Frații Karamazov – patru personaje în patru ipostaze existențiale

     Frțaii Karamazov, romanul lui Dostoievski și capodoperă a literaturii ruse și universale, a fost pus în scenă acum câteva zile la teatrul Elisabeta, de către un grup de tineri actori. Am avut plăcerea să urmăresc această importantă piesă de teatru și pot spune că am rămas plăcut impresionat, atât de scenariu în sine, cât și de interpretarea actorilor. Calitățile actoricești ale acestor tineri sunt de netăgăduit, sunt ferm convins că nu va trece mult timp până când îi vom vedea pe scenele marilor teatre din București, căci noua generație de actori români chiar are un cuvânt de spus, este timpul pentru înlocuirea dinozaurilor din teatrul românesc, cu acești noi corifei care vin puternic din urmă.

     Am observat atent comportamentul celor patru personaje principale ale piesei, Dimitri, Alexei, Ivan si Pavel (Smerdyakov), și am tras câteva concluzii sub forma unor mici comentarii asupra lor. Spre rușinea mea, nu am citit romanul lui Dostoievski, prin urmare comentariile făcute fac referire exclusiv la ceea ce s-a jucat pe scenă. De ce am ales să comentez personajele? Pentru că din punctul meu de vedere, cele patru personaje, pot reprezenta la fel de bine patru ipostaze ale unuia și aceluiaș personaj cu care fiecare dintre noi se poate identifica până în cele mai mici detalii. Deși la prima vedere subiectul central pare a fi dorința de îmbogățire, și lupta pentru o moștenire, pe parcursul piesei observăm că, cu excepția unui singur personaj, toate celalalte trăiesc drame interioare care nu au legătură cu partea materială a vieții.

     Primul personaj analizat este Pavel sau Smerdyakov – mincinos, manipulator, posesor al unei inteligențe diabolice, personaj aflat întotdeauna în umbră, dar care controlează întreaga desfășurare a acțiunii. Lipsit de orice fel de scrupule, comportamentul său șochează. Dar de ce ne șochează comportamentul lui Smerdyakov? În primul rând pentru că nu regăsim nici o urmă de moralitate în toate acțiunile sale, dacă prin moralitate înțelegem acele norme impuse din exterior, căci în ciuda comportamentului său deviant, Smerdyakov se ghidează după o etică intrinsecă bine definită. Valorile sale morale însă sunt inversate. Da, Smerdyakov este imoral, ba mai mult decât atât, este un criminal, iar ceea ce deranajează este faptul că în fiecare dintre noi zace un potențial Smerdyakov. Ne regăsim în el, dar refuzăm să credem că și noi atunci când avem un scop precis, apelăm la orice fel de mijloace pentru a-l atinge, ne prefacem, mințim, apelăm la orice subterfugiu posibil căci în fond, scopul scuză mijloacele. Iar atunci când scopul pe care vrem să îl atingem este plăcerea în cea mai coruptă formă, acțiunile noastre capătă valențe patologice, și aici totul devine sinistru, morbid, întunecat. Smerdyakov este partea întunecată a omului, acea nebunie care zace în fiecare dintre noi, acel instinct primordial de a ucide dar nu pentru a nu fi la rândul tău ucis, ci din pură plăcere, căci nu găsim un alt motiv mai solid pentru care Smerdyakov îl ucide pe bătrânul Fedorovici, decât cel al plăcerii. Completa detașare cu care îi mărturisește cirma lui Ivan, considerându-se o mână a destinului, fiind astfel absolvit de orice vină, ne arată faptul că Smerdyakov era un psihopat, dar un psihopat perfect lucid și calculat, un psihopat perfect adaptat la mediul social în care trăiește. Cuvintele lui Ivan din prima scenă a piesei, par să rezoneze în mintea lui  Smerdyakov și să-i aprobe acțiunile – în lipsa unei frici față de o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, orice lucru ar fi posibil, chiar și crima. Ceea ce îi oripilează pe restul călugărilor care asistă stupefiați la scenă, căci în Dumnezeu nu trebuie să crezi din frică de pedeapsă, și cu toate acestea, pentru marea majoritate a oamenilor, acesta este principalul motiv pentru care cred în Dumnezeu, frica de pedeapsă. Nu înfăptuiesc crima, nu pentru că nu mi-aș dori asta, ci pentru că îmi este teamă de pedeapsa pe care aș putea să o primesc, aici sau în altă lume, din partea unui creator a tot știutor și răzbunător. Defapt Smerdyakov nu este un psihopat, ci este un om fără nici un Dumnezeu. Intervin însă niște întrebări. Este oare lipsa de credință în Dumnezeu o patologie a spiritului? Unii ar spune că din contră, credința în Dumnezeu și nu lipsa ei, ar fi un semn de patologie, de boală, de credință într-o nălucire a minții. Și atunci, ne putem întreba, ce ne împeidică defapt pe noi, ceilalți oameni fără credință în Dumnezeu, să nu înfăptuim crima? A fost oare morala transformată în credință în Dumnezeu, sau credința în Dumnezeu a fost transformată în morală? Putem oare să introducem aici ce am dedus că vrea să spună Kant, și anume – Deus sive moralis (Dumnezeu adică morala)? În final Smerdyakov rămâne un personaj complex cu un rol determinant în deznodământul piesei.

     Alexei sau Alioșa, este personajul blând și bun, care pornește pe calea cea dreaptă a religiei și credinței oarbe, fără să se analizeze, fără să se cunoască pe sine, totul din dorința de a învinge destinul tragic al familiei sale. Pentru Alexei, călugăria este singura cale de salvare, cu toate acestea nu poate trăi izolat de restul familiei, iar când maestrul său spiritual, părintele Zosima, moare, Alexei nu își mai găsește rostul în viața monahala, dar cu toatea acestea încearcă să își păstreze credința vie. Dragostea pentru o la fel de tânără fată, îl pune în mijlocul unei dileme, iar de aici urmează o serie de ispite la care tânărul Alioșa este supus cu voia și fără voia lui. Specific pentru oricine caută liniștea sufletească, ispitele venite din această lume, fie sub forma plăcerilor carnale sau de alta natură, ne fac să trecem în mod continuu prin frământări metafizice. În noi se duce o luptă continuă, între îndumneziere și pierzanie, între sacru și profan. Prin astfel de stări pare că trece și tânărul Alexei, și nu știm exact ce i va rezerva destinul atunci când de dragul unei tinere fete dorește să renunțe la călugărie. În ciuda credinței sale, Alexei este incapabil să schimbe mersul lucrurilor, nu poate decât să anticipeze dezastrul și dramele prin care urmează să treacă familia sa, și să accepte acest lucru cu resemnare. Credința în Dumnezeu înseamnă și suferință, însemnă și sacrificiu, dar nu putem să nu ne întrebăm dacă există oare o cale de mijloc prin care să se îmbine credința în Dumnezeu și dragostea pentru cele lumești.

     Ivan reprezintă arhetipul intelectualului ateu, care nu numai că nu crede în Dumnezeu, dar își dedică întreaga sa existență în prigonirea acestuia. Ivan este măcinat de poate cea mai importantă și profundă întrebare a umanității – există un Dumnezeu? Scena Marelui Inchizitor este magistrală. Ivan, încercând să îl convingă pe tânărul Alioșa de absurditatea credinței acestuia în Dumnezeu, își imaginează un dialog între Hristos, venit pe pământ pentru a doua oară, și Marele Inchizitor din Sevilla. Ivan joacă roul Mareului Inchiztor iar Alioșa pe cel al lui Iisus Hristos. La finalul dialogului, Iisus Hristos, Mântuitorul, ajunge să fie din nou condamnat la moarte, de data asta prin ardere pe rug, astfel încât să nu mai existe posibilitatea de a fi readus la viață. Și de ce toate acestea? Pentru că lumea este pierdută, ordinea pe pământ a fost stabilită, și nu de Dumnezeu, ci de creaturile lui, de oameni, care acum, după mai bine de o mie cinci sute de ani de la moarte lui nu mai au nevoie de El. Oamenii au dus o lupta continuă pentru a implementa principiile sale, au făcut războaie, au făcut cruciade, toate în umele Lui și a principiilor sale, și acesta este rezultatul, o lume imperfectă, care nu arată cum ar fi trebuit să arate, o lume care nu este deloc ideală, dar care merge așa cum este înainte. Lumea aceasta a îmbrățișat întunericul, iar cel ce aduce lumina nu mai este bine venit. Ivan este bântuit de lipsa lui de credință, iar analogia cu Sfântul Pavel (Saul) este una extrem de potrivită. Saule, Saule, de ce mă prigonești? Ivan îl prigonește pe Dumnezeu, iar Alioșa îl întreabă – de ce? De ce toate astea? Nu vezi Ivane ca te-ai transformat în Saul, înainte ca Dumnezeu să-i ia vederea? Și de ce i-a luat Dumnezeu vederea luI Saul? Pentru ca acesta să se poată vedea în interior, căci, paradoxal, vedera cu ochii îl orbea pe Pavel, îl orbea de ură. Odată ce a rămas fără vedere, Pavel a putut să își vadă sufletul, și astfel a primit îndumenzeirea prin revelație. În cazul lui Ivan, se pare că este prea târziu, el nu mai poate fi salvat. Ivan este un fariseu contemporan, un intelectual obsedat de dovezi palbabile ale nemuririi sulfetului, ba chiar a existenței acestuia. Dictonul nietzschean – Dumnezeu a murit, pare să i se potrivească cel mai bine, și dacă încă nu a murit, am să-i dau eu lovitura de grație, pare să spună Ivan. Ce am putea înțelege din personajul Ivan? Ca să putem vedea trebuie să orbim, măcar pentru o clipă.

     Ultimul personaj, și din punctul meu de vedere cel mai important, este Dimtri. Acesta reprezintă omul căzut în ispite, omul ordinar, omul de zi cu zi, incapabil de autocontrol, și cu o superficială credință în Dumnezeu. Dimtri reprezintă omul mic, gloata, plebea societății, incapabil să se schimbe cu adevărat, deși își promite sieși cât și celorlalți acest lucru – acum este pentru ultima dată! Gata, mi-a ajuns! Ultima beție, ultima curvă, ultimul joc de noroc…ca mai apoi să se întoarcă de unde a plecat, adică într-o funestă mocirlă existențială. Se tăvălește precum un porc în propria-i mizerie, își pierde treptat înfățișarea de om, se gândește să își pună capăt zilelor, dar este prea laș și fricos să o facă. Se căiește de zeci de ori, se închină și se prosternează în fața lui Dumnezeu cu mișcări largi și ample, dar lipsite de orice fel de profunzime, el nu simte nimic, este gol, este vid. Singurele lucruri pe care le simte sunt plăcerile imediate, cele carnale, cele fizice. Trăiește cu falsa impresie că deține controlul asupra propriilor sale acțiuni, când defapt este controlat în totalitate de vicii, iar în ultimă instanță acestea îl vor conduce la crimă. Dar Dimtrii nu este capabil să înfăptuiască nimic cum trebuie, nici măcar o crimă, el nu îndeplinește calitățile specifice unui criminal, așa cum îndeplinește de pildă Smerdyakov, el ucide din prostie, și fără să vrea, dar asta nu îl scutește de vreo vină. Învăluit tot timpul de aburii alcoolului, Dimitrii este o victimă a propriilor excese. De ce îl consider pe Dimtri cel mai important personaj al piesei? Pentru că, în ciuda condiției sale mizerabile, el este cel mai uman dintre toate personajele, este cel mai apropiat de experiențele prin care am trecut cu toții cel puțin odată în viață, de la el avem cele mai multe lucruri de învățat, este un veritabil contra-exemplu de comportament și atitudine asupra vieții.

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s