„Comunitatea de destin consistă în solidarizarea conștientă a membrilor unei națiuni în voința de a păstra unitatea lor națională, cu orice sacrificiu, chiar dacă ar fi să lupte cu lumea întreagă”. Constantin Rădulescu Motru.
Cine s-ar fi gândit, în afară de istorici și experții în geopolitică, că lumea se va afla în anul 2023, când există atâtea instituții internaționale de mediere, apărare și negociere, în pragul unei conflagrații care riscă să cuprindă întreaga planetă? Secolul 21 a debutat cât se poate de nefavorabil pentru securitatea colectivă a omenirii. Atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au schimbat pentru totdeauna paradigma după care se vor soluționa de acum înainte conflictele dintre state. S-a schimbat și tipul de război – el a devenit unul așa zis hibrid, iar principalii actori negativi au devenit organizațiile teroriste. Lupta împotriva terorismului mondial a fost decretată de către SUA imediat după 11 septembrie 2001 și la ea s-au raliat toate statele membre NATO. Această luptă contra terorismului, în ciuda marilor promisiuni, nu a luat o altă formă decât cea a vechilor obiceiuri de soluționare a conflictelor – forța militară brută și invazia terestră a teritoriilor unde se presupune că ar exista nuclee teroriste. O explicație pentru apariția terorismului și a perpetuării sale poate fi găsită, printre altele, și în politica falimentară din ultimele decenii a principalilor actori de pe scena geopolitică a lumii, cu privire la minoritățile etnice din diferite teritorii, și a lipsei de reconciliere dintre confesiunile islamice, evreiești și creștine. Multitudinea de factori care au contribuit la escaldarea terorismului la nivel mondial, fac necesară analiza acestui subiect cât se poate de elaborat. Nu se poate spune cu precizie unde și când a apărut pentru prima dată ideea de terorism, și ce anume eveniment a fost definitoriu pentru apariția acestuia. Cert este că după încheierea celui de al doilea război mondial, lumea a fost reorganizată pe noi prerogative, care păreau să urmărească pacea și buna înțelegere între state, la fel cum fusese organizată, fără success, și după sfârșitul primului război mondial. Dar înfrângerea fascismului nu a însemnat și înfrângerea răului. Comunismul a profitat de acest context favorabil al câștigării războiului de către aliați, și și-a impus sistemul de guvernământ în special asupra Europei de est și Asiei. Au urmat 50 de ani de război rece între capitalism și socialism, timp în care cei doi coloși de la Apus și Răsărit, Rusia și SUA, și-au împărțit sferele de influență pe întreaga planetă. Între cele două state au existat în toată această perioadă, în mod indirect, nenumărate conflicte armate. Indirect pentru că sub influența lor se aflau nenumărate state marionetă, foarte sărace, care nu făceau decât să se căsăpească reciproc, unele în numele socialismului și altele în numele capitalismului. De la războiul din Korea, până în Afganistan, Irak, Egipt, Israel, Palestina, Cuba, Vietnam, Libia, Syria, și așa mai departe, toate aceste conflicte militare nu au fost datorate decât influenței devastatoare a celor două mari puteri ale secolului 20, SUA și Rusia. Pentru satisfacerea intereselor economice și geopolitice ale acestor două state mamut, cu picioarele înfipte mult în afara granițelor lor naturale, au pierit în războaie absurde milioane de oameni. Pe fondul acestor conflagrații au apărut și mișcările teroriste, chiar dacă bazele acestui flagel au fost puse încă de pe vremea imperiilor coloniale, cu precădere a imperiului francez si cel britanic, deci undeva prin secolul 18 – 19, atunci când cele două mari imperii și-au impus, prin violență și crimă, cultura, religia și conducerea în Africa și Orient.
Reversul medaliei nu putea să nu apară, și aceste state foste colonii, o dată ce și-au câștigat independența, s-au ridicat împotriva foștilor stăpânitori, nu fără motiv. Sărăcia și foametea în care au fost lăsate de către foștii cotropitori, a justificat și încă mai justifică exodul de populație din Africa și Orient către continentul european. Urmările negative ale acestui exod se văd și astăzi, când, de exemplu în Franța, populația magrebiană care este majoritară în zona de sud, ajunsă la a doua sau a treia a generație de imigranți, fiind fundamental musulmană, nu acceptă autoritatea statului francez, nu se supune instituțiilor statului francez, își organizează viața după comentariile unor lideri spirituali radicalizați asupra legilor Coranului (sharia) și recurge la acte de violență și bestialitate ori de câte ori se simte nedreptățită. Toți acești răzvrătiți împotriva sistemului sunt în mare parte deja cetățeni francezi, ceea ce face și mai dificilă rezolvarea problemei. Printre aceste colectivități de nord-africani, se regăsesc de cele mai multe ori indivizi certați cu legea și chiar potențiali teroriști. Nu de puține ori tinerii din aceste adevărate enclave de imigranți, cum sunt de pildă suburbiile Marisiliei sau chiar ale Parisului, sunt cooptați, prin mijloacele rețelelor de socializare, în rândurile facțiunilor teroriste de tipul Al Quaeda, Isis sau Statul Islamic. Având o educație precară și fiind ușor de manipulat, aceștia vor deveni teroriștii de mâine. În Orientul Mijlociu situația este chiar cu mult mai dramatică, după cum putem observa și din evenimentele petrecute recent. Aici teritorii bogate în resurse naturale, în special petrol, au fost exploatate sistematic timp de câteva decenii de către marile puteri, în special SUA, ca într-un final, o dată împărțită prada, țările respective să fie abandonate anarhiei (vezi cazul Irakului și Afganistanului). În Orientul Mijlociu politica deficitară a aliaților de după cel de al doilea război mondial cu privire la minoritatea evreiască, în special din Europa, ce trebuia, în viziunea acestora, să fie împământenită pe teritoriul vechilor seminții ale poporului lui Israel, a creat toate premisele pentru izbugnirea unui conflict care continuă și azi între evrei și arabi, în special palestinieni. Statul Israel, format în 1948, cu garanțiile marilor puteri aliate, și ocupând un teritoriu disputat timp de mii de ani în istorie de către europeni, arabi, persani, evrei, turci și egipteni, duce o luptă continuă pentru supraviețuire și pentru a-și impune status quo-ul în regiune. Aceeași luptă pentru supraviețuire o duc și palestinienii, iar calamitatea războiului nu a putut fi evitată. Cine sunt mai îndreptățiți să ocupe acest teritoriu al Orientului Mijlociu, asta nici măcar istoria nu o poate spune cu exactitate.
Deși cele două conflicte majore ale secolului 20 (cele două războaie mondiale) au arătat omenirii că este nevoie imperativă de instituții la nivel internațional care să reglementeze diferendele și conflictele dintre state, astfel încât să nu se mai recurgă atât de ușor la forța armelor, totuși, omenirea pare să nu fi învățat nimic. Deși aceste instituții au fost create, ele nu au putut să oprească sau să intervină în nenumăratele conflicte armate care au continuat să se desfășoare și după sfârșitul celui de al doilea război mondial. Astăzi, aceste instituții, perfecționate timp de aproape un secol, la conducerea cărora s-au aflat personalități remarcante ale politicii și diplomației mondiale, se văd neputincioase în fața agresiunilor militare care au loc peste tot în lume, de la conflictul dintre Rusia și Ucraina, Israel și Palestina, sau Kosovo și Serbia, ca să nu mai vorbim și de ce se întâmplă în statele africane, sau între China și Hong Kong, Armenia și Azeibarjan, India și Pakistan, printre altele, chiar dacă în cazul acestora din urmă nu există, deocamdată, un conflict militar deschis. Aceste numeroase conflicte militare și diplomatice, în fața cărora instituțiile internaționale au capitulat necondiționat, puse cap la cap și adunate la un loc, ne oferă un tablou sumbru a situatiei dramatice în care lumea secolului 21 se află, și nu cred că exagerăm dacă spunem că un al treilea război mondial bate la ușă. Cum s-a ajuns în această situație voi încerca să răspund folosindu-mă de reperul cel mai sigur – istoria. Ce ne învață istoria? Că ea se repetă, și că, într-o manieră aproape hegeliană, evenimentele istorice se petrec sub forma unui destin implacabil. Istoria pare că este de dinainte scrisă, și e nevoie doar de personaje care să o îndeplinească. Despre destinul popoarelor si despre conștiința lor de comunitate, ca de altfel și despre rolul etnicului în desfășurarea evenimentelor istorice a vorbit în anii 30-40 ai secolului trecut C.R. Motru. Studiile și conferințele sale cu privire la această problema, încă reprezintă un valoros punct de vedere care poate explica, pe alocuri, demența colectivă în care omenirea se afundă astăzi din ce în ce mai mult.
Dar se mai poate vorbi astăzi de o conștiință a popoarelor, de o apartenență a lor la un destin care îi unește strâns în realizarea unui țel măreț? Mai există acea comunitate de destin, limbă și origine care să aducă la un loc spiritul unui întreg popor, sau a unei etnii, astfel încât pentru niște principii pe alocuri abstracte, oamenii să fie dispuși la sacrificiul suprem? A trecut oare vremea naționalismului extremist sau a războaielor religioase? Se mai poate vorbi în secolol 21 de conflictul dintre stânga și dreapta, sau dintre creștinism și islam? Istoria contemporană reprezintă un nesfârșit studiu de caz, ale cărui concluzii nu vor putea fi trase decât după ce se va fi sfârșit cu contemporaneitatea. În zadar vom încerca să înțelegem evenimentele actuale, atâta timp cât ne vom afla în mijlocul lor, atâta timp cât vom trăi istoria ca și actori. Nu poți vorbi obiectiv despre ceea ce ți se întâmplă în realitatea imediată. Este nevoie de o detașare asupra evenimentelor pentru a avea o privire de ansamblu. Cele două războaie mondiale nu au putut fi înțelese decât după ce s-au sfârșit, și la fel se întâmplă cu orice eveniment istoric major. Și la la ce bun să înțelegi trecutul dacă nu poți schimba prezentul? Și iată cum analiștii, istoricii, geopoliticienii, sunt incapabili să contribuie la ameliorarea condiției umane, și rolul lor este unul cât se poate de marginal. Ei nu pot face decât comentarii și analize pe marginea unor evenimente care fie au avut loc, fie se petrec în prezent, fără să aibă capacitățile necesare pentru a intui sau anticipa ceea ce urmează să se întâmple. Ei nu pot schimba mersul istoriei iar rolul major pe scena spectacolului uman rămâne rezervat, din păcate, politicienilor. Ei fac istoria, ei decid cine moare și cine trăiește. În fața nenorocirilor pe care războiaele le aduc, înțelegem cu toții că cea mai mare nevoie a umanității din toate timpurile, a fost nu cucerirea Universului, nu ridicarea pe cele mai înalte culmi ale cunoașterii, ci pacea, un lucru atât de simplu și totuși atât de greu de obținut. Și această nevoie este poate singura care încă nu a putut fi satisfăcută și care probabil nu va putea fi satisfăcută atâta timp cât lumea se va lăsa condusă de către politicieni. În mâinile lor se află pacea și războiul, viața și moartea întregii umanități.
Lăsându-se împlinită de către politicieni, istoria omenirii a ajuns să reprezinte un nesfârșit șir de războaie sângeroase, inutile și absurde, în urma cărora, de-a lungul a câtorva milenii, și-au pierdut viața sute de milioane de oameni. Istoria nu trebuie doar trăită fatalist și consemnată statistic, ci ea trebuie schimbată, iar acest deziderat trebuie pus în slujba binelui și al dreptății, și nu ca lozincă de partid, așa cum au procedat comuniștii. Iar schimbarea nu o pot face politicienii, pentru că ei nu au nici cunoștințele, nici interesul și nici mijloacele necesare pentru a îmbunătății condiția umană. Oamenii trebuie să înțeleagă că puterea se află în mâinile lor, și că atâta timp cât nu vor știi cum să se conducă pe ei înșiși, nu vor reuși niciodată să iasă de sub stăpânirea politicului, și își vor lăsa de fiecare dată destinul în voia politicienilor. Realizarea conștiinței de origine, limbă și destin a unei națiuni nu se poate face sub auspiciile politicului, si asta contrar convingerii majorității. Acest simțământ trebuie să pornească din conștiința fiecărui individ în parte, și el se împlinește prin participarea activă la viața societății a fiecărui cetățean. Etnicul și etnicitatea joacă un rol important aici. Un etnic omogen, care cuprinde o cultură comună și o spiritualitate bine conturată, va scoate la suprafață conștiința propriei origini fără intervenția politicului. Politicul intervine doar acolo unde etnicul este divers și lipsit de omogenitate, reușind în acest caz să canalizeze, prin propagandă și manipulare, toate energiile societății către realizarea, în primul rând, a comunității de destin. O condiție sine que non a comunității de destin a unui grup etnic este existența unui primejdii iminente la adresa grupului respectiv. Această primejdie coalizează toate forțele în îndeplinirea țelului comun, care este supraviețuirea prin orice mijloace a etnicității respective. Războiul este un cataclism, fără îndoială, și trebuie evitat prin orice mijloace. Dar el încă rămâne o soluție, unanim acceptată de către toate statele lumii (dar nu și de către majoritatea cetățenilor), în rezolvarea diferendelor dintre națiuni, atunci când toate celelalte soluții au eșuat. Tocmai de aceea există legi ale războiului. Statele și-au acordat acest drept inviolabil, de a se măcelării reciproc atunci când nu se înțeleg, și cei care mor aici nu sunt statele ci cetățenii statelor. Și fie că ne place, fie că nu, războiul va continua să facă parte din adn-ul omenirii multe secole de acum încolo, și atâta timp cât vor exista conflicte între oameni, iar oamenii se vor lăsa conduși de politicieni, potențându-li-se astfel ura față de semeni, vor exista și războaie între națiuni.
Politicul nu poate triumfa decât într-o societate dezbinată – divide et impera, dezbină și cucerește. Acesta este sloganul universal atât al puterii militare cât și al puterii politice. Politicul, ca și puterea totală a statului asupra cetățenilor, este un rău absolut. Ideea de stat este în sine o idee politică, ca și libertatea, democrația sau totalitarismul. Omul se naște liber, toate principiile de autoguvernare el le are înăscute, iar ceea ce îl înlănțuie sunt conceptele și instituțiile, adică viața conceptualizată și politizată. Într-o astfel de existență, libertatea nu mai devine un drept înnăscut, ci el trebuie câștigat, ba chiar pentru libertate se și moare, iar pe parcursul vieții omul se vede copleșit de nenumărate reguli și legi la care trebuie să se supună ca și când s-ar fi născut un delincvent, ca și când trebuie să treacă printr-un proces de educare. Astfel el își pierde treptat din autenticitate, instinctele i se atrofiază, și într-un final din omul universal participant la misterul lumii, devine un simplu membru al unei societăți, al unei etnii, al unei națiuni, subordonat statului.
Lumea ar trebui să se lase condusă nu de idei politice și politicieni, ci de o conduită morală exemplară, care sub nicio formă nu poate veni din partea politicienilor, și de ideile fundamentale ale culturii și educației. Oamenii trebuie să reînvețe să își cunoască interioritatea, să privească mai mult în propria ființă decât în afara ei, adică, în manieră socratică, să se cunoască pe ei înșiși. Un astfel de om nu are nevoie de concepte politice pentru a-și trăi viața, nici de legi și nici de războaie. Doar într-o astfel de lume, în care există oameni civilizați, intrați în contact cu marile idei ale umanității, complet detașați de fenomenul politic, care nu au nevoie de legi ale statului pentru a putea da o semnificație etică vieții, poate exista pace. Doar astfel poate fi războiul eradicat de pe fața pământului iar între oameni să existe bună înțelegere și prosperitate. Lumea este astăzi așa cum o vedem pentru că oamenii nu își mai aparțin. Ei aparțin statului, sunt manipulați politic, radicalizați religios, și gata să fie băgați în acest malaxor al fatalității ereditare.
Va urma…
cugetări, gânduri, frânturi 