Cel mai mare blestem al divinității aruncat asupra omului, după încălcarea acestuia a poruncii de a nu gusta din fructul oprit, a fost acela de a-și câștiga existența prin muncă. Referințele biblice sunt bine cunoscute – alungarea lui Adam și Eva din Rai a presupus ca bărbatul să înceapă să își câștige existența cu sudoarea frunții iar femeia să nască în chinuri și durere. Universul paradiziac a fost înlocuit cu un univers teluric.
Nu există nimic mai îndepărtat de adevărata însemnătate a vieții decât efortul pe care omul trebuie să îl facă zi de zi pentru a-și câștiga existența, de parcă viața lui nu ar fi un lucru deja câștigat, ci pe care trebuie în fiecare zi să îl câștige sau să îl recâștige. Fiind preocupat în marea majoritate a vieții de acest aspect al câștigării existenței, omul trebuie să muncească. Și muncind nu îi mai rămâne timp pentru alte lucruri, pentru acele lucruri esențiale care îl apropie mai mult de ce înseamnă cu adevărat să trăiești. Omului nu îi mai rămâne timp de pildă pentru a medita asupra condiției sale de muritor, pentru a se bucura de natură, pentru a mirosi o floare, pentru poezie, pentru literatură, pentru spiritualitate și conectare cu sine însuși. Dacă omul trebuie să fie preocupat doar de câștigarea existenței, adică de muncă, și doar în subsidiar se mai gândește și la ce e cu el pe lumea asta și care e scopul existenței sale, atunci aceasta nu e o viață nici fericită și nici îndestulătoare, oricât de multe lucruri și-ar cumpăra din banii câștigați prin muncă. Pentru că din păcate, oricât de mult ni se spune contrariul, totuși banii nu pot cumpăra fericirea. Este cât se poate de evident că sursele fericirii vin de undeva din interiorul nostru, din resorturile noastre profunde, și nu din dobândirea de lucruri materiale, oricât de clișeistic ar suna asta. Dacă banii nu pot cumpăra fericirea, ei totuși pot cumpăra timp. Dar nu timpul-existență, ei nu pot cumpăra viață, dar pot cumpăra timpul-muncă și făcând asta ajung să reprezinte resursa din care omul își câștigă existența. A-ți câștiga existența înseamnă a câștiga bani, deci a munci, pentru că nu poți să îți câștigi existența decât plătind-o. Astfel ajunge viața să fie redusă la un bun de consum care trebuie cumpărat, și asta se întâmplă exclusiv în domeniul muncii, în general, și în sistemul capitalist, în particular. Lăsăm aici deoparte cazurile excepționale în care unii oameni câștigă bani fără muncă. Deci spațiul muncii și al câștigării existenței are această calitate, ciudată poate, de a reglementa viața omului sub forma raporturilor economice de producție și schimb.
Pornind de la aceste idei, și observând situația dramatică a muncitorului din economia proaspăt industrializată și mecanizată a secolului 19, Karl Marx, un tânăr născut în Trier, Germania, dintr-o familie evreiască care trecuse la creștinism, începe să dezvolte o teorie economică a claselor sociale de-a lungul întregii istorii, și să propună câteva soluții la îmbunătățirea condiției muncitorilor care nu dețin mijloace de producție și își câștigă existența exclusiv prin forța brațelor, adică ceea ce Marx denumește în sistemul său drept clasa proletariatului. Fiind la rândul său un proletar, Marx luptă din toate puterile pentru a-și îmbunătății condiția și începe să colaboreze la mai multe publicații alături de prietenul său Friedrich Engels, pe care îl întâlnește în Franța. În aceste publicații Marx publică eseuri și articole în care condamnă clasa exploatatoare capitalistă, considerând-o principala vinovată pentru condițiile grele de muncă în care milioane de muncitori sunt obligați să își câștige traiul, dar și religia, pe care o consideră opiu pentru popor. Interesant este faptul că Engels, spre deosebire de Marx, provenea dintr-o familie înstărită, tatăl său deținând câteva fabrici de textile în Prusia. Cu toate acestea, Engels a susținut de la bun început ideile lui Marx, chiar dacă acestea erau practic îndreptate împotriva industriașilor capitaliști cum era și tatăl său. La vremea în care Marx își expunea în scris nemulțumirile, Europa occidentală se alfa în plin avânt industrial. Condițiile de muncă în fabrici erau execrabile, muncitorii nu aveau aproape niciun drept, erau nevoiți să lucreze până la 16 ore pe zi în condiții extreme de oboseală și uzură fizică și psihică, iar introducerea în câmpul muncii se făcea de la vârste fragede, minorii reprezentând o sursă importantă de forță de muncă pentru marii și micii industriași.
Această realitate era izbitoare, dar câmpul muncii în zonele urbane proaspăt industrializate nu fusese în niciun fel reglementat. Intențiile lui Marx erau bune, doar că ideile sale nu putea fi considerate la acea vreme decât revoluționare, și implicit metoda de implementare nu putea fi decât radicală și chiar violentă. Prin urmare, Marx a fost nevoit sa părăsească Germania datorită convingerilor sale, pentru a se stabili mai întâi în Franța, ca mai apoi, fiind și de aici expulzat, să ajungă în Belgia, la Bruxelles. Între timp Marx si Engels aderaseră la mișcarea politică Bundul comunist (comunismul nu a fost inventat de Marx, cum nici nazismul nu a fost inventat de Hitler), constituită de câțiva imigranți germani. Treptat cei doi ajung ideologii mișcării, și astfel publică în 1848, în plină perioadă revoluționară în întreaga Europă, Manifestul Partidului Comunist. Expulzat ulterior și din Belgia, Marx se reîntoarce în Paris pentru o scurtă vreme, ca în final să se stabilească definitiv la Londra unde avea să și moară pe 14 martie 1883. Ce este interesant e faptul că Marx, în ciuda părerii comune, nu a absolvit niciodată o școală de economie. El a urmat studiile de drept, istorie și filozofie ale universităților din Bonn și Berlin. Capitalul, opera sa de căpătâi, nu a apărut integral în timpul vieții autorului. Marx nu a reușit să publice decât primul volum din lucrarea sa în timpul vieții, în 1867. Friedrich Engels este cel care a publicat ultimele două volume, post-mortem, în 1885, respectiv 1894, după manuscrisele autorului.
Pornind de la ideea centrală cum că raporturile economice sunt acelea care determină dezvoltarea istorică a omenirii, și fiind puternic influențat de iluminismul francez și filozofia lui Hegel, mai ales în ceea ce privește sensul evenimentelor istorice și rațiunea proprie a istoriei de a se îndeplini prin orice mijloace ca un destin implacabil, Marx devine poate cel mai radical gânditor al secolului 19, și cu siguranță cel care a avut cea mai mare influență asupra dezvoltării socialismului în Europa, și ulterior al comunismului în Rusia țaristă. Din punct de vedere filozofic, fiind un empirist și un materialist, crezând doar în puterea rațiunii și a experienței imediate, deci ancorat puternic în realismul așa zis istoric, Marx vede în întreaga dezvoltare a omenirii, de la primele comunități de vânători-culegători până în secolul 19 în care trăia, decât o mare luptă între factori economici, care mai târziu, o dată cu dezvoltarea societăților, s-a transformat într-o veritabilă luptă de clasă. În viziunea lui Marx, numai condițiile vieții materiale domină omul, numai aceste condiții și deci modul lor de producție, au determinat și vor determina moravurile și instituțiile sociale, economice, politice, juridice etc. Așadar, punând pe seama dezvoltării economice întreaga condiție a omului, întreaga lui existență, Marx găsește sursa tuturor problemelor societății dar și surse de ameliorare și îmbunătățire a condiției oamenilor de pretutindeni. Îmbunătățind condițiiile de muncă, în primă fază, ca mai apoi sa treacă la nimicirea forțelor exploatatoare reprezentate de capitaliști, și în final punând în practică universalizarea muncii și distrugerea claselor sociale antagoniste, Marx își imagina că va reuși să creeze acea societate visată de atât de mulți gânditori de-a lungul timpului, societate în care, în ultimă instanță, toți oamenii sunt fericiți. O astfel de societate ideală au visat Platon în Republica, Thomas Moore în Utopia, Tommaso Campanela în Cetatea Soarelui, și mulți alții. Dar nimeni nu a reușit să creeze o astfel de societate în care să nu existe niciun conflict, nici discriminare sau nedreptate, ci doar egalitate și fericire absolută.
O dată cu apariția Iluminismului francez în secolul 18, au apărut câțiva gânditori care s-au aflat cel mai aproape de a realiza acea societate ideală la care visa și Marx. Robert Owen în Anglia și Henri de Saint Simon în Franța au vrut să creeze comunități de oameni care să trăiască fericiți fără niciun control al statului, și mai mult de atât, chiar fără bani. Unul dintre ei a și reușit să închege o comunitate de oameni care trăia într-o formă rudimentară de societate arhaică, unde schimburile se făceau fără intermedierea banilor. Saint Simon chiar a dezvoltat ideea transformării valorii nominale și economice a banilor în valoare de ore de muncă, asta pentru a împiedica orice formă de speculă pe piața muncii. Practic, în viziunea acestuia, oamenii trebuiau plătiți în bani care să aibă valoarea nominală a orelor de muncă prestate. Astfel echivalența dintre orele de muncă prestate și remunerația primită să fie absolută și univocă. Asta bineînțeles că presupunea schimbări radicale în întregul sistem economic al lumii.
Marx a fost cu siguranță influențat de iluminismul francez care a produs până al urmă revoluția franceză, cu consecințele pe care le cunoaștem. Tocmai din acest motiv Marx, în ultimă fază, nu vedea în reușita teoriilor sale decât folosirea forței brute, care în istorie a avut tot timpul de câștigat în dauna mentalităților pașnice. Un astfel de sistem radical nu putea fi implementat decât cu forța, sau printr-o revoluție. Acea mare revoluție, visată poate de Marx, nu s-a întâmplat în timpul vieții sale, ci în secolul următor, când, în 1917, în Rusia țaristă, au avut loc succesiv, două mișcări sociale care au zdruncinat din temelii Imperiul țarului Nicolae și care au condus într-un final la dispariția țarismului în Rusia și la instaurarea primului regim comunist din lume. De menționat faptul că ceea ce s-a întâmplat în octombrie 1917 în Rusia nu a fost punerea în aplicare a ideilor lui Marx în tocmai, și nici măcar sintetizarea ideilor sale sub forma unei teorii socialiste revoluționare, ci mai degrabă a fost acțiunea violentă și sângeroasă a Imperiului german de a scoate Imperiul rus din Primul Război Mondial, cu ajutorul unor agenți trimiși special pentru acest scop. Unul dintre acești agenți a fost Vladimir Lenin care și-a impus în Rusia propria viziune și filozofie socialistă. Iar această filozofie politică și economică nu a fost nici marxism, nici socialism, nici comunism. Ci a fost leninism. Adică o demență colectivă în care au fost prinși milioane de țărani nevoiași și furioși, în primul rând, și alte câteva milioane de soldați ruși care refuzau să mai lupte pe front pentru o cauză care le devenise cât se poate de străină, în slujba unui rege pe care îl detestau și a unei monarhii care își făcuse dovada incapacităților sale de a guverna țara.
Capitalul lui Marx, lăsând deoparte faptul că în secolul 21 teoriile prezentate acolo sunt vetuste și nu mai au nicio relevanță în studiul economiei de piață, prezintă totuși câteva aspecte care pot face obiectul unui studiu amănunțit. Și anume asupra a ceea ce înseamnă profit în sistemul de producție capitalist (plusvaloarea la Marx) și ceea ce înseamnă exploatarea muncitorului prin supramuncă. Asupra acestor două elemente se pot dezvolta câteva teorii care au valabilitate și în zilele noastre. Care este valoarea muncii unui lucrător în zilele noastre, indiferent de domeniu? Este el remunerat corespunzător pentru munca prestată? Salariile pe care oamenii le primesc, sunt ele relevante pentru a asigura existența oamenilor și nu doar atât? Avem condiții de muncă satisfăcătoare? Acestea sunt doar câteva întrebări pe care ni le putem pune și astăzi, la fel cum și le-a pus și Marx acum aproape două secole.
De la bun început înțelegem cu toții că forța de muncă a omului reprezintă în sistemul capitalist o marfă de schimb. Capitalistul, sau patronul, cumpără această forță de muncă de la angajat, pe care o transformă în producție de ceva, și o fructifică în profit. Angajatul primește apoi remunerația, nu cea meritată ci cea oferită sau negociată (în cele mai fericite cazuri). Asupra acestui aspect se oprește Marx la un moment dat. Asupra valorii muncii și asupra plusvalorii, adică a profitului. Cum face capitalistul profit din munca angajatului? Prin exploatare, spune Marx. De ce prin exploatare? Pentru că, în viziunea lui Marx, capitalistul obține de pe urma muncii angajatului un profit care vine exclusiv, nu din munca prestată de către acesta, ci din supra-muncă. Ce înseamnă supra-muncă? Raportat la numărul de ore muncite, supra-munca reprezintă numărul de ore pe care muncitorul este nevoit să le muncească dincolo de plata care i se cuvine pentru munca prestată. Mai exact, dacă un muncitor este angajat pentru 8 ore de muncă pe zi, și din acele 8 ore, doar 4 ore sunt necesare pentru ca din munca prestată să producă ceva și să își asigure și salariul, atunci restul de 4 ore pe care muncitorul este obligat să le muncească conform contractului, reprezintă supra-muncă și de aici patroul își extrage profitul. Practic, dacă muncitorul ar munci doar cât să își acopere salariul, aceasta ar fi muncă neexploatată, dar ar însemna să nu mai aducă niciun profit patronului. Putem deduce că în viziunea lui Marx, orice profit obținut de către un capitalist este muncă exploatată. Capitalistul însă nu poate face profit și nu poate exista pe piață decât astfel, adică decât obținând un profit de pe urma unei munci neplătite. Profitul înseamnă banii obținuți de către patron dintr-o muncă pe care practic nu o plătește. Asta este valabil și azi. Dacă însă capitalistul ar plăti doar munca prestată de angajat, atunci timpul de muncă s-ar reduce drastic, condițiile de muncă s-ar îmbunătății, angajatul ar fi plătit întocmai pentru munca prestată, însă patronul nu ar mai avea nicio rațiune de a exista, pentru că profitul lui ar fi zero. Nici nu ar pierde nici nu ar câștiga. Cine sunt capitaliștii? Cei care dețin mijloace de producție, spune Marx, și care își câștigă existența prin munca altuia. Capitalistul este cel care are angajați în subordine. Făcând asta, capitalistul intră în economia de piață, iar profitul său reiese din mecanismul de transformare a capitalului său, adică a banilor, în marfă, și retransformarea mărfii în bani, obținând astfel profit. Fără plusvaloare sau profit nu există capitalism. Așa devine un posesor de capital, capitalist. A cumpăra pentru a vinde mai scump este formula generală a capitalului, spune Marx. Iar aceasta este totodată o aberație a capitalismului, care permite deținătorilor de capital să facă profit și din a cumpăra ieftin din stânga și a vinde mai scump în dreapta, iar asta fără să dețină mijloace de producție sau să aibă angajați; fără să producă ceva anume, ci doar posedând capital. Iar asta se cheamă speculă sau, pe înțeles balcanic, bișniță. Cum au ajuns acești speculanți să dețină capital nu poate fi decât intuit. Însuși capitalismul prin structura sa este o formă de speculă. Patronul speculează și exploatează în egală măsură. El exploatează muncitorul prin muncă neplătită, și speculează valorea mărfurilor produse de către acesta vânzând mai scump marfa decât suma capitalului investit în producerea ei. Astfel profitul său este dublu. Tocmai de aceea este imposibil ca în capitalism să se dezvolte capital și profit plătind munca la adevărata ei valoare și vânzând produsul ei tot la adevărata ei valoare. Orice altceva în afară de a specula și exploata în capitalism înseamnă decât un schimb de valori echivalente.
Dar cu ce soluție vine Marx la această problemă a capitalismului prădalnic? În primul rând trebuie spus din capul locului că Marx și-a dorit îmbunătățirea condițiilor de muncă pentru toți oamenii, ceea ce nu poate fi decât o idee cât se poate de bună și nobilă. Problema la Marx este, si nu atât la Marx cât mai ales la cei care i-au interpretat ideile mai târziu, metoda prin care se îmbunătățește condiția muncitorului și scopul final. Pentru că scopul final al marxismului era acela de a nimici clasa exploatatoare, adică capitalismul, și pentru asta era nevoie de câștigarea puterii politice. O dată scos din schematismul filozofiei economice, marxismul nu este nimic altceva decât un extremism cu valențe totalitare, care nu se diferențiază cu nimic față de fascism, de pildă. Dar să rămânem la teoria economică a lui Marx, singura care trebuie să intereseze. În capitalism putem vorbi de 3 praguri ale producției capitaliste, spune Marx. Primul este producerea unui obiect util, al doilea producerea unui obiect cu o valoare, și al treilea producerea unui obiect cu plusvaloare. Plusvaloarea, adică profitul, este legea universală după care sistemul capitalist funcționează. Plusvaloarea nu este valoarea reală a produsului, ci este valoarea adăugată de către capitalist. Cum stabilește capitalistul cantitatea de plusvaloare atribuită produsului ține de legile intrinseci ale economiei de piață. În zilelele noastre această valoare adăugată din care capitalistul obține profit este taxată de către stat sub formă de TVA (taxa pe valoarea adăugată) care la bază nu este nimic altceva decât taxarea profitului obținut de către patron prin adăugarea unei valori artificiale produsului vândut. Valoarea reală a produsului se afla în cantiatea de muncă umană necesară pentru obținerea lui, și în cantitatea de materie primă întrebuințată. Marx își imagina un sistem economic în care produsele comercializate sunt vândute la adevărata lor valoare, adică fără o valoare artificială adăugată. Acesta ar fi fost prețul just și adevărat al produsului. Dar un astfel de sistem nu putea exista într-o piață liberă, ci doar într-o economie controlată integral de către Stat, unde scopul final nu ar fi fost obținerea de profit, ci asigurarea unor condiții de trai decente pentru toți oamenii. Într-un astfel de sistem munca ar fi fost în continuare salariată, dar ea s-ar fi transformat într-o muncă socială în slujba Statului, Stat care s-ar fi ocupat cu distribuirea corectă si echitabilă a bunăstării financiare către toți cetățenii. Munca privată trebuia înlocuită, în viziunea apostolilor lui Marx, cu munca socială, muncă care în aparență nu mai este prestată pentru îmbogățirea capitalistului, ci pentru îmbogățirea Statului, care are obligația să asigure o existență decentă tuturor oamenilor. Pentru ca acest lucru să se îndeplinească, oamenii trebuiau să se identifice cu Statul, și Statul cu oamenii. Această idee de sorginte totalitară apare mai întâi la Hegel, la sfârșit de secol 18 început de secol 19, care vede în stat cea mai înaltă formă de exprimare și organizare a voinței unui popor.
O altă mare problemă a capitalismului din acele vremuri, ca și de azi în unele locuri, este aceea că muncitorilor nu le este asigurată decât existența de pe o zi pe alta. Muncitorul este remunerat doar atât cât să nu moară de foame, să se reproducă, și să poată să muncească în continuare. Astfel, el este ținut într-o stare mizeră de subzistență, fără să poată ieși din această situație, fiind constrâns să accepte starea de fapt. Ce alternativă avea un muncitor din secolul 19, dintr-un oraș industrializat, care nu deținea niciun fel de mijloace de producție, nici unelte și nici locuință sau pământ, pentru a-și câștiga existența? El nu putea decât să fie aruncat în marea industrie și să își vândă munca unui capitalist pe un preț de nimic. Cererea fiind cu mult mai mare decât oferta de muncă, situația nu putea fi decât dramatică.
După cum spuneam și mai sus, ideea de bază în capitalism este de a produce plusvaloare, adică profit, ceea ce nu reprezintă valoarea intrinsecă sau reală a produsului obținut prin muncă. Munca umană nu poate produce decât valoare, care este perfect egală cu cantiatea de timp social necesar pentru obținerea valorii respective. Marxismul nu se împacă cu ideea de a obține profit, ca și particular, de pe urma unei munci pe care o prestează altcineva pentru tine. Marx vede în asta cel mai bun exemplu de exploatare a omului de către om. Cu ce înlocuiește în definitiv Marx această exploatare? Cu exploatarea omului de către Stat, Stat care este văzut ca reprezentând voința comună a tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte oamenii se pun de acord să abolească inițiativa particulară în economie, firmele și companiile private, adică să-i scoată din joc pe micii și marii industriași deținători de capital, pentru a trece la un sistem social de muncă colctivă, nu în folosul unui patron, ci in folosul tuturor oamenilor. Astfel s-a deschis larg poarta comunismului, care a fost cel mult schițat de către Marx, dar teoretizat și pus în practică de Lenin și Trotzki. Problema cu exploatarea angajatorului de către capitalist vine din dorința capitalistului de a acumula cât mai multă plusvaloare sau profit. Lucrătorul, forța de muncă, mai întâi produce propria sa valoare, adică echivalentul plății muncii sale raportat la numărul de ore muncite, apoi, după atingerea acestui prag, el produce valoare în plus de unde rezultă profitul pentru angajator. Interesul capitalistului e ca forța de muncă să producă cât mai multă plusvaloare. De unde tendința continuă de exploatare a muncitorului. Și asta pentru că nimeni nu spune cât profit îi este îngăduit capitalistului să obțină. Capitalistul obține cât profit poate să extragă din munca neplătită a muncitorului. Procentul plusvalorii este prin urmare expresia exactă a gradului de exploatare a forței de muncă prin capital, sau a muncitorului de către capitalist, spune Marx. Lupta de clasă nu este în viziunea lui Marx, decât lupta muncitorului de a obține condiții de muncă mai bune din partea capitalistului și de a reduce la un timp rezonabil cantitatea de supra-muncă prestată, sau de ce nu, de a o reduce la zero. Dar pe parcursul dezvoltării teoriilor sale, Marx realizează că aceasta nu este o soluție convenabilă, că se poate merge mai departe de atât și că din bine poate fi și mai bine. Astfel, dintr-o problemă de natură economică, el transformă lupta de clasă într-una de natură politică. Și aici marxismul clachează și își atinge limitele, pentru că vrea pentru oameni nu doar binele, ci mai binele, care este dușmanul binelui, după cum bine remarca Noica. Binele reprezntând condiții mai bune de muncă pentru muncitori și cât mai puțină supra-muncă, iar mai binele reprezentând nimicirea clasei capitaliste și smulgerea puterii politice din mâna asupritorilor, asupritori care nu sunt doar capitaliștii ci și nobilii, monarhii, stăpânii de sclavi, sau seniorii feudali, adică toți aceia care dețin un monopol al mijloacelor de producție. Astfel marxismul prezintă la început un carcater moderat, iar pe parcurs el devine radical, simbolizând perfect personalitatea, caracterul și evoluția autorului lui.
Problema capitalistă se prezintă și azi cât se poate de pregnantă în societate, în primul rând din punct de vedere al acaparării timpului muncitorului. Programul de lucru de 8 ore, 5 zile pe săptămână, completat cu ore suplimentare, nu este nici pe departe o formă ideală de condiție de muncă. Omului nu îi mai rămâne timp de pildă pentru dezvoltare intelectuală, pentru îmbunătățirea sănătății fizice, pentru a petrece timpul său liber și altfel decât fiind preocupat să rămână în formă pentru a da randamentul scontat la locul de muncă. Este cât se poate de evident că oamenii acordă o prea mare valoare timpului de muncă și neglijează timpul liber, și sunt cumva condiționați să facă acest lucru de nevoia de a obține un salariu pentru a-și putea câștiga existența. Viața apare astfel ca o luptă de clasă dar într-un context social ușor diferit și într-un climat politic ameliorat. Viața oamenilor se învârte și azi ca și acum 200 de ani în jurul muncii. Există, firește, diferența că acum există o înșelătoare libertate de a-ți alege cariera, de a te emancipa social și financiar prin propriile forțe. Dar câți reușesc cu adevărat? Lipsa de interes pentru muncitor din partea angajatorului este aceeași ca și acum 200 de ani. Patronul nu este interesat decât de obținerea a cât mai mult profit cu costuri minime. Iar orice tendință de a obține o plată corectă din partea anagajatorului este taxată prin replici de genul – nimeni nu este de neînlocuit, ai idee câțit oameni își doresc locul tău de muncă?! și altele asemenea, care au rolul de a-l determina pe angajat să se creadă privilegiat și norocos că lucrează în slujba patronului și să nu își mai dorească decât să își păstreze locul de muncă.
Sistemul visat de către Marx nu a fost niciodată bine schițat de către acesta, sau cel puțin nu a fost dus la bun sfârșit în teorie. Marx s-a mulțumit mai întâi să explice de ce nu este bun capitalismul, dar nu a propus o soluție concretă. Prea puțin vorbește Marx despre alternativa la capitalism, ea poate fi cel mult dedusă. Acea muncă socială în folosul tuturor oamenilor, este o teorie lacunară ce poate fi interpretată în mii de feluri și a cărei aplicabilitate este limitată într-un sistem economic planetar. Din nou, ideea în capitalism nu este să se reproduca valoarea zilnică a forței de munca ci pe lângă aceasta să se produca plusvaloare, adică profit. La modul ideal vorbind, cine nu ar fi interesat de obținerea de profit ci doar de bunăstarea societății? Statul. Astfel, alternativa ar fi să se arunce toate prerogativele capitalismului în mâinile statului. Și atunci nu devine statul la rândul său exploatator? Marx nu o spune, dar noi deducem și observăm că nu ar fi decât o înlocuire de stăpân. Dar Statul, din nou la modul ideal vorbind, nu ar fi interesat de obținerea de profit, ci de asigurarea unui trai decent pentru toți oamenii indiferent de rasă, sex sau capacități intelectuale. Și atunci din ce trăiește Statul ca să își permită să ofere salarii și pensii cetățenilor? Nu din munca oamenilor? Cu siguranță. Dar această muncă, în viziunea marxistă, nu ar mai fi una de exploatare ci de producere de valoare adică ar fi o muncă bazată pe utilitate nu pe profit. Oamenii ar lucra cu toții pentru Stat și ar produce obiecte utile, de unde nu ar rezulta niciun profit, pentru că nu mai există nimeni care sa încaseze acest profit. Ar mai exista în cazul acesta economie de piață? Cu siguranță nu. Ar fi o economie arhaică și rudimentară. O economie închisă. Să presupunem că totuși o astfel de societate ar avea deschidere și către alte piețe. S-ar produce și s-ar vinde. Profitul ar intra atunci în contul Statului. Stat care ar distribui egal și echitabil profitul obținut către toți oamenii. Dar cum s-ar putea ajunge la un profit real dacă munca oamenilor nu ar conține și supra-muncă? Pentru că am stabilit mai sus că în urma producerii unui bun nu poate exista profit de pe urma acelui bun decât dacă s-a folosit o anumită cantitate de supra-muncă. Daca nu se folosește supra-muncă, atunci omul lucrător nu produce decât propria sa valoare – tanda pe manda. Sunt plătit cât să produc un lucru într-un anumit timp a cărui valoare reprezintă exact cantitatea de timp necesară pentru producerea lui. Dacă Statul plătește o astfel de muncă, fără să adauge valoare suplimentară produsului obținut, atunci Statul este falimentar. Iar dacă Statul adaugă o plusvaloare produsului obținut, fără ca această plusvaloare să fie susținută de o supra-muncă din partea muncitorului, atunci profitul dorit este la fel de speculant ca și în cazul producției capitaliste. În fond munca omului este aceeași în orice sistem social și politic ar fi prestată. Ea are la bază obținerea unui produs într-un anumit interval de timp, produs care este valorificat mai departe pe piața economică, fie ca utilitate fie și ca profitabilitate.
Și Statul, în genere, funcționează ca o firmă. Ca să existe trebuie să aibă profit. Un stat care nu produce profit este un stat îndatorat. Acesta este un aspect pe care Marx pare să nu îl fi înțeles pe deplin. Teoriile sale erau pe de o parte utopice și pe de altă parte învechite chiar și pentru secolul 19. Teoriile marxiste nu puteau fi considerate revoluționare decât dacă veneau la pachet cu o dogmatică politică. Abia atunci când privim marxismul și din punct de vedere al ideilor politice putem spune că vorbim de ceva nou, și poate nici măcar atunci. Pentru că revoluții au mai fost până la Marx, și gânditori radicali care voiau să schimbe societatea din temeleii au mai fost deasemena înaintea lui Marx. Însă ceea ce l-a făcut pe Marx celebru a fost punerea ideilor sale în practică la câteva decenii după moartea sa de către Vladimir Lenin. Până la Lenin, Marx și marxismul erau aproape necunoscute lumii. Partidul comunist era o himeră în sec 19, iar Manifestul Partidului Comunist redactat de către acesta nu fusese decât un foc de paie, uitat în istorie în tumultul revoluționar al anilor 1848. Lenin este cel care readuce la viață scrierile lui Marx și le transformă în biblia mișcării comuniste din Rusia țaristă. În 1917, la izbugnirea revoluției bolșevice, scrierile lui Marx se răspândiseră cel mult în cercul său de apropiați, și nimeni nu se gândea că cineva ar putea pune în practică teoriile unui gânditor pe alocuri mediocru. Istoria însă a avut alte planuri. Marx și-a trăit viața într-o stare precară, și-a pierdut atât soția cât și copilul, iar el a murit într-o sărăcie nedemnă de asiprațiile sale pentru o lume mai bună, într-o țară străină, fiind renegat de Germania natală. Destinul său tragic se încadrează în liniile destinelor oamenilor care și-au dedicat viața unei idei și care au trăit în consecință slujind țelului acelei idei.
Astăzi marxismul și neomarxismul sunt termeni folosiți în toate discursurile politice și sociale. Toate tendințele unora de alunecare către politici și ideologii de stânga, sunt taxate de dreapta ca fiind neomarxiste. Neomarxismul a devenit răspunsul la orice se află în contradicție cu democrația și libertatea. Nu știu dacă cei care folosesc marxismul în argumentarea polemicilor din spațiul public cu privire la drepturi și libertăți, au habar de scrierile lui Marx sau l-au parcurs măcar în rezumat. Marxismul este confundat astăzi cu comunismul, și asta pentru că timp de aproape un secol marxismul, sau o parte din el, a fost folosit pentru îndoctrinarea ideologică a milioane de cetățeni din Europa de est. Doar că acel marxism folosit în propaganda lor de către Lenin, Stalin, Hrușciov, sau Brejnev, este mai degrabă un amestec aberant de doctrină politică bolșevică cu teorie economică marxistă transformată în ideologie și luptă de clasă. Din combinarea celor două a rezultat comunismul sovietic, care nu a fost nimic altceva decât o crimă împotriva umanității. Interesant este faptul că, în viziunea marxistă, capitalismul, oricât de demonic ar fi portretizat, el reprezintă totuși o necesitate istorică, iar aici Marx este cât se poate de hegelian. Capitalismul este în viziunea marxistă o treaptă necesară pentru dezvoltarea ulterioară a societăților umane. El ajută, indirect, la transformarea muncii izolate a individului în muncă socială, colectivă, prin înregimentarea muncitorului în fabrici. Munca colectivă, dar nu în slujba capitalismului ci a socialismului, este ultimul țel al ideologiei marxiste. Această teorie se poate aplica și pe plan politic, unde lupta de clasă presupune mai întâi alierea celor două forțe muncitoare – burghezia (adică clasa de mijloc) și proletariatul (clasa de jos), pentru înlăturarea forțelor exploatatoare reprezentate de către marii industriași, moșieri, nobilime și monarhie, deci a dușmanului comun, urmând ca mai apoi, o dată înlăturați aceștia, proletariatul să întoarcă armele împotriva foștilor aliați burghezi, și să pună mâna, prin orice mijloace, pe puterea politică. Astfel dispariția claselor sociale antagonice este asigurată prin triumful proletariatului, adică a clasei muncitoare. Acest proces reprezintă, în viziunea marxistă, ultimul stadiu în dezvoltarea societăților. De aici încolo nu mai există nedreptate socială și exploatare, ci doar belșug și prosperitate. Apariția capitalismului creează astfel toate premisele dezvoltării producției și muncii sociale. Cine stabilește însă când acesta și-a atins scopul și trebuie înlăturat? Cine stabilește cum se face trecerea de la capitalism la socialism? Și nu în ultimul rând, cine sunt cei care trebuie să își asume rolul de făuritori ai noii ordinii sociale? Marx nu o spune, dar o spune Hegel. Istoria are propriile ei mijloace de a își îndeplini menirea și va alege, nimeni nu știe cum, peronajele cheie pentru a duce la îndeplinire destinul omenirii. Dacă a existat un Napoleon în istorie, aceasta nu a fost o pură întâmplare. Istoria nu se petrece fără niciun sens. Ea se comportă precum o providență care își alege apostolii pentru a duce la bun sfârșit lucrarea. Unii pot fi răi, alții pot fi buni, dar toți au un rol bine stabilit. Ei îndeplinesc o misiune care se află deasupra năzuințelor lor personale. Și de cele mai multe ori aceste personaje istorice sunt perfect conștiente de rolul lor măreț.
În anumite aspecte intențiile marxismului sunt bune, după cum spuneam. Condmanarea muncii copiiilor și a femeilor în fabrici, numărul mare de ore de muncă, condițiile proaste de muncă, salariile mizere, lipsa de protecție socială a muncitorului, transformarea muncii omului în fabrică într-o mișcare repetitivă și mecanică, care îl transformă pe lucrător într-un sclav al mașinii – omul subordonat mașinii nu mașina subordonată omului, sunt doar câteva aspecte aupra cărora Marx discută în scrierile sale și pe care vrea să le schimbe. Doar că Marx se mărginește să scoată în evidență aceste aspecte negative ale producției capitaliste și oferă prea puține soluții concrete și viabile. Prea marea sa sepranță în capacitățile clasei muncitoare, cum că doar aceasta poate schimba starea de fapt și că doar o lume în care există numai o singură clasă socială, cea a muncitorilor în fabrică, este o lume ideală, nu poate fi considerată decât o utopie. Pe de altă parte, neajunsurile sistemului capitalist nu pot fi trecute cu vederea. Distribuirea muncii cât mai egal între toții membrii societății, ca de altfel și a remunerației este o idee utopică specifică marxismului. Dar dacă privim sistemul de muncă și salarizare capitalist observăm că este unul cât se poate de parazitar, de unde apar și discrepanțele sociale flagrante. Deși el ar trebui să răsplătească pe fiecare muncitor în parte după capacitățile sale și după munca prestată, observăm că nu se întâmplă deloc așa. În capitalism avem multe cazuri evidente de nedreptate socială în ceea ce privește câmpul muncii. Avem cazuri de oameni cu studii superioare care sunt constrânși de situația economică și de nivelul de corupție, să lucreze în domenii mult inferioare capacităților lor intelectuale și pe salarii din care abia își permit să supraviețuiască. Sau aceeași oamenii sunt nevoiți să muncească pe piețe străine pentru a putea să se întrețină. Nici alternativa socialistă nu este mai bună, care de dragul egalității sociale și nu pe crtierii de capacitate și valoare, propune muncă egală și salariu la fel de egal pentru toți cetățenii. Soluția socialistă pare a fi aceea care spune că din moment ce nu putem să-i facem pe toți oamenii la fel de bogați, hai să-i facem pe toți oamenii la fel de săraci. Capitalismul promovează criteriul concurențial, dar fără nicio regulă – câștigătorul ia totul iar pierzătorul moare de foame. În schimb socialismul anulează acest criteriu al concurenței sălbatice și îl subordonează egalității sociale absolute. În capitalism avem de a face cu clase sociale, în socialism clasele devin mase.
Marea problemă în jurul căruia întreaga ideologie marxistă gravitează, nu este nici libertatea, nici politica, nici drepeturile omului, nici împărțirea societății pe clase sociale, ci exploatarea din câmpul muncii. Exploatare făcută de către capitaliști în dauna muncitorilor. Și problema pleacă de la faptul că, capitalistul, având mijlaoclele necesare să cumpere forța de muncă (nimeni nu știe cum a ajuns capitalistul să dețină atât de mult capital încât să-I facă pe alții să muncească pentru el), cumpăra automat și un anumit timp de exploatare a acelei forțe de muncă. Și, spune marxismul, timpul de exploatare se împarte în două perioade. În timpul uneia, funcționarea forței nu produce decât echivalentul prețului plătit, în timpul celeilalte perioade munca e gratuită și produce, prin urmare, capitalistului o valoare pentru care el n-a dat niciun echivalent, care nu îl costă nimic. În acest sens, supra-munca din care el scoate plusvaloarea poate fi numită muncă neplătită. În jurul acestei teorii gravitează întregul marxism. Capitalul este puterea de a dispune de munca altuia, dar mai ales de a dispune de o muncă neplătită. Și asta însemană exploatare. Însă dacă capitalistul ar plăti numai munca utilă din care muncitorul își extrage plata pentru a-și asigura mijloacele de trai și nu ar dispune de așa zisa supra-muncă, de unde să își extragă profitul, atunci capitalistul ar da faliment, după cum am spus. Fie că ne place fie că nu, asta este întreaga rațiune de a fi a capitalismului, de a dispune de munca altuia (și) în mod gratuit. Corectitudinea, dreptatea socială, echivalențele, egalitatea, nu au ce căuta într-un sistem capitalist. Acest sistem capitalist prădalnic, nu este interesat decât de întreținerea și reproducerea unei forțe de muncă pe care vrea să o cumpere și să o plătească cât mai ieftin cu putință. În schimb marxismul vine și ne spune că socialismului îi păsă cu mult mai mult de oameni. Noi nu credem pe nimeni. Ambele sisteme au fost puse în practică și ambele și-au făcut dovada incapactiății de a asigura condiții decente de trai pentru toți oamenii. Ambele sunt sisteme economice politico-sociale care nu pot face fericiți pe toți oamenii. Întotdeauna va rămâne o masă de oameni nemulțumită de condițiile de trai. Oare capitalistul, care este forțat să treacă la sistemul socialist, să renunțe la privilegiile sale și să devină muncitor, așa cum propune Marx, este mulțumit de o astfel de condiție? Cine în afară de muncitorii estropiați social, a aderat de bună voie la marxism/socialism/comunism? Nimeni. Implementarea comunismului în anii 50 ai secolului trecut s-a făcut cu forța, nu din convingere, ceea ce spune multe. Socialismul îi mulțumește pe socialiști la fel cum capitalismul este îndestulător în primul rând pentru cei care îl practică, adică pentru capitaliști. De ce am crede că unii sunt mai buni decât alții, sau că unii au dreptul să existe mai mult decât ceilalți? Aici marxismul eșuează, pentru că nu vede decât o singură parte a problemei. El nu vede decât exploatarea muncitorilor, și vrea să obțină drepturi exclusiv pentru aceștia, considerând că, capitaliștii sunt răul absolut și în ultimă instanță ei trebuie nimiciți.
Orice sistem politic, social sau economic care promovează violența sau obținerea de drepturi prin orice mijloace, nu are ce căută pe fața pământului. Așa a procedat revoluția franceză, și în ciuda părerii comune, ea a fost nu o emancipare a claselor de jos, o îmbunătățire a condițiilor de trai prin liberte, egalite, fraternite, ci mai degrabă o epurare în manieră totalitară a tututuror adversarilor revoluției. Monarhi, nobili, aristocrați, intelectuali, artiști, oameni de știință, toți ghilotinați de o gloată revoltată. În fond la exact același lucru a condus și revoluția bolșevică. Orice revoluție nu debutează decât prin generalizarea și legalizarea crimei. Marx însă nu avea de unde să știe la ce vor conduce ideile sale, răstălmăcite mai târziu de Lenin și Trotzki. Totuși, nu trebuie negat caracterul violent al marxismului, ce fac Lenin și Stalin este să accentueze până la paroxism acest caracter. Ceea ce la Marx este violență, la Lenin se transformă în crimă, și ceea ce la Lenin este crimă, la Stalin se transformă în genocid. Împlinirea marxismului în socialism și împlinirea socialismului sub forma comunismului este punctul maxim al demenței unor idei apărute pentru prima dată în secolul 19, din mintea unui evreu creștinat din Germania, dezamăgit și revoltat, pe bună dreptate, de condiția muncitorului mediu, adică și de condiția sa, și care își imaginează un sistem economic și politic în care toate nedreptățile sociale dispar și clasa de jos, a proletariatului se ridică prin lupta de clasă, și smulge puterea din mâinile exploatatorilor.
Comunismul nu este altceva decât un socialism utopic. Și ca orice utopie, el nu trebuie să rămână decât în cărți, la raftul de literatură fantastică. Dar ce este cu adevărat fantastic e faptul că acest socialism utopic a fost pus în aplicare și că el încă mai există pe pământ.
Iar despre Marx nu putem spune decât atât – drumul către iad este întotdeauna pavat cu cele mai bune intenții.
cugetări, gânduri, frânturi 