Eu sunt ținta – Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi

Eu sunt primul și ultimul meu cititor…

Pe Geo Bogza l-am descoperit de curând. Numele lui îmi era însă, cum se întâmplă de altfel cu mulți scriitori de anvergură, de mult cunoscut. În biblioteca părinților mei se regăsea, prăfuită, ascunsă într-un colț, Cartea Oltului. Nu am deschis-o niciodată. Era o carte mult prea groasă pentru gusturile mele, și care din acest motiv superficial mă intimida. Încă nu am citit această carte, pentru că pe Geo Bogza eu l-am descoperit biografic și autobiografic prin intermediul Jurnalului său de tinerețe și adolescență, și a unor articole de gazetă și ziar, din volumul Paznic de far. Nu cunosc decât o singură poezie scrisă de Geo Bogza, și ce poezie! Un poem pentru care scriitorul a fost închis la Văcărești, nu o dată, ci de două ori pentru aceeași vină – pornografie scriitoricească! Asta se întâmpla în anii ‘30 ai secolului trecut. Poezia se chema Poemul invectivă, și tânărul Bogza a meșterit la el câțiva ani buni până când să îl finalizeze și să îl publice. Era un poem adresat moravurilor ușoare ale societății interbelice, reprezentată de înalta clasă a burgheziei și aristocrației. Un poem manifest plin de revoltă împotriva imposturii și inegalităților sociale. La acea vreme Geo Bogza era deja cunoscut în cercurile mișcării cultural-artistice ale avangardei. Poate puțini sunt aceia care cunosc acest detaliu. Geo Bogza a fost unul dintre pionierii mișcării de avangardă și a suprarealismului din literatura română. El a înființat revista Urmuz, și a colaborat la revista unu, alături de Sașa Pană, Ilaire Voronca, Victor Brauner, Ștefan Roll și alții. Geo Bogza a dus mai departe moștenirea lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău “Urmuz” în ceea ce privește absurdul și suprarealismul în literatură.

Eu am propus exasperarea, ca modalitate de creație – exasperarea creatoare… o răzvrătire grozavă împotriva lumii în care ne pomenisem. (p.47)

Și încă mă gândesc oare ce influență a avut acesta asupra lui Eugen Ionescu și mai ales asupra lui Gellu Naum. Bineînțeles, scrierile sale din sfera avangardei au fost unele incipiente și incomplete ca și sistem, Bogza renunțând după instaurarea regimului comunist să mai aibă de a face cu acest curent literar, mai ales după ce întregul nucleu al mișcării ajunge treptat să se dizolve, fie din rațiuni politice și a cenzurii, fie prin dispariția tragică a câtorva reprezentanți – Voronca se sinucide după o dezamăgire în dragoste, Sașa Pană are și el o tentativă de suicid dar supraviețuiește „cu o bucată de metal în cap”, Urmuz comisese și el suicidul cu mulți ani înainte, iar Max Blecher, și el un reprezentant al avangardei si absurdului dar care nu a făcut parte din grupul de la unu, un adevărat kafkian în ce privește stilul, se stinge și el la nici 30 de ani de tuberculoză osoasă. Chiar si Geo Bogza cochetează în tinerețe cu ideea suicidului, dar mai mult dintr-un romantic teribilism adolescentin și mai puțin dintr-o scurtcircuitare a nervilor. Pare că destinul acestei mișcări a fost pecetluit de la bun început.

Avangardei trebuie să i se recunoască un merit de seamă. Ea a adus în cultura noastră – și în cea occidentală – o frenezie care lipsea; o accelerare fantastică a perimărilor, și una a înnoirii gândirii creatoare. (p.249)

Și dacă mai punem la socoteală și izbugnirea celui de-al doilea război mondial, atunci avem tabloul complet și răspunsul pentru care avangarda română s-a dizolvat înainte de vreme. Referitor la acest aspect, acum ceva timp, la editura Max Blecher, Claudiu Komartin publica în volum o antologie intitulată Poeți ai generației războiului, în care erau adunate poezii și biografii aparținând unei generații pierdute de poeți care a avut neșansa de a se manifesta în preajma izbugnirii celui de-al doilea război mondial. Astfel acești poeți au trebuit să suporte cenzura din timpul războiului, să nu aibă posibilitatea să își poată publica creațiile, sau să fie înregimentați pe front acolo unde mulți dintre ei aveau să și moară. Din acest punct de vedere, la finalul celei de-a doua conflagrații mondiale în literatura română nu se mai găsea niciun mare reprezentant al avanagardei interbelice, sau cel puțin niciunul dintre fondatorii inițiali nu reușise să publice până în acel moment nicio lucrare fundamentală, specifică avangardei românești, care să se impună. De pildă, în cazul lui Bogza, poate cea mai însemnată lucrare de avangardă și cu vădite influențe suprarealiste este tocmai Jurnalul său de tinerețe și adolescență, deci nu o construcție propriu-zis adecvată curentului. Este poate o ironie a sorții faptul că avangarda a apărut din cenușa unui război inutil si absurd (primul război mondial), și a dispărut în cenușa unui alt război inutil și absurd (al doilea război mondial).

Mai mult decât atât, cum majoritatea celor din grupul de la unu și Urmuz se prezentau în perioada interbelică drept antifasciști, fiind profund îngrijorați de ascensiunea fascismului în Italia și mai ales a nazismului în Germania, aceștia au îmbrățișat imediat după 1933, când Adolf Hitler câștigă puterea absolută în Germania, ideile și ideologia socialistă promovate de Lenin și ulterior de Stalin.

Eram de o mare naivitate și îmi imaginam că odată cu comunismul vor dispărea toate relele de pe pământ. (p.25)

Mai târziu își vor da seama că au fost păcăliți, și că ambele ideologii nu erau decât niște totalitarisme criminale, în egală măsură. În orice caz, după 1950 membrii grupului încep să scrie literatură cu tendință mai mult sau mai puțin proletară, și să fie înregimentați politic și ideologic regimului comunist.

Noi, de fapt, nu foloseam termenul de comuniști, ci de social-democrați. (p. 39)

Geo Bogza nu a făcut excepție, și chiar dacă nu a fost niciodată membru de partid totuși a colaborat la ziarele si revistele vremii, Scânteia, Flacăra, Meridiane sovietice, publicând articole încarcate de propaganda delirantă a vremii.

De fiecare dată când mi s-a propus carnetul roșu am reușit să mă strecor pe lângă el. (p.29)

De convigerile sale de stânga, Geo Bogza nu s-a dezis niciodată, și mărturisea senin și asumat acest lucru.

Diana, o parte din mine va rămâne de stânga până la moarte: latura răzvrătită, cumva misionară, justițiară a firii mele. (p.254)

Din acest punct de vedere Geo Bogza a rămas până în ultima clipă un idealist, crezând cu tărie că sistemul socialist poate rezolva toate problemele societății, în special pe cele de echitate socială și bunăstare materială.

Existența celor săraci mă impresiona la culme și pentru ca situația lor să se schimbe, aș fi admis orice. (p.27)

Asta însă nu îl împiedică să recunoască, cu resemnare, poate, că sistemul comunist s-a dovedit a fi în final o greșeală a istoriei, iar principalul exponent al lui, Iosif Stalin, un „măcelar de oameni, nemilos”.

Revenind la cartea doamnei Diana Turconi, aceasta reprezintă o carte-interviu, sau o carte-jurnal, unde, pe parcursul a unui an și câteva luni (18 iulie 1992 – 14 septembrie 1993) sunt făcute însemnări ad-hoc, cele mai multe dintre ele la reședința scriitorului de la Snagov, însemnări aproape zilnice despre cine este Geo Bogza și despre epocile pe care acesta le-a trăit – regalitatea interbelică, comunismul postbelic, și democrația post-decembristă.

Întrebările interlocutoarei sunt cât se poate de bine alese, și chiar dacă Diana Turconi este o apropiată a familiei Bogza, totuși aceasta nu se ascunde în a pune și întrebări incomode bătrânului Geo Bogza, în special cele care aveau legătura cu sfera politică. Nicio urmă de întrebări-șablon. Predilecția pentru întrebări din sfera politică ale Dianei Turconi se explică prin faptul că familia acesteia a avut de suferit teribil în timpul regimului comunist, prin arestări, confiscări ale averii și bineînțeles nelipsitul cantonament forțat la Canal. Se simte din tușele cu care autoarea își creionează întrebările din sfera politicului că există o ușoară tentă vindicativă față de comunism și de cei care au îmbrățișat comunismul. În acei ani de teroare, tatăl autoarei se împrietenește cu fratele lui Geo Bogza, scriitorul Radu Tudoran. Și tocmai aici cartea câștigă în calitate. Scriitorul nu este câtuși de puțin menajat, și nu de puține ori, fiind pus în dificultate de o întrebare sensibilă, acesta încearcă să eludeze răspunsul și să fie cât se poate de evaziv. Dar interlocutoarea nu renunță și revine peste câteva zile la aceeași temă, bineînțeles fără să practice un jurnalism lipsit de etică și bun simț. Se insistă foarte mult pe aspectele care țin de convingerile politice ale scriitorului, și nu este nevoie să ne străduim prea mult ca să înțelegem că Geo Bogza a fost un om al timpului său, un scriitor care a știut să meargă o dată cu vremurile astfel încât să își păstreze integritatea fizică (și acesta era un aspect foarte important în acele vremuri în care beciurile Securității erau pline de „reacționari”), și o oarecare libertate de exprimare, dar fără să se compromită ca intelectual. Să nu uităm că au existat scriitori mult mai importanți decât Bogza care nu numai că au colaborat intens cu autoritățile, dar putem spune că și-au vândut și sufletul ideologiei comuniste doar pentru a primi onoruri și bunuri materiale. Așa cum au fost de pildă Tudor Arghezi dar mai ales Mihail Sadoveanu. Două entități uriașe în literatura română, doi scriitori de o valoare incontestabilă, dar care, din păcate, la nivel uman nu puteau fi catalogați decât drept niște oportuniști lipsiți de caracter și integritate morală, care, mai mult decât literatura, iubeau banul. Mărturiile lui Bogza despre cei doi sunt grăitoare în acest sens. Geo Bogza, dacă a avut înclinații comuniste utopice, le-a avut pentru că el chiar a crezut în mântuirea omenirii prin socialism. Nu a fost un comunist de conjunctură sau din oportunism, ci din convingere. Și asta îi poate spăla multe dintre păcate.

Ce este de ramarcat la această carte este faptul că reușește să surprindă ultimele clipe ale unui personaj atât de important din istoria literaturii române. Este ultimul an al vieții scriitorului. Putem observa, printre rânduri, degradarea fizică zilnică prin care acesta trece, dar care în ciuda acestui aspect inerent vârstei înaintate, reușește cumva să își păstreze luciditatea minții și a gândirii. Geo Bogza a fost lucid până la ultima suflare, iar moartea sa pare mai degrabă o liniștită trecere în evanescență decât o moarte indezirabilă pe un pat de spital, înconjurat de pereți albi și ținut în viață de o perfuzie. Din lectura cărții aflăm detalii inedite despre familia scriitorului, despre traumele prin care acesta a trecut mai ales în timpul războiului, despre personalitatea sa și mai ales despre interacțiunile acestuia cu o pleiadă de scriitori și oameni de cultură pe care acesta i-a cunoscut. Aflăm astfel detalii inedite despre Sadoveanu, Arghezi, Nichita Stănescu, George Călinescu, Perpessicius, Constantin Noica, Petre Țuțea, Zaharia Stancu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Eugen Barbu (pe care Bogza îl consideră un impostor și un plagiator), Pamfil Șeicaru (pe care Bogza îl detestă atât de mult încat nu se sfiește să îl numească țigan necioplit, corupt și needucat), Marin Preda sau Maria Tănase (cu care scriitorul a legat o frumoasă prietenie). Pe toti aceștia Geo Bogza a avut ocazia să îi cunoască personal și să le facă un portret, bineînțeles subiectiv, dar care poate fi privit și ca o sursă alternativă de informare cu privire la personalitatea acestor mari oameni de cultură și nu numai.

Este de-a dreptul impresionant să afli câte personalități a cunoscut Geo Bogza de-a lungul vieții sale, mai ales când ne gândim de unde a plecat acesta, ce copilărie și adolescență tumultoasă a avut, plină lipsuri materiale care pentru oricare dintre noi ar fi însemnat o limitare a posibilităților de realizare, și prin câte încercări a trebuit să treacă în procesul său de devenire. Fascinat de sondele de petrol din Buștenari care aveau să îl urmărească oniric toată viața (incendiile sondelor m-au modelat esențial și m-au făcut patetic, fără sondele de petrol aș fi fost cu totul altfel, mult mai plat în orice caz), ucenic și urmaș autoproclamat al lui Urmuz, față de influența căruia Bogza mărturisea că a fost covârșitoare, dar ca cititor și nu ca scriitor (dacă aș fi scris în genul lui nu aș fi putut fi decât un simplu pastișor), martor al unor evenimente dramatice din istoria României în urma cărora nu de puține ori ar fi putut să își piardă viața (bombardamentele americane asupra capitalei, și apoi cele germane) arestat de două ori din ordinul regelui Carol al II-lea pentru pornografie, și eliberat tot de către acesta, antifascist declarat și având puterncie înclianții către ideologia de stânga, scriitor angajat în perioada comunistă, jonglând în publicistică printre jaloanele proletcultismului,  Geo Bogza rămâne un personaj al contrastelor și inconsecvenței, dar trăite asumat, și cu un destin care, urmărit încă din adolescență, nu poate să nu fascineze

Am trăit cu totul la întâmplare, dar asta nu înseamnă că destinul nu a venit el după mine. (p.10)

Titlul cărții consemnează ultimele cuvinte ale scriitorului pe patul de moarte de la spitalul Elias:

„V-am adus radioul. Să-i dau drumul? întreabă Diana Turconi. Nu, ascultă: de jur împrejur e o liniște în curbe desăvârșite. Degeaba încerci tu să mă ascunzi, eu sunt ținta…

Interlocutoarea încearcă, într-adevăr, să îl ascundă morții de mai bine de un an pe Mahatma (suflet mare), așa cum era poreclit Bogza. Acest interviu i-a prelungit cumva cu un an viața scriitorului, pentru că era o lucrare care trebuia dusă la bun sfârșit. Era ultima carte a lui Geo Bogza, și așa leneș cum se considera, scriitorul a avut totuși puterea să o ducă la bun sfârșit. Încheierea cărții devensie, cu două zile înainte morții sale, un obiectiv important, un scop în sine care depășea sfera preocupării de ultimele clipe ale vieții sale. Din acest punct de vedere, Geo Bogza se aseamănă cu figura lui Socrate în preajma înghițirii cucutei, pentru că se preocupa de moarte ca de nimic.

„Am asistat neputinioasă la amurugul unui uriaș blând. El își spunea calul de cărămidă, prietenii îl numeau Mahtama. (Diana Turconi)

…Geo Bogza a comentat până la sfârșit spectacolul istoric și comedia umană. (Sorin Vieru)

Eminescu 172

E noapte albă-n mahalale

Poetul cel bețiv recită poezii solare

La colțul unei străzi pustii răsare luna plină

Și Eminescu are stări de spleen, dar și dureri de splină.

*

Mai dă-l în mă-sa și pe Eminescu

C-a fost străin, n-a fost poetul nostru

Vorbesc vibrând din corzile vocale

Poeți proscriși uitați de mult prin mahalale

*

Și fete tinere, zglobii-ndulcite

Cu sfârcurile goale, frăgezite

Recită excitate poezii vulgare

La colț de stradă-n mahalale

*

Și Eminescu le privește tandru

Ar vrea să se scufunde-n ele, să fie scafandru

Să le recite un poem romantic

Și să le-nvețe amorul tantric

*

Iar dacă una vrea să-i fie iubită

Să o învețe și limba sanscrită

Să îi devină Cătălin ce-alunecă pe-o rază

Și ea o Cătălină plină de emfază.

*

E noapte albă-n mahalale

Poeții scriu poeme ideale

De poezii răsună tot bordelul

Și curvele de mult și-au aruncat inelul.

*

Luceafărul se-nfruptă din virgine

Le-nvață ce e rău și ce e bine

Și în veșminte de mătase scumpă

El e Lumina – și particulă și undă!       

*

De mult s-a descompus Eminul

Acum în cimitir își soarbe singur vinul

Acolo unde-i stă sculptat penelul

Aleea poeților, cimitirul Bellu.

Rugați-vă pentru fratele Alexandru

Poate vă întrebați cine este fratele Alexandru. Ei bine, fratele Alexandru poate să fie acel comandant al trupelor sovietice, care în timpul celui de-al doilea război mondial, ajungând în Moldova, a lăsat neatinsă o mănăstire de maici, comportând-se astfel ca un bun creștin, nu ca un dihor comunist ce în mod normal ar fi făcut lăcașul de cult una cu pământul. Acel comandant a lăsat un bilet maicilor, în care le cerea să se roage pentru sufletul său. De atunci la fiecare serviciu religios este pomenit numele lui Alexandru.

Fratele Alexandru poate să fie colegul de celulă al lui Constantin Noica. Un tânăr de 22 de ani, răzvrătit, ca orice tânăr, împotriva nedreptății din lume, da mai ales împotriva nedreptății care i se întâmplă lui. Un tânăr aflat în conflict cu stupiditatea comunismului aplicat, dar și cu alternativa filozofică de acceptare a momentului istoric în care se află, alternativă propusă de mai înțeleptul său coleg de celulă. Acest tânăr Alexandru ar putea la fel de bine să fie Alexandru Paleologu, unul dintre boierii culturii române post-interbelice, cu care Noica a legat o frumoasă prietenie și cu care a împărțit un domiciliu forțat la Câmpulung, dar care la un moment dat, tocmai datorită momentului istoric în care se aflau, a trebuit să se încheie, și nu foarte amiabil. În 1959 în urma unor procese trucate împotriva intelectualității românești și a descendenților din foste familii boierești (chiaburi, cum erau numiți de către comuniști) atât Noica cât și Paleologu, alături de mulți alți intelectuali, au primit ani grei de închisoare și au trebuit să îndure condițiile grele ale unui regim de detenție al cărui scop era în final lichidarea dețiunților prin orice mijloace. Soarta însă le-a surâs, și în 1964, în urma unor acorduri internaționale, toți deținuții politici au fost eliberați din închisoare (cei care încă mai erau în viața) și integrați în sistem. Astfel, atât Noica cât și Paleologu au putut să se bucure de ceea ce putea fi numit libertate în regimul comunist. Cel puțin li s-a permis să își exercite liber capacitățile intelectuale și să contribuie, atât cât se putea în acele vremuri cenușii, la dezvoltarea culturii române.

Dar fratele Alexandru ar putea la fel de bine să fie oricare dintre noi, căci numele nu privește doar pe comandantul trupelor sovietice sau pe vreun intelectual român închis pe nedrept. În prefața cărții cu același nume, Noica spune – rugați-vă pentru fratele Alexandru din China, dar nu uitați pe fratele Alexandru din Statele Unite – rugați-vă pentru cei puternici de pretudindeni, pentru cei ce știu, fizicieni, matematicieni și supratehnicieni. Dar care nu mai știu bine ce știu și ce fac, pentru cei ce posedă și dispun, cu economiștii lor cu tot – rugați-vă pentru cei ce rătăcesc triumfător prin viață fără cultură, dar și pentru cei ce rătăcesc în cultură – pentru omul european care a triumfat asupra nevoilor materiale, pentru omul modern care a triumfat asupra naturii și a bunului Dumnezeu. Rugați-vă pentru fratele Alexandru!

A te ruga pentru aproapele tău este un gest simplu, gratuit și lipsit de magnitudine, pe care oricine îl poate face. Dar a te ruga pentru dușmanul tău este o pildă creștină, care vine în contradicție cu orice poate fi numit morală pământească. Pentru că a te ruga pentru cei ce te prigonesc este un gest de moralitate cerească și absolută. La ce bun să te numești creștin daca îți pasă doar de cei ce îți sunt apropiați? La ce bun să dai de pomană din ceea ce ai sau nu îți mai este de trebuință? Dă din ceea ce nu ai, roagă-te pentru cei ce te surghiunesc, și vei învăța cu adevărat să faci exercițiul iubirii aproapelui. Căci aproapele tău nu este doar cel ce îți este la propriu apropiat. Trebuie să ieșim din această semantică simplistă dacă vrem să înțelegem cu adevărat creștinismul. Aproapele nostru este Omul de pretudindeni , oriunde l-am întâlni și ar fi în nevoie.

S-a pus întrebarea atunci, imediat după alungarea regelui și venirea comuniștilor al putere, ce este domnule cu comuniștii ăștia? Ce vor ei de la noi? În fond poate că și comuniștii ăștia ne vor binele – știu eu? Îmbunătățirea condiției umane, scoaterea din alienare, bunăstarea pentru toți sau cel puțin bunăstarea fără sentimentul că ești privilegiat că o ai. (…) Dar s-au așeazat prea aproape de oameni – s-au instalat în cămara lor de alimente, în culcușul lor, în sertarele lor, pe cât posibil chiar în conștiințele lor, încât indispun prin simpla lor voce.

Drumul către iad este pavat cu bune intenții. Toți vor să facă binele. Un scelerat, în nebunia lui, este ghidat în acțiunile lor de către dorința de a înfăptui binele. Doar că în situația lui valorile sunt răsturnate. Răul e văzut ca bine și binele drept rău. Comunistul însă, ca să își dea singur dreptate, vine și spune că răul și binele sunt valori relative, că cele două sunt strict principii umane care nu au nicio relevanță în natură. Ce este în fond binele și răul? Dacă vrem să trăim conform naturii, trebuie să ne eliberăm de dictatura binelui și a răulului, să ieșim din acest dualism și să privim dincolo de bine și de rău. Și așa intră relativismul în lume. Nimic nu mai are stabilitate, nici măcar valorile universale și normele morale. O lume cu curul în sus! În care statul, deținător al adevărului relativ-absolut (societatea modernă este plină de astfel de paradoxuri), manipulează și violează principiile morale și valorile spirituale după bunul plac. În fond această gândire degenerată a început undeva prin secolul 17-18, cu empiriștii și raționaliștii englezi și cu filozoful Baruch Spinoza. Doar că la momentul respectiv, ce făceau gânditorii ăștia era un fel de filozofie a științei și a cunoașterii, complet inofensivă, și nu teorie politică. Din punct de vedere al relativismului, lucrurile au început să o ia pe arătură o dată cu Friedrich Nietzsche, care ne spune să privim dincolo de bine și de rău, și măcar de s-ar fi oprit aici. Dar el merge mai departe și spune că morala creștină, adică morala cerească și valorile absolute, sunt specifice sclavilor. Morala creștină este o morală de sclavi. Căci doar sclavul văzând că nu poate să se lupte cu cel ce îl flagelează, îngenunchează în speranța că nu îi va fi tăiat capul. Și lucrurile ajung la o completă degenerare o dată cu părinții comunismului, Marx și Engels, și în final cu Lenin și Trotzki. Primul, omul de acțiune finanțat de către imperiul german pentru a scoate imperiul rus din primul război mondial, având o inteligență mediocră dar capabil să mobilizeze masele cu talentul său oratoric, al doilea cu o inteligență peste medie, capabil să teoretizeze și să sintetizeze pe înțelesul gloatei principiile sociale, politice și economice marxiste, dar ale căror punere în aplicare se dovediseră falimentare încă din secolul trecut. Demența totală a comunismului o pune în practică un georgian, fost student la teologie, Iosif Stalin. Restul e istorie.

Mai binele este dușmanul binelui. Așa procedează cu noi, în defintiv, toți politicienii, de un fel sau altul – ei ne vor mai binele, și cred cu asta că ne vor binele. În mare parte, mizeria vieții politice moderne este o chestiune de gramatică – oamenii confundă comparativul cu pozitivul, ba chiar nu se mai gândesc la pozitiv. Cu toții vrem mei binele, cu toții vrem să ne dezvoltăm nelimitat pe o planetă cu resurse limitate, cu toții vrem să fim nemuritori și tot ceea ce atingem să se transforme în aur. Dar să ne aducem aminte de regele Midas, sărmanul, tot ce atingea se transforma în aur, după cum îi fusese dorința, și a sfârșit mort de foame. Are și mitologia semnificațiile ei. Comunismul vine și propune tirania mai binelui. Căci și binele poate să fie tiranic, nu doar răul. Tot ceea ce este prea mult, fără măsură, este stricător, chiar și binele în cantități atât de mari încât se transformă din pozitiv în comparativ, când din bine devine mai bine. Singurul tău sens, omule, aici pe pământ, este așadar măsura!, spunea Herder. Comunismul este cel mai bun exemplu de lispă de măsură, de ieșire din matcă a oricărui echilibru de forțe. În comunism totul este transformat în tiranie, în paroxism, totul este augmentat, totul este exagerat de dragul statisticii și a secretariatului – producția agricolă și industrială este știută pe 5 ani și depășită pe alți 7 cu valori astronomice, arhitectura capătă conotații megalomanice, totul trebuie să fie mare, impunător, să se vadă de pe lună, până și cultura devine atât de mult afectată de propaganda în favoarea partidului unic și a regimului, încât se transformă într-un simulacru, și devine penibilă. Iar securitatea statului devine tirania absolută. Statul vine și doarme cu tine în pat, și îți numără fiecare respirație. Totul este atât de bine supravegheat încât uneori îți e teamă să nu îți fie ascultate și gândurile, și ca să fii sigur nici nu mai gândești.

Dar nu toți sunt de acord cu comunismul. Nu toți vor să înlocuiască binele cu mai binele. Românul are o vorbă – nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard. Dar nu prea ai ce face. Pentru că comunismul îți bagă mai binele pe gât, pentru că sacrificând binele tău individual vei contribui al mai binele colectiv. Și asta este tot ce contează, mai binele colectivității, societății. Nu știu cum se face dar ce se întâmplă astăzi, în contextul medical, vine cu același pretext – sacrificiul individual în scopul binelui comun. Propaganda este simplă, o auzim în fiecare zi peste tot – arată că îți pasă – patru cuvinte, simplu și eficient. Poartă mască, arată că îți pasă, vaccinează-te, arată că îți pasă, stai acasă, arară că îți pasă, păstrează distanța socială, arată că îți pasă. Nu trebuie să fii expert în tehnici de manipulare ca să îți dai seama că această repetare pe toate canalele a unei propoziții, zi de zi, va ajunge în cele din urmă să afecteze psihicul ascultătorului, până când acesta se va supune de bună voie, chiar dacă la început se arată reticent. Să nu mai vorbim de faptul că o minciună pe care o repeți de o mie de ori pe zi, devine într-un final un adevăr (învățătură comunistă). Și tocmai de aceea, când unele voci spun că în spatele acestei propagande medicale mondiale se ascunde de fapt cu totul altceva, eu unul tind să dau crezare. Și asta pentru că cunosc istoria omenirii. Iar istoria omenirii, că ne place sau nu, este alcătuită în marea ei parte din propagandă, manipulare, interese ascunse, tratate în spatele ușilor închise, și nenumărate teorii ale conspirației. Doar cine nu cunoaște o boabă de istorie poate să spună altfel.

S-a spus că prima jumătate a secolului 20 a fost stupidă. Am avut două războaie mondiale stupide care au ucis zeci de milioane de oameni pentru nimic. Ei bine, istoria se repetă. Prima jumătate a secolului 21 este și mai stupidă. Pentru că după ce Europa s-a chinuit să scape de comunism, această plagă socio-politică, astăzi încearcă să îl repună în drepturi, și asta cu ajutorul unor state care încă nu s-au vindecat de mirajul socialismului, și care nu au trecut niciodată prin purgatoriul comunismului, de exemplu Franța, dar și mai bun exemplu ar fi chiar Uniunea Europeană. Bineînțeles că, comunismul, cel puțin în statele unde acesta a făcut ravagii timp de 50 de ani, nu putea fi repus în drepturi prin sufragiu public sau prin plebiscit. Așa că s-a schimbat metoda. A apărut corectitudinea politică, egalitatea absolută și primatul criteriului eglității absolute în orice domeniu de activitate, un nou tip de discriminare care vizează categorii de oameni cu grave probleme la mansardă, vina comună pentru greșeli individuale, vina unei rase sau categorii sociale pentru evenimente istorice de acum câteva secole, vină care trebuie să se transmită din generație în generație și pentru care nu există și nu trebuie să existe niciodată iertare, ci doar o inegală înclinare a balanței în numele egalității absolute și a dreptății distributive, și așa mai departe. Toate acestea sunt criteriile pe care se sedimentează noul tip de comunism, chiar dacă el nu mai poartă acest nume cu caracter peiorativ…pentru unii.

Nimeni nu mai e în adecvație cu nimeni, și raporturile dintre oameni nu mai sunt firești, sub regimurile astea socialiste. Nu știu cum face că mută toate din loc, dislocând până și sufletele oamenilor. Ai crede că nu mai viața publică este schimbată și că te poți refugia în viața privată – un moment chiar te încântă să nu mai ai răspunderi publice și să fii restituit fericirii unei vieți personale. Dar și aici, totul e viciat. Nu te mai înțelegi bine cu soția (nu-i mai aduci bani destui și nu mai reprezinți nimic în societate), nu te înțelegi cu copilul (adevărurile tale nu mai sunt și cele de la școală), iar cu prietenii e și mai rău – dacă te vaiți riști să fii incomod și chiar primejdios politic, dacă nu te vaiți le aduci o ofensă.

Asta e marea problemă cu socialismul ca și anticameră a comunismului. Socialismul nu te mai lasă să îți vezi de viața ta, liniștit, cu binele tău. Te obligă să participi la viața publică. Te obligă să ai convingeri politice, păreri, idei, dar care toate țin de societate și politică. Și vorba lui Eugen Ionescu, când știi că într-o zi vei muri, cum să te mai preocupe problemele societății și politica? Astfel că te înstrăinezi de tine. Ajungi să vorbești de ceva care ar trebui să nu te privească pe tine câtuși de puțin. Pentru că de aceea mergi al vot, să îi pui pe unii mai buni ca tine în politică, să îți reprezinte interesele, și pe tine să te lase să îți vezi de treabă. Dar cum dracu se face că ăștia pe care îi votezi o dau mereu în bară, și îți lasă impresia că tu te-ai pricepe mai bine decât ei. Și astfel începi să te implici, dar niciodată suficient de mult încât chiar să conteze. Te implici suficient încât să îți strici bunul mers al vieții tale, pentru că începi să nu te mai înțelegi cu prietenii tăi care au alte convingeri decât tine. Nu te mai înțelegi nici cu famlia, dacă nici ei nu îți împărtășesc convingerile, și așa mai departe. Încet și sigur îți dai seama că ai fost marginalizat tocmai datorită implicării tale în politică, chiar și la nivelul amical. Cred că viața noastră este mult prea valoroasă și prea scurtă ca să ne pierdem vremea cu politica. Dar ce faci atunci când îți ajunge cuțitul la os? Poți să fii indiferent? Nu poți. Și dacă cazul tău se repetă de un million de ori la un million de persoane, atunci rezultatul este o societate dezbinată. Iar o societate dezbinată este cel mai ușor de manipulat. Dezbini și cucerești. Și după ce a dezbinat și a cucerit, socialismul se transformă în marele balaur cu șapte capete de care se pare că nu vom scăpa niciodată, și asta atâta timp cât oamenii vor da vrabia din mână pe cioara de pe gard, atâta timp cât oamenii vor dori mai mult mai binele decât binele.

Este interesant de observat acest nou mecanism prin care intră comunismul în lume. El vine ca o soluție la o problemă a societății. Are nevoie mai întâi de un teren fertil, adică de o bază de numulțumire în rândul oamenilor. Apoi are nevoie de cât mai puține alternative în soluționarea acestei probleme. Iar din punct de vedere politic acest lucru se traduce prin existența a cat mai puține ideologii politice, de preferat două, care să fie antagoniste, cel puțin în aparență. De exemplu stânga și dreapta. Este important ca cetățeanului să nu i se ofere prea multe alternative în alegerea unei ideologii politice. Și cum oamenii refuză să gândeacă cu mintea lor, iar din punct de vedere politic le lipsesc ideile și fantezia, se vor mulțumii să aleagă din cele două variante existente. Astfel că fie vor fi de stânga, fie vor fi de dreapta, chiar dacă ei nu rezonează într-adevăr cu niciuna dintre acestea și chiar dacă, fără să își dea seama, ar putea să aleagă și ceea ce nu li se oferă, să aibă o convingere politică proprie, originală. Și vor fi fortați să aleagă, pentru că într-un regim politic, indiferent de coloratură, trebuie să ai o opțiune, trebuie să fii cu cineva, nu poți să te declari apolitic, pentru că îi vei ofensa pe ceilalți. Fie că vrei, fie că nu vrei, tot vei împărtșii ideile uneia dintre ideologii, fie de stânga fie de dreapta. Marea surpriză va fi atunci când vei observa că între cele două ideologii, între stânga și dreapta nu există nicio diferență, pentru că trăim în epoca relativismului. Astfel stânga și dreapta vor fi același drac împielițat. Cum realtivismul filozofic, moral și etic, spune că între bine și rău nu există nicio diferență (cum de altfel se spune că nici între bărbat și femeie nu există nicio diferență, nici măcar de natură sexuală) la fel nici între stânga și dreapta, ca ideologie politică, nu există nicio diferență. Comunismul este cel mai bun exemplu de dincolo de bine și de rău, pentru că el se află dincolo de stânga și de dreapta. Comunismul nu este nici de stânga nici de dreapta, pentru că el este absolut (Petre Țuțea spunea – acolo unde comunismul triumfă, te belește sistematic, eu spun că te belește absolut). De aici și rolul său de epifanie, pentru că, comunismul nu este doar o ideologie socio-politică, ci este o adevărată religie, el are și caracter spiritual și mistic. La comunism nu te raportezi decât în manieră religioasă. Când torționarul din ecranizarea cărții Cel mai iubit dintre pământeni (rol jucat magistral de către Dorel Vișan), îi scoate la raport pe deținuții politici, îi întreabă plin de vanitate – cum vă uitați mă voi la mine? Ca la Dumnezeu, îi răspund deținuții. Se face că nu aude, și îi mai întreabă o dată – cum vă uitați mă voi la mine? CA LA DUMNEZEU! Așa mă. Ce exemplu mai bun decât acesta pentru a exemplifica într-o imagine sugestivă comunismul? Torționarul era comunismul, iar deținuții politic erau societatea. Când statul comunist întreabă societatea – cum te uiți tu la mine, societate? CA LA DUMNEZEU, răspunde la unison societatea. Cum? CA LA DUMNEZEU!

Frica, asta este ceea ce caracterizează în defintiv acest regim al mai binelui, al prea binelui, al binelui absolut. Și pentru că este o religie, să ne întrebăm ce face omul simplu care crede în Dumnezeu. De ce crede în Dumnezeu? În primul rând din teamă. Îi este teamă, îi este teamă de moarte și îi este teamă că făcând un lucru rău să nu fie pedepsit, și așa mai departe. La fel și în cazul comunismului-religie. Omul crede în comunism din frică, pentru că, comunismul se impune nu cu vorbă bună, ci cu parul, sau cu tancul, depinde de posibilități (în 1968, Cehoslovacia a vrut să iasă de sub comunism. Ce a făcut Kremlinul? A trimis tancurile și a intrat în poporul cehoslovac ca în dovleci).

Comunismul la început te ademenește cu ideile sale și cu idealismul său utopic, te convinge să îl lași să intre în casă. Și când s-a văzut în casă, uită să mai plece. Pentru că pune mână pe secere și pe ciocan și te închide în debara. Fără lumină, fără mâncare, fără căldură, fără libertate. Și te ține acolo sechestrat până când ajungi să dezvolți sindromul Stockholm, și începi să te obișnuiești cu cel care te maltratează. Din când când în când îți mai aruncă un colț de pâine, și tu deodată începi să apreciezi gestul, pentru că îți spui în mintea ta – un colț de pâine e mai bine decât nimic. Dar uiți că înainte aveai și unt pe pâine, și ceai, și dulceață, și erai liber. Iar atunci când într-un final, prin nu știu ce miracol, cineva vine să te salveze, tu nu vrei să ieși din debara, pentru că după atâta timp nu te mai poți adapta la vechea ta viață. Și decizi de bună voie să te maltratezi singur, în lipsa călăului. Iată ce paradox poate dezvolta comunismul. Oameni care nu vor să fie salvați, care nu au ce face cu untul pe pâine, și nici cu libertatea. De aceea comunismul se manifestă precum o boală degenerativă, pentru că după o perioadă începe să îți afecteze capacitățile cognitive. Cunosc oameni, chiar membrii ai familiei mele și apropiați, care deși trăiesc de 30 de ani în democrație și libertate, încă nu s-au vindecat de 50 de comunism. Încă mai au sechele, atât de mult au fost îndoctrinați și manipulați, încât ar da orice să se întoarcă în vechiul regim. Acești oameni erau tineri și naivi când a venit comunismul peste ei ca un tăvălug, cei mai mulți s-au născut în comunism și nu au știut niciodată altceva în afară de cortina de fier care le stătea tot timpul deasupra capului. La fel se întâmplă și astăzi, când noua generație, de mileniali, tineri care au 15-20 de ani, vor fi ademeniți de noul tip de comunism, căruia i se va da tot felul de denumiri frumoase și artistice, la fel cum au fost ademeniți părinții și bunicii lor, și istoria se va repeta. Să nu uităm că unul dintre specificurile comunismului este internaționalismul. Adică un fel de misonarism religios. Comunismul este făcut să se răspândească, el nu trebuie menținut în granițele unui singur stat. La fel ca o religie ce se vrea a fi universală, la fel și comunismul, (și el tot o religie) trebuie să se distribuie tuturor oamenilor, pentru ca în final planeta albastră să devină planeta roșie, iar istoria să fie rescrisă prin o nouă revoluție culturală, de data asta de dimensiuni planetare.

Am declarat că socialismul e pentru cei bogați, nu pentru cei săraci. Au dreptate. Judecă prost, dar condamnă bine.

Dacă nu ai și puțin umor, în fața unei tragedii pentru omenire, cum este comunismul, nu poți rezista prea multă vreme. Dacă îl iei mult prea în serios riști să îți pierzi mințile, și poate chiar și viața. Ce bine ar fi fost dacă comunismul ar fi fost doar o glumă proastă sau un vis urât al omenirii. Comunismul condamnă într-adevăr bine. Din punct de vedere juridic este o bestialitate. Condamnările sunt teribile, dar pentru fapte la fel de teribile. Problema însă era la momentul în care se punea în aplicare codul penal de inspirație comunist-sovietică, că judecata era o mascaradă. Dacă într-adevăr ți s-ar fi dovedit faptele pentru care erai incrimnat, ai fi meritat cu vârf și îndesat pedeapsa, dar aceste fapte nu puteau fi niciodată demonstrate, ele doar erau inventate, ca să iasă la statistică.

Jumătate din idealul comunist se degradează, dacă satisfacerea deplină a nevoilor materiale nu aduce de la sine fericire omului.

Nea Petrică Țuțea, personaj de legendă în cultura română, descoperit din păcate mult prea târziu, spunea despre comunism, printre altele, că te condamnă la fericire – bă cetățeanule, fii fericit, că dacă nu te ia mama dracu! Și în comunism trebuie să fii fericit cu ce ți se oferă, și mai ales trebuie să te mulțumești cu o fericire pământească, pentru că nu ți se mai permite să fii fericit metafizic. Astfel că ți se oferă resurse materiale pentru îndeplinirea scopului vieții numit fericire. Dar omul are nevoie de mai mult decât o burtă plină ca să fie fericit. Spre deosebire de vechiul comunism, unde aceste resurse materiale erau totuși limitate, în noul comunism, îmbuibarea materială este garantată. Societatea este pretutindeni una de consum, și nimic nu mai poate schimba acest lucru. Noul comunism nu îți mai ia de la gură, nu îți mai dă pâine pe cartelă, în schimb el se folosește de binefacerile capitalismului, dar te belește pe alte planuri. Priviți la măreața Chină, cât belșug, câtă opulență, duduie economia, orice nevoie materială pote fi satisfăcută acolo. Dar oamenii sunt robotizați, nimeni nu mai e în adecvație cu nimeni, oamenii nu mai au niciun fel de legătură cu absolutul, sunt complet alienați de spiritualitate, complet desacralizați, și orice manifestare în această zonă este aspru pedepsită de către stat și de către partidul unic. Se vorbește peste tot în Europa de distanțare socială datorată pandemiei. Asta nu e nimic. Mergeți în China și veți vedea acolo ce însemană distanțare socială, nu datorită pandemiei, ci datorită unei îndoctrinări comuniste de aproape un secol. Aproape 100 de ani de comunism înseamnă distrugerea totală a cel puțin trei generații, și tot atâtea creiere prăjite și făcute pilaf. Să nu mai vorbim de Coreea de Nord, care este un experiment eșuat al unui regim comunist intrat în putrefacție și devenit lagăr de concetrare și de exterminare în masă. Crime împotriva umanității. Comunismul este cea mai mare crimă împotriva umanității. Și cu toate astea, cu toate nenorocirile aduse de apostolii comunismului, de ieri și de azi, trebuie să ne rugăm pentru ei, pentru că suntem creștini, încă. Să ne rugăm pentru fratele Alexandru din China, secretar de partid, care nu știe ce face. Să ne rugăm pentru fratele Alexandru din America, care a devenit peste noapte propovăduitorul noului comunism cu înfățișare de corectitudine politică. Să ne rugăm pentru fratele Alexandru din organizațiile mondiale ale sănătății, care, cu sau fără voia lor, au întors lumea pe dos, și au distrus economic întreaga planetă. Să ne rugăm pentru fratele Alexandru din partidele politice aflate la guvernare pretudindeni, care, în loc să lupte pentru drepturile și libertățile individului, le-au sacrificat fără voia acestora, în numele mai binelui colectiv. Să ne rugăm pentru fratele Alexandru din marile companii farmaceutice, care, datorită lipsei lor de măsură, au călcat pe cadavre ca să își umple buzunarele crezând că vor lua totul cu ei atunci când vor fi la graniță cu Styxul. Fratele Alexandru Macedon, după ce a creat cel mai mare imperiu din istorie, a murit la 33 de ani și a nu a luat nicio bogăție cu el. A lăsat totul aici, iar din el nu a mai rămas nici măcar ADN-ul.

Să ne rugăm pentru toți frații Alexandru, chiar și pentru cei care ne-au făcut rău cu sau fără știință, căci iertarea este o virtute creștină, și atunci când iertăm, nu suntem sclavi sau slabi de înger, ci suntem adevărații regi neîncoronați ai acestei lumi.

*

Citate extrase din – Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Humanitas, 1990

Despre o retorică a resentimentului. Scrisoare către Anca.

Aș vrea să spun, în lumina evenimentelor recente, că unele scrieri ale mele apar în același loc cu scrieri ale unor oameni ale căror convingeri politice NU le împărtășesc. Nu îmi vine să cred că nu numai că suntem ok cu legionarii (și chiar cu cei mai răi dintre ei) dar ne și declarăm admirația public. Poate este și vina mea, pentru că vreau ca oamenii să vadă ce scriu, așa prost cum o fi, că m-am trezit în acea companie. Nu mă așteptam. Poate nu e momentul să spunem că nu ne pasă de orientarea politică. Mulți nu au luxul ăsta. Se pare că în România anului 2020 antisemitismul încă este perfect ok. Rasismul și homofobia nici nu mai spun. Eu a trebuit să muncesc foarte mult cu mine ca să mă dezvăț de idei preconcepute și cred cu tărie că mulți oameni au posibilitatea de a face asta. Dar nu vor. Zic că vrei să îi speli pe creieri, să le iei boii de la bicicletă… Nu știu ce să fac acum. Nu mă simt deloc comod cu situația.
UPDATE: Nu vor mai fi acolo. În ziua de azi, pur și simplu nu mai poți considera că ce se întâmplă în afară nu are legătură cu tine sau că opțiunea politică nu contează. Îmi pare extrem de rău că a trebuit să fac asta. Mi s-a spus că ce scriu eu e nepublicabil, așa că mă bucuram că, am găsit, totuși un loc. Dar nu pot rămâne undeva unde admirația deschisă pentru fasciști, și încă unul care și-a bătut joc pe față de suferința unui om în chiar cartea scrisă de omul respectiv despre suferința lui, este ok. Nu este deloc ok, în primul rând la nivel uman.

Dragă Anca,

Îți scriu aceste rânduri, chiar dacă probabil nu le vei citi niciodată, pentru că nu am putut să nu îmi folosesc dreptul la replică aflând în mod indirect despre isprava ta. Rândurile de mai sus îți aparțin, și sunt pentru mine surprinzătoare, sau poate nu. Am citit și recitit textul tău, iar cuvintele cheie precum legionari, antisemitism, rasism, homofobie, fasciști, mi-au atras imediat atenția, mai ales când am aflat că mă privesc în mod direct pe mine, și indirect pe câteva dintre personalitățile de seamă ale culturii române. Nu pot să nu remarc faptul că ai folosit într-un text de mică întindere mult prea multe cuvinte grele din familia lexicală a ideologiei progresiste contemporane, ca să nu spun a ideologiei stângiste care azi face carieră, cuvinte a căror semnificație mă tem ca nu o înțelegi pe deplin. Țin să îți atrag atenția că ai intrat pe un teren cu nisipuri mișcătoare și ar fi păcat nu numai să te pierzi într-o terminologie de sorginte politică, când de fapt tu ești poet, dar și să îți irosești talentul literar cu subiecte care, din câte observ, te pasionează, dar pe care nu le stăpânești atât de bine precum stăpânești arta poetică.

Nu spun că ar fi mai bine să te rezumi la poezie, dar ar fi bine să încerci totuși să nu amesteci lucrurile și ideile. Nu amesteca poezia cu ideologia politică, și nici actul artistic în sine cu convingerile politice ale oamenilor, pentru că dacă faci asta va ieși o mare harababură, și pe deasupra vei fi foarte dezamăgită când vei afla că scriitori pe care îi apreciezi foarte mult, au avut la un moment dat convingeri politice care nu corespund cu cele pe care le ai tu azi (nu uita să iei în considerare întotdeauna contextul istoric în care s-au petrecut evenimentele, altfel vei denatura adevărul).

Îmi pare nespus de rău că tocmai din motive politice ți-ai retras poeziile de pe grup și de pe site, și cu atât mai mult regret că, în opinia ta, tocmai eu am fost cel care a pus foc pe paie datorită poemului meu „reacționar” Moartea lui Nae, și a altor cătorva poeme pe care le simpatizez din repertoriul lui Radu Gyr sau al lui Andrei Ciurunga. Menționez că nu mă voi dezice niciodată de afinitățile mele culturale și literare, indiferent care ar fi climatul politic în care trăiesc. Acum mă simt precum Geo Bogza când a publicat Poemul Invectivă. Ce ciudat.

Înainte de toate vreau să îți spun că din punct de vedere politic nu am la momentul de față nicio afinitate pentru nicio ideologie, și nici nu sunt afiliat vreunui partid politic. Pe de altă parte nu mi-am ascuns niciodată admirația pentru marile figuri ale culturii române interbelice, printre aceștia numărându-se și profesorul Nae Ionescu. Îl admir pe Nae Ionescu la fel de mult cum îl admir și pe Mircea Eliade, pe Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Petre Țuțea, și așa mai departe. Consider că aceste personalități sunt idispensabile patrimoniului cultural și spiritual român, și cine nu a citit măcar o carte scrisă de aceștia, sau nu a intrat în contact măcar cu o idee a lor, este condamnat la minorat în cultură, indiferent de cât de bine ar fi pus al punct cu cultura universală. Și referitor la profesorul Nae Ionescu, nu la omul politic sau ideologul Nae Ionescu (chiar dacă el nu a fost cu adevărat nici om politic și nici ideolog), cine ar avea ceva de reproșat acestuia? Cine se poate ridica acum în picioare și să conteste valoarea acestui om de cultură? Din punct de vedere cultural și filozofic, Nae Ionescu a fost ireproșabil. Definiția lui Nae Ionescu e aceasta – meditația metafizică mutată la nivel cotidian, sau ridicarea cotidianului la nivel filozofic, spunea Petre Țuțea, adică un adevărat Socrate mioritic. Și tot Țuțea mai spunea următorul lucru – Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă față de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic – nu-l prefer pe omul politic.

Subscriu în totalitate acestor cuvinte ale lui Petre Țuțea. Nici eu nu îl prefer pe omul politic Nae Ionescu, chiar dacă convingerile sale politice pot fi relativ ușor explicate dacă ne raportăm la contextul istoric în care s-a aflat. E foarte ușor să judecăm acum oamenii de cultură care au trăit într-o perioadă de adânci frământări sociale. Oricât am încerca nu vom putea știi în ce poziție s-au aflat și ce anume i-a determinat să aibă o anumită atitudine într-o anumită perioadă a vieții lor. Dar pe omul de cultură, pe filozoful Nae Ionescu, nu l-aș da pe niciun mare filozof al lumii. Păi Kant pe lângă Nae Ionescu, pentru mine ca român iubitor de filozofie, e la grupa pregătitoare, și nu pentru că marele Kant nu ar fi avut valoare, dar pe Kant nu vei putea să ți-l însușești niciodată, pentru că este complet alienat de cultura în care te-ai născut. Din Kant nu poți să scoți decât citate și imperative morale, va rămâne veșnic un străin, dar din Nae Ionescu scoți trupul și sufletul unei generații de gânditori care ne-au dat pentru prima dată o cultură închegată și originală, adică scoți spiritualitatea și cultura română nealterată. Nae Ionescu este inconfundabil, el stă cu tine la masă și îți spune – ce mai faci, prietene?

Și cu toatea acestea, dragă Anca, tu ajungi în finalul textului tău să afirmi sus și tare că Nae Ionescu a fost cel mai rău dintre fasciști, și și-a bătut joc de suferința unui tânăr scriitor evreu. Știm cu toții la cine faci referire. Și eu am citit romanul lui Mihail Sebastian (pe numele său real Iosif Hechter), Cum am devenit huligan, și chiar mi-a plăcut. Este un roman de tip jurnal, cu vădite influențe filozofice. Tânărul Mihail Sebastian își povestește suferințele pe care este obligat să le îndure doar pentru că este evreu în România anilor 30. Cât este literatură și cât este adevăr rămâne la latitudinea cititorului. Una peste alta, un roman interbelic foarte bun, care se diferențiază de romanul interbelic clasic în stilul impus de către Camil Petrescu. Dar spre deosebire de alți evrei din aceeași perioadă și din alte state, domnul Mihail Sebastian nu a fost supus unui regim intens de opresiune, nu a fost trimis în lagăr și nici exterminat în camerele de gazare, chiar dacă a murit în floarea vârstei. Evreii din România, încă de pe vremea regelui Carol I, au fost privilegiați și au primit naționalitatea română, ei rămânând totuși tot timpul evrei, nu români, și asta datorită particularităților lor culturale și religioase. Niciodată nu s-a pus problema exterminării lor în masă, așa cum s-a petrecut chiar în țări vecine României, de exemplu în Ungaria sau Polonia, nu mai vorbesc de Germania nazistă. Bineînțeles, anii războiului au schimbat dramatic situația acestora, dar nici măcar atunci nu s-a recurs la epurare etnică, în ciuda părerii comune care circulă astăzi, cum că în perioada antonesciană a existat în România un genocid al evreilor. Aceasta nu este decât o propagandă mizerabilă care continuă să capete adepți. Până la urmă contează de unde îți iei informația și ce cărți citești. Ce s-a întâmplat cu evreii în România în anii războiului pot spune cel mai bine chiar evreii, dar nu cei resentimentari și șovini. O bună referință pe acest subiect este Nicolae Steinhardt. Recomand.

Problema cu acest roman este următoarea – domnul Hechter, dorind ca romanul său să fie prefațat, a mers la cel care îi fusese profesor, adică la Nae Ionescu. Acesta a acceptat să prefațeze cartea, și a scris o prefață căreia cei mai mulți i-au dat o prea mare importanță. În acea prefață Nae Ionescu vorbește în termeni de exegeză și hermeneutică religioasă. Adică interpretează un fenomen spiritual, care este religia în ansamblul ei și ajunge la niște concluzii pe care unii neinițiați și tendențioși, le-au găsit pe de o parte jignitoare și instigatoare la ură antisemită, iar pe de altă parte alții le-au găsit perfect rezonabile și perfect justificabile pentru contextul istoric în care au fost scrise. Dar analizând obiectiv, această prefață care a făcut atâta agitație în epocă, nu trebuie scoasă din context și nu trebuie suprapusă cu nimic altceva. Acum se pune problema în ce calitate a scris Nae Ionescu această prefață? A fost scrisă de omul de cultură și filozoful Nae Ionescu, sau de către omul politic și ideologul Nae Ionescu? Mi se pare că ea este o împletire între cele două firi ale profesorului. Romanul lui Mihail Sebastian nu este totuși un tratat de filozofie, ci este un roman realist, dacă vrei, și atunci și prefața trebuia să țină cont de acest aspect. Și trebuie să mai ținem cont de un aspect, și anume de suferința milenară a evreilor, nu degeaba romanul lui Mihail Sebastian se mai numește și De două mii de ani. De ce trebuie să sufere Iuda? se întreabă Mihail Sebastian. Nae Ionescu îi răspunde – Iuda suferă pentru că este Iuda, cel care l-a vândut pe Hristos. Și aici intervine porblema religioasă, care nu mai este doar o problemă, ci un conflict deschis între evrei și creștini. Când spui evreu spui atât apartenența la o națiune, la o cultură, cât și apartenența la o confesiune, la o religie. Evreul nu va face niciodată diferența între naționalitatea sa și religie. Cele două se împletesc perfect la iudei. Iar acest fenomen este unic în lume. Evreu fără iudaism nu se poate. Pe când dacă spui român, asta nu te obligă în niciun fel să spui și creștin, sau ortodox. Evreii au luptat întotdeauna pentru a nu își strica sângele nobil de popor ales. Tot ce au făcut au făcut pentru a nu se amesteca cu alte neamuri, și asta din cele mai vechi timpuri. Fiind poporul ales, ei nu puteau să fie asimilați de nicio altă cultură. Și acesta este unul dintre crezurile lor. O societate închisă, arhaică, care nu are nicio rubedenie, vorba lui Nichita Stănescu, cu niciun alt popor. Și atunci, Nae Ionescu se întreba în prefața cărții, cum pot oare acești oameni atât de exclusiviști și încăpățânați, să trăiască în sânul altui popor, cu care aparent au un conflict religios milenar? Că evreii vor stăpânii pământul, nu este doar o afirmație gratuită și lipsită de semnificație, evreii încă mai cred în acest deziderat religios vechi de mii de ani. Thora, cartea sfântă a evreilor, și Talmudul, comentariul acesteia, sunt încă venerate în literă de lege. Doar la musulmani mai regăsim o astfel de venerație pentru niște precepte scrise acum mii de ani și care în mare parte sunt complet depășite de către dezvoltarea societăților.

Și acum să îți reamintesc, dragă Anca, ce spunea Nae Ionescu în prefață referitor la aceată paradigmă religioasă dintre evrei și creștini – Noi spunem – Mesia a venit. Prin întruparea Logosului, El e Hristos. Evreii au fost poporul ales, ales pentru întruparea lui Dumnezeu. Dar în momentul în care aceasta s-a întâmplat, în care el și-a împlinit misiunea deci, poporul evreu a încetat a mai fi poporul ales. Căci, e adevărat, legea cea veche era un legământ între Dumnezeu și toate neamurile pământului. În legământul cel nou devine, deci, oarecum ales oricine primește legea cea nouă – ales între pierzanie și mântuire. Prin urmare – sau evreii recunosc că Mesia a venit sub chipul lui Hristos, și atunci, din acest moment ei încetează de a mai fi poporul ales (sub pedepasa de a făptui cel mai mare păcat – cel al orgoliului) – sau ei contestă autenticitatea lui Hristos-Mesia, și atunci ei se refuză de la funcția lor de popor ales, aceea de a fi instrumentul lui Dumnezeu întru mântuirea lumii, păcătuind nu numai împotriva misiunii lor, dar chiar direct împotriva lui Dumnezeu. La aceasta evreii răspund statornic – Hristos a fost desigur cineva. Poate chiar un profet. Dar dacă el pretinde a fi chiar fiul lui Dumnezeu sau, în orice caz, Mesia, atunci el e un impostor. Mesia nu a venit încă. El va veni sigur, pe un cal alb, și atunci va începe și stăpânirea lui Israel asupra pământului.

Și atunci, ma întreb, cum poate un creștin să aibă o relație pașnică cu un evreu, când acesta din urmă îl consideră pe Dumnezeul celui dintâi drept un impostor? Oare un creștin practicant nu s-ar simți jignit de această remarcă? Eu unul, dacă aș fi o persoană religioasă, m-aș simții ofensat dacă cineva de altă confesiune mi-ar jigni Dumnezeul în care cred. Așa s-a întâmplat cu cei care s-au apucat acum câțiva ani să îl caricatureze pe profetul Mahomed, cunoscând foarte bine faptul că în islam este interzisă orice fel de reprezentare a acestuia sau a lui Allah. Știm cu toții ce s-a întâmplat apoi cu acei jurnaliști puși pe glume proaste.

Dar, spre norocul nostru, religia creștină este una pacifistă. Același Petre Țuțea spunea că un creștin nu poate să fie antisemit, pentru că acest lucru este pur și simplu imposibil fără ca acel creștin să nu se anuleze pe sine. Iisus Mesia a fost evreu, mergea la templu, se ruga cu ceilalți evrei, iar Hristos nu a venit pentru a înlocui legea veche evreiască, ci pentru a o împlini, pentru a împlini profețiile. Așadar, între creștin și evreu nu poate exista un conflict. Cei care au avut atitudini antisemite și au prigonit evrei, nu au fost creștini în adevăratul sens al cuvântului. Nu au avut nicio legătură cu factorul religios. Evreii au fost persecutați de către factorul politic. Nimeni nu a avut vreodată vreo problemă cu religia iudaică, iar naziștii au folosit-o drept pretext pentru genocidul comis împotriva acestora. A fost cel mai simplu mod pentru a transforma o vină individuală, a acelor evrei cu bani și bancheri, într-una comună. Principiul a fost următorul – există câțiva evrei care au pus mâna pe economia țării. Ei trebuie eliminați. Dar dat fiind faptul că evrei mai sunt și alte câteva milioane de oameni, îi vom elimina și pe ei, nu pentru că sunt bancheri, ci pur și simplu pentru că sunt evrei. Și așa s-a ajuns la antisemitism. Doar nu crezi că Hitler a fost atât de supărat pe faptul că niște evrei l-au ucis pe Iisus Hristos acum 2000 de ani, și s-a hotărât să fie el sabia dreptății? Un creștin nu va face niciodată acest lucru.

Deci, creștinul nu îl poate privi pe evreu decât cu compasiune, chiar dacă fariseii și saducheii au fost cei care l-au trimis pe Hristos la moarte. Acum însă nu știm cum îl privește evreul pe creștin. Creștinismul este o religie a iubirii aproapelui și a iertării vrăjmașului. Aceste principii sunt complet străine evreilor, viața lor morală fiind dominată de legea talionului – ochi pentru ochi, dintre pentru dinte. Creștinii i-au iertat de mult pe evrei pentru ceea ce i-au făcut Mântuitorului. În schimb evreii nu au trecut nici până în ziua de azi peste ideea că Iisus nu a fost pentru ei Mesia, ci doar un impostor sau cel mult un profet rătăcit. Și evreii încă nu au trecut peste multe aspecte din zbuciumata lor istorie, ceea ce îi face un popor anacronic. Fiind ancorați în trecut încă mai suferă și încă mai au năzuințe – cum ar fi construirea templului lui Solomon sau așteptarea Mesiei. Dar să nu uităm că evreii nu au fost nici pe departe ușă de biserică (sau de sinagogă, ca să nu supărăm pe nimeni). Și nu vorbesc aici de exterminările în masă menționate în Biblie, pe care poporul ales le înfăptuia în numele unui Dumnezeu crud și zelos împotriva tuturor populațiilor cu care se învecinau, ci mă refer la zilele noastre și la ce se întâmplă astăzi cu populația palestiniană din Israel. Oare ce se întâmplă acolo nu este un mic genocid? Palestinienii s-au trezit peste noapte, după încheierea celui de-al doilea război mondial, că țara nu le mai aparține, și că trebuie să o împartă cu niște străini care s-au întors din pribegie să își revendice un teritoriu despre care spun ei că le-a fost hărăzit de către Dumnezeul lor. Acesta a fost țelul suprem al sionismului. Sioniștii dorind dintotdeauna ca evreii să se întoarcă pe tărâmul sfânt al poporului lui Israel. Astăzi evreii nu mai sunt prigoniți, nu mai suferă, iar tărâmul făgăduinței le-a fost oferit pe tavă de către marile puteri, ca un fel de recompensă pentru suferințele îndurate în război. Si totuși…

Incapabili să coabiteze cu alte popoare, evreii recurg astăzi, la rândul lor, la epurare etnică în Palestina. Și asta pentru că un stat evreiesc trebuie să fie un stat pur și purificat de orice imixtiune a unor populații străine. În tot acest timp restul lumii închide ochii la suferințele palestinienilor, dar în schimb blamează de fiecare dată atentatele teroriste ale grupărilor paramilitare palestiniene. Și asta pentru că Israelul are în spate marile puteri, începând cu America, căreia îi furnizează aparatură militară de miliarde de dolari, în schimb poporul palestinian nu are în spate pe nimeni.

Și referitor la coabitarea evreilor cu alte popoare care îi găzduiesc, același Nae Ionescu, în aceeași blamată prefață la romanul lui Mihail Sebastian, spune așa – Evreii trăiesc în mijlocul acestei lumi creștine. După care lege? După legea creștină? După obișnuințele create de legea creștină? După indicațiile climatului creștin? Dacă da, atunci evreii au renunțat la legea lor, au trădat legământul lor cu Dumnezeu, au încetat de a fi poporul ales – mai mult, au încetat de a fi evrei. Nimic din toate astea nu s-au întamplat însă. Evreii continuă să fie evrei. Ce înseamnă asta? Că în mijlocul unor popoare creștine, ei își fac așeazările lăuntrice și își duc viața după o lege a lor, alta decât cea creștină, potrivnică celei creștine – operă a unui impostor. Concluzia? Urmând legea lor evreii trebuie să saboteze așezările și valorile creștine.

Acest fragment firește că trebuie înțeles în contextul istoric al României anilor 30, în care naționalismul militant era în floare, și asta pentru că lumea întreagă era ruptă în două. Ori erai naționalist, ori socialist, fiecare nefiind nimic altceva la acea vreme decât anticamerele fascismului, respectiv comunismului. România a ales atunci să fie de partea fascismului, dar nu a îmbrățișat fascismul decât într-o formă incipientă. România a fost fascistă doar din punct de vedere al alianțelor militare. Ca și orientare politică, România a fost mai bine de jumătate de secol monarhie, chiar și sub dictatura militară a lui Ion Antonescu. Deci, dacă suntem de acord că a fi evreu înseamnă mai mult decât apartenența la o naționalitate, la o cultură și la o limbă, ci presupune în mod excepțional și o confesiune, și apartenența la o credință religioasă, atunci faptul că o populație care are această particularitate trăiește în mijlocul unei populații cu care are disensiuni religioase istorice, conduce într-un final la o formă de conflict. Caracterul exclusivist al religiei iudaice o face în mod direct o religie conflictuală, iar evreii au știut dintotdeauna cum să se erijeze în victime, chiar și atunci când au fost călăi. Nu încape îndoială că evreii au suferit în al doilea război mondial mai mult decât au suferit toate popoarele lumii la momentul respectiv. Și ei au suferit dintotdeauna tocmai datorită felului lor de a fi, tocmai etosului lor imposibil de asimilat și de integrat în alte comunități. Dar nu au fost singurii. Un genocid au suferit și armenii, și africanii din Congo sub conducerea regelui Belgiei, Leopold, și amerindienii care au fost decimați de către coloniștii europeni, și maiașii și incașii uciși până la ultimul de către armatele spaniole, și așa mai departe. Nu doar evreii au fost trași prin sabie în istorie. Doar că celelalte popoare nu au știut cum să facă marketing din suferința nației lor. Evreul a fost dintotdeauna întreprinzător.

Întradevăr, holocaustul împotriva evreilor nu poate fi negat sub nicio formă, dar el trebuie să rămână opera diabolică a unui regim diabolic, iar vina nu trebuie generalizată asupra tuturor celor care au avut legături cu acel regim. Vina comună este un principiu falimentar specific regimurilor totalitare. Pentru crimele unor descreierați nu trebuie să plătească un popor întreg. Doar că evreii au speculat acest aspect foarte bine, și au făcut din această tragedie a holocaustului o carte de vizită și o marcă înregistrată, iar astăzi încă mai încearcă să arunce vina asupra tuturor celor care au fost aliații acelui regim criminal.

Așa s-a ajuns ca și România să intre în boxa acuzaților, cum că ar fi existat în țara noastră un genocid împotriva evreilor. Ceea ce este cât se poate de neadevărat. Genocidul presupune crima ridicată la nivelul politicii de stat. Acest lucru au făcut naziștii împotriva evreilor, și japonezii împotriva chinezilor în al doilea război mondial. Însă nu a făcut-o și România, care nu a asuprit niciodată o populație străină.

Mă întorc acum la cele câteva idei, din punctul meu de vedere complet eronate, expuse de tine, dragă Anca, în textul de mai sus. Am încercat să schițez cât mai sumar această problemă evreiască, din punct de vedere istoric, și asta pentru că ai adus în discuție prefața lui Nae Ionescu la romanul lui Mihail Sebastian. Sunt multe de spus, dar nu mai dezvolt subiectul. Îți recomand să citești istorie, multă istorie, din multe surse, și să faci o sinteză cu concluzii proprii.

Știm cu toții că astăzi se practică la nivel global un revizionism istoric, de care mie unul îmi este scârbă. Se dezgroapă morții pentru a fi judecați în piața publică, totul în aplauzele frenetice ale corectitudinii politice și ale noii ordini mondiale. Felicitări, veți rescrie istoria, veți face dreptate. La ce bun?

Spui în textul tău că ți se apre incredibil că azi suntem „ok” cu legionarii. Dragă Anca, mă tem că tu nu ești „ok” cu istoria. Ai ajuns la concluzia asta exhuastivă după ce eu am dedicat un poem lui Nae Ionescu, inspirat de un manuscris al lui Mircea Vulcănescu. Poemul respectiv nu are nicio trimitere la xenofobie, antisemtisim, naționalism, sau mai știu eu ce. Dar pentru că, probabil ai citit undeva, în două rânduri, că Nae Ionescu a fost legionar, ai tras concluzia pripită că orice are legatură cu Nae Ionescu are legătură și cu mișcarea legionară. Hai să îți spun ceva, un lucru interesant, care poate că îți va limpezii mintea – Nae Ionescu nu a fost niciodată legionar! El nu a fost membrul niciunui partid politic, nici măcar al Gărzii de Fier. Adeziunea sa la mișcarea legionară a fost de facto, a fost mai mult o adeziune simbolică, la fel cum a fost și cea a lui Mircea Eliade, Emil Cioran și a multor alți intelectuali români de renume. Niciunul dintre ei nu a avut carnetul de legionar în buzunar, așa cum au avut mulți oameni de cultură carnetul de membru de partid în perioada comunistă. Erau cel mult simpatizanți ai ideilor legionare, idei care veneau și din filozofia lui Nae Ionescu. În treacăt fie spus, aceste idei se pliau foarte bine pe etosul românesc. Mișcarea legionară, până la moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul mișcării, nu a fost o organizație de tip fascist sau nazist. Ea a avut un caracter aparte, a fost dacă vrei un naționalism construit pe principiile credinței ortodoxe și a spiritualității vieții rurale românești cu tradițiile și obiceiurile specifice. Singura lor problema a fost că se considerau mesianici, mistici, că aveau un țel măreț de îndeplinit. Ce s-a întâmplat ulterior cu mișcarea legionară nu mai are nicio legătura cu valorile ei inițiale. Și nu trebuie să uităm acest lucru dacă vrem sa înțelegem istoria, nu trunchiat, ci pe de-a-ntregul. A fost Nae Ionescu fascist, adică a fost radical de dreapta? Iată o întrebare la care a răspuns chiar profesorul, într-un articol intitulat Despre stânga și dreapta, datat 25 Iunie, 1933 – (…) Eu încerc să gândesc asupra realităților politice, pentru a delimita probleme și a găsi soluții de guvernare. Sunt de dreapta sau de stânga? Habar nu am. Deci, cruțați-mă cu aceste întrebari. Nu de alta, dar nu au niciun sens. (Nae Ionescu, Roza vânturilor, p.342)

Dar bineînțeles că antipatia ta pentru Nae Ionescu a mers mai departe, și l-ai băgat în aceeași oală și pe Radu Gyr, cel care ne-a arătat în poeziile sale cum arată comunismul din interiorul celulei, comunismul în sine fiind o mare carceră, ca de altfel orice tip de regim politic totalitar. Și mă întreb atunci, ce te împiedică, dragă Anca, să bagi în aceeași oală întreaga intelectualitate românească interbelică? Pentru că în marea lor majoritate, toți au fost simpatizanți dacă nu ai mișcării legionare, cel puțin ai ideologiei naționaliste. Ce să facem acum, dragă Anca, să îi ardem în piața publică pe Eliade, pe Cioran, pe Noica, pe Vulcănescu, pe toți elevii lui Nae Ionescu? Să îl ardem în piață și pe profesorul lui Nae, pe Rădulescu-Motru care a fost o somitate? Să mergem oare și mai departe și să îi ardem în piață pe toți brăilenii? Sau mai bine să distrugem întregul oraș Brăila, pentru că acolo s-a născut Nae Ionescu? (tot acolo s-a născut și Mihail Sebastian, ce ironie a sorții). Până unde să mergem cu vina comună? Până unde să mergem cu revanșa, cu vendetta împotriva celor pe care azi nu îi mai acceptăm ca făcând parte din istoria pe care noi vrem să o reclădim din temelii? Să nu uităm că au mai încercat și alții să facă același lucru, să rescrie istoria, și în tot acest proces au murit milioane de oameni, și au dispărut culturi…

Gestul tău de a te dezice de grupul de poezie și de a-ți retrage poemele, doar pentru că cineva din acel grup (în speță, eu) ar avea în opinia ta convingeri politice extremiste mi se pare un gest necugetat în cel mai pur sens al cuvântului („admirație deschisă pentru fasciști” încă mi se pare o afirmație foarte gravă din partea ta, nu neapărat la adresa mea, cât mai ales la adresa lui Nae Ionescu, și tocmai de aceea o voi considera o hiperobolă neinspirată, venită într-un moment de rătăcire, și asta ca să o integrăm la statutul de licență poetică, pentru că tot ești poet).

Mă tem că prejudecățile ți-au întunecat judecata, dragă Anca, și ți-au scăpat pe gură niște porumbei. Trebuia să îți acorzi mai mult timp de gândire, pentru că era evident că mai târziu vei regreta cele spuse. Ceea ce ai și făcut într-un final. Dă-i, Doamne, omului mintea cea de pe urmă! Dar totuși gestul tău se pliază perfect nebuniei generale în care trăim. Și din acest motiv nu sunt în final atât de surprins. Astăzi se dorește ca toții oamenii să îmbrățișeze adevărul unic, corectitudinea politică, neomarxismul ascuns sub paravanul dreptății sociale, libertatea de gen, rasismul ca soluție împotriva… rasismului, parafiliile și alte aberații ale gândirii contemporane ajunsă la sminteala absolută. Și toate aceste valori și credințe artificiale, create de niște cretini și expropiați ai spiritului, vorba părintelui Bartolomeu Anania, nu fac decât să îndobitocească și mai mult o populație globală și așa fără niciun reper și complet alienată. Cuvintele lui Blaise Pascal nu încetează să îmi vină în minte – unei minți dereglate, orice dereglaj i se pare perfect rezonabil.

Să auzim de bine și minte limpede!

Eminescu, făuritor de limbă și cultură

Hrănește-te cu Eminescu, frânge-i trupul ca pe pâine

Nu-l lăsa să moară azi, nu-l lăsa să moară mâine.

Eminescu, făuritor de limbă!

Noi, românii, vorbim azi o limbă vie, limba română, cuvintele ei circulă prin spațiul acesta danubiano-pontic de două mii de ani, dar a trebuit să așteptăm 1850 ca să se nască mântuitorul limbii române. Noi azi vorbim limba eminesciană, adică limba poezească. Orice s-ar spune, limba română este o limbă poetică și melodică. În limba română se pot scrie versuri sub orice formă, și sunt puține limbile care se pot lăuda cu asta. De exemplu limba franceză este din punct de vedere literar, un coșmar. Sărmanului Cioran i-au trebuit șapte ani ca să scrie o carte în limba lui Baudelaire, și nu era de poezie, iar poeții francezi, au trebuit să inventeze poezia în vers alb ca să se numească și ei poeți, pentru că una dintre particularitățile acestei limbi de mare cultură, este greutatea cu care iau naștere poeziile cu rimă. Limba franceză nu este o limbă poetică.

Românul s-a născut poet și filozof pentru că în România orice țăran autentic este filozof, și în cultura universală orice filozof este și poet. Dacă te naști în cultura română, vorbitor de eminesciană, ești condamnat la versificație, la metrică, la rimă împerecheată și desperecheată, chiar și la rimă deocheată. Sau poate la reflecție și metafizică, la silogism și dialectică. Posibilitățile sunt nelimitate.

Cultura română este mare, ea se află în primele șapte culturi ale lumii, ba nu, în primele patru, căci atunci când spui cultura română spui – Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși, și fără să vrei tocmai ai făcut o poezie, tocmai ai scris cel mai frumos catren, de la Nichita citire. Iată cât de poetică este limba română. Nichita a fost apostolul întârziat și cel dintâi chemat al lui Eminescu. În acest catren-enumerție sunt cuprinse toate formele de manifestare cultural-artistice ale omului – literatura, pictura, muzica, sculptura, și în toate patru românii au excelat.

Eminescu, făuritor de limbă și cultură!

Oare Eminescu știa, atunci când își scria poemele, ideile, studiile, traducerile, la lumina lămpii de gaz, că făurea cultură și limbă? Învăluit în fumul gros de țigară, căci Eminescu fuma, și fuma mult, acest om cu nume de arhanghel, a luat sabia cunoașterii în mână si a făcut lumină! Dar vai, câtă beznă este azi în cultura română. După 170 de ani de Eminescu, Luceafărul nu mai strălucește decât pe cer, și în curând poate nici acolo din cauza poluării atmosferei.

Geniu!? Nu, nu geniu, ci om ca toți oamenii, cu iubiri neîmplinite, cu bucurii și tristeți, cu beții și aventuri demne de un roman.

Acest Eminescu imperfect, acest Eminescu uneori mult prea uman pentru a îl accepta este al fiecăruia dintre noi; luați, luați Eminescu fraților, este pentru toată lumea! Luați Eminescu, luați cultură, luați poezie, luați filozofie, luați economie, luați sanscrită, luați politică, luați drept, luați teatru, luați ce vreți din Eminescu, că aveți de unde alege, nu mai luați, și îmbogățiți-vă spiritul! Eminescu nu se termină, el este un izvor nesecat de cunoaștere și mai ales de inspirație. În Eminescu veți găsi multe, dar un singur lucru nu veți găsi, și anume geniu. Să nu căutați geniu la Eminescu căci veți fi dezamăgiți. Nu îl idealizați, pentru că el a fost mai teluric decât vor unii să credem. Un geniu trebuie să aibă caracter universal, dar Eminescu, oricât am dori nu este un reper în cultura universală. Poate dacă ar fi trăit mai mult… dar el parcă s-a sacrificat pentru generațiile viitoare, căci după Eminescu cultura română a dat cel puțin un geniu în cultura universală, și acela a fost Mircea Eliade. La Eminescu nu veți găsi geniu, dar veți găsi ceva mult mai bun decât atât, veți găsi un exemplu ușor de urmat, veți găsi dorința aprigă a unui tânăr fără specializare dornic să cunoască, și nu doar să cunoască ceva anume, ci să cunoască tot! Răsfirat, și uneori pierdut prin atâtea domenii ale cunoașterii, fără să aibă niciun orizont precis, Eminescu nu putea să devină genial, nici măcar în poezie. Dar cu toate astea Eminescu este un munte de cunoaștere, chiar dacă uneori trunchiată și incompletă. Ce spune Eminescu despre geniu, parcă anticipând apelativul care avea să îi fie atribuit după tragica moarte? Pământul nostru e mai sărac în genii decât Universul în stele fixe și mai lesne se naște, în văile nemăsurate ale haosului, un nou sistem solar decât pe Pământ un geniu.

Eminescu nu a fost universal, Eminescu a fost doar al nostru, a fost un bun pe care, decât să îl vedem exportat și la alții, și astfel sa îl înstrăinăm, am preferat să îl declarăm nebun și apoi să îl ucidem. Dacă vedem în Eminescu un simbol, atunci și moartea lui trebuie să fi fost tot simbolică. Din cenușa lui s-a născut limba română, sau, ca să nu fim exhaustivi și să știrbim meritul pașoptiștilor, din cenușa lui Eminescu limba română s-a îmbogățit  în mod considerabil cu cel mai frumos vocabular. O dată cu Eminescu, limba română a căpătat particularitatea care o face astăzi specială, ea a devenit o limbă poetică.

Și dacă vrem cu tot dinadinsul să îl numim geniu, să îl numim atunci geniu național. Țara asta a avut domnitori unul mai mare decât altul, care au încercat să o unifice, Eminescu a fost și el un domnitor, cu penița, și el a fost cel care a unificat limba înainte să se unifice țara. Înainte de unificarea politică și statală a existat unificarea lingvistică. Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat dacă înainte de marea unire de la 1 decembrie 1918 nu ar fi existat mai întâi Eminescu? Vă dați seama ce haos ar fi fost? Vrânceanu cu munteanu și moldoveanu cu translivăneanu s-ar fi pălit cu măciuca căci nu ar fi vorbit aceeași limbă. Pe români i-a unit în primul rând limba, și suntem un caz special în Europa. Unitatea de limbă a creat România mare. De la est la vest și de la nord la sud, românii se înțeleg perfect unii cu alții. Există oare aceeași situație în Italia, Franța sau Spania? Nici vorbă. Acolo fiecare regiune e cu limba ei, Europa apuseană este un mare turn Babel.

Eminescu trebuie să fie un exemplu pentru acei puțini din tânăra generație care vor să se specializeze în cultură prin exercițiu autodidact, într-o perioadă în care școala și mai ales cei care dețin frâiele învățământului, nu mai oferă nicio altă soluție. Fără îndoială e nevoie de școală, dar școala nu îți oferă cultură, nu te culturalizează, ci doar te învață noțiuni, îți dă informații și te disciplinează, îti pune cunoștințele în ordine cronologică și cam atât, asta în cazul în care nu este falimentară de la bun început și compromisă. Pentru cine vrea să aprofundeze materia, este nevoie de lecturi suplimntare și este bine să avem lecturi suplimentare toată viață, căci omul cât trăiește învață, nu rămâne decât să trăiască suficient de mult încât să deprindă învățăturile potrivite.

Desculții sunt cei care fac cultură, bine îmbrăcații sunt cei care o pun în ordine, spunea Noica. Ei bine, Eminescu a fost un desculț. Să îi urmăm exemplul.

Copilăria și tinerețea lui Lucian Blaga

Când vine vorba de marile personalități ale culturii române cu toții cunoaștem în mare parte cine au fost acestea, de unde au venit și încotro s-au îndreptat. Din păcate, informațiile care ni s-au dat la școală în legătură cu aceste personalități au trecut prin mintea noastră destul de rapid și nu au rămas acolo. Cu toții am trăit, măcar o perioadă, cu impresia că acești oameni s-au născut pur și simplu poeți sau scriitori, și acesta a fost norocul lor, iar noi acum trebuie să le învățăm operele petru a avea o cultură generală. Dar foarte puțini cunoaștem detaliile, chiar cele mai mici, care au schimbat pentru totdeauna destinul lor. Exact aceste detalii sunt omise a se preda în școală. Profesorii sunt destul de reticienți în a prezenta personalități ale literaturii române altfel decât au fost prezentate din totdeauna. Și astfel se creează anumite clișee care îi fac pe elevi să nu mai se simtă atrași în niciun fel, nici de opera scriitorului și nici măcar de scriitor însuși.

Am observat că și eu am anumite lacune în cunoștințele literare din școală, și asta relativ recent, când din întâmplare, sau nu, mi-au intrat pe mână câteva cărți prăfuite despre scriitori care nu mai sunt la modă precum Eminescu, Vlahuță sau Blaga. La început am fost destul de reticient în a le răsfoi, pentru că nu știam ce aș mai putea afla despre acești scriitori atât de studiați și suprastudiați odinioară, dar care astăzi aproape că nu mai prezintă niciun interes. Ei bine am rămas surprins, mai întâi să aflu că nu știam aproape nimic legat de viața lor personală, iar mai apoi să observ cât erau de umani, iar acest lucru m-a făcut să-i privesc dintr-o altă perspectivă, una nouă și revigorată. Așa s-a întâmplat și cu Lucian Blaga, poet-filozof, trecut pe linie moartă alături de tot ce înseamnă curent literar mai vechi de secol XIX, inclusiv. Blaga povestește în cartea sa Hronicul și cântecul vârstelor, cu lux de amănunte și într-un stil caracteristic mai degrabă unui nuvelist, întreaga sa copilărie și tinerețe, despre care nu știam aproape nimic. Este, dacă vreți, o splendidă autobiografie, apărută la Editura tineretului în 1965. Cartea am găsit-o în anticariat la un preț de nimic, aproape jignitor pentru valoarea acestei cărți.

Încă de la începuturile vieții sale (9 mai 1895) Lucian Blaga nu dădea de bănuit că ar fi un copil special înzestrat, ba din contră, se părea că va fi un copil cu probleme, din moment ce până la vârsta de 4 ani nu pronunțase niciun cuvânt, iar părinții începuseră să își facă griji. Asta până într-o zi când mama sa îi spuse că va trebui să vorbească, pentru că mâine copiii din sat au să spună că ești mut. Acesta a fost momentul când tânărul Lucian și-a deschis glasul, iar mai apoi a început să cugete într-o manieră cu totul specială. Un episod amuzant, dar în același timp plin de profunzime pentru logica unui copil de câțiva ani, este acela când, împreună cu prietenul său Adam, își propune să rupă cerul în două. Văzând că dacă merge pe uliță în sus cerul vine după el, și dacă prietenul său merge în jos, cerul merge deasemenea și cu acesta, atunci dacă o vor lua amândoi în părți diferite vor rupe cerul. Iată episodul.

Ascultă, Adam, îi zic, tu s-o iei pe uliță în sus, eu o iau pe uliță în jos. Dacă cerul se ține, cum zici, și vine și cu mine, cum zic, atunci crapă și vedem chiar îngerii…Și Adam înduplecat de logica mea, ce părea închegată și fără greș, o luă pe uliță în sus, iar eu pe uliță în jos. După ce mântuirăm sute de pași, fără a auzi niciun pocnet de grinzi cerești în înalt, ne oprirăm. Tăria albastră nu s-a despicat. Ne-am apropiat iarăși unul de celălalt. Merge cerul cu tine? Îl întreb. Mergea, zice Adam. Și cu mine mergea, răspund eu, dar atunci de ce nu crapă în două?

Copilăria lui Blaga s-a desfășurat sub acest auspiciu al mirării și întrebărilor fără răspuns, al explorării naturii și încercării de a-i înțelege tainele. Mai apoi, la școala primară din Sebeș-Alba, localitate aflată, ca de altfel întreaga Transilvanie, sub dominația Imperiului Austro-Ungar, Blaga intră în contact cu cultura și rigurozitatea germană. Bildung ist Freiheit! (cultura e libertate) se citea pe frontispiciul școlii. Fără îndoială că acesta este un alt eveniment marcant pentru devenirea lui Blaga. Cine ar fi crezut că peste jumătate de secol, o inscripție în limba germană, asemănătoare lingvistic dar totuși atât de diferită prin consecințe, avea să facă milioane de victime – Arbeit macht frei! (munca te eliberează), inscripție ce se regăsea la intrarea în lagărele de concentrare naziste.

Dar nu școala este cea care l-a educat pe Blaga, și el, ca de altfel multi alți scriitori români în frunte cu Eminescu, era un autodidact desăvârșit. Momentul în care răsfoiește pentru prima dată biblioteca tatălui său și găsește un fragment din Faust, la vârsta de 13 ani, a deșteptat în mine cea mai nesățioasă patimă a cititului, spune Blaga, nu mai eram singur. Mă întâlneam cu cineva. Îmi confruntam gândurile cu ale unor semeni, care gândiseră și ei la fel (…). Deși era preot, bătrânul Blaga era un om cultivat care ținea o bibliotecă destul de stufoasă, în care se regăseau cărți de filozofie, colecții ale Convorbirilor literare, studii darwiniste și multe altele, majoritatea în limba germană, limbă pe care Lucian Blaga avea să o stăpâneasacă la perfecție.

La puțin timp după această revelație culturală, tânărul Blaga avea să trăiască poate cea mai mare dramă a vieții sale, când, prematur, tatăl său se stinge după o boală de plămâni. Pentru a se trata, bătrânul Blaga făcea periodic excursii în înaltul munților, ultima sa călătorie curativă la Sebeș avea însă să-l înapoieze acasă pe cetină de brad întins între două pături.

Nu-i adevărat. Tata? E cu neputință! Pe urmă, retras într-un colț, m-am sfâșiat într-un neauzit și fără capăt scîncet interior – ne-a trădat Muntele!

După moartea tatălui, Blaga s-a cufundat în lectură și studiu. Material avea la îndemână din abundență – în biblioteca rămasă de la Tata, ca un alodiu spiritual destinat mie, mă așteptau operele complete ale lui Goethe, Schiller, Negruzzi, Alecsandri și Eminescu.

În mod inevitabil, după cum și Noica spunea, când intri în contact cu ideile altora, începi să ai și tu ideile tale. Astfel, tânărul Blaga își încerca cu unghia zimții darului poetic. Începe să scrie în principal versuri, pe unele le trimite revistei Țara Noastră de la Sibiu, de la care primește drept răspuns o încurajare. Și cât de importantă este o încurajare exact atunci când ai nevoie. Familia a fost tot timpul alături de Blaga, frații săi fiindu-i de mare ajutor în perioade grele, mai ales din punct de vedere finanicar, pentru că tânărul Blaga pentru a-și continua studiile se vedea silit să meargă la Brașov. Tot acum Blaga începe să-și alcătuiască propria bibliotecă. Și nu ar trebui să ne mire faptul că primele cărți pe care le-a cumpărat au fost cărți de filozofie – Kant, Schopenhauer, Spinoza, Platon. Banii pentru ele i-a obținut după ce vânduse hainele vechi ale fraților săi. Cu toate acestea, tot poezia era cea care îl atrăgea în mod special pe tânărul Blaga, iar în 1910, după ce i se reproșa, pentru întâia oară în viață, că scrie versuri fără rimă, cotidianul Românul de la Arad, cel mai important cotidian al românilor din Transilvania, îi publică prima poezie, Noapte.

Un eveniment demn de menționat este acela când Blaga îl intâlnește pe Aurel Vlaicu – a sosit la Brașov un tânăr inventator(…) să caști ochii și să te crucești! Tânărul Aurel Vlaicu (…) ținea în mână un mic aparat cu aripi albe, ca o jucărie. Cine ar fi știut atunci ce avea să le rezerve destinul celor doi tineri.

Lucian Blaga, în ciuda situației financiare dificile, mai ales după moartea tatălui său, provenea dintr-o familie de oameni cu preocupări intelectuale, în special pe linie paternă. Astfel, un unchi mai îndepărtat de la Liceul Șaguna, unde Blaga învăța, îi propune acestuia să îl însoțească într-o călătorie în Italia. Neavând banii necesari, Blaga obține un împrumut de la banca Sebeșană din Sebeș. Pentru tânărul poet călătoria în Italia, cu doar câțiva ani înainte de izbugnirea Primului Război Mondial, a fost o ocazie unică de a merge pe urmele celei mai mari civilizații europene. În Italia, Blaga, parcă fiind ghidat de fiecare dată de un destin implacabil, cumpără o banală revistă în cuprinsul căreia găsește câteva note despre un oarecare Henri Bergson. Fără să aibă habar, acest personaj avea să-i influențeze în mod decisiv gândirea filozofică.

Viața amoroasă a lui Blaga avea să prindă și ea contur când, invitat de prietenul Remus în satul Vinerea pentru a se mai relaxa, o întâlnește pe domnișoara Roma C. Acesteia, Blaga îi scria nenumărate poezii, versurile, ea le lua în primire întotdeauna, cu un ușor țipăt de bucurie. Deși nu i-o mărturisea, Blaga era îndrăgostit de ea. Existau zvonuri, iar când Roma îl intreba, eu negam, simulând un calm, care o dezarma.(…) ce bine că nu ești îndrăgostit de mine, știi, tu îmi ești foarte simpatic, și n-aș vrea să suferi…dragostea e un lucru nesuferit (…).

Roma avea să se logodească cu un alt tânăr, și niciun simptom nu prevestea că peste doi ani avea să moară de tuberculoză.

Din cauza unor probleme de sănătate, Blaga se vede nevoit să își termine studiile liceale în particular. Acest lucru era tot ce își dorise din totdeauna, căci liceul din Brașov nu îl mai atrăgea de mult. Acum puteam să mă cufund după bunul meu plac în lecturile visate.

Și cum destinul, indiferent de căile sale, se împlinește negreșit, Blaga avea să își întâlnească viitoarea tovarășă de viață chiar la Brașov, la ultima petrecere cu dans a elevilor. Cornelia B., fata unui om politic din Banat, îi atrage atenția imediat lui Blaga, dar după ce se interesează de ea primește un răspuns dezamăgitor din partea unui coleg – inaccesibilă, dragul meu, pentru de-alde noi, căci s-a încântat de ea un tânăr profesor… Cum era să ghicesc atunci că ochii mei întâlneau întâia oară ființa care șpate ani mai târziu avea să devină tovarășa de viață? E de mirat cu cât de puține antene ne-a înzestrat natura în raport cu viitorul!

Ca de fiecare dată când suferim o dezamăgire, ne refugiem cu toate energiile negative în alte activități care să ne distragă, iar pentru mințile sclipitoare aceste activități sunt sinonime cu lectura și studiul asiduu. Astfel, Blaga începe să facă studii comparate de filozofie, îl confruntă pe Kant, pe Henri Poincaree, pe Stuart Mill, într-un demers filozofic și științific fără nicun rezultat concret. Printre aceste studii Blaga își făcea timp să se pregătească și de bacalaureat. Cu toate acestea, în starea de tensiune nervoasă ce mi-o da gândul examenului, și sub apăsarea urâtului, Blaga scrie prima sa lucrare filozofică, pe care o trimite ziarului Românul din Arad. Lucrarea o semnează drept Ion Albu, căci de s-ar fi aflat că este scrisă de un licean nu ar fi fost băgată în seamă. Astfel, prin acest tertip publicistic, lucrarea lui Blaga este publicată în primăvara lui 1914. Tot acum studiază teoria relativității a lui Einstein, teorie foarte puțin cunoscută la acea vreme, și geometriile non-euclidiene, un alt domeniu nou în matematică.

Totul părea că merge cum trebuie în viața lui Blaga, însă lumea era cea care mergea prost. În vara lui 1914 izbugnea Primul Război Mondial. Frații lui Blaga sunt chemați pentru mobilizare – Liviu, Lionel, Longin, și Liciniu. România rămânea deocamdată pe poziții de neutralitate, dar românii din Ardeal erau obligați să servească drapelul austro-ungar. Blaga primise între timp o bursă pentru studii universitare în străinătate dar pe care nu putea să o fructifice din cauza situației politice tensionate. Momentul plecării fratelui Lionel pe front este unul plin de emoție.

Am sosit cu Mama la Alba-Iulia. Am însoțit pe Lionel la gară. (…) Ostași români umpleau până la refuz vagoanele trenului militar. În gară se lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor, care se sfărmau în plângeri după feciorii lor destinați zărilor.

Fratele Longin lupta deja de un an prin ținuturile Bosniei, și nu se mai știa nimic de el. Tânărul Blaga încearcă să se detașeze de evenimentele dramatice ce se petreceau în jurul său, și se scufundă din nou în lectură și studiu, ca de fiecare dată când viața l-a pus la încercare.

În singurătatea de acasă încercam să mă realcătuiesc și mă închinai scrisului. Am umplut, în câteva zile, cu însemanările mele, un caiet întreg. Îmi puneam în funcție metoda – evadării făra de pași- care de atâtea ori, de aici înainte, avea să mă scoată din impasuri. (…) Îmi era tot mai greu să suport genul uman. Acest gen uman, care a fost în stare să înceapă un război atât de incredibil pentru motive atât de stupide!

Deși cu toții sperau ca războiul să nu dureze foarte mult, acesta se prelungește pe o perioadă nedeterminată. Blaga se vede astfel nevoit să facă ceva pentru a nu fi la rândul său recrutat pe front. Singura cale de a scăpa de armată era înscrierea la cursurile de teologie de la Sibiu. Deși existau multe cereri de înscriere, norocul îi surâde, și tânărul Blaga obține un loc la seminarul teologic, și astfel se salvează de la stagiul militar. Deși nu avea o predilecție către teologie, ba dimpotrivă, îl atrăgea mai degrabă misticismul indian, Blaga își duce la bun sfârșit studiile teologale, cu fregventări reduse ale cursurilor.

Norocul îi surâde iarăși lui Blaga, și după ce fratele său Lionel revine de pe front, rănit, obținând scutirea de stagiul militar, pleacă împreună cu acesta la Viena. Se întorc după câteva săptămâni, exact în momentul când România intră și ea în război. Era anul 1916. Încep deportările populației civile. Pentru a se salva din nou, Blaga face la poliție o cerere de înscriere la Universitatea din Viena. Primește răspuns pozitiv, spre surprinderea lui, și pleacă în grabă către capitala Austro-Ungariei, primind pentru ședere toate economiile lui Lionel.

Acum, tânărul Blaga se găsea singur, într-o capitală străină, departe de familie si de cunoscuți. Dar cum destinul poetului nostru pare să fi fost scris în stele, la Universitatea din Viena o găsește înscrisă pe Cornelia B. , fata care îi sărise în ochi la liceul din Brașov. Între cei doi se infiripă în curând o poveste de dragoste. În tot acest timp Blaga face naveta între Viena și Sebeș-Alba. După o ofensivă puternică prin care cuceresc Brașovul, trupele române primesc o contraofenesivă germană și pierd capitala, care este mutată la Iași. Situația era dramatică în ambele tabere. Mâncarea se găsea din ce în ce mai greu, și în cantități infime. Blaga însă continuă să scrie, și primul volum de poezii era termiant în manuscris – Poemele luminii. Profitând de acest lucru, și voind să-i facă o surpriză, iubita sa Cornelia a trimis fără a-mi cere consimțământul, poeziile mele profesorului Sextil Pușcariu de la Cernăuți. (…) Aprecierile profesorului, care era și critic literar, erau mai mult decât măgulitoare. Cuvintele erau într-adevăr destinate să-mi dea încredere și să mă întărească în hotărârea de a tipări volumul, de îndată ce se va termina războiul.

În 1918, după 4 ani de vărsări de sânge, războiul se încheia. Blaga împreună cu filozoful D.D. Roșca se înapoiază acasă, și după o călătorie plină de peripeții ajung în România Mare. Odată ajuns în țară, Blaga ezită în a-și publica volumul de poezii și cel de aforisme (Pietre pentru templul meu). Aici era evident vorba despre ezitarea tânărului debutant care consideră că scrierile sale nu sunt suficieent de bune pentru a fi publicate. Dar, spre surprinderea lui, profesorul Sextil Pușcariu prezenta publicului român Poemele luminii în chipul cel mai elogois cu putință, se scria deci despre volum înainte ca volumul să fi apărut.

După ce i se oferea posibilitatea să își publice cele două volume, promovarea fiind făcută cu ajutorul unor prieteni care mergând să se înscrie la Universitatea din București iau cu ei câteva sute de volume, Blaga trimite la rândul său câteva exemplare câtorva personalități din generația mai veche – Iorga, Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Ibrăileanu. Etc.. (…) n-au trecut bine două săptămâni și Nicolae Iorga publică în Neamul Românesc un articol de fond (…) – fii binevenit tinere Ardelean!

Impresia pe care o fac cele două volume ale lui Blaga depășește cu mult așteptările poetului, și în curând începe să se discute despre ele și la Academia Română.

Ziarele și revistele bucureștene începură a se ocupa de Poemele luminii și de Pietre pentru templul meu, ca de-un dar pe care Ardealul îl face României în ziua marii uniri.

Scrierile lui Blaga au venit la momentul potrivit, și au avut un impact extraordinar în mediile academice. Acest lucru îl aduce în scurtă vreme față în față cu marele Iorga.

Apăream în fața lui Nicolae Iorga. Inima mi se făcuse mică de tot în fața ilustrului dascăl. (…) Câți ani ai? Douăzecișipatru, răspund eu. Ei, ei, după poezii și aforisme credeam că ai treizecișicinci!

Deși se întâlnise cu marele Iorga, Blaga avea în plan să întâlnească un alt mare om de cultură al României, Alexnadru Vlahuță. După ce află adresa scriitorului de la Academia Română, Blaga pornește hai hui pe străzile Bucureștiului pe care nu îl cunoștea deloc, în căutarea locuinței lui Vlahuță. Îndrăzneala și mai ales instinctul l-au adus pe Blaga în cele din urmă la reședința acestuia. Vlahuță, deși grav bolnav îl primește pe tânărul Blaga în locuința sa.

Am primit volumașul dumitale. Și ca să vezi ce mult mi-a plăcut, uite – îl țin sub pernă (…) forma aceasta neobișnuită a versului, artificială la alții, dumitale îți vine bine, ca mânușa pe-o mână.

Vlahuță este cel care îl introduce pe Blaga în rândurile tinerilor scriitori din București și îi deschide astfel drumul către o lume nouă.

Cunoști pe tinerii scriitori de la București? Mă întreabă el. Nu cunosc încă pe nimeni. Atunci, știi ce? Vino mâine la dejun aici, am să mai invit vreo câțiva tineri, să vă cunoașteți.

Aici avea să-l cunoască Blaga pe Tudor Vianu, cu care va rămâne prieten pentru totdeauna. Din păcate, în toamna aceluiași an, Vlahuță avea să moară. Era anul 1919. În București Blaga începe să fregventeze cafenelele și terasele unde încă de pe atunci se întâlneau scriitorii. După ce primele exemplare din volumele sale se epuizează rapid, reușește, pe un onorariu consistent, să publice o a doua ediție, la Cartea Românească. Pe plan profesional lucrurile mergeau bine pentru tânărul poet, însă pe plan sentimental poetul suferea o decepție, care îl împiedica să își mai găsească inspirația de a scrie în continuare.

În perioada în care Blaga se întorcea acasă de la Viena, Cornelia pleca pentru o vreme la Paris. Trimetea o scrisoare prin care îi spunea acestuia că se va întoarce la Viena pentru a-și continua studiile, și spera sa se revadă în luna septembrie. Aici începe o adevărata dramă sentimentală pe care poetul a reușit să o prezinte foarte bine în cartea sa. Așteptând cu nerăbdare luna septembrie, Blaga pleacă la începutul lunii către Viena. Ajuns în capitala austriacă, merge la universitate. Înscrierile se făceau deabia în octombrie. Numele Corneliei nu se regăsea pe lista candidaților. Cuprins de teamă, începe să se îndoiască de veridicitatea scrisorii. Blaga începe să vină la universitate de două ori pe zi, în speranța că va găsi un semn, o scrisoare, orice, de la persoana iubită. Începe să lucreze la Universitatea din Viena, pentru a mai uita de starea de tensiune. O vede pe Cornelia în fiecare femeie, în fiecare studentă.

Cornelia însă nu-i aici. Dar trebuie să intre, în fiecare clipă. E cu neputință să nu intre. Aud ușa de la intrare cu același sunet de învârtire a unei aripi țintuită în resorturi. Ridic capul. Nu e ea.

Așteptarea este insuportabilă, trec zile, săptămâni, și niciun semn. Blaga bântuie străzile Vienei, fiind total absent. Gândul este numai la Cornelia. Îi vin în cap tot felul de scenarii. Deodată, în minte îi răsare un gând sfâșietor – Cornelia nu mai vine la Viena! Încearcă să îl alunge…dar poate că este adevărat. Parisul este departe, poate că m-a uitat. După o lună întreagă în care Blaga nu se mai regăsește, se aștepta acum să primească o scrisoare de la mamă, care ne mai știind nimic de el, îl aștepta acasă. Dar, pe 7 octombrie, venind ca în fiecare zi la universitate, își vede numele pe tabla scrisorilor. Își pierduse orice speranță de a o mai vedea pe Cornelia, și era ferm convins că scrisoarea venea de la a sa mamă. Portarul îmi întinde o carte-poștală, cu câteva rânduri de la – Cornelia. – Am sosit. Ne întâlnim mâine la 10 la Bibliotecă.

Inimia începe să i se umple de bucurie. Plin de entuziasm, a doua zi merge la Bibliotecă, locul în care s-au întâlnit pentru prima dată – ea venise atunci să se înscrie la medicină, dar poposise în bibliotecă pentru a citi un roman de Dostoievski, iar el, un tânăr aspirant în ale poeziei, venise să se înscrie la Universitatea din Viena pentru a scăpa de război. Sfârșitul cărții este de o sensibilitate aparte, demnă de un roman de dragoste. Căutându-se prin mulțimea de studenți, cei doi se întâlnesc după mai bine de șase luni, când deznădajduirea pusese stăpânire pe tânărul poet.

Ce-i cu tine, arăți foarte rău. Haide liniștește-te, știi că în curând ne vom căsători? Cine, cum? Întreb eu. Noi doi. Și Cornelia începe a-mi spune că, unul din motivele pentru care s-a dus la Paris, a fost de-al îndupleca pe fratele ei, adică familia, să-și dea consimțământul la această căsătorie.

Cum se face că ai întârziat așa de mult? mi-ai scris că pe la începutul lui speptembrie ești al Viena!…întreb.

Nu te supăra, răspunde Cornelia, pricina întârzierii e foarte meschină, dacă vrei, dar ce era să fac? Croitoreasă nu-mi mai termina rochiile comandate…

(…)

De când ești la Viena?

De la începutul lui septmebrie!…telegramele mele le-ai primit? Mi-ai telegrafiat? Face Cornelia mirată. La oficiu mi s-a spus tot timpul că nu s-au reluat legăturile poștale. În ultimele două săptămâni n-am mai trecut pe acolo… Haide, liniștește-te acum.

Nu-înțelegi?

Am sosit!

Nu te bucuri?

Sunt aici.

Acesta este finalul cărții. O dragoste pe timp de război care învinge vicisitudinile soartei și, pentru că este inspirată din realitate, depășește cu mult prin dramatism și desfășurare orice închipuire a vreunui romancier.

Mijloacele de comunicare moderne au adus oamenii mai aproape, aceste este un lucru bun, azi nu mai trimitem telegrame persoanei iubite, așteptând cu sufletul la gură un răspuns, ci apăsăm pe un singur buton și persoana iubită este la dispoziția noastră. Poate că și din această cauză relațiile au devenit atât de superficiale, pentru că totul ne este la îndemână, totul este prea ușor.

Poate că datorită acestor mijloace de comunicare moderne nu vom mai vedea o astfel de poveste de iubire în zilele noastre. Nu va mai exista niciodată o Cornelia și un Lucian.

Odinioară, iubirea însemna sacrificiu, astăzi o considerăm un viciu.