Copilăria și tinerețea lui Lucian Blaga

Când vine vorba de marile personalități ale culturii române, cu toții cunoaștem în mare parte cine au fost acestea, de unde au venit și încotro s-au îndreptat. Din păcate informațiile care ni s-au dat la școală în legătură de aceste personalități au trecut prin mintea noastra destul de rapid și nu au rămas acolo. Cu toții am trăit, măcar o perioadă, cu impresia că acești oameni s-au născut pur și simplu poeți sau scriitori, și acesta a fost norocul lor, iar noi acum trebuie să le învățăm operele petru a avea o cultură generală. Dar foarte puțini cunoaștem detaliile, chiar cele mai mici, care au schimbat pentru totdeauna destinul lor. Exact aceste detalii sunt omise a se preda în școală. Profesorii sunt destul de reticienți în a prezenta personalități ale literaturii române altfel decât au fost prezentate din totdeauna. Și astfel se creează anumite clișee care îi fac pe elevi să nu mai se simtă atrași în niciun fel, nici de opera scriitorului și nici măcar de scriitor însuși.

Am observat că si eu am anumite lacune în cunoștințele literare din școală, și asta relativ recent, când din întâmplare, sau nu, mi-au intrat pe mână câteva cărți prăfuite despre scriitori care nu mai sunt la modă, precum Eminescu, Vlahuță sau Blaga. La început am fost destul de reticient în a le răsfoi, pentru că nu știam ce aș mai putea afla despre acești scriitori atât de studiați și suprastudiați odinioara, dar care astăzi aproape că nu mai prezintă niciun interes. Ei bine am rămas surprins, mai întâi să aflu că nu știam aproape nimic legat de viața lor personală, iar mai apoi să observ cât erau de umani, iar acest lucru m-a făcut să-i privesc dintr-o altă perspectivă, una nouă și revigorată. Așa s-a întâmplat și cu Lucian Blaga, poet-filozof, trecut pe linie moartă alături de tot ce înseamnă curent literar mai vechi de secol XIX, inclusiv. Blaga povestește în cartea sa Hronicul și cântecul vârstelor, cu lux de amănunte și într-un stil caracteristic mai degraba unui nuvelist, întreaga sa copilărie și tinerețe, despre care nu știam aproape nimic. Este dacă vreți o splendidă autobiografie, apărută la Editura tineretului în 1965. Cartea am găsit-o în anticariat la un preț de nimic, aproape jignitor pentru valoarea acestei cărți.

Încă de la începuturile vieții sale (9 mai 1895) Lucian Blaga nu dădea de bănuit că ar fi un copil special înzestrat, ba din contră, se părea că va fi un copil cu probleme, din moment ce până la vârsta de 4 ani nu pronunțase niciun cuvânt, iar părinții începuseră să își facă griji. Asta până într-o zi când mama sa îi spuse că va trebuii să vorbească pentru că mâine copiii din sat au să spună că ești mut. Acesta a fost momentul când tânărul Lucian și-a deschis glasul, iar mai apoi a început să cugete într-o manieră cu totul specială. Un episod amuzant dar în același timp plin de profunzime pentru logica unui copil de câțiva ani, este acela când, împreună cu prietenul său Adam, își propune să rupă cerul în două. Văzând că dacă merge pe uliță în sus cerul vine dupa el, și dacă prietenul său merge în jos, cerul merge deasemenea și cu acesta, atunci dacă o vor lua amândoi în părți diferite vor rupe cerul. Iată episodul.

Ascultă, Adam, îi zic, tu s-o iei pe uliță în sus, eu o iau pe uliță în jos. Dacă cerul se ține, cum zici, și vine și cu mine, cum zic, atunci crapă și vedem chiar îngerii…Și Adam înduplecat de logica mea, ce părea închegată și fără greș, o luă pe uliță în sus, iar eu pe uliță în jos. După ce mântuirăm sute de pași, fără a auzi niciun pocnet de grinzi cerești în înalt, ne oprirăm. Tăria albastră nu s-a despicat. Ne-am apropiat iarăși unul de celălalt. Merge cerul cu tine? Îl întreb. Mergea, zice Adam. Și cu mine mergea, răspund eu, dar atunci de ce nu crapă în două?

Copilăria lui Blaga s-a desfășurat sub acest auspiciu al mirării și întrebărilor fără răspuns, al explorării naturii și încercării de a-i înțelege tainele. Mai apoi, la școala primară din Sebeș-Alba, localitate aflată, ca de altfel întreaga Transilvanie, sub dominația Imperiului Austro-Ungar, Blaga intră în contact cu cultura și rigurozitatea germană. Bildung ist Freiheit! (Cultura e libertate) se citea pe frontispiciul școlii. Fără îndoială că acesta este un alt eveniment marcant pentru devenirea lui Blaga. Cine ar fi crezut că peste jumătate de secol, o inscripție în limba germană, asemănătoare lingvistic dar totuși atât de diferită prin consecințe, avea să facă milioane de victime – Arbeit macht frei! (munca te eliberează), inscripție ce se regăsea la intrarea în lagărele de concentrare naziste.

Dar nu școala este cea care l-a educat pe Blaga, și el, ca de altfel multi alți scriitori români în frunte cu Eminescu, era un autodidact desăvârșit. Momentul în care răsfoiește pentru prima dată bibiloteca tatălui său și găsește un fragment din Faust, la vârsta de 13 ani, a deșteptat în mine cea mai nesățioasă patimă a cititului, spune Blaga, nu mai eram singur. Mă întâlneam cu cineva. Îmi confruntam gândurile cu ale unor semeni, care gândisera și ei la fel (…). Deși era preot, bătrânul Blaga era un om cultivat care ținea o bibliotecă destul de stufoasă, în care se regăseau cărți de filozofie, colecții ale Convorbirilor literare, studii darwiniste și multe altele, majoritatea în limba germană, limbă pe care Lucian Blaga avea să o stăpâneasacă la perfecție.

La puțin timp după această revelație culturală, tânărul Blaga avea să trăiască poate cea mai mare drama a vieții sale, când, prematur, tatăl său se stinge după o boală de plămâni. Pentru a se trata, bătrânul Blaga făcea periodic excursii în înaltul munților, ultima sa călătorie curativă, la Sebeș, avea însă să-l înapoieze acasă pe cetină de brad întins între două pături.

Nu-i adevărat. Tata? E cu neputință! Pe urmă, retras într-un colț, m-am sfâșiat într-un neauzit și fără capăt scîncet interior – ne-a trădat Muntele!

După moartea tatălui, Blaga s-a cufundat în lectură și studiu. Material avea la îndemână din abundență – în biblioteca rămasă de la Tata, ca un alodiu spiritual destinat mie, mă așteptau operele complete ale lui Goethe, Schiller, Negruzzi, Alecsandri și Eminescu.

În mod inevitabil, după cum și Noica spunea, când intrii în contact cu ideile altora, începi să ai și tu ideile tale. Astfel, tânărul Blaga își încerca cu unghia zimții darului poetic. Începe să scrie în principal versuri, pe unele le trimite revistei Țara Noastră de la Sibiu, de la care primește drept răspuns o încurajare. Și cât de importantă este o încurajare exact atunci când ai nevoie. Familia a fost tot timpul alături de Blaga, frații săi fiindu-i de mare ajutor în perioade grele, mai ales din punct de vedere finanicar, pentru că tânărul Blaga pentru a-și continua studiile se vedea silit să meargă la Brașov. Tot acum Blaga începe să-și alcătuiască propria bibliotecă. Și nu ar trebui să ne mire faptul că primele cărți pe care le-a cumpărat au fost cărți de filozofie – Kant, Schopenhauer, Spinoza, Platon. Banii pentru ele i-a obținut după ce vânduse hainele vechi ale fraților săi. Cu toate acestea, tot poezia este cea care îl atrăgea în mod special pe tânărul Blaga, iar în 1910, după ce i se reproșa, pentru întâia oară în viață, că scrie versuri fără rimă, cotidianul Românul de la Arad, cel mai important cotidian al românilor din Transilvania, îi publică prima poezie, Noapte.

Un eveniment demn de menționat, este acela când Blaga îl intâlnește pe Aurel Vlaicu – a sosit la Brașov un tânăr inventator(…) să caști ochii și să te crucești! Tânărul Aurel Vlaicu (…) ținea în mână un mic aparat cu aripi albe, ca o jucărie. Cine ar fi știut atunci ce avea să le rezerve destinul celor doi tineri.

Lucian Blaga, în ciuda situației financiare dificile, mai ales după moartea tatălui său, provenea dintr-o familie de oameni cu preocupări intelectuale, în special pe linie paternă. Astfel, un unchi mai îndepărtat de la Liceul Șaguna, unde Blaga învăța, îi propune acestuia să îl însoțească într-o călătorie în Italia. Neavând banii necesari, Blaga obține un împrumut de la banca Sebeșană din Sebeș. Pentru tânărul poet, călătoria în Italia, cu doar câțiva ani înainte de izbugnirea Primului Război Mondial, a fost o ocazie unică de merge pe urmele celei mai mari civilizații europene. În Italia, Blaga, parcă fiind ghidat de fiecare dată de un destin implacabil, cumpără o banală revistă în cuprinsul căreia gasește câteva note despre un oarecare Henri Bergson. Fără să aibă habar, acest personaj avea să-i influențeze în mod decisiv gândirea filozofică.

Viața amoroasă a lui Blaga avea să prindă și ea contur când, invitat de prietenul Remus în satul Vinerea pentru a se mai relaxa, o întâlnește pe domnișoara Roma C. Acesteia, Blaga îi scria nenumărate poezii, versurile, ea le lua în primire întotdeauna, cu un ușor țipăt de bucurie. Deși nu i-o mărturisea, Blaga era îndrăgostit de ea. Existau zvonuri, iar când Roma îl intreba, eu negam, simulând un calm, care o dezarma.(…) ce bine ca nu ești îndrăgostit de mine, știi, tu îmi ești foarte simpatic, și n-aș vrea să suferi…dragostea e un lucru nesuferit (…)

Roma avea să se logodească cu un alt tânăr, și niciun simptom nu prevestea că peste doi ani avea să moară de tuberculoză.

Din cauza unor probleme de sănătate, Blaga se vede nevoit să își termine studiile liceale în particular. Acest lucru era tot ce își dorise din totdeauna, căci liceul din Brașov nu îl mai atrăgea de mult. Acum puteam să mă cufund după bunul meu plac în lecturile visate.

Și cum destinul, indiferent de căile sale, se împlinește negreșit, Blaga avea să își întâlnească viitoarea tovarășă de viață chiar la Brașov, la ultima petrecere cu dans a elevilor. Cornelia B., fata unui om politic din Banat, îi atrage atenția imediat lui Blaga, dar după ce se interesează de ea, primește un răspuns dezamăgitor din partea unui coleg – inaccesibilă, dragul meu, pentru de-alde noi, căci s-a încântat de ea un tânăr profesor… Cum era să ghicesc atunci că ochii mei întâlneau întâia oară ființa care șpate ani mai târziu avea să devină tovarășa de viață? E de mirat cu cât de puține antene ne-a înzestrat natura în raport cu viitorul!

Ca de fiecare dată când suferim o dezamăgire, ne refugiem cu toate energiile negative în alte activități care să ne distragă, iar pentru mințile sclipitoare, aceste activități sunt sinonime cu lectura și studiuul asiduu. Astfel, Blaga începe să facă studii comparate de filozofie, îl confruntă pe Kant, pe Henri Poincaree, pe Stuart Mill, într-un demers filozofic și științific fără nicun rezultat concret. Printre aceste studii Blaga își făcea timp să se pregătească și de bacalaureat. Cu toate acestea, în starea de tensiune nervoasă ce mi-o da gândul examenului, și sub apăsarea urâtului, Blaga scrie prima sa lucrare filozofică, pe care o trimite ziarului Românul din Arad. Lucrarea o semnează drept Ion Albu, căci de s-ar fi aflat că este scrisă de un licean, nu ar fi fost băgată în seamă. Astfel, prin acest tertip publicistic, lucrarea lui Blaga este publicată în primăvara lui 1914. Tot acum studiază teoria relativității a lui Einstein, teorie foarte puțin cunoscută la acea vreme, și geometriile non-euclidiene, un alt domeniu nou în matematică.

Totul părea că merge cum trebuie în viața lui Blaga, însă lumea era cea care mergea prost. În vara lui 1914 izbugnea Primul Război Mondial. Frații lui Blaga sunt chemați pentru mobilizare – Liviu, Lionel, Longin, și Liciniu. România rămânea deocamdată pe poziții de neutralitate, dar românii din Ardeal erau obligați să servească drapelul austro-ungar. Blaga primise între timp o bursă pentru studii universitare în străinătate, dar pe care nu putea să o fructifice din cauza situației politice tensionate. Momentul plecării fratelui Lionel pe front, este unul plin de emoție.

Am sosit cu Mama la Alba-Iulia. Am însoțit pe Lionel la gară. (…) Ostași români umpleau până la refuz vagoanele trenului militar. În gară se lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor, care se sfărmau în plângeri după feciorii lor destinați zărilor.

Fratele Longin lupta deja de un an prin ținuturile Bosniei, și nu se mai știa nimic de el. Tânărul Blaga încearcă să se detașeze de eveimentele dramatice ce se petreceau în jurul său, și se scufundă din nou în lectura și studiu, ca de fiecare dată când viața l-a pus la încercare.

În singurătatea de acasă încercam să mă realcătuiesc și mă închinai scrisului. Am umplut, în câteva zile, cu însemanările mele, un caiet întreg. Îmi puneam în funcție metoda – evadării făra de pași- care de atâtea ori, de aici înainte, avea să mă scoată din impasuri. (…) Îmi era tot mai greu să suport genul uman. Acest gen uman, care a fost în stare să înceapă un război atât de incredibil pentru motive atât de stupide!

Deși cu toții sperau ca războiul să nu dureze foarte mult, acesta se prelungește pe o perioadă nedeterminată. Blaga se vede astfel nevoit să faca ceva pentru a nu fi la rândul său recrutat pe front. Singura cale de a scăpa de armată era înscrierea la cursurile de teologie de la Sibiu. Deși existau multe cereri de înscriere, norocul îi surâde, și tânărul Blaga obține un loc la seminarul teologic, și astfel se salvează de la stagiul militar. Deși nu avea o predilecție către teologie, ba dimpotrivă, îl atrăgea mai degrabă misticismul indian, Blaga își duce la bun sfârșit studiile teologale, cu fregventări reduse ale cursurilor.

Norocul îi surâde iarăși lui Blaga, și după ce fratele său Lionel revine de pe front rănit, obținând scutirea de stagiul militar, pleacă împreună cu acesta la Viena. Se întorc după câteva săptămâni, exact în momentul când România intră și ea în război. Era anul 1916. Încep deportările populației civile. Pentru a se salva din nou, Blaga face la poliție o cerere de înscriere la Universitatea din Viena. Primește răspuns pozitiv, spre surprinderea lui, și pleacă în grabă către capitala Austro-Ungariei, primind pentru ședere toate economiile lui Lionel.

Acum, tânărul Blaga se găsea singur, într-o capitală străină, departe de familie si de cunoscuți. Dar cum destinul poetului nostru pare să fi fost scris în stele, la Universitatea din Viena o găsește înscrisă pe Cornelia B. , fata care îi sărise în ochi la liceul din Brașov. Între cei doi se infiripă în curând o poveste de dragoste. În tot acest timp Blaga face naveta între Viena și Sebeș-Alba. După o ofensivă puternică prin care cuceresc Brașovul, trupele române primesc o contraofenesivă germană și pierd capitala, care este mutată la Iași. Situația era dramatică în ambele tabere. Mâncarea se găsea din ce în ce mai greu, și în cantități infime. Blaga însă continuă să scrie, și primul volum de poezii era termiant în manuscris – Poemele luminii. Profitând de acest lucru, și vorind să-i facă o surpriză, iubita sa Cornelia, a trimis fără a-mi cere consimțământul, poeziile mele profesorului Sextil Pușcariu de la Cernăuți. (…) Aprecierile profesorului, care era și critic literar, erau mai mult decât măgulitoare. Cuvintele erau într-adevăr destinate să-mi dea încredere și să mă întărească în hotărârea de a tipări volumul, de îndată ce se va termina războiul.

În 1918, după 4 ani de vărsări de sânge, războiul se încheia. Blaga împreună cu filozoful D.D. Roșca se înapoiază acasă, și după o călătorie plină de peripeții ajung în România Mare. Odată ajuns în țară, Blaga ezită în a-și publica volumul de poezii și cel de aforisme (Pietre pentru templul meu). Aici era evident vorba despre ezitarea tânărului debutant, care consideră că scrierile sale nu sunt suficeint de bune pentru a fi publicate. Dar, spre surprinderea lui, profesorul Sextil Pușcariu prezenta publicului român Poemele luminii în chipul cel mai elogois cu putință, se scria deci despre volum înainte ca volumul să fi apărut.

După ce i se oferea posibilitatea să își publice cele două volume, promovarea fiind făcută cu ajutorul unor prieteni care mergând să se înscrie la Universitatea din București iau cu ei câteva sute de volume, Blaga trimite la rândul său câteva exemplare câtorva personalități din generația mai veche – Iorga, Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Ibrăileanu. Etc.. (…) n-au trecut bine două săptămâni și Nicolae Iorga, publică în Neamul Românesc, un articol de fond (…) – fii binevenit tinere Ardelean!

Impresia pe care o fac cele două volume ale lui Blaga depășește cu mult așteptările poetului, și în curând începe să se discute despre ele și la Academia Română.

Ziarele și revistele bucureștene începură a se ocupa de Poemele luminii și de Pietre pentru templul meu, ca de-un dar pe care Ardealul îl face României în ziua marii uniri.

Scrierile lui Blaga au venit la momentul potrivit, și au avut un impact extraordinar în mediile academice. Acest lucru îl aduce în scurtă vreme fața în față cu marele Iorga.

Apăream în fața lui Nicolae Iorga. Inima mi se făcuse mică de tot în fața ilustrului dascăl. (…) câți ani ai? Douăzecișipatru, răspund eu. Ei, ei, după poezii și aforisme credeam că ai treizecișicinci!

Deși se întâlnise cu marele Iorga, Blaga avea în plan să întâlnească un alt mare om de cultură al României, Alexnadru Vlahuță. După ce află adresa scriitorului de la Academia Română, Blaga pornește hai hui pe străzile Bucureștiului pe care nu îl cunoștea deloc, în căutarea locuinței lui Vlahuță. Îndrăzneala și mai ales instinctul l-au adus pe Blaga în cele din urmă la reședința acestuia. Vlahuță, deși grav bolnav îl primește pe tânărul Blaga în locuința sa.

Am primit volumașul dumitale. Și ca să vezi ce mult mi-a plăcut, uite – îl țin sub pernă (…) forma aceasta neobișnuită a versului, artificială la alții, dumitale îți vine bine, ca mânușa pe-o mână.

Vlahuță este cel care îl introduce pe Blaga în rândurile tinerilor scriitori din București și îi deschide astfel drumul către o lume nouă.

Cunoști pe tinerii scriitori de la București? Mă întreabă el. Nu cunosc încă pe nimeni. Atunci, știi ce? Vino mâine la dejun aici, am să mai invit vreo câțiva tineri, să vă cunoașteți.

Aici avea să-l cunoască Blaga pe Tudor Vianu, cu care va rămâne prieten pentru totdeauna. Din păcate, în toamna aceluiași an, Vlahuță avea să moară. Era anul 1919. În București Blaga începe să fregventeze cafenelele și terasele unde încă de pe atunci se întâlneau scriitorii. După ce primele exemplare din volumele sale se epuizează rapid, reușește, pe un onorariu consistent să publice o a doua ediție, la Cartea Românească. Pe plan profesional lucrurile mergeau bine pentru tânărul poet, însă pe plan sentimental, poetul suferea o decepție, care îl împiedica să își mai găsească inspirația de a scrie în continuare.

În perioada în care Blaga se întorcea acasă de la Viena, Cornelia, pleca pentru o vreme la Paris. Trimetea o scrisoare prin care îi spunea acestuia că se va întoarce la Viena pentru a-și continua studiile, și spera sa se revadă în luna septembrie. Aici începe o adevărata dramă sentimentală pe care poetul a reușit să o prezinte foarte bine în cartea sa. Așteptând cu nerăbdare luna septembrie, Blaga pleacă la începutul lunii către Viena. Ajuns în capitala austriacă, merge la universitate. Înscrierile se făceau deabia în octombrie. Numele Corneliei nu se regăsea pe lista candidaților. Cuprins de teamă, începe să se îndoiască de veridicitatea scrisorii. Blaga începe să vină la universitate de două ori pe zi, în speranța că va găsii un semn, o scrisoare, orice, de la persoana iubită. Începe să lucreze la Universitatea din Viena, pentru a mai uita de starea de tensiune. O vede pe Cornelia în fiecare femeie, în fiecare studentă.

Cornelia însă nu-i aici. Dar trebuie să intre, în fiecare clipă. E cu neputință să nu intre. Aud ușa de la intrare cu același sunet de învârtire a unei aripi țintuită în resorturi. Ridic capul. Nu e ea.

Așteptarea este insuportabilă, trec zile, săptămâni, și niciun semn. Blaga bântuie străzile Vienei, fiind total absent. Gândul este numai la Cornelia. Îi vin în cap tot felul de scenarii. Deodată, în minte îi răsare un gând sfâșietor – Cornelia nu mai vine la Viena! Încearcă să îl alunge…dar poate că este adevărat. Parisul este departe, poate că m-a uitat. După o lună întreagă în care Blaga nu se mai regăsește, se aștepta acum să primească o scrisoare de la mamă, care ne mai știind nimic de el, îl aștepta acasă. Dar, pe 7 octombrie, venind ca în fiecare zi la universitate, își vede numele pe tabla scrisorilor. Își pierduse orice speranță de a o mai vedea pe Cornelia, și era ferm convins că scrisoarea venea de la a sa mamă. Portarul îmi întinde o carte-poștală, cu câteva rânduri de la – Cornelia. – Am sosit. Ne întâlnim mâine la 10 la Bibliotecă.

Inimia începe să i se umple de bucurie. Plin de entuziasm, a doua zi merge la Bibliotecă, locul în care s-au întâlnit pentru prima dată – ea venise atunci să se înscrie la medicină, dar poposise în bibliotecă pentru a citi un roman de Dostoievski, iar el, un tânăr aspirant în ale poeziei, venise să se înscrie la Universitatea din Viena pentru a scăpa de război. Sfârșitul cărții este de o sensibilitate aparte, demnă de un roman de dragoste. Căutându-se prin mulțimea de studenți, cei doi se întâlnesc după mai bine de 6 luni, când deznădajduirea pusese stăpânire pe tânărul poet.

Ce-i cu tine, arăți foarte rău. Haide liniștește-te, știi că în curând ne vom căsători? Cine, cum? Întreb eu. Noi doi. Și Cornelia începe a-mi spune că, unul din motivele pentru care s-a dus la Paris, a fost de-al îndupleca pe fratele ei, adică familia, să-și dea consimțământul la această căsătorie.

Cum se face că ai întârziat așa de mult? mi-ai scris că pe la începutul lui speptembrie ești al Viena!…întreb.

Nu te supăra, răspunde Cornelia, pricina întârzierii e foarte meschină, dacă vrei, dar ce era să fac? Croitoreasă nu-mi mai termina rochiile comandate…

(…)

De când ești la Viena?

De la începutul lui septmebrie!…telegramele mele le-ai primit? Mi-ai telegrafiat? Face Cornelia mirată. La oficiu mi s-a spus tot timpul că nu s-au reluat legăturile poștale. În ultimele două săptămâni n-am mai trecut pe acolo… Haide, liniștește-te acum.

Nu-înțelegi?

Am sosit!

Nu te bucuri?

Sunt aici.

Acesta este finalul cărții. O dragoste pe timp de război, care învinge vicisitudinile soartei și, pentru că este inspirată din realitate, depășește cu mult prin dramatism și desfășurare orice închipuire a vreunui romancier.

Mijloacele de comunicare moderne au adus oamenii mai aproape, aceste este un lucru bun, azi nu mai trimitem telegrame persoanei iubite, așteptând cu sufletul la gură un răspuns, ci apăsăm pe un singur buton și persoana iubită este la dispoziția noastră. Poate că și din această cauză relațiile au devenit atât de superficiale, pentru că totul ne este la îndemână, totul este prea ușor.

Poate că datorită acestor mijloace de comunicare moderne, nu vom mai vedea o astfel de poveste de iubire în zilele noastre. Nu va mai exista niciodată o Cornelia și un Lucian.

Odinioară, iubirea însemna sacrificiu, astăzi o considerăm un viciu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s