și cu siguranță nu ne vom simții prea bine când se va întâmpla asta. La fel se va întâmpla și când vom creea mediu puternic acid în organism, și atunci echilibrul va fi restabilit prin obținerea de alcalinitate din mineralele ce se găsesc în corp, cel mai adesea din oase, unde se depozitează calciul.

Așadar, trebuie să cunoaștem raportul dintre mâncarea alcalină și cea acidă pentru a crea un echilibru alimentar. Să nu uităm deasemenea că mediul acid din organism poate fi determinat și de alți factori în afară de hrană – oboseală, stres. Dacă ne simțim slăbiți sau avem probleme de sănătate, este recomandat să mărim cantitatea de hrană alcalină, până la un raport de 80% alcalin, 20% acid.

Un organism care are un pH acid, nu va putea niciodată să treacă peste vreo boală sau infecție. Medicamentele pe care am ajuns să le luăm ca pe dropsuri sunt foarte acide în organism. De aceea înainte de a începe un tratament de orice natură trebuie mai întâi să ne restabilim nivelul natural al pH-ului, astfel încât tratamentul respectiv să aibă sorți de izbândă.

După acestă lungă introducere revin la problema cu care am început, cancerul și protocoalele standard aplicate în medicina modernă împotriva acestei boli aparent necruțătoare.

Există alternative la chimioterapie, dar din păcate medicii din zilele noastre nu sunt deloc receptivi la aceste alternative, ba mai mult decât atât, fac tot ce le stă în putință ca pacienții să nu apeleze la medicina alternativă, care spun ei, nu ar avea nicio dovadă cum că ar funcționa, din simplul motiv că rezultatele ei nu au fost scrise nicăieri și nu au fost arhivate pentru statistică și astfel nu pot primi abrobarea ministerului sănătății. Aparent, pentru medicina modernă funcționează doar tratamentele care poartă pecetea vreunei mari companii farmaceutice și care au fost testate în laborator cu rezultate îmbucurătoare (Bayer, Pfizer, Novartis, ca să numesc doar pe cele cu venituri astronomice – doar Pfizer a avut anul trecut un profit de peste 50 de miliarde de dolari). Dacă un procent de 5% reprezintă pentru medicina modernă un rezultat bun atunci când se testează rata de succes a unui medicament, atunci cred că avem o problemă.

În anii 80 a avut loc în Statele Unite o adevărată epidemie de HIV. Principalul vinovat fiind considerată comunitatea LGBT. În 2013 regizorul canadian Jean-Marc Vallée primea premiul Oscar la categoriile cel mai bun actor și cel mai bun actor în rol secundar, pentru filmul Dallas Buyers Club. Filmul vorbește despre povestea tragică dar adevărată a unui electrician care se îmbolnăvește de SIDA. În acea perioadă nu existau decât tratemente expermientale. Electricianul nostru, Ron, în disperare de cauză urmează acest tratament experimental, fără rezultate însă. Între timp află că în Mexic există un cabinet medical clandestin unde bolnavii de SIDA mergeau și își creșteau considerabil speranța de viață. Odată ajuns acolo întâlnește un medic care își pierduse licența din cauza tratamentelor alternative pe care le administra pacienților și acceptă să fie tratat de acesta. Imediat începe să se simtă mai bine și își deschide o afacere ilegală făcând contrabandă cu medicamente neaprobate de FDA (ministerul sănătății american) dar care paradoxal, aveau efecte pozitive și un grad scăzut de toxicitate. Astfel ajunge să salveze sau cel puțin să prelungească viața a mii de membrii din comunitatea LGBT depistați pozitiv cu HIV. Cu toate acestea, guvernul american îl anchetează, îl arestează și îl hărțuiește pentru activitatea sa. Pentru a demonstra că medicamentele aduse din Mexic funcționau, acesta întocmește chiar și fișe pentru fiecare client, prin care urmărește efectele tratamentului. Mii de pagini cu date relevante asupra efectelor medicamentelor sale vor fi îndosariate și prezentate procurorilor care îl anchetează. După moartea sa, guvernul american acceptă să cerceteze fișele și să urmărească evoluția pacienților tratați de acest electrician anonim. Spre surprinderea tuturor rezultatele sunt considerate foarte bune și începând de atunci, din protocoalele standard de tratare a pacienților cu SIDA fac parte și medicamentele aduse din Mexic de Ron, electricianul.

Am adus în discuție acest film pentru că mi se pare mai mult decât relevant pentru a înțelege cum funcționează sistemele medicale din toată lumea, și cum diferența dintre viață și moarte o face de multe ori o simplă etichetă pe care scrie – aprobat de ministerul sănătății – și de cele mai multe ori ignoranța și interesul personal.

Dar nu trebuie să ne mire faptul că medicii nu sunt receptivi la tratamentele alternative sau naturiste, din moment ce există medici care au contracte de colaborare cu diferite firme și companii farmaceutice din care își iau și ei partea. Medicul va recomanda întotdeauna tratamentul cel mai costisitor realizat de compania cu care el colaborează, nu cel care se potrivește pacientului. Dacă ar fi vorba să vorbim despre domeniul de activitate cu cel mai scăzut nivel de etică a muncii, medicina ar fi printre primele locuri.

Doar cei cu adevărat pasionați de domeniul medicinei, și sunt foarte puțini aceștia, sunt într-adevăr curați și își fac meseria cu plăcere. Restul, marea majoritate, și-au pierdut calitatea de medici din clipa în care au intrat pe ușa spitalului, din acel moment au devenit măcelari.

Vorbesc din propria experiență și din experiențele multor cunoscuți. Medicii cu adevărat buni au plecat de mult în străinătate unde fac în paralel și cercetare, pentru că sunt cu adevărat pasionați de acest domeniu, iar cei care încă nu au plecat urmează să o facă. În România au rămas doar medici mult prea bătrâni ca să își mai poată exercita funcția, medici slab pregătiți ca să poată face față în străinătate și astfel rămân aici unde devin experți în malpraxis, sau o altă categorie de medici, aceia care au făcut facultatea de medicină la distanță, la foarte mare distanță și cu fregventare redusă a cursurilor, mai mult spre deloc. Aceștia sunt copii de bani gata sau copii de medici reputați care după ce își trec toate examenele cu șpăgi de mii de euro ajung să poarte halatul alb cu mândria celui care a furat și nu are nicio problemă cu asta. Vai de cei care cad pe mână unor astfel de așa ziși medici. E tragic, și e cât se poate de adevărat.

Acum ceva timp un vecin de bloc îmi aducea la cunoștință povestea tragică a unei tinere care în urma unui control medical de rutină află că suferă de cancer. O astfel de veste de dărâmă, nu știi cum să reacționezi și îți lași viața în mâna medicului oncolog. Așa a procedat și această tânără. După ce a urmat protocoalele standard – chimioterapie, radioterapie și toată suita de tratamente gingașe, plus operație pentru îndepărtarea tumorei canceroase, toate erau bune. Din păcate cancerul nu se vindecă cu bisturiul, căci acesta reacționează precum o hydră, tai un cap și apar altele în loc. Așa s-a întâmplat și în acest caz, căci după numai câțiva ani cancerul a recidivat. Drumul parcurs a fost același – Institutul Oncologic București – protocoalele standard – și multă speranță. Din păcate pentru această tânără a doua oară nu a fost la fel de norocoasă, și la numai o zi după inițierea protocoalelor standard de chimioterapie, pacienta a ieșit din spital între patru scânduri, și ca să folosesc expresia vecinului meu – a doua zi femeia era lemn. Tot acest vecin pe care nu pot să îl acuz de cruzime ci mai degrabă de o prea mare luciditate, îmi spunea despre acest Institut de Oncologie București că se aseamănă izbitor de mult cu un tablou de Hieronymus Bosch. Nu mai e loc de niciun comentariu. Feriți-vă de procedura standard!

 

 

Poezia Ilenei

TITLU: tot ce cunosc despre poezie e că litrerele puse greșit îm dau satisfacție, așa încât greșesc încă din titlu

poeți grămadă cu mă rog – „suflete arse aruncate pe mare” doruri de dragoști imventate imposibile impermanent reversibile
poeți grămadă visători lumnatici cu ochii seci în tabloul bunicii din sufragerie, în timp ce-
poeți grămadă butonează constant cu degetul aceeași literă pe tastatură
poeți grămadă cu iubi-iubițuri plecați și plânset în sughițuri
poeți grămadă cu tristețuri în-tri-straturi care își concep lacrimi direct din ploi
*un fenomen al naturii des întâlnit atât pe stradă cât și în poezie*
poeți grămadă, făcuți, nu născuți, sintetic sinestezici obligatoriu afecta(n)ți
poeți obsceni protestatari astfelvruți-nevruți Ionii d`Arcii Vismăruntului
poeți grămadă crescuți din micro-mezoplăci statui în fața lor înșivă
poeți grămadă ei își taie pamblicile singuri cu câte-un foarfece în fiecare mână și brațencrucișate
cu maxilarul clănțănitor metronom disperat în ritm de scrâșneală-scrânteală
cuvinte făcute, grămadă, de poeții moștenitori ai sentimentului de Vag-
pe care le tot perpelesc de la Eminescu-ncoace.
mă alătur și eu mișcării-mișcării-mișcării m i ș c ă r i i m i ș c ă r i i m i ș c ă r i i m
i ș c ă r i i m i ș c ă r i i i i m i c ș r m iiiiiiiii ș c .

eu cunosc doar forma limbii-literă și limbii-ceas
și de aceia de neînțeles
îmi rămân înțelesurile limbii unora.

POST TITLU:

 


Acest poem nu îmi aparține, toate drepturile intelectuale rezervate Ileanei Brâncoveanu.

Iubire și dorință

Doresc, mai ales, să nu am dorințe.

Eugen Ionescu

O remarcă: oamenii își iau parteneri de viață la fel cum își iau joburi, mașini sau case, adică mai mult din obligație și nevoie decât din simțire. Nu din marea iubire ci din marea necesitate, o necesitate indusă de către societate, de către sistem. Toate nevoile superficiale ale omului sugrumă dragostea, iubirea. Încet și sigur ne îndreptăm către acea iubire ce o găseam în antichitate și pe care încă o mai găsim în țările mai puțin dezvoltate care au la bază castele, acele relații de iubire bazate exclusiv pe alianțe familale și de interes comun.

Iubirea a devenit prea serioasă, nu mai suntem spontani, ci analizăm persoana iubită prin intermediul unor șabloane prestabilite – arată bine, are o situație materială bună, are o vârstă ideală, are planuri de viitor, e serioasă, vrea familie, e educată, are un job bun, etc. Aceste șabloane sunt folosite de ambele sexe. Mă întreb ce legătură au toate acestea cu iubirea? (fie că vorbim de iubirea erotică sau de cea prietenească). Dacă acestea sunt criteriile care ne determină să iubim pe cineva, atunci ne merităm soarta. Dragostea nu necesită niciun criteriu, nici măcar de ordin fizic sau intelectual. Ea trebuie să țină cont doar de spontaneitate. Tocmai de aceea singura iubire adevărată e cea la prima vedere, când nu cunoști nimic despre persoana respectivă, dar simți o chimie pe care nu o poți explica. Când cineva spune – trebuie să ne mai cunoaștem și altele asemenea, în acel moment îți poți da seama că nu există niciun fel de dragoste acolo, și persoanele respective sunt în expectativă, așteaptă să li se confirme criteriile și șabloanele după care analizează tot ce le înconjoară. Și măcar dacă aceste criterii ar fi ale lor, dar din păcate sunt ale societății, ale majorității, și cum trăim într-o veritabilă democrație, majoritatea decide.

Există replici de genul – îmi placi, dar nu pot fi cu tine pentru că nu ai un job stabil, sau nu ai planuri de viitor, sau nu îți dorești o familie. Dar să spui asta este ca și când ai spune cuiva – te iubesc, dar nu pe tine. Dragostea nu trebuie să țină cont de niciun criteriu pentru că dacă ține cont de unul atunci e dragoste meschină și dorință egoistă, și totul se năruie.

Și atunci ce te face să te îndrăgostești de o persoană și nu de alta? Ce are acea persoană special? Ei bine, asta nimeni nu o poate spune, pentru că dragostea adevărată e inexplicabilă. Dacă cauți să o definești ai anulat-o. Dacă poți spune – eu iubesc acea persoană pentru că… și poți să aduci argumente, atunci fii sigur că nu iubești acea persoană ci iubești propriile tale criterii de apreciere pe care se întâmplă să le găsești satisfăcute în acea persoană, cu alte cuvinte îți iubești propriul sine și propriile dorințe. Adevărata iubire este non-apreciativă, non-categorială, non-argumentativă. Când iubești pe cineva nu ai nevoie de niciun argument prin care să te justifici.

Căutăm întotdeauna în persoana iubită ceea ce nouă ne lipsește, dorința este în fond o lipsă. Dar asta înseamnă că nu căutăm dragostea, ci cu totul altceva, ceva ce seamănă iubire dar nu răsare iubire. Cine va căuta dragostea acela nu o va găsi, la fel cum Iisus le spunea ucenicilor săi – cine va căuta să își salveze sufletul, acela îl va pierde. Dragostea trebuie să se întâmple de la sine. Dragostea nu necesită niciun efort din partea noastră pentru că face parte din propria noastră natură. Tot ce face parte din noi, tot ce ne este inerent, trbuie lăsat să se întâmple. În schimb, tot ce ne este exterior – case, mașini, obiecte de tot felul, comodități tehnologice, joburi, etc., acestea necesită efort și dorință pentru a ni le însuși, și niciodată nu vom fi mulțumiți de cât am dobândit și obținut, pentru că unde există dorință nu există măsură, și unde nu există măsură există durere. Dorința aduce după sine durerea. Unde există dorință nu poate exista și iubire. Când spui – vreau să fiu cu tine, spui defapt că vrei să îți satisfaci dorințele, și acea persoană îndeplinește toate criteriile tale. Căci dacă ai fi întrebat de ce vrei să fii cu acea persoană, nu ai face decât să înșiri toate criteriile și dorințele tale pe care le găsești posibil de satisfăcut prin intermediul acelei persoane.

Defapt totul se rezumă la nevoile tale, la ce îți dorești tu, nu și la ce își dorește și celălalt. Dorința nu trebuie să existe de nicio parte, cel mai bine ar fi să nu existe deloc. E în regulă să îți dorești lucruri exterioare, să zicem materiale, fără dorință ele nu se pot obține, și lumea în care trăim ne obligă în ale dobândi pentru a nu ne izola complet de ea. Dar să folosim dorința doar în a dobândi lucruri materiale, bunuri care ne fac sau nu viața mai ușoară. Pentru că atunci când implicăm dorința în aspectele profunde ale vieții, cum ar fi în dragoste sau în cunoaștere, avem o problemă. Da, nici măcar în cunoaștere nu trebuie să fie implicată dorința. Dorința de a cunoaște va corupe mai devreme sau mai târziu cunoașterea. Cum așa? Gândiți-vă la acei chimiști și fizicieni care au dorit să afle misterul substanțelor chimice și al reacțiilor ce au loc între ele. La ce a condus asta? La dezvoltarea bombei atomice. Dorința de a iubi va corupe iubirea. Cum așa? Dorind să iubești pe cineva sau să fii cu cineva nu vei face decât să transformi acea persoană într-un obiect al dorințelor tale, și din fericire, oamenii nu sunt obiecte.

Gândirea noastră occidentală ne împiedică însă să înțelegem cum se poate să trăim fără dorințe. Aparent acesta este un nonsens. Ce trebuie însă să înțelegem este că dorința aduce cu sine suferință – doresc deci sufăr. Iar când dorința este îndeplinită sufăr din nou pentru că în cercul vicios al dorințelor nu există finalitate. Mi-am dorit și am obținut ce mi-am dorit. Acum ce urmează? O altă dorință și tot așa la nesfârșit. De aici vine suferința. Și ce bine a înțeles acest aspect budismul zen. La fel o spune și un proverb arab:

Dacă omul ar avea două văi pline cu bani, ar dori o a treia vale. Pe om nu-l satură decât țărâna. Hadis.

Dacă suntem dispuși să ne asumăm acest lucru, că dorința aduce suferință, nu ne oprește nimeni în a ne îndeplini dorințele. Dorința nu este ceva negativ care trebuie reprimat, la fel cum materia nu trebuie negată din nevoia noastră de a ne elibera de dorințe. Nu trebuie să negăm nimic, dar în același timp nu trebuie să aprobăm nimic, nu trebuie să ne atașăm de nimic. Să iubim ca și când nu am iubi, să cunoaștem ca și când nu am cunoaște, să trăim ca și când nu am trăi. Într-o completă detașare.

Cine cuprinde frumusețea focului se arde. Pentru a ne bucura de orice realitate vie – de foc, de apă și de pământ, de trup și de sânge, de propriile noastre vieți sau de Dumnezeu însuși, trebuie să nu ne agățăm de ele și să le lăsăm libertatea de a fi ceea ce sunt. Iată adevărata detașare. Alan Watts, Duh și contemplație.

 

foto – Todd Hido

http://www.toddhido.com

Titlul este inutil

tot ce cunosc despre poezie

e că literele puse greșit

îm dau satisfacție,

așa încât greșesc încă din titlu 

Ileana

Ileana, după ce ți-am citit poezia ta suprarealistă, postmodernistă și avangardistă, și am văzut cum ai luat-o pe câmpii cu atâta grație că îmi venea să îți sărut tălpile picioarelor de fericire, am zis să îmi iau și eu bocancii din debara și să alerg pe câmp cu mintea în colțurile capului meu geoid.

 

Hai să greșim! Hai să greșim ideile! Hai să greșim logica! Hai să fim fără discernământ! Hai să ne umplem dinții de pământ! Că de murit oricum murim rând pe rând sau câteodată, toți deodată. Ia-ți o lopată și sapă până dai de stele în apă. Vă salut domnule Blaga, cum e vremea pe acolo? Primiți cu absurdul? A, nu, dumneavoastră erați pe altă lungime de undă, nu ca… Am greșit apartamentul. Mii de scuze, și sărutări de mâini doamnei C., numai bine!

Ieri am fost în Cora și mi-am luat ondulator, 490. Ce? Nu știu, Remington parcă, nu e cum are Cristina. Ce crezi? am părul prea lung și nu îmi încape pe ondulator, trebuie să îl pun așa în două. Ha ha ha. M-am apucat să trag cu urechea, prost obicei. Dar simt că o iau razna când singurele gânduri pe care le aud sunt ale mele.

Aserțiune, patenie, Nichita Stănescu – patenie, megalomanie, poezie pe hârtie, nu, nu pe hârtie, căci cuvintele nu sunt în plan sunt în spațiu! Deci să scriem pe cer versuri fără rime. Cine știe, poate ne observă cinva și ajungem celebri! Premiul Nobel pentru literatură în galaxia Andromeda.

Gând, somn blând, anacronic. Anacronism, Anabelle, nu, nu Anabelle. Anabaptist am vrut să zic. Arhiduce, arhimandrit. Sofornie! Miros vitrailii de catedrală gotică și îmi plesnește vena cavă. Sinestezie! Tu nu vezi cum respiră pereții? Sfinții zugrăviți în tindă cu acuarelă suferindă. Arghezi, e simplu.

Nu vezi pădurea din cauza copacilor, mai bine o tai pe toată. Nu vezi tabloul din cauza vitrinei, mai bine omoară artistul; nu vezi omul din cauza măștilor ce le poartă, nu ai ce-i face; nu te vezi pe tine pentru că nu ai oglindă, oricum nu e nimic de văzut…e doar de uitat.

Nu vreau să merg la petrecerea unei tipe pe care nu o cunosc. Nici că e drăguță, nici că stă în Berceni, nu mă ajută. Perfect de acord cu ea. Iar am tras cu urechea. Pe stradă.

A crescut Dunărea. La radio aceleași cote de când eram copil. Nici acum nu am învățat franceza. Sunt o rușine pentru poporul meu. Și pentru coloniile din Africa deasemenea. De aceea nu m-au primit în legiunea străină. Mă voi răzbuna cu toată ura pe care o simt pe limbă de când m-am fript cu ciorbă. O să mă tineți minte, voi cei care nu mi-ați dat nicio șansă.

Deci eu am făcut credit și acum el primește bani ca să își ia altă dubă?! I-am zis și eu – mamă împrumută-mi niște bani că îți dau înapoi – nu, lasă să vezi și tu cum e să faci credit. Lui de ce i-a dat? Că e băiatul lui mama și nu poate mai mult? Nu aș vrea să fiu în locul tău, în ochii mamai tale nu ești mai bună decât o dubă – iar am tras cu urechea, promit că nu mai fac. Gata!

Da, deci vin, mai stau trei zile și plec. Apoi mai stăm puțin și mergem în Mexic. Nu mă pot abține, am tras cu urechea din nou!

Azi e înorat, mâine e soare și cald, și luni fulgi. Nu ai văzut că îmi arată pe telefon zăpadă? Azi îți arăta 13 grade, mai ai încredere? Acum e ultima oară, era prea bună discuția ca să nu o menționez aici. Eu nu mai am încredere nici în Dumnezeu, darămite în meteorologi. Logos, eros, etos. Fac și eu lecții de lingvistică ca Eminescu. Și eu sunt tot un escu. Asta trebuie să însemne ceva, sau poate nimic.

Damnare! Condamnare! Gânduri scoase din alte gânduri, străfunduri printre rânduri, creier pane la ora 3 dimineața. Degeaba și cu Heidegger, nu are rost, a zis bine Tamaris – ăsta nu are aplicare practică. Face filozofie despre filozofie. Ca și când ai încerca să te săruți cu propriile buze. Una peste alta, au pus lumină pe stradă. Mă simt în siguranță.

Vecinii mei pleacă în Zanzibar, ce exotic, eu mă simt exotic când îmi cumpăr un ananas și o nucă de cocos. Trăiesc ca un călugăr budist, doar cu fructe. Și voi îmi spuneți că am note proaste la matematică. Hai mă, ce dracu!

Cioburi de sticlă și alte bucăți de cristal lăsate în camera de zi. Nu am nicio idee despre ele. Zi și noapte, noapte și zi, o succesiune a aceleași lumini. Lumina e și particulă e și undă. Și voi râdeați de mine când vă vorbeam despre un fel de două feluri. Hai mă, ce dracu!

Mă învârt în cerc atent, cu o grație extraordinară, dacă nu mă vezi pe stradă să știi că nu am murit. Sunt doar plecat cu sorcova. Dar nu mă supăr dacă îmi mai dai câte un telefon din când în când. Accept cu taxă inversă. 0730…

Cenzura gândului, cenzura gândirii, logica limbajului, sintaxa și morfologia, reguli de comportament în societate, adevăruri irefutabile. Pe toate le luăm de bune. Ne este prea lene să mai gândim cu propria noastră minte. Să-i lăsăm pe alții să ne conducă, acesta e spiritul democrației. Demos și Cratos. Așa îi voi boteza pe copiii mei. Abia aștep ca nevasta mea să rămână însărcinată de mine, cu mine, prin mine.

Navetiști în fază terminală, ne mâncăm prânzul la fel cum ne mâncăm unii pe alții. În parc un domn a rupt gâtul unui porumbel și l-a băgat în sacoșă. Are asta vreo logică? Păi normal că are. Porumbeii s-au îngrășat precum porcii, au devenit apetisanți pentru bieții oameni care slăbesc, și tot slăbesc, până când se pierd în evanesecență. Pensia e mică, foamea e mare.

Viața e făcută să o iei așa cum e, nu așa cum vrei. Meditații de chitară pot să dau și eu, chiar dacă nu știu să cânt. Și în fond și la urma urmei, m-am născut poet! Deci poet să-mi spuneți de acum încolo!

Te-am tras în jos, sunt doar un imbecil și un mincinos. Stai liniștit, e ok. Mâine plec la munte.

De ce nu ne putem trezi odată la realitate? Nu știu de ce, eu unul de mult ori adorm în metrou cu gândul la șine. Adevărul e că de ceva timp nu mă simt prea bine. Nu știu ce e cu mine.

Ne-am băut mințile de atâta sete de viață, să-i mai lăsăm și pe alții să trăiască cu spirt tras prin pâine și pastă de dinți pentru aromă. Calul troian e și el tot un cal, cu spirt sau fără spirt, cu spirit sau fără spirit.

Câtă agitație pentru nimic. E loc pentru toată lumea în barca salvării. E bine măcar că știm să înotăm în lumea asta plină de rechini și balene, și rechini-balene, și dame de companie fără companie, fără firmă, fără acte, fără suflet, fără nimic.

Mai dă-i încolo de educatori! Mergi pe calea ta, fie bună fie rea. La destinație oricum nu ajungi indiferent pe unde o iei. Te vei pierde undeva pe drum. Tot ce contează este să amâni cât mai mult momentul rătăcirii. Dacă între timp mai vezi și un film de David Lynch, e perfect.

Ai căutat acul în carul cu fân? Caută mai bine. E acolo sigur.

Școala te educă până îți face capul cât o nucă. Cel mai bine e să îți câștigi codrul de pâine fără să dai în cap, eu asta știu de la ai mei. Pâinea cu nuci e tare bună. Credeți-mă pe cuvânt.

Ai luat tu pâine? nu mai avem cereale, să nu uiți și de țigări. Verificăț-i notificările în metrou până ajungi la muncă. Să nu uiți să te bagi în priză…și telefonul. În week-end mergem la mama, e ziua ei. Peste o săptămână o să facem același lucru, mai puțin faza cu mama. Poate că o să schimbăm și cerealele, poate și serialele, poate și ceva haine. Apoi o să vină vara și o să mergem la mare. O să citim cărți așezați pe șeslonguri plătite la suprapreț. Poate ne lăsăm și de țigări. Poate că o să ne reapucăm. Poate facem un copil, sau poate doi. Eu o să îți povestec ce am mai făcut la muncă, tu o să îmi povestești ce ai mai făcut la muncă. O să îmi aduci flori când îți aduci aminte. Mai mergem pe la mama, care o să aibe multe aniversări de acum încolo. Să o țină Dumnezeu sănătoasă. O să schimbăm și mașina, și benzina, poate o casă mai mare, cine știe. Iar în final vom fi aceeași noi, plini de noroi –  ai luat tu pâine? nu mai avem cereale, să nu uiți de țigări…

Consumatori de curent fără întrerupere. Contorul de la lumină îl am instalat în cap. A venit recalcularea. Card sau cash? Și una și alta.

Roboți din carne și oase sar de colo colo într-un dans hipnotizant. Tresăriri de orgoliu ici și colo, dar nimic serios, nimic care să distragă atenția sutelor de mii de oameni neoameni care își duc traiul așa cum au fost învățați, în aurora hiperboreală.

O generație de depresivi, tinerii de azi nu își mai găsesc rostul în lume și pe pământ. Se plimbă dezinvolți prin cimitire în speranța că se vor simți mai vii. Au succes doar cei cu numele Cioran. Nicio șansă din păcate pentru restul. În ceea ce mă privește nu mă indentific cu gloata, eu chiar nu pot să dorm cu lumina aprinsă.

A fost o săptămână grea, ce bine că s-a terminat, luni o luăm de la capăt. Am trăit să povestim. Azi suntem în viață, mâine poate murim. Doamnelor și domnilor, noi nu ne permitem, chiar nu ne permitem să fim serioși.

 

foto – Jonathan Auch

http://www.jonathanauch.com

Filozofie, religie, palavre, etc.

Dacă tăceai filozof rămâneai. Nu știu cine a făcut prima dată această afirmație, dar nu o împărtășesc, pentru că nu reflectă câtuși de puțin realitatea. Filozofii nu tac, nu sunt deloc tăcuți, sunt cei mai mari palavragii. Cei care tac sunt călugării budiști, practicanții zenului, cei care urmează calea lui Lao-Tze, și așa mai departe, deci în general misticii și înțelepții.

Pentru cei mai puțin inițiați în ale filozofiei, trebuie adus la cunoștință faptul că, de regulă, fiecare filozof vine cu un sistem. Mari creatori de sistem au fost majoritatea filozofilor. Mai puțini au fost cei care nu au scris filozofie în sistem, adică nu au avut cel puțin o idee de bază în jurul căreia au gravitat, și s-au pierdut în aforistică, cel mai bun exemplu fiind de departe Emil Cioran, care deși a avut cel puțin o idee la care s-a raportat în toate scrierile sale, cum ar fi de exemplu inutilitatea existenței, totuși Cioran nu a fost consecvent și nu și-a sistematizat gândirea speculativă așa cum au făcut-o de exemplu Kant, Hegel sau chiar Schopenahauer. De exemplu, sistemul lui Schopenhauer are la bază ideea de voință. Lumea este reprezentarea mea, iar eu sunt reprezentarea propriei mele voințe de a trăi. Ce este această voință? Schopenhauer spune că ea este de natură metafizică și nemuritoare. Există în fiecare dintre noi această voință de a trăi pe care nu o putem suprima, căci ea se manifestă până în cele mai mici detalii.

La Schopenhauer apar însă și termenii de intuiție și reprezentare, doar așa ca să complice și mai mult lucrurile. Termenul de intuiție însă nu a fost foarte bine dezvoltat în filozofia sa, în schimb a făcut carieră în filozofia lui Henri Bergson, cel care l-a influențat decisiv pe Blaga. Intuiția ar ține de intelect iar reprezentarea de rațiune. Intelectul este facultatea de a emite judecăți, în timp ce rațiunea se ocupă de cunoașterea imediată, ea clasează, fixează și combină noțiuni cărora însă doar intelectul le poate oferi o semnificație. Tocmai de aceea se spune despre oamenii deosebit de înzestrați că sunt intelectuali nu raționali. Rațională este orice ființă. Această distincție între rațiune și intelect, cel puțin mie mi-a dat bătăi de cap atât în filozofia lui Schopenhauer cât și în cea a lui Kant. Care noțiune e defapt superioară, rațiunea sau intelectul? Sunt la același nivel? Care e defapt rolul lor? Există într-adevăr o diferențiere între ele? Metehne ale filozofiei speculative, după cum bine spunea Petre Țuțea – în filozofie poți să bați câmpii pâna te ia dracu.

O altă idee care se repetă la toți filozofii precum un laitmotiv literar, este cea conform căreia materia nu are o realitate independentă de percepția spiritului, cu alte cuvinte nu există obiect fără subiect. Această teorie a fost dezvoltată de mulți oameni de știință, până în zilele noastre. Cel care a studiat cel mai profund problema atât din perspectivă filozofică cât și științifică a fost Niels Bohr. Ce-i drept materia nu are existență prin ea însăși, ea trebuie să fie observată de către un subiect. Dar dacă acest subiect moare, moare și materia odată cu el? Din acest impas se ajunge foarte ușor la ceea ce se numește solipsisim, adică a privi lumea dintr-o singură perspectivă pur subiectivă.

Un lucru interesant este faptul că Schopenhauer pune subiectul și obiectul pe același plan, el nu deduce din subiect obiectul și nici din obiect subiectul. La Schopenhauer una fără cealaltă nu pot exista. Această idee este de inspirație orientală, și a fost preluată de Schopenhauer din studiile sale asupra filozofiei și misticismului indian. În mistica indiană nu există nicio diferențiere între subiect și obiect, pentru că atât subiectul cât și obiectul sunt unul și același lucru, sau mai bine zis au în alcătuire aceeași substanță, numită Brahman. La chinezi ea se numește Tao. Această viziune holistică asupra existenței, în care nu există niciun fel de separare între subiect și obiect, sau între suflet și trup, materie și spirit, sau orice alt fel de dualism, o regăsim cu lux de amănunte în lucrările misticului american Alan Watts, dar și în cele ale gânditorului indian Krishnamutri.

Gândirea occidentală, odată cu apariția creștinismului, s-a dezvoltat pe temelia dualismului dintre suflet și corp, dualism preluat din filozofia lui Platon, care la rândul său îl preluase dintr-o ramură a misticismului oriental, dar nu cel indian, ci pe filieră persană (din maniheism și zoroastrism). Aceste idei de factură religioasă și mistică au fost preluate și de către marii filozofi ai umanității, începând, după cum am spus, cu Platon și până în zilele noastre. Astfel a apărut o diferențiere între filozofii, ele împărțindu-se din acest punct de vedere în filozofii dualiste și filozofii moniste, bineînțeles cu diferite nuanțe mai mult sau mai puțin evidente. Platon poate fi considerat pe bună dreptate părintele dualismului occidental, dualism preluat și de către biserica creștină, care, cu această învățătură, introduce la rândul ei termenul de suflet în dogmele sale. Este poate greu de crezut, dar până la apariția creștinismului, în religia iudaică, cea din care se trage creștinismul, nu exista noțiunea de suflet și implicit nici cea de rai și iad.

Această noțiune apare odată cu influența filozofiei lui Platon și a neoplatonicienilor, și se va dezvolta treptat până când va deveni marcă înregistrată, ca să spunem așa. Aceste idei vor fi dezvoltate în Noul Testament, iar ideea de infern va fi foarte bine reprezentată în Apocalipsa sfântului Ioan. De aici, bineînțeles, ideea a fost preluată de toți cărturarii bisericii, fiind devoltată și îmbogățită cu fiecare secol și conciliu ecumenic, fiecare părinte al bisericii având propria sa viziune asupra  iadului și a suferințelor ce îi așteaptă pe păcătoși. În evul mediu aceste viziuni ating  paroxismul, cu atât mai mult cu cât unele chinuri reprezentate până atunci doar în cărți, chinuri rezervate păcătoșilor, vor prinde viață chiar în lumea aceasta, când unii conducători ai bisericii își acordă singuri statutul de judecători ai păcătoșilor și ereticilor, aplicându-le acestora corecții pe măsură. Și cunoaștem cu toții carnagiul care a avut loc în acest ev mediu întunecat. Și de ce a fost considerat evul mediu, evul întunecat? Pentru că soarele nu mai strălucea în acea perioadă din cauza fumului făcut de jăratecele pe care erau arși necredincioșii. Astfel, chinurile iadului prind viață chiar în fața celor care doar auziseră despre ceea ce îi așteaptă în cazul în care vor păcătui.

Filozofia s-a întrepătruns dintotdeauna cu religia. Cel puțin până în secolul XIX problematicile abordate de către filozofi țineau mai mult sau mai puțin de sufletul omului și de relația lui cu lumea aceasta raportată la o lume mai mult sau mai puțin ideală. Chiar dacă au existat filozofi care au propus și o altfel de gândire, mai puțin religioasă, cum a fost de exemplu Descartes, care pentru prima dată recunoaște primatul rațiunii asupra existenței, și mai târziu Kant, care schimbă paradigma filozofiei occidentale, când propune ca originea lumii să fie privită nu prin prisma unei metafizici debusolante, așa cum propunea Berkeley, ci printr-o gândire logică, printr-o privire înapoi, sau îndărăt, cum spunea Nae Ionescu. Cu alte cuvinte, să aflăm ce se alfă dincoace de lumea experienței, nu dincolo de aceasta. Lumea adevărată se poate afla doar aprioric, adică înainte de orice experiență, spune Kant, dar cum noi suntem condiționați să gândim lumea aposteriori, adică doar prin intermediul simțurilor, această cunoaștere desăvâșită și adevărată ne rămâne inaccesibilă. Și atunci Kant se mulțumește să devină juristul filozofiei, după cum îl numea Noica, și ne vorbește despre morală și etică, despre datorie și categorii.

Chiar și așa, acești filozofi geniali erau totuși încă sub influența dogmei creștine, iar gândirea le era aprig cenzurată, ceea ce nu le-a permis să își dezvolte în totalitate sistemul filozofic. Poate cel mai bun exemplu de gândire care tindea către libertate, dar care a fost nevoită să se autocenzureze și să nu spună lucrurilor pe nume, a fost Baruch Spinoza. Acesta, în lucrarea sa de căpătâi, Etica, vorbește despre Dumnezeu în termenii de Deus sive natura, Dumnezeu adică natura, și deschide larg drumul panteismului. Lucrarea sa a fost trecută pe lista neagră de către biserica catolică, chiar dacă Spinoza face anumite concesii acestei instituții de teroare, în chiar prefața cărții.

La începutul secolului XX științele exacte cunosc apogeul, ceea ce cu un secol în urmă erau doar probabilități, acum devin certitudini, iar religia începe să piardă teren în favoarea unor cunoștințe exacte bazate exclusiv pe exeperință și nu pe o credință oarbă (acest teren pierdut de biserică nu va mai fi recuperat până în zilele noastre, chiar dacă se încearcă o reconciliere între știință și religie). Astfel că și filozofiile încep să se schimbe, apar filozofiile limbajului (Wittgenstein), filozofiile existențialiste (Camus, Heidegger), filozofiile sociale (Sartre, Foucault), și așa mai departe. Ramuri peste ramuri care nu rezolvă în fond nicio problemă, ci doar pun și mai multe întrebări.

Astăzi nu se mai face filozofie ca odinioară, se face poate cel mult istoria filozofiei, ca și când filozofia nu mai este o știință vie ci a devenit istorie, și după cum spuneam acum ceva timp, doar în biserici se mai vorbește despre ființă și timp. Așadar, tot la biserică trebuie să mergem dacă vrem să ne hrănim foamea de absolut și adevăr.

 

Foto – Todd Hido

Poveste fără echivoc

Eu locuiam temporar în pădure, aveam un cal,

veneam călare, o întâlneam în parc,

legam calul de un copac secular,

o conduceam în infern, era fericită;

(Gellu Naum, Zenobia)

 

Nu mai știu exact când s-au petrecut toate astea, nu știu nici măcar dacă ele s-au petrecut cu adevărat sau sunt doar rezultatul imaginației mele incoerente, care, la acea vârstă de octogenar, zburda aiurea pe câmpiile elizee. Știu doar că obișnuiam în fiecare vară să mă pierd prin amintirile altora, să le fur visele, și să alerg după fluturi și gușteri. Aveam un insectar acasă și creșteam șopârle în pivnița bunicii. Speram că voi reuși să împerechez fluturii cu șopârlele și astfel să dau naștere unor dragoni. Mă credeam un demiurg.

Era o zi caniculară, ca toate zilele de vară din august, bluza ei galbenă semăna cu o poezie suprarealistă, avea picioarele umede și goale, pe unde pășea lăsa urme de heruvim, iar în loc de rochie purta bolta cerească, și toate astea păreau că nu se mai sfârșesc, și așa mai departe. Obișnuia să scrie la biroul ei din lemn de trandafir într-un jurnal pe care îl avea de la facerea lumii. Scria în el cu gândul nu cu stiloul. Și așa de frumos se așterneau cuvintele invizibile pe paginile jurnalului, precum se așterneau pe portativ, odinioară, notele compozitorului surd; scria în limba lighioanelor, și eu stăteam în tocul ușii și o piriveam cu o poftă carnală; eram lihnit de dragoste. Nu mă mai hrănisem cu iubire de când supsesem la sânul mamei.

„Mai lasă scrisul ăla și hai să ne iubim în patul lui Procust”, i-am spus fără să stau pe gânduri, „ca doi nebuni să ne iubim, până rămânem orbi de iubire și nu o să ne mai recunoaștem decât după mirosul trupurilor noastre”.

M-a privit fără să îmi spună nimic. O liniște mormântală s-a lăsat în mansarda cu vedere spre moarte. S-a ridicat de pe tronul ei din fildeș și s-a așezat lângă mine; pielea îi mirosea precum chiparoasele din grădina bunicii. În acel moment mi-a trecut prin fața ochilor toată copilăria. Am început să plâng, în timp ce ei îi curgea nectar din ochi și din palme. Era o sfântă, era hristosul meu. Îi beam nectarul cu nesaț, ca un turbat îl beam, pe nerăsuflate; și așteptam să mă mântuiască! O iubeam!

Când s-a întins pe pat mi-am pierdut cunoștința. M-am trezit după un veac. Îmbătrânisem, ea parcă era și mai tânără, și mai frumoasă. O uram! Între timp învățase să țeasă și să coasă. Umpluse mansarda cu macate frumos brodate. Torcea lână de aur din care făcea veștmintele copiiilor bastarzi, cei născuți din lună și din stele. Nu îmi păsa de asta. „Hai să fugim în lume! i-am spus, „că am îmbătrânit și nu știu câte zile mai am”. Ea torcea în continuare, ca o pisică sălbatică. „Hai să prindem fluturi cu gura; cu gura ta, cu gura mea, cu gura infantei, și așa mai departe”.

Nu mi-a dat atenție. În schimb s-a dezbrăcat de haine și mi-a spus să-i aduc apă din ocean să își spele părul în care își făcuseră cuib greierii și lăcustele; părul ei era precum un lan de grâu copt în zi toamnă. Doamne ce natură mai era în părul ei, era plin de insecte, și de șopârle, și de fluturi, și așa mai departe. Se jucau copiii de lăcuste în el, și mie nu îmi venea să cred, eram foarte fericit. Între timp am uitat ce îmi spusese, și m-am apucat să prind șopârle și fluturi din părul ei, ca să îmi fac dragoni.

Nici nu mi-am dat seama, și cât timp m-am jucat a mai trecut un veac. Acum eram foarte bătrân, aveam mai bine de două secole, începuse să îmi cadă carnea de pe oase, pentru ea însă timpul stătea în loc, și era tot mai tânără, și tot mai frumoasă. Atunci am fugit cât m-au ținut picioarele către ocean, dar am găsit oceanul fără mare; am alergat către mare, dar am găsit marea fără râu; am alergat către râu, dar am găsit râul fără izvor; am alergat către izvor, dar am găsit izvorul fără apă. Și atunci am început să mă gândesc la moarte, căci am găsit secat izvorul vieții.

Ieși din copilărie, prietene, trezește-te! J. J. Rousseau

 

Foto – Todd Hido – http://www.toddhido.com/

Gânduri scoase din străfunduri…sau nu

Gigel a bătut-o pe Rodica pentru că Rodica a bârfit-o pe Mariana, Mariana care oricum nu-l iubea pe Gigel, tocmai de aceea s-a combinat cu Ion cât timp Dorel era plecat în delegație, și ca o consecință Ion s-a despărțit de Georgeta, iar copiii Georgetei au crescut mari, fără tată. Între timp bunicii lui Ion au murit, Gigel le-a săpat groapa, iar pe Rodica nu a mai avut cine să o bată și nici cine să o iubească, pentru că Gigel a căzut în groapa pe care a săpat-o pentru bunicii lui Ion. Noroc cu Dorel care s-a întors din delegație și a nimerit direct în patul Rodicăi, și asta nu a însemnat nimic, pentru că în final s-a însurat cu Georgeta. Asta e o dramă contemporană, o regăsim în film, teatru și literatură. Ce reprezintă în fond poveștile de zi cu zi ale oamenilor? O sursă interminabilă de elucubrații cotidiene, nimic mai mult. Cântăreața cheală a lui Eugen Ionescu poate fi un bun reper în această privință.

*

Pe stradă sunt multe mașini, adică mulți oameni; la metrou e aglomerație de mașini, adică aglomerație de oameni; oamenii au devenit mașini automatizate, de unde putem deduce cu ușurință că avem de a face cu o nouă specie de hominieni, și ea există de ceva timp, a apărut odată cu descoperirea polimerilor din plastic. Specia asta se cheamă Sielaff – nu are suflet, nu are conștiință, nu are sentimente, ci doar circuite electrice. Ușor de întreținut și de programat, fără bătăi de cap. Funcționează cu bancnote sau monezi. Până aici seamănă cu omul.

*

Nu mai sunt locuri de muncă în țara asta, se plâng oamenii. Ar trebui să se gândească și la faptul că nu mai sunt nici copaci în țara asta, nu mai sunt tineri, nu mai sunt părinți, nu mai sunt bunici, nu mai sunt sate, nu mai sunt munți, nu mai sunt copii, nu mai e aer! Ajutor, nu mai pot să respir!

*

A început un nou război mondial, nimic nou sub soare. Nu îmi pasă de război pentru că mi-a murit pisica, și era bună, prindea șoareci, până când a prins-o și pe ea un șobolan mutant și i-a sfârtecat beregata, teribilă scenă. Vânătorul a devenit vânat. Sub ochii noștrii se scrie o nouă paradigmă în lanțul trofic. Totul se schimbă odată cu clima.

*

Am terminat facultatea și facultatea m-a terminat pe mine; toți studenții care au terminat facultatea sunt niște terminați. Fără resentimente fraților. Cunosc oameni fără studii care ar putea oricând să țină lecții de viață în facultăți, dar nu îi angajează nimeni.

*

M-am îmbătat aseară; uneori seara vine ca o beție iar beția îți stinge lumina rațiunii. Hai să mai bem un păhărel! Poate se face beznă și nu ne mai scoatem ochii, că avem destule cârtițe printre noi.

*

Am prieteni care locuiesc în scorburi de copaci și mănâncă termite, am și prieteni care nu locuiesc în scorburi de copaci și nu mănâncă termite, dar care cred că sub pământ trăiesc reptilieni. Nu știu care dintre ei se tratează cu Tramadol și care cu Kriptonită afgană.

*

Fizica evoluează, omul involuează, suntem tot mai fizici, tot mai bestiali, tot mai anorganici, tot mai artificiali. Ultima pagină a fizicii va spune așa despre om – un atom pierdut într-un univers infinit. Ia-l de unde nu-i.

*

Arta e abstractă dar abstractul nu e artă. Atunci unde mai e arta? Căutăm arta cum îl căuta Louie pe peștișorul Flipper, adică mai puțin acolo unde era cu adevărat, în acvariu.

*

În spitale sunt oameni bolnavi de cancer; spitalul e precum un cancer; cancerul se ia din spitale; mai bine te tratezi acasă cu ceai sau cu ce ai. Iată un silogism care te face sănătos!

*

Un avion s-a prăbușit în ocean, oceanul s-a prăbușit în el însuși – unde e avionul și unde e oceanul? Problemă de clasa 0, grupa mică. Doar un copil de cinici ani poate să o rezolve, sau un om cu mintea unui copil de cinci ani.

*

Oamenii se înmulțesc în progresie aritmetică și geometrică – toți suntem mulțimi, toți avem un număr, toți suntem statistică. Hai să ieșim dracu din statistică! Mama ei de matematică!

*

Între timp în Africa a fost ucis ultimul rinocer al planetei. Să plângem soarta bietului rinocer, nu pe cea a omului, căci toți suferim de rinocerită cronică. Ionescoooooooooooo!

În loc de încheiere

Trăim cu toții în cutii din beton, frumos ordonați unii peste alții. Locuințele noastre au unghiuri drepte reflectând atât de bine obtuzitatea în gândire a acestei specii. Ne hrănim trupurile bolnave cu mâncare din plastic, ne spălăm creierul acolo unde ne spălăm și rufele, și toată viața luptăm să avem cutia noastră prefabricată unde să ne reproducem, sau să imităm reproducerea, păcălind astfel natura. Ne identificăm cu cimentul, și în tot acest timp uităm că pământul e cel care ne cheamă. Unii dintre noi hulesc chemarea pământului, și după moarte se îngroapă tot în ciment, împotrivindu-se procesului natural de descompunere lentă la care e condamnat orice organism viu. Sarcofagele în care își duc somnul de veci aceștia, vor deveni loc de pelerinaj pentru oamenii viitorului creeați în eprubetă. Ne agățăm de viață cu orice preț, trăim în simbioză cu anorganciul, cu artificialul. Asta nu e dramă, asta e tragedie, pentru că nu se întrevede nicio soluție.

my photo – Ovidiu

Divagații pe tema moralității și a involuției omului

Vedem ceea ce vrem cu adevărat să vedem și de cele mai multe ori vedem ceea ce creierul nostru ne transmite că ar trebui să vedem pentru binele nostru. Suntem condiționați biologic la un comportament de conservare a speciei – de a căuta plăcerea în dauna durerii, dragostea în dauna urii, bogăția în dauna sărăciei, sociabilitatea în dauna insociabilității. Toți cei care se manifestă împotriva acestor înclinații naturale reprezintă cazuri speciale, patologice. Să vrei să fii mai bine sărac decât bogat, e o patologie, să vrei durere în loc de plăcere, e o patologie, să vrei ura în dauna iubrii, e o patologie, să fii antisocial în dauna sociabilității, e deasemenea o patologie. Undeva în creierul acestor oameni există un scurt circuit care se poate explica foarte ușor pe cale științifică. De cele mai multe ori răspunsul îl dau traumele din perioada de formare a personalității și a caracterului, tocmai de aceea copilăria și adolescența sunt vârstele critice ale omului. Orice traumă suferită în această perioadă urmând să aibă repercursiuni grave la vârsta maturității.

Propria experiență și autoanaliza comportamentului ne pot oferi răspunsuri neașteptate acolo unde nu înțelegem cauza problemei. Este de-a dreptul uimitor ce se petrece în creierul unui om atunci când are de a face cu situații care au în vedere obținerea a ceea ce își dorește. Creierul nostru poate efectiv să închidă anumiți receptori care nu ne ajută într-o situație dată și să-i stimuleze pe cei care ne pot veni în ajutor pentru îndeplinirea scopului, indiferent dacă acest lucru este moral sau nu. Un exemplu banal – găsim o servietă plină cu bani exact când avem mare nevoie. Prima noastră reacție este de a lua servieta cu bani și a ne sadisface nevoile financiare urgente, dar imediat intervine așa zisa judecată morală, sau etică, care nu are nimic de a face cu structura noastră biologică, ci ea reprezintă un set de norme implantate în conștiința colectivă de-a lungul sutelor, poate chiar miilor de ani din istoria umanității, de cele mai multe ori de doctrinele religioase.

Așadar, biologia spune să luăm servieta dar morala spune să nu o facem. Acționând moral ne facem datoria de oameni integrați social, în schimb acționând biologic, acționăm în interesul propriei noastre bunăstări. În nici una dintre situații nu acționăm greșit. Însă societățile sunt de așa natură construite încât tot ceea ce ține de instinctul omului de conservare, de structura sa animalică, să fie condamnat ca fiind lucru rău. Suntem condiționați de către societatea în care trăim să nu ne manifestăm adevărata natură, am fost dresați din generație în generație pentru a ne supune unor serii de norme și reguli care ne sunt străine dar la care aderăm, nu din proprie convingere, ci din necesitate. Și vom vedea cum se petrece acest lucru. Poate că unii se întreabă – unde ar fi lumea astăzi dacă nu ar exista aceste reguli și norme? Ei bine nu știu unde ar fi, dar cu siguranță ar fi mult mai adevărată.

A acționa din datorie, nu în vedera obținerii unui scop aducător de plăcere, ci doar ca lege morală universală, așa cum propune Kant, este o anomalie. Noțiunea de datorie, a-ți face datoria, este una relativ nouă în limbajul și înțelegerea omului, dar ea s-a dezvoltat extraordinar de mult odată cu înfăptuirea națiunilor, a țărilor cu granițe și grupuri etnice bine conturate. Omul nu poate face ceva decât din datorie față de propria sa persoană, asta-i dictează milioanele de ani de evoluție, însă odată cu dezvoltarea statelor și apartenența oamenilor la ele, a apărut noțiunea de datorie pentru țară, pentru patrie, și implict naționalismele care au explodat odată cu primul război mondial și au ajuns la paroxism în cel de-al doilea. Aceste noțiuni de datorie față de stat și națiune nu sunt bineînțeles decât niște idealuri artificiale, folosite de cei mai puternci oameni ai planetei pentru manipularea și îndârjirea populațiilor una împotriva celeilalte. Să dăm un exemplu – X omoară pe Y și înlocuiește steagul roșu cu steagul verde. X poate că vorbește altă limbă și are alte tradiții decât Y, și steagul său poate că are o culoare mai frumoasă, dar asta nu însemană absolut nimic în relația dintre cele două necunscoute, ci doar faptul că X omoară pe Y, ambii fiind membrii aceleași mulțimi, ca să păstrăm analogia matematică.

Revenind la morală, imperativele categorice kantiene nu au aplicabilitate decât într-o societate unde domnește utopia, sau unde domnește legea! Morala este susținută de lege, nu de înclinațiile naturale ale oamenilor. Dar datorită faptului că legea are o tradiție milenară în dezvoltarea societăților, avem impresia, fiecare dintre noi, că defapt acționăm din pură convingere când înfăptuim un gest moral sau etic, după modelul kantian, când defapt acționăm datorită legii care a săpat adânc în conștiința colectivă, fiind transmisă din generație în generație. Frica de lege, adică frica de autoritate, adică firica de pedeapsă, adică frica de durere.

Ce face defapt legea? suprimă instinctele primare al omului, care sunt pur animalice și care țin exclusiv de conservarea propriei individualități prin orice mijloace.

Ce sistem voia Palton să implementeze în Syracusa era o utopie, tocmai de aceea nici nu a funcționat. Republica lui Platon reprezintă o utopie, ce-i drept o utopie atenuată, dacă o comparăm cu utopiile propuse de Tommaso Campanella și Thomas Morus. Acești gânditori au propus niște cetăți ideale, niște societăți în care nu există legi scrise, pentru că fiecare cetățean are legea în propria conștiință și acționează ca atare, întotdeauna bine.

Ce înseamnă să fii moral? Să respecți legea, autoritatea. Să nu ne îmbătăm cu apă rece totuși, mai întâi a fost legea și apoi morala, morala nu a dictat legea, ci legea morala. Nu a existat la începuturile umanității un om care văzând ce gesturi frumoase e capabil să facă fața de semeni, s-a gândit cum ar fi dacă ar legifera aceste gesturi, le-ar instituționaliza, le-ar pune într-un set de legi pe care să le respecte toată lumea. Problema a stat cu totul invers, oamenii văzând de ce lucruri odioase sunt capabili, că lăsați să acționeze din instinct de conservare sunt dispuși să-și măcelărească semenii, au propus un set de norme care să nu conducă umanitatea la nimicire. În fond, Cain l-a omorât pe Adam înainte să fi existat vreo lege. În orice societate se acționeză în interesul speciei și nu al individului, al comunității. Asta însemană morala în fond, și gestul moral, să acționezi în interesul speciei și nu al tău personal, să acționezi în scop colectiv nu individual.

Acesta este singurul aspect pozitiv al legiferării actului moral – contribuie decisiv la menținerea în echilibru a societăților. Deci se poate spune într-adevăr, că actunci când înfăptuiești un gest moral nu o faci în mod exclusiv datorită legii, ci poți să o faci și datorită faptului că, conștientizezi valoarea și importanța comunităților umane, care în fond se rezumă tot la bunăstarea fiecărui individ în parte.

Deci, fie întocmești actul moral pentru că ești suprimat de lege, astfel eviți durerea care poate avea diferite forme, fie pentru că conștentizezi valoarea comuntății în care te afli, în care fiecare individ contribuie la un echilibru și un oarecare nivel de bunăstare reciprocă. Tocmai de aceea în societățile civilizate există mai multă…civilizație. În aceste societăți omul acționează moral nu de frica legii, ci din conștientizarea rolului colectivității în care trăiește, al fiecărui individ în parte, înțelege că societatea este un organism viu în care fiecare individ are un rol bine determinat.

În schimb, în țările mai puțin dezvoltate primează frica de lege, aici omul e moral nu pentru că colectivitatea în care trăiește îi oferă un nivel de trai decent, ci pentru că este obligat de lege. În ambele situații însă, omul nu acționează moral din înclinație, ci doar din interes. În primul exemplu pentru a-și menține un nivel de bunăstare care poate fi asigurat doar dacă fiecare membru al societății își poate exercita rolul – deci nu îi dau în cap lui John, pentru că știu că John, la fel ca și mine, contribuie la PIB-ul statului în care trăiesc, și deci îmi asigură și mie bunăstarea la fel cum și eu i-o asigur lui; iar în al doilea exemplu – nu-i dau în cap lui John pentru că dacă fac asta, atunci legea statului în care trăiesc mă va pedepsi, defapt nu îl suport pe John dar nu vreau ca plăcerea de a-i da una în cap să fie anulată de durerea pe care mi-o poate provoca aplicarea legii. Aceste societății în care domină subordonarea față de lege, nu din înclinație ci din frică, sunt societăți animalice care încă mai păstrează un nivel arhaic de dezvoltare și organziare colectivă, și aici cred că putem menționa cam toate statele lumii ce nu au fost sau nu au făcut parte dintr-un imperiu. Și nu aduc în discuție aici societățile fundamental religioase, religia fiind și ea un factor important în ecuația realizării acutului moral și a fricii de lege.

În organizarea biologică, naturală a omului, nu există conceptul de moral sau imoral, ci doar un simplu instinct de supraviețuire. Normele de conduită, conform cărora omul trebuie să se comporte, au aplicabilitate doar în cadrul unor comunități umane organizate. Scos din societate omul redevine animal de pradă.

Am observat acest aspect foarte bine punctat și scos în evidență într-o piesă de teatru, în care un grup de tineri se prăbușesc cu avionul într-o junglă. Tinerii proveneau dintr-o societate dezvoltată, foarte bine organizată, și aveau o educație aleasă. Ei bine, cu toate acestea, odată puși într-o situație de viață și de moarte, ajung la concluzia că în locul în care se află nu se mai aplică nicio normă de etică sau morală, și ca să supraviețuiască trebuie să redevină prădători. Și astfel ajung să regreseze într-o stare primordială, devin ceea ce sunt cu adevărat, animale programate să supraviețuiască în orice condiții și prin orice mijloace, chiar și prin anihilarea celuilalt. Apare însă o întrebare – dacă acești oameni acționează ca animale de pradă din necesitate sau dacă o fac din înclinație și dintr-o predispoziție ancestrală către obținerea de plăcere prin acte de violență? Răspunsul este unul destul de evident, ei acționează animalic din înclinație naturală, deși aveau posibilitatea să procedeze altfel, în mod organizat, punând în aplicare cunoștințele învățate în societate. Dar se pare că fiecare om tinde după această descătușare exhaustivă de norme și reguli. În final doar hazardul face ca tinerii să fie salvați, exact în momentul în care începuseră să se măcelărească unii pe alții.

Tragem concluzia de aici că atunci când nu mai există imboldul legii, și deasemenea când nu mai există niciun fel de organizare socială prin care rolul fiecărui individ să fie bine definit, orice fel de morală dispare prin propria-i inutilitate. Ca să supraviețuiești în junglă nu ai nevoie de morală, de unde și vorba – legea junglei, adică legea naturii. Natura nu ține cont de etică, nu ține cont de ce e bine și ce e rău, natura se purifică continuu eliminând indivizii cei mai puțin adaptați, așa cum spune Darwin. Mai grav este fapul că au existat personalități în istoria recentă a umanității, care și-au însușit rolul naturii, adică rolul de a purifica planeta de indivizii ce mai puțin adaptați și utili.

În final mă întreb – oare cât de adaptați suntem la mediul și societatea în care trăim, ne-am însușit oare atât de bine ceea ce numim regulile civilizației? În fiecare secol din istoria umanității a existat cel puțin un conflict armat major, care a arătat adevărata față a acestei specii. Ultimele două s-au petrecut secolul trecut, și au fost cele mai grave, au curmat viața a peste 80 de milioane de oameni, vrând parcă să arate faptul că suntem într-un regres moral și etic insurmontabil.

Acest lucru ne demonstrează că există în noi o voce care parcă ne cheamă înapoi la origini, la primordial, la primele clipe ale umanității, la omul cavernei care a luat prima dată piatra în mână și a lovit fără sa aibe mustrări de conștiință, pentru că pe atunci nu exista nici conștiință, nici morală, nici etică. Mă tem că omul nu s-a schimbat cu nimic în tot acest timp.

 

fotografie proprie

 

168 de ani de la nașterea lui Eminescu (despre cele 44 de caiete necunoscute)

Pe 15 ianuarie se împlinesc 168 de ani de la nașterea poetului nostru național Mihai Eminescu. De câțiva ani încoace, această dată coincide și cu ziua culturii române. Anul trecut am participat, pe un ger năprasnic, pentru prima dată la slujba de pomenire a poetului din cimitirul Bellu. Alea scriitorilor a fost neîncăpătoare. Și era normal să fie așa, pentru că Eminescu, cu sau fără voia noastră, a fost transformat într-un mit, și îi șade bine. Dar nu trebuie să uităm că el a fost mai întâi de toate un adevăr, istoric și cultural.

Dar cine a fost cu adevărat Mihai Eminescu? A fost într-adevăr omul deplin al culturii române, cum spunea Noica? A fost poetul pesimist și sărac, care își ducea existența de pe o zi pe alta, așa cum spunea Vlahuță? A fost geniul neînțeles al literaturii române, așa cum spunea George Călinescu? A fost cel mai mare dintre poeți, așa cum spunea Nichita Stănescu? A fost tânărul sclipitor care datorită freneziei sale culturale și-a pierdut într-un final mințile, cum spunea Titu Maiorescu?

Cât de bine îl cunoaștem noi astăzi, în 2018, pe Mihai Eminescu?

Ca să ne facem o idee despre vastitatea gândirii eminesciene, și în același timp despre cât de puțin cunoaștem despre acest om de cultură, trebuie să aducem în discuție un fapt mai puțin cunoscut.

În anii șaptezeci filozoful Constantin Noica aducea la cunoștința publicului și a statului român, că la Academia Română există 44 de caiete/manuscrise, care au aparținut lui Eminescu, și în care poetul nostru poate fi cunoscut așa cum nu a fost cunoscut niciodată. Aceste caiete au fost lăsate de către Eminescu în grija lui Titu Maiorescu atunci când, se spune, începuse să își piardă mințile. Aceasta a fost toată moștenirea spirituală a lui Eminescu, două lăzi de caiete. Din aceste caiete, Titu Maiorescu avea să extragă ceea ce considera că este de mai mare importanță din opera poetului nostru. Au fost extrase în jur de noăzeci de poezii, care au alcătuit primul și singurul volum de poeme eminesciene de până atunci. Și atât. După publicarea poemelor, manuscrisele au fost donate de Maiorescu Acadamiei Române, pentru păstrare. Nimeni nu știa ce mai conțin aceste manuscrise, nici măcar Maiorescu, care nu a parcurs în întregime caietele, și nici nu ar fi avut cum să o facă, căci multe erau scrise într-o germană gotică, pe care doar puțini lingviști o stăpâneau la acea vreme.

În anii treizeici s-au făcut anumite demersuri pentru facsimilarea caietelor prin intermediul unor oameni de cultură, printre care și Nicolae Iorga, care spunea că nimic din opera lui Eminescu nu trebuie să rămână nepublicată. Dar materialul fiind foarte stufos, peste 7000 de file, și perioada tulbure care a urmat în istoria României odată cu conflagrația mondială, au făcut imposibilă realizarea demersului, și doar câteva caiete au fost facsimilate, la o calitate destul de slabă.

Constantin Noica însă a continuat, după anii șaizeci, să caute modalități de a facsimila caietele, fiind printre cei foarte puțini oameni de cultură care au parcurs în întregime caietele lui Eminescu. După cum acesta afirma, stând de vorbă cu cunoscuți eminescologi, aceștia nu aveau habar de existența acestor caiete, și nu văzuseră în original niciun manuscris eminescian, dar cu toate acestea purtau cu mândrie titulatura de eminescologi.

Noica face apel la statul român, prin multe scrisori, să se perimtă accesul la aceste manuscrise, foarte fragile de altfel, pentru a putea fi facsimilate cât mai repede cu putință, deoarece exista riscul ca în decursul anilor aceste caiete să se degradeze iremediabil. Procesul a fost greu și anevoios, într-un final după mai bine de zece ani reușindu-se să se facsimileze în jur de 17 caiete. Dar nu era suficient. Visul lui Noica da a facsimila toate caietele eminesciene nu s-a putut realiza în timpul vieții sale. Deși a prezentat în numeroase conferințe importanța acestor scrieri, în care putem găsi cele mai intime gânduri ale lui Eminescu, dar și note, contranote, rime, exerciții de lingvistică, liste cu datorii, poezii care nu au cunoscut niciodată tiparul, variante ale unor poezii deja cunoscute, precoupări din zona științifică – chimie, fizică, astronomie, convingeri politice care astăzi sunt considerate drept xenofobe, și multe alte detalii extraordinare care îl dezvăluie pe Eminescu în întreg procesul său de creație și frenezie culturală, cu toate acestea, a existat tot timpul cineva care s-a împotrivit (Mr. Nobody) demersului de a salva aceste idei și gânduri eminesciene și a le aduce la cunoștința publicului larg.

Noica avea să moară în 1987, iar facsimilarea celor 44 de caiete s-a încheiat deabia în anul 2009, când academicianul Eugen Simion, la 120 de ani de la moartea poetului, prezenta Acadamiei Române cele 24 de volume în care au fost cuprinse caietele, volume realizate la o calitate înaltă pentru a fi cât mai lizibile specialiștilor dar și publicului larg. Între timp, cum românului îi șade bine, deși s-au tipărit câte 750 de exemplare din fiecare volum pentru a fi trimise către bibliotecile și instituțiile de cultură din întreaga țară, multe din caietele lui Eminescu lipsesc la ora actuală din aceste instituții, după cum spune un articol din România liberă, motivul fiind unul ridicol, lipsa de fonduri pentru transport. Mai mult decât atât, academicianul  Eugen Simion, cel fără de care caietele probabil nu ar fi fost facsimilate nici până astăzi, a fost acuzat de așa zișii eminescologi, cei despre care Noica spunea că nu au văzut în viața lor un manuscris eminescian în original și nu știu o boabă de germană, că aceste caiete nu reprezintă decât o simplă xerografiere a manuscriselor eminesciene, fără niciun fel de aparat critic sau comentar.

Ce nu înțeleg acești eminescologi de duzină este că aceste caiete trebuiesc cunoscute exact așa cum au fost scrise de Eminescu. Aparatul critic, notele editorilor sau comentariile specialiștilor ar fi inutile, ba mai mult decât atât, ar știrbi valoarea acestor manuscrise.

Deci, în mare parte, publicul român are la dispoziție caietele eminesciene, ele pot fi studiate la Biblioteca Națională sau la Academia Română. Visul lui Noica era ca aceste caiete să fie scoase la vânzare la un preț accesibil, astfel încât fiecare tânăr din România să-l aibe acasă în întregime pe Eminescu. Astăzi e destul de greu să mai poți intra în posesia acestor caiete din ediția facsimilată în 2009, deși am descoperit pe internet câteva volume din cele 24, puse la vânzare, chiar dacă ele nu au fost destinate pentru comercializare.

Deci, ce știm și cât știm din Eminescu? Noica spunea că Eminescu trebuie demitizat, și trebuie văzut în el un creuzet al culturii universale, nu un semi-zeu, nu un geniu de neatins, aflat undeva în trascendent și la care ne putem raporta numai cu apletivul – cel mai… În Eminescu trebuie să vedem fervoarea pentru cultură a unui tânăr fără titluri și fără specializare, deschis către toate formele de cunoaștere (Noica). Eminescu este un model de cum să îți începi itinerariul în cultură, un exemplu de cum ne putem cultiva înclinațiile către cunoașterea universală. Noica recomanda tinerilor care veneau la el și voiau să se specializeze în cultură să citească autori nu cărți, iar mai apoi să citească culturi. Doar așa se poate face performanță în acest domeniu, restul e statistică.

Câți dintre noi știu că Eminescu a tradus la nici 24 de ani, din limba germană, cea mai grea carte a lui Kant și poate a filozofiei universale – Critica rațiunii pure. Câți dintre noi știu că, la invitația lui Titu Maiorescu de a prelua o catedră de filozofie, Eminescu îl refuză spunându-ui că nu știe suficient de bine greaca și sanscrita (aceasta era rușinea de a nu știi tot, cum remarcă Noica). Dealtfel la limba greacă a rămas și corijent la școala din Blaj. Nimic genial în asta, nu-i așa? Și totuși…

Eminescu a îmbogățit limba română într-o manieră originală, pornind de la originar, și asta într-o perioadă în care doar o mică parte din populația României știa să scrie și să citească, nivelul de alfabetizare, cel puțin la sate, era spre zero procente. Se știe faptul că Eminescu avea din punct de vedere politic convingeri conservatoare, și poate că acest conservatorism l-a determinat să înnoiască limba română nu prin împrumuturi străine, ci prin propriile ei izvoare. În manuscrisele sale se regăsesc pagini întregi cu jocuri de cuvinte, cu sufixe, prefixe, declinări, și așa mai departe. Eminescu experimenta.

Același Noica spunea că prin ceea ce s-a tipărit până astăzi din Eminescu, noi nu avem la dispoziție decât chipuri ale lui Eminescu, nu chipul său. Nu avem întregul operei sale, nu avem alchimia prin care el își dezvolta gândirea, și că nouăzeci la sută dintre poeți și-ar da demisia din această meserie când vor fi cercetat caietele eminesciene și vor vedea ce se ascunde în laboratorul unui mare creator.

Un poet nu este doar un poet, el este și trebuie să fie și un om de cultură. Poezia adevărată nu vine dintr-o inspirație de moment, ci apare ca rezultat al unei vaste culturi universale, este explozia unei acumulări. Acesta a fost Eminescu, om de cultură, nu simplu poet. Și nu un om de cultură dintre cei pe care îi vedem în zilele noastre, îmbrăcați la patru ace și cu conturi grase în bancă, ci unul modest prin prezență și vestimentație, așa cum remarca Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu și pentru o perioadă muza lui Eminescu. Desculții, atât la propriu dar mai ales la figurat, sunt cei care fac cultura, bine îmbrăcații sunt cei care o pun în ordine, spunea același Noica. Și ce bine spunea. Din prea multă îndestulare meterială nu poți face cultură adevărată, poate doar un simulacru de cultură. Cultura vine din neînțelese stări interioare și din neajunsuri, materiale sau spirituale – Dumnezeu la adițiunea lumii a greșit. Eu sunt un punct în cartea destinului, care nu trebuia să fi fost, spune Eminescu într-un manuscris fotocopiat de Noica. Era ceva în sufletul omului acestuia, fără îndoială.

Iar pentru cei ce spun că Eminescu a dus-o chiar foarte bine, și nu a fost împresurat de girji materiale și a zilei de mâine, nu le rămâne decât să citească caietele acestuia, și să cunoască adevărul. Dar mai întâi să se pună la punct cu limba germană.

Drept dovadă că noi nu înțelegem genialitatea și ne grăbim să aruncăm cu acest apelativ oricărui om care ne impresionaează dincolo de puterea noastră de înțelegere, stau cuvintele lui Eminescu dintr-un manuscris uitat – Pământul nostru e mai sărac în genii decât Universul în stele fixe și mai lesne se naște, în văile nemăsurate ale haosului, un nou sistem solar decât pe Pământ un geniu. În această frază se regăsește cu adevărat semnificația și substanța geniului. Atât de rar și atât de inaccesibil.

Poezia lui Eminescu nu mai este astăzi la modă, este o poezie prăfuită, mult prea romantică pentru gustul avangardist și nonconformist al noii generații, care decât să construiască în cultură, preferă sa distrugă (vezi curentele contemporane precum deconstructivismul). Poezia lui Eminescu este net superioară celei din zilele noastre pentru că are meșteșug, și el nu a fost meșteșugar doar în poezie. Dar din păcate altceva din Eminescu nu avem la îndemână pentru publicul larg, decât poezia arhicunoscută și puțină ziaristică, printre care găsim și picanterii de tabloid, pe care se pune uneori poate prea mult accentul. Și astfel, publicului român nu-i rămâne decât să ia din Eminescu ce i s-a oferit dintotdeuna – doar perfecțiunea, doar geniul, doar idealul, nu și tenebrele actului creator.

Restul gândirii sale embrionare, laboratorul său de creație, ne este necunoscut. Și acesta se găsește în caietele sale, care trebuiesc studiate temeinic de fiecare dintre noi dacă vrem cu adevărat să înțelegm cine a fost Mihai Eminescu și de ce astăzi ziua nașterii sale coincide cu ziua culturii române, și de ce chipul său apare pe bancnota cu cea mai mare valoare monetară din economia română. Mă îndoiesc că cei care au luat aceste decizii au avut habar de cele 44 de caiete ale lui Eminescu și de întregul gândirii sale. Nu spun că e rău, foarte bine ca s-a făcut așa, Eminescu e mare și merită statuie în fiecare piață, dar să-l elogiem în cunoștință de cauză, nu din impulsuri patriotice de moment și de turmă.

Închei cu cuvintele lui Constantin Noica, cel mai mare eminescolog.

Și dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu – nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu trimis în genialitatea lui, ci cu Eminescu acesta, cu Eminescu acesta al haosului germinativ – dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometați. (C. Noica, Introducere la miracolul eminescian, p.99, Humanitas, 1992).