Povestea unui torționar: Franz Țandără

Este Franz Țandără un caz clasic de psihopatologie? Povestea lui sună așa. Vine pe lume în 1930 într-o familie decăzută, după cum mărturisește. Părinții se despart, iar el, copil fiind, la început de război mondial, ajunge în regiment de cazarmă. După sfârșitul războiului regimentele au fost desființate iar membrii ei aruncați care pe unde au apucat. Țandără ajunge membru UTC după ce urmează o școală de arte și meserii în cadrul CFR. Aici intră sub aripa protectoare a unui comunist notoriu, numit Bizin. Devine membru al PCR încă de la primele zile de existență ale acestui partid și treptat ajunge să fie un comunist convins, partidul comunist fiind cel care îl adăpostește și îi oferă un rost în viață.

Aveam carnetul de partid în inimă.

Pavel Ștefan, secretar de partid, este cel care vede în Țandără un discipol perfect – tânăr, fără familie și ușor de manipulat, afișând o dorință arzătoare de a aparține unui grup sau unei comunități. Astfel este scos de la munca de jos din cadrul CFR, de la traverse, și intră în sindicat. Aici, după cum spune, devine câinele credincios al lui Pavel Ștefan și începe să îi ofere acestuia informații din interiorul partidului, pentru că în cadrul PCR existau comploturi între membri pentru acapararea puterii.

Între timp în viața lui Țandără reapare tatăl său. Lipsa figurii paterne, și nu numai, îl determină pe acesta să se întoarcă acasă, crezând că va fi primt bine. Profesorul său de ideologie, Pavel Ștefan, îi spune la un moment dat că dacă ar fi în locul lui și-ar omorâ tatăl, pentru că acesta este o scursură a societății. Fiind un biet cioban și având relații cu mai multe femei, tatăl său se dovedește a fi într-adevăr un personaj degradat și violent. Într-una din seri Țandără este dat afară din casă de tatăl său, iar în acel moment acestuia îi vin în minte cuvintele celui care îi fusese precum un tată, și într-un moment de nebunie, sau nu, ia un topor și îl lovește în cap, ucigând-ul pe loc.

I-am dat cu toporul în cap și l-am terminat.

Țandără fuge și își găsește adăpost la aceeași comuniști binevoitori.

Omul care omoară nu are rațiune.

Mai târziu crimele lui Țandără vor fi cât se poate de raționale, ceea ce dovedește faptul că un om care ucide, atâta timp cat nu suferă de vreo afecțiune psihică, are discernământ și este cât se poate de rațional. Nu există moment de nebunie, nebunia este o stare permanentă, o ai sau nu o ai.

Crima este mușamalizată de către poliție, cu direcții precise din partea lui Pavel Ștefan. Pentru a nu a atrage suspiciuni, i se intentează proces pentru crimă în legitimă apărare. Primește 12 ani de temniță grea, însă duce o viață bună în pușcărie, partidul trimițândui pachete și asigurându-se de bunăstarea sa generală. Apoi este trimis la Canal, însă nu va cunoaște regimul necruțător pe care l-au cunoscut deținuții politici sau cei de drept comun la temuta Poartă Albă. Având și aici un statut privilegiat, Țandără devine informator. I se spune că are șanse mari de reabilitare, astfel că i se reîmprospătează convingerile comuniste.

Încă nu mă vindecasem de comunism.

După această perioadă de practică pedagogică comunist-informativă, Țandără este trimis la pușcăria Văcărești, unde primește rolul de anchetator, sau mai degrabă de torționar ordinar, pentru că el nu se ocupă decât de lichidarea cât mai rapidă a elementelor reacționare. La început deține această poziție doar pentru o lună de zile ca să își demonstreze cumva aptitudinile. Și reușeste să și le demonstreze cu vârf și îndesat. Avea numai 20 de ani.

În anii 50, în Republica Socialistă România, aveau loc tot felul de manifestări subversive împotriva regimului totalitar care tocmai se instaurase. Se formează tot felul de organizații anti-comuniste (ex. Sumanele negre, Acvilele albe, etc.) cu un anumit număr de membri, organizații ce funcționau clandestin și care trebuiau lichidate cât mai repede. Ca o consecință a acestui fapt se înființează la pușcăria Văcărești secția nr.9, unde trebuiau să ajungă toți cei care erau suspectați de orânduire împotriva regimului comunist și de apartenență la o organizație anti-comunistă – aceștia erau în mare parte studenți și intelectuali. Trebuie menționat faptul că existau două tipuri de deținuți în pușcăriile comuniste – deținuți de drept comun (adică criminali, hoți, violatori, etc.) și deținuți politici (cei care aveau alte convingeri politice, reacționari). Cei care erau arestați pentru apartenența la grupuri clandestine, nu mai beneficiau de niciun fel de judecată în instanță ci treceau direct de acasă sau de pe stradă, pe mâna Securității. Securiștii trebuiau să scoată de la cei arestați cât mai multe informații despre organizațiile „teroriste” care pun în pericol securitatea națională.

După ce erau anchetați de către securitate în stilul caracteristic, erau trimiși pentru ultimele „retușuri” la secția 9. După cum Țandără afirma, tinerii și intelectualii veneau la el calzi și plecau reci.

Pe pacientul meu trebuia să îl lichidez – nu trebuia să îl ținem două zile, în 24 de ore trebuia să îi facem ce îi facem.

De multe ori superiorii îi puneau următoarea întrebare – câte căpățâni ai făcut luna asta? – făceai una, două căpățâni pe noapte. Unul dintre acești superiori se numea Nicolau, și acesta superviza direct procedurile de lichidare. Exista și o normă pe care torționarii trebuiau să o atingă, normă impusă de același supervizor Nicolau – minim 30 de căpățâni pe lună.

Interesul acesta era în 50 – să scurtăm intelectualii – lupta de clasă asta însemna – să scurtăm toți filfizonii care au făcut studii la Paris.

(…)

Acești cetățeni nu aveau dosar, veneau cu o fișă, fără nume, fără adresă, doar cu un număr. Nu se știa de unde vin. Veneau începuți (de Securitate) și noi îi terminam, prin diferite metode – electroșocuri, strivirea degetelor în ușă, sugrumare, asfixiere, bătaia cu bățul la testicule. Aceasta era și cea mai dureroasă. Aveam o nuielușă de grosimea unui pix și cu ea îi băteam peste testicule, acestea se umflau și cei mai mulți mureau.(…) Dar oricum nu scăpau indiferent dacă mărturiseau ceva sau nu. Trebuia să îi ucidem, nu aveam de ce să îi lăsăm în viață. Niciun om curat la suflet nu a scăpat, i-am terminat pe toți! În 1953 noi nu mai aveam ce să lichidăm. Aceasta era plăcerea de a tortura. O distracție. Asta era. Nu pot să mă dau înlături și să spun că nu era așa. Tot ce am făcut am făcut din pură convingere.

Directiva Securității era ca acești pacienți să plece de la secția 9 reci și fără urme, probabil pentru a ascunde cât mai bine odioasele crime care aveau loc acolo. Doar morții de drept comun beneficiau de morgă și eventual de autopsie, în rest, ceilalți erau trecuți într-un registru și deveneau statistică, fiind probabil incinerați.

Unii pacienți veneau mâncați. Și am spus să îi trimită nemâncați pentru că nu făceam față, ne luptam cu ei. Astfel că au început să îi trimită nemâncați de 7, 8 zile. Îi vedeai că se clatină din picioare.

Pe mâna lui Țandără ajung tineri studenți care aveau viziuni în neconcordanță cu direcția impusă de partid, dar în special intelectuali, pentru că aparent aceștia reprezentau cel mai mare pericol pentru autoritatea statală. Intelectualii făceau contrabandă cu idei, iar ideile erau cele mai periculoase. Într-un regim totalitar, fie el de dreapta sau de stânga, un om care gândește cu mintea lui și are idei trebuie eliminat. Punct.

Ce este interesant la acest personaj este felul în care vorbește despre crimele sale. Această mărturisire francă, în cele mai mici detalii, a atrocităților comise ne lasă fără replică. Luciditatea și lipsa remușcării oare fac din el un psihopat sau un caz patologic? Eu unul cred, și sunt convins de asta, că Franz Țandără a fost un om perfect sănătos mintal. Un psihopat știe să disimuleze, ori Țandără este exact ceea ce vedem și nimic mai mult sau mai puțin. Iar dacă astăzi ar fi fost adus în fața justiției ar fi putut să răspundă pentru faptele sale pentru că a avut discernământ atunci când le-a înfăptuit. Ceea ce l-a transformat într-un criminal cu acte în regulă a fost în primul rând mediul familal. De aici a pornit întregul deznodământ.

Lipsa în copilărie a unei autorități materne sau paterne, lipsa educației, mediul din cazarmă în care a fost nevoit să trăiască pe când avea puțin peste 10 ani, acolo unde ordinele se execută nu se discută, apoi îndoctrinarea cu ideologia comunistă la o vârstă fragedă, au făcut din Țandără unealta perfectă de care Partidul se putea folosi cu încredere. Un om fără mamă, fără tată, fără sentimente, fără emoții, pentru care tortura și uciderea semenului ajung să facă parte din viața de zi cu zi iar mai apoi să fie chiar o formă de recreere. Înfăptuirea crimelor în serie reprezintă principala caracteristică a unui psihopat care găsește plăcere în actul înfăptuit. În cazul lui Țandără, care este un om perfect sănătos mintal, faptul că ucide un număr considerabil de persoane și găsește plăcere făcând asta, nu îl încadrează în tipologia psihopatului, pentru că el este perfect rațional. Diferența o face faptul că Țandără ucide în primul rând din convingere – el chiar credea că acei oameni pe care îi tortura și apoi îi ucidea erau dușmani ai poporului, iar el, prin fapta sa făcea un serviciu țării și partidului care până la urmă îl crescuse. Era, dacă vreți, un gest patriotic să își anihileze compatrioții care aveau alte viziuni politice. Bineînțeles că treptat pe lângă convingere mai apare și plăcerea. Convingerea că este bine să ucidă e întreținută de plăcerea de a ucide. Vorba din popor – pofta vine mâncând.

Pe de altă parte se poate aduce în discuție și predispoziția naturală a omului de a-și anihila semenul, și faptul că doar educația este cea care dezvoltă gândirea morală și etică. Putem spune că educația ne inhibă anumite instincte animalice și ne face mai umani. Nu ne naștem cu principii morale gata definite și însușite, ci le dobândim pe parcurs prin educație. Nu ne naștem oameni, ci devenim oameni, iar lipsa de educație naște monștrii.

Este foarte ușor să acuzăm pe cineva de un comportament deviant, dar cel mai bine este să încercăm să înțelegem contextul în care acel cineva a devenit ce a devenit. Oare acest aspect poate fi luat în considerare atunci când un om trebuie judecat pentru faptele sale? Franz Țandără este un rebut al societății, dar nu mai puțin un produs al ei, și din această cauză societatea nu se poate dezice de personaje ca el, ci trebuie să înțeleagă mecanismul care a dat naștere unor astfel de rebuturi. Relația cauză-efect. Ai o mașină care îți produce, să zicem, nasturi. Dacă observi că din 100 de nasturi, 2 nasturi au ieșit prost, și la fiecare 100 de nasturi produși, 2 ies prost, oare ce faci? Te mulțumești cu situația și mergi mai departe cu 2% rebuturi de nasturi pe care îi arunci la gunoi, sau încerci să vezi unde e problema? Nu știu dacă analogia este potrivită în cazul de față, dar cred că de multe ori societatea procedează greșit în astfel de cazuri, aruncând cu pietre.

Franz Țandără, pe lângă faptul că a fost un torționar și un criminal, a fost o victimă a lipsei de educație, a societății și vremurilor în care a trăit. Îl poate absolvi acest aspect de orice vină? Bineînțeles că nu. El trebuia judecat pentru crimele sale. Dar aici este o problemă de nuanțare. El trebuia condamnat pentru ceea ce a făcut, dar nu pentru ceea ce era. Dacă îl judecăm pentru ceea ce este, adică un produs al societății în care a trăit, atunci trebuie sa ne judecăm și pe noi, cei care îl judecăm, și vom ajunge la concluzia că, atâta timp cât facem parte din acest organism numit societate, fiecare dintre noi este răspunzător de soarta celuilalt. Dacă Țandără a ajuns un criminal, iar eu am fost contemporan cu el, atunci și eu port o parte din vină. Cei pe care i-a ucis sunt și morții mei. Doar așa se poate face cu adevărat dreptate.

Să ne imaginăm societatea ca fiind o femeie ce tocmai a născut doi copii, unul perfect sănătos, și altul cu un handicap care îl face un inadaptat. Oare cum trebuie să procedeze femeia? Păstrează copilul sănătos și îl aruncă pe cel bolnav, sau le oferă ambilor șanse egale la viață? Eu zic că trebuie să le ofere șanse egale, și va face tot ce îi stă în putință să își facă copilul bolnav bine, nu îl va condamna la moarte. Aici este o altă problema a sistemului judiciar, nu doar din România, ci din întreaga lume. Un sistem de detenție care nu ajută cu nimic deținutul, ci doar îl încarcerează și îl ține departe de ochii lumii este un sistem defectuos. Nimeni nu vrea să îi vadă pe stradă pe acești oameni condamnați, astfel cel mai bine este să băgăm gunoiul sub preș și să ne prefacem că acești oameni nu există. Nu ar trebui să ne mire faptul că odată eliberați, acești foști deținuți vor revenii la vechile obiceiuri. Delincventul nu trebuie pedepsit ci îndreptat. Chiar și criminalul poate să fie readaptat și educat, chiar și un personaj precum Franz Țandără.

Comunismul s-a făcut cu mulți ca mine. (Franz Țandără)

 

---