Pe data de 17 mai a avut loc la Apollo 111 (Strada Ion Brezoianu nr. 23 – 25), în sala de teatru a Palatului Universul, evenimentul de poezie experimentală și performance Euphonia, din cadrul Festivalului Internațional de Poezie București 2019. A fost totodată ediția cu numărul 10 a FIPB (la cât mai multe!). Din punct de vedere cultural, Bucureștiul cred că stă foarte bine, păcat că este singurul capitol la care excelează. La eveniment au participat, în ordinea numerelor de pe tricou următorii performeri/poeți – Serena Braida (Italia), Iris Colomb (Franța), Brandon Downing (SUA), Claudiu Komartin (România), Katalin Ladik (Serbia/Ungaria) Michael O’Mahony (Irlanda) Robert Prosser (Austria), Domnul Valentin (România) și Ottaras (un grup de sound poetry performance alcătuit din Ottar Ormstadt, Norvegia, și Taras Mashtalir, SUA). Evenimentul a fost prezentat de către Svetlana Cârstean, curator fiind Simona Nastac.
Acum doi ani am participat pentru prima dată la FIPB. A fost prima mea interacțiune directă cu poezia modernă autohtonă dar și internațională. Am scris atunci câteva conculzii într-o mică recenzie care mi-a atras și câteva critici datorită lipsei mele de înțelegere pentru curentele literare ale secolului 21. Atunci am fost cel mai impresionat și în același timp contrariat de ceea ce s-a petrecut în clubul Point, la evenimentul de poezie experimentală Metamorph, unde am avut ocazia să îl ascult pe inegalabilul Christian Bok, un sound poetry performer care m-a lăsat fără cuvinte, și la propriu și la figurat (oricum poemele lui au fost fără cuvinte, deci cred că reacția mea a fost perfect normală). Atunci evenimentul a fost prezidat de către Claudiu Komartin (anul acesta el fiind participant), iar curator, aceeași Simona Nastac. Anul trecut nu am fost la curent cu FIPB, nu știu ce s-a întâmplat, dar anul acesta Festivalul Internațional de Poezie mi s-a părut ceva mai subțire decât acum doi ani, și asta doar aruncând o privire pe programul evenimentului. Însă și anul acesta, la fel ca acum doi, ceea ce a ridicat ștacheta a fost fără îndoială seara de poezie experimentală și poetry performance. Sunt convins că participând la aceste ”cenacluri” te pui la curent cu ce se mai întâmplă în poezia modernă, către ce tinde, și cum evoluează. Din acest punct de vedere cred că astfel de evenimente sunt un etalon pentru tot ce înseamnă arta poetica contemporană.
Dintre cei remarcați, trebuie să-l menționez în primul rând pe Robert Prosser, care a recitat un poem de influență religioasă, zic eu în maniera psalmilor călugărilor benedictini, prin incantații și metanii menite să introducă spectatorul într-o transă mistico-religioasă dar în același timp păstrând caracterul și specificul literar al poemului, ca în final să recurgă la un fel de autoflagelare și la sacrificiul simbolic al unui măr (ein apfel deconstruction!). A fost un performance foarte bun, în primul rând prin energia cu care a fost realizat, factorul vizual fiind pe măsura celui sonor.
Dintre performeri am mai remarcat-o pe doamna Katalin Ladik, care inevitabil mi-a adus aminte de Christian Bok, prin poeziile sale sonore, guturale, și onomatopeice, care au stârnit reacții de tot felul în sală, un fel de poezie deconstructivist-conceptualistă, care parcă vrea să ne arate până unde se poate merge în crearea de conținut artistic. O astfel de poezie nu este pe gustul tuturor, mai ales al profanilor, în primul rând pentru că pare că îi lipsește simțul estetic. Dar în fond, după cum spunea și Sergiu Celibidache, nu frumusețea este scopul artei, nu atingerea frumosului, ci a adevărului. Romantismul a fost primul curent literar care a scos în evidență faptul că și urâtul are estetica lui, are frumusețea lui, și asta în timp ce clasicismul rămânea ancorat în armonie, echilibru și perfecțiune. Or, nu mai armonioasă, echilibrată și perfectă nu este poezia modernistă. Și până la urmă ce e rău în asta? Nu spunea marele nostru poet Nichita Stănescu că perfecțiunea nu atrage atenția? Dacă ai un cub perfect, pune mâna pe un ciocan și sparge-i un colț, ca lumea să se întrebe apoi – de ce nu este acel cub perfect? Din acest punct de vedere putem spune că poezia modernă sau mai corect spus post-modernă este un cub plin de ciobituri.
Iată cum această estetică a urâtului trezește în noi marile interogații, marile întrebări. Iar vineri seară chiar am plecat acasă cu multe întrebări. Și dacă poezia asta post-modernă poate să te pună pe gânduri, atunci cred că și-a atins scopul. Nu știu dacă acesta este într-adevăr scopul ei, dar în fața unor poezii precum cele recitate vineri seara la Apollo 111, ești obligat la un exercițiu de gândire. Și cred că după ce reflectezi cu atenție, ajungi să ai mai multe întrebări decât răspunsuri. Dar oare cum ar arăta lumea asta dacă pentru fiecare întrebare am avea un răspuns? Cred că în viață nu contează atât de mult să ai răspunsuri cât să știi cum să pui întrebări. De aceea cred că poeziei moderniste îi stă bine să fie și neînțeleasă, să fie și fără răspuns, nu trebuie să o înțelegi, trebuie să o simți, oricât de clișeistic ar suna. E bine ca din când în când să mai ieșim din conservatorism și din dulcele stil clasic, pentru a ne deschide ochii și a vedea că și urâtul are frumusețea lui, și dezordinea are ordinea ei, si dezechilibrul are echilibrul său, și imperfecțiunea are perfecițunea ei, și așa mai departe, vorba lui Gellu Naum.
Să ne vedem cu bine la FIPB 2020!
cugetări, gânduri, frânturi 