Aseară am urmărit o partidă de fotbal care a durat mai mult decât ar fi trebuit și a generat în jurul ei mai multă agitație decât era cazul. Meciul dintre selecționata României și provincia separatistă Kosovo, din preliminariile EURO 2024, a fost întrerupt aproximativ o oră, pe criterii politice. Adică, mai exact, niște ultrași din peluză, adică acei oameni indezirabili, făcuți albie de porci la postrurile TV de fiecare dată când aprind o torță sau afișează un banner, au afișat și aseară niște mesaje așa zis discriminatorii față de „poporul” și „statul” Kosovar, și nu numai. Printre aceste mesaje s-au aflat și deja binecunoscutul Basarabia e România (un adevăr și o realitate istorică, de altfel) și Kosovo e Serbia (un alt adevăr și o realitate istorică). Așadar nimic nou sub soare. Dar tânărul arbitru francez, în vârstă de numai 30 de ani, a fost depășit de încărcătura partidei, și la insistențele afectaților jucători kosovari (care, ca fapt divers, sunt în mare parte de etnie albaneză), a decis să întrerupă partida și să trimită echipele la vestiare pentru parlamentări.
În tot acest timp, “huliganii” din peluză, huligani care mulți dintre ei au familii, joburi respectabile și o viață socială normală, plătitori de taxe și impozite, au fost luați la întrebări de către reprezentanții forțelor de ordine și ai Jandarmeriei, ca într-un final să le fie confiscate câteva bannere și drapele așa zis injurioase. Până la urmă, după ce tânărul arbitru a primit ok-ul de la mai marii forurilor internaționale de fotbal, meciul a fost reluat, iar ai noștri s-au impus cu 2-0. Aceasta este pe scurt istoria partidei.
Acum să analizăm puțin situația. În primul rând naționala de fotbal a României a disputat aseară un meci împotriva unei naționale similare a unui stat pe care Republica România nu îl recunoaște ca entiate socio-politică independentă și suverană, si cu care, drept consecință, nu are nicio relație diplomatică. Motivul este lesne de înțeles – statul Kosovo reprezintă o enclavă de cetățeni minoritari și eterogeni (92% dintre ei fiind albanezi, restul sârbi, bosniaci și turci) în inima statului independent și indivizibil numit Serbia. Recunoașterea acestei entități drept stat unitar și independent ar reprezenta pentru statul român un precedent periculos, dat fiind faptul că pe teritoriul țării noastre, mai exact în Harghita și Covasna, se regăsește deasemenea o populație minoritară cu tendințe revizioniste și separatiste. România a recunoscut integritatea și indivizibilitatea statului Serbia încă de la formarea lui, după desprinderea legală, prin referendum, a provinciei Muntenegru în 2006. În schimb provincia Kosovo s-a desprins de Serbia încălcând flagrant constituția acestei țări. Acest lucru însă nu a împedicat marile puteri europene și mai ales SUA, să recunoască acest separatism periculos. În aceeași situație ca și România se află Spania, având provincia Catalunia cu puternice tendințe separatiste, și refuzând să recunoască deasemenea existența statului Kosovo.
După meciul de aseară, ca de altfel și pe parcursul întreruperii partidei, am tot auzit de la marii specialiști în fotbal, același clișeu ordinar – politica nu are ce să caute în sport! Perfect adevărat, asta dacă am trăi acum două mii de ani în Antichitate, pe timpul Jocurilor Olimpice de la Atena și dacă am fi pilaf la istorie. Dar nu trăim în Antichitate, și sportul, fie că ne place fie că nu, are legătură foarte mare cu politicul. Ba mai mult, sportul, cu precădere cel în care se desfășoară competiții între reprezentativele naționale ale diferitelor state, are o foarte mare legătură și cu istoria acelor state. De exemplu la astfel de competiții se intonează imnul acelor țări, se poartă culorile și drapelul acelor țări, se face uz de simbolurile acelor țări, și așa mai departe. Deci toate aceste elemente sunt în strânsă legătură cu etnciul, politicul, cultura și istoricul acelor state. Iar pasiunile sunt de multe ori mistuitoare, atunci când istoria statelor care se confruntă pe teren se întrepătrunde sau este antagonistă. Criteriul politic și istoric nu poate să nu existe la meciurile de fotbal internaționale. Dacă privești în tribună la un meci de fotbal inter-țări, o să vezi la tot pasul politică și mai ales istorie. Încărcătura emoțională la astfel de meciuri este foarte mare și inevitabil au loc manifestări mai puțin plăcute pentru unii privitori, privitori care însă nu înțeleg cât de multă politică și istorie este într-un meci de fotbal dintre reprezentativele naționale. Dacă politicul nu are ce să caute în manifestările sportive, atunci ce caută în tribune liderii partidelor politice, miniștrii sau președinții? Aceștia, conform teoriei, nu ar avea ce să caute la un meci de fotbal, și asta pentru că, cu siguranță sunt prezenți acolo nu în calitate de simpli cetățeni. Sportul este atât de des folosit pe post de propagandă politică încât îmi este și scârbă să discut acest subiect.
Dar revenind la oile noastre. Un jucător, de exemplu al echipei naționale a României de fotbal, când pune tricoul pe el și intră pe teren este, păstrând proporțiile, precum un ostaș pe câmpul de luptă – el apară onoarea, tradiția și istoria țării sale, țară în care s-a născut și cu care se identifică. El poartă pe el culorile drapelului, simbolurile naționale, i se cântă imnul, imn care este atât de încărcat politic și istoric încât nici nu mai are rost să discutăm. Orice lipsă de respect față de aceste simboluri este sinonimă cu un sacrilegiu. Deci iată cât de multă politică este în fotbal, și cât de tâmpită este părerea atât de răspandită cum că sportul nu trebuie să aibă legătură cu politicul. Sportul, la nivel de echipe naționale, nu este nimic altceva decât o transpunere simbolică a unei bătălii între țări inamice. Se spune – România a învins Kosovo, sau România a bătut Kosovo la fotbal. Ce reprezintă asta, de fapt? Că țara numită România, cu tot ce reprezintă ea, istorie, politică, cultură, popor, și-a impus respectul și forța în fata unui alt stat care îi este adversar pentru 90 de minute. La nivel de națională, o simplă victorie sportivă în fața unui adversar este mai mult decât ceea ce se vede la suprafață. O victorie creează o emulație în rândul întregului popor. 11 jucători reprezintă voința și dorința a 20 de milioane de oameni și victoria lor este a tuturor celor 20 de millioane. Și acesta este un sentiment național indiscutabil. Iar o înfrângere reprezintă deasemenea dezamăgirea a 20 de milioane de oameni. Competițiile sportive intercluburi sunt ceva, dar cele inter-țări reprezintă cu totul altceva. Și asta trebuie să înțeleagă toți acei specialiști în sport, jurnaliști și sportivi deopotrivă, care condamnă la unison comportamentul huliganic și naționalist al unor suporteri care nu fac decât să consemneze, câteodată, un adevăr istoric și o nedreptate politică, și totodată o realitate incontestabilă, si anume că – sportul la nivel de reprezentative naționale are legătură cu politicul, cu istoria, cu etnicul, cu cultura, tradiția și spiritul acelei naționale. Fie că e vorba de fotbal, handbal, volei, hochei, scrimă, baschet, tenis, cricket, rugby, gimnastică, tir cu arcul, oină, haltere, și așa mai departe.
P.S. Bunăoră, la dineul de primire al naționalei României de rugby, de la Cupa Mondială din Franța de anul acesta, stejarii au intonat la unison cântecul de luptă Treceți batalioane române Carpații! Dacă nici acesta nu este un exemplu de legătură dintre istorie, politică și sport, eu nu mai știu ce să spun…
Și mai e ceva. Aseară nu a fost vorba atât despre politică cât mai ales despre istorie. Când spui că sportul nu trebuie să aibă legătură cu politicul, afirmația, într-adevăr, pare corectă, și atrage mulți susținători, pentru că politicul este un mediu atât de murdar și corupt încât toată lumea îl urăște. În schimb când spui că sportul nu trebuie să aibă legătură cu istoria, spui un mare neadevăr și o aberație. Aseară a fost vorba mai mult despre istorie, decât despre politică. Dar cei care vor să deturneze aceste manifestări naționaliste, și să le eticheteze drept atitudini și convingeri politice pe un teren de sport, nu sunt decât niște criminali ai conștiinței naționale; cei care ucid, zi de zi, prin deciziile și atitudinea lor spiritul poporului român. Huliganii de aseară din peluză, nu au manifestat convingeri politice de nicio natură – nu au invocat figura vreunui perosonaj politic controversat, vreo doctrină politică, și nici nu au fost părtinitori ai vreunei facțiuni politice. Ei au manifestat convingeri pur naționaliste, și nimic mai mult. Dar cum în zilele noastre naționalismul este condamnat la scenă deschisă și corectitudinea politică este o condiție sine qua non a oricărei manifestări din orice domeniu, putem să înțelegem întreaga tevatură creată aseară. Dar asta nu înseamnă că trebuie să lăsăm capul plecat, și să ne punem singuri pumnul în gură si genunchiul pe grumaz. Astfel de manifestări, care fac apel la memoria colectivă, sacrificiul, istoria și spiritul poporului român, oricât de vocale și expresive ar fi, trebuie susținute și promovate în cadrul oricărui eveniment sportiv în care este prezentă o națională a României, și nu sancționate atât de vehement cum s-a întâmplat aseară. Asta, bineînțeles, atâta timp cât se păstrează un nivel acceptabil de decență și civilizație, si nu se recurge la gesturi violente. Din păcate UEFA și FIFA, două dintre cele mai corupte organizații la nivel mondial, abuzează de puterea lor de decizie și folosesc politica pumnului în gură. Astfel că, în cazul specific al statului Kosovo, orice națională care refuză să desfășoare o partidă de fotbal împotriva acestui non-stat, este descalificată.
cugetări, gânduri, frânturi 