Despre ratatul ordinar

De bună seamă că, nici într-o lume ideală, nu putem fi toți învingători, pentru că întotdeauna, fără excepție, succesul unora e dependent de insuccesul altora. Despre gestionarea insuccesului s-au scris povești multe, cum că ar fi calea către reușită, cum că te-ar face mai experimentat sau alte asemenea. Poveștile ar putea fi adevărate, dar nu pentru toată lumea, ci doar pentru aceia care definesc insuccesul ca pe o barieră circumstanțială, un accident sau, mai degrabă incident, o amânare a succesului, fără prea mari rezonanțe emoționale. În aceste condiții nu poți vorbi despre insuccesul adevărat, acela care sapă la temelia imaginii tale și a întregii personalități, care te lasă amputat de bucăți mari de voință și demnitate. Insuccesul creează ratatul, loserul, pierzătorul. Iar ratatul ordinar este, în cele mai multe cazuri, un intelectual de condiție medie, care știe cu certitudine că există, dar nu înțelege de ce i se întâmplă existența, se risipește în obiective mici având conștiința negării obiectivelor majore, are speranța că de mâine, de marți sau de anul viitor va schimba soarta, va căuta asiduu sensuri acolo unde nu e nimic. Apoi se va întâmpla dezastrul, poate pe la 40 de ani, când ratatul ordinar va înțelege într-o fracțiune de secundă, ca într-o epifanie, că maximul de potență a fost atins deja și că loc de mai bine nu există, dar există din belșug loc de mai rău. Speranța moare, ca semn de înțelepciune matură și e înlocuită de blazarea neputinței de a-și depăși condiția, lăsând urme lizibile într-un obraz fără culoare. Ratatul ordinar este veșnicul câștigător al locului al doilea, loc demn de laudă și de consolare, sau locul desemnat pentru cel mai mare pierzător. În apărarea sa, ratatul ordinar poate aduce oricând dovada că te poți baza pe el și că merită să îl prețuiești și poate că, dincolo de tărâmul nevrotic, succesul e discutabil. (adolescentrebelcom.wordpress.com) (despre ratatul ordinar) .

Acum ceva timp, un blogger pe care îl urmăresc cu interes, datorită umorului, stilului concis, a ironiei fine și a lucidității cu care își scrie scurtele povești, publica textul de mai sus, text care nu se încadrează întocmai cu stilul pe care acest blogger îl abordează de obicei. Acesta este un text care iese din context, și poate de aceea mi-a atras atenția în mod special. Nu știu de ce, dar de la prima citire m-am regăsit în totalitate în cele spuse. Parcă mă priveam într-o oglindă. Apoi am mai citit textul de câteva ori, și sentimentul la final a fost același – iată un portret care se potrivește multora, mi-am spus în sinea mea, iată un portret care mi se potrivește și mie ca o mânușă. Niciodată nu m-am regăsit atât de limpede în câteva rânduri cum m-am regăsit în articolul scris de acest blogger. Ce-i drept nu m-am simțit foarte bine după ce am digerat articolul, dar în același timp am simțit nevoia să mai adaug ceva, ceva ce nu a fost spus, și nici nu putea fi spus din moment ce textul abordează o temă la modul general, cu care fiecare dintre noi poate rezona sau nu. Mi s-a ridicat mingea la fileu, și am scris cele de mai jos pentru a mă lămuri pe mine cu mine însumi.

Insuccesul creează ratatul, loserul, pierzătorul. Într-o societate care este organizată după un sistem de performanțe bine conturat, după filozofia câștigătorul ia tot, doar locul unu se premiază, și în care competiția și concurența sunt promovate pe toate mediile și prin toate mijloacele de la cele mai fragede vârste, în care individualismul și egoismul ne caracterizează pe toți, insuccesul și frica de a eșua, da a nu da randamentul scontat, fac din omul zilelor noastre un nevrotic și un sociopat. Rezultatul final este ratatul ordinar, care nu este cum am crede vreun tâmpit sau vreun idiot de duzină, nici pe departe, ratatul ordinar este cel care a încercat să își depășească condiția dar care, din diferite motive, a eșuat lamentabil.

Ratatul ordinar este, în cele mai multe cazuri, un intelectual de condiție medie, care știe cu certitudine că există, dar nu înțelege de ce i se întâmplă existența(…). Ratatul ordinar este cel care, în sinea lui speră că la un moment dat universul va lucra și pentru el, și îl va recompensa pentru eforturile sale. El speră într-o lege a retribuției, și de ce nu, speră că divinitatea îi va face și lui dreptate, cu toate că este un ateu convins. Vede în lume numai nedreptăți și nedreptățiți, iar el se consideră cel mai nedreptățit dintre toți, poate de aceea din punct de vedere politic este atras de ideologiile de extremă stânga sau de extremă dreapta. El este într-adevăr un intelectual mediocru, dar atenție, nu este un analfabet, și se poate observa asta foarte ușor din faptul că nu se pricepe la „șmecherii și combinații”, el nu face parte din categoria acelor băieți deștepți care nu știu să scrie și să citească dar se pricep de minune la afaceri, însă pe de altă parte ratatul ordinar nici nu excelează în vreun domeniu anume, își pune întrebări, ce-i drept, pe care mulți nu și le pun, dar atât. Pentru că întrebările sale sunt fără răspuns, nu va înceta să caute asiduu sensuri acolo unde nu e nimic, ca în final, când va ajunge în jurul vârstei de 40 de ani, să înțeleagă, ca într-o fracțiune de secundă, ca într-o epifanie, că maximul de potență a fost atins deja și că loc de mai bine nu există, dar există din belșug loc de mai rău. De acum încolo ratatul ordinar va fi guvernat de o singură idee – tot răul trebuie pus înainte. Din acest motiv va fi complet paralizat în fața vieții, fiind-ui teamă să își mai asume vreo responsabilitate.

Ratatul ordinar este incapabil să își conștientizeze prezentul, să trăiască clipa și momentul, fiind terifiat de gândul că orice clipă, orice moment ține ma puțin decât o respirație și prin urmare nu merită să-i acorzi niciun fel de atenție. Ca să își mai spele din păcate, ratatul ordinar poate aduce oricând dovada că te poți baza pe el și că merită să îl prețuiești, el fiind un avid dependent de părarea celor din jur, de socializare, de interacțiune, de prietenie, cu toate că nu vrea să arate asta, și de cele mai multe ori are un comportament de mizantrop, comportament ce vine din superioritatea cu care îi privește pe ceilalți, cei care nu își pun întrebări existențiale ca și el. Statutul său de intelectual de condiție medie îl face de multe ori să se înfrupte din fructul dulce al vanității și al iubirii de sine, chiar dacă, paradoxal, acestea sunt lucrurile pe care obișnuiește să le reproșeze celorlalți, fiind ferm convins că lumea în care trăiește este insuportabilă tocmai datorită oamenilor vanitoși și narcisiști.

Neavând ochi să privească decât în exterior, lipsindu-i cu desăvârșire simțul autocritic, el nu își observă propria nimicnicie și propriile defecte. În schimb este un excelent analist al moravurilor societății în care trăiește, și nu de puține ori intră în conflict cu cei cu care nu împărtășește aceleași idei și principii. Fiind convins că este un stoic, cu vădite influențe cinice (printre autorii să preferați regăsindu-se Seneca și Diogene), afirmă sus și tare că nu mai există speranță pentru această lume, și implicit nici pentru el, doar că el, ratatul ordinar, a ajuns la un anumit grad de înțelepciune care îi dă dreptul să facă această afirmație situându-se cumva în afara lumii pe care o damnează, însăși această afirmație o consideră ca fiind o vorbă plină de înțelepciune, de la cineva care a înțeles într-un final cum stă treaba cu viața asta. Defapt, nu și-a dat seama de nimic. Este la fel de neștiutor ca oricare om de condiție medie, și tocmai de aceasta condiție medie, de această mediocritate fără margini care o poartă cu el ca pe o povară a încercat să fugă toată viața lui. Nu este ciudat cum în viață de ceea ce îți este frică tocmai de acel lucru nu scapi?

Constantin Noica spunea cândva că intelectualul, omul de cultură, și în special omul cu cultură filozofică, nu își va face dovada calităților sale de gânditor și om de spirit decât după 40 de ani. Până atunci omul acesta se află în perioada de acumulare, toate cunoștințele sale fiind păstrate într-un creuzet din care, după 40 de ani de procese fizico-chimice, vor ieși mari creații culturale. Doar geniile reușesc să facă acest lucru mai devreme. Subsemnatul așteaptă cu sufletul la gură împlinirea cele patru decenii de viață pentru a da marele examen. Până atunci nu se consideră decât un intelectual de condiție medie, adică un ratat ordinar, cu potențial de a deveni un ratat extra-ordinar. Uneori trebuie să fim și sinceri cu noi înșine și să nu ne ascundem în spatele unor eufemisme, chiar dacă asta înseamnă să ne dăm singuri la gioale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s