Un filozof fără destin – Arthur Schopenhauer

Pe 22 februarie 1788 se năștea Arthur Schopenhauer, filozof și moralist german, a cărui valoare a fost recunoscută în posteritate, cum de altfel s-a întâmplat dintotdeauna cu toți marii gânditori ai lumii. Dar Schopenhauer nu a fost doar un mare gânditor, așa cum avem tendința să credem fără să fi citit nimic din opera sa, fiind mai degrabă intimidați de numele său cu o rezonanță apocaliptică, ci a fost și unul foarte mic, dominat de prejudecăți și stereotipuri care l-au împiedicat să fie cu adevărat un mare gânditor și să își făurească un destin pe măsură.

Acest articol nu își propune să intre în profunzimea și în detaliile specifice ale filozofiei lui Schopenhauer, pentru că ne-am pierde timpul în noțiunui și speculații pe care nu toată lumea le poate înțelege, iar material, slavă domnului, există nu pentru un articol sau două, ci pentru o lucrare de dizertație! Dacă am încerca acum să vorbim despre filozofia lui Schopenhauer în două pagini, ar fi o blasfemie, l-am ciunti și nu am reuși să vorbim până la capăt despre niciuna dintre ideile sale. Tocmai de aceea mă voi rezuma la un mic tablou cronologic care consider că are o mai mare trecere la publicul veșnic grăbit în lectură și interesat în mare parte de aspectele mai puțin științifce al operei unui autor, de lucrurile inedite, poate ieșite din comun, lucruri neștiute, care îl fac pe autor să fie privit dintr-o altă perspectivă și mult mai ușor de digerat.

Arthur Schopenhauer este un important reprezentant al filozofiei germane, dar nu și al școlii de filozofie germană, cunoscută în intreaga lume prin, poate cei mai de seamă reprezentanți ai ei, Kant și Hegel. La fel ca și Nietzsche, Schopenhauer aprecia foarte mult cultura franceză și marii ei gânditori (Descartes, Voltaire, Rousseau), până într-acolo încât o renega pe cea germană, considerând-o vetustă și nereceptivă la tot ce e nou.

Arthur Schopenhauer vine pe lume într-o familie înstărită, tatăl sau fiind un reputat negustor din orașul Danzig (actualul Gdansk, Polonia) iar mama sa o romancieră relativ cunoscută în epocă. Este obligat să aleagă între a urma gimnaziul sau a efectua o călătorie în Europa pentru a deprinde arta comerțului. Se dedică în cele din urma comerțului, dar moartea prematură a tatălui îl va scuti de îndeplinirea dorinței acestuia. Rămâne doar cu mama sa, cu care se va afla într-un permanent conflict, mai ales după ce aceasta se recăsătorește și își mută reședința la Weimar, unde Arthur o urmează. Mama sa odată ajunsă aici va duce o viață la fel de zbuciumată sentimental precum romanele pe care le scria. Unul dintre amanții cei mai de renume fiind chiar marele Goethe. Conflictul dintre Schopenhauer și mama sa ajunge al paroxism, și într-un final este dat afară din casa acesteia, nu înainte însă de a-și primi dreptul la o moștenire consistentă pe care Arthur va ști să o păstreze și care îi va asigura în cele din urmă un trai decent până la sfârșitul vieții. La plecare, își amenință mama că va rămâne cunoscută în istorie nu prin propriile ei creații literare ci prin faptul că i-a fost mamă. Nu o va mai vedea decât după 24 de ani, când aceasta moare.

Se stabilește la Gotha, și printr-o inteligență ieșită din comun reușește să-și termine gimnaziul parcurgând mai multe clase într-un singur an. La 21 de ani se înscrie la facultatea de medicină de la Gottingen, dar renunță după un an, și se înscrie la filozofie. Îl citește pe Lordul Byron, și observă că și acesta avusese un destin asemănător, care l-a împins la pesimism, astfel începe să-i apreiceze și mai mult scrierile. La sfârșitul studiilor universitare, Schopenhauer se găsește într-o situație dramatică – nu are familie, nu are prieteni, nici femeie și nici patrie, trăiește absolut singur, cu infinitul lângă el. Asta îl împinge tot mai mult la insociabilitate, iar mai târziu într-un aforism va spune – inteligența te condamnă la insociabilitate, un spirit înalt va căuta mai mult liniștea interioară decât petrecerile cu prietenii. Se consideră un geniu neînțeles și printr-o aroganță caracteristică se compară cu vârful Mont Blanc, comparație pe care o va prelua mai târziu și Nietzsche.

Datorită relației lui Goethe cu mama sa, acesta îi va deveni antipatic și îl va acuza că și-a vândut onoarea pentru renume și bani. Mai târziu va scrie în aforismele sale o întregă poliloghie despre onoare și onoruri începând cu vechii greci și până în sec XIX. Începe să urască tot mai mult succesul pe care îl au anumiți intelectuali cu care era contemporan.

În timpul în care Napoleon pornește în campania de cucerire a Europei, Schopenhauer se retrage în Thuringia unde își scrie teza de doctorat, doctorat ce îi va fi acordat de Universitatea din Jena prin corespondență. La nici 30 de ani Schopenhauer își scrie lucrarea de referință, Lumea ca voință și reprezentare, în limba franceză. Al doilea volum al lucrării va apărea abia peste 25 de ani, după ce din prima ediție nu se vânduse aproape niciun exemplar. Vânzările merg la fel de prost și cu acest volum, și cărțile sale se îngălbenesc pe raftul librăriilor. Schopenhauer se consideră neînțeles și înconjurat de oameni inculți și ignoranți, aceasta fiind în viziunea sa o meteahnă a epocii în care trăia și mai ales a societății germane, pe care o considera de o mediocritate abrutizantă. Îi numește pe acești oameni filiștrii sau filistini, adică oameni fără preocupări intelectuale. Devine tot mai ursuz și misogin, neînțelegând anumite drepturi care începeau să fie acordate femeilor, pe care le considera ca fiind create numai în vedera propagării speciei – femeia este un animal cu păr lung și idei scurte.

Cu toate că era un misogin (misoginism patologic, probabil dobândit din cauza relației conflictuale cu mama sa), Schopenahuer era și un practicant al femeii, făcând-ui plăcere să fie însoțit în diferite călătorii de câte o prezență feminină. Una dintre călătorii a făcut-o în Veneția și ce a urmat e deja legendă. Schopenhauer obține o recomandare din partea lui Goethe cu care mergea la Veneția să îl întâlnească pe Byron, idolul său, și cel cu care se cosidera frate de suferință. Urmează o poveste fabuloasă. Se spune că în timp ce se afla într-o gondolă pe canalele venețiene însoțit de o tânără domnișoară, aceasta se intersectează cu o alta, în care se afla nimeni altul decât Lordul Byron. Evenimentul probabil ar fi trecut neobservat dacă tânăra domnișoara care îl însoțea pe Arthur nu i-ar fi aruncat priviri deochiate scriitorului englez, care la rândul său i-a răspuns în aceeași manieră nonșalantă. Schopenhauer fiind de-a dreptul furios de acest lucru, jură să îl urască pe cel care a avut curajul să facă un asemenea gest. Bineînțels, după acest eveniment Schopenhauer se va dezice de lecturile lui Byron și își va accentua și mai mult disprețul față de femei.

Întors în Germania, intră în contact cu filozofia lui Hegel, pe care o detestă cu vehemență, ca de alfel întreaga școală de filozofie de la Frankfurt, care făcea furori în acea perioadă. Considera filozofia acestuia drept o harababură împinsă până la nebunie, scrisă de un om fals și smintit. Hegel, Schelling și Fichte devin inamicii numărul unu ai lui Schopenhauer și acesta face tot posibilul să-i combată. În acest scop, merge la Berlin, unde preda și Hegel, și reușește să obțină un post de profesor, primind avizul de la o comisie din care făcea parte și…Hegel! Plin de vanitate și ură, își programează cursurile în același timp cu cele ale acestuia. Rezultatul este însă unul dezastruos, în afara câtorva rătăciți, Schopenhauer își ține cursurile în amifteatre goale. Demisionează și începe să se răfuiască cu Hegel în scris. Detestă în același timp si academiile, și luptă împotriva filozofiei predată în învățământul superior, instituționalizat. Prostuța și bine hrănita filozofie universitară, avea să fie remarca lui Schopenhauer, care nu vedea în profesorii universitari decât niște pedanți. Își recapătă însă pacea sufletească când Hegel moare de holeră în 1831. Nu se ferește să își ascundă sadisfacția.

Abia în 1851 Schopenhauer ajunge să fie cunoscut și citit, când publică două volume de eseuri cu un limbaj ușor de înțeles de majoritatea oamenilor cu o minimă inițiere în filozofie, deci tocmai atunci când scrie mai puțin filozoficește. Sunt două volume de maxime și aforisme, în care se vorbește nu despre idei ci despre oameni și situații, de unde și succesul la public. Dacă în prefața lucrării sale fundamentale, Lumea ca voință și reprezentare, Schopenhauer recomandă potențialilor cititori să se pună mai întâi la punct cu lucrările lui Kant înainte de a-i citi cartea, căci numai așa o pot înțelege, acum eseurile sale ajung la un public pe care Schopenhauer nu îl viza. Tocmai de aceea nu este mulțumit de aparentul succes pe care îl au scrierile sale, dar nu își ascunde sadisfacția când începe să fie tradus și în limba engleză. Se spune că odată cunoscută această brumă de succes, Schopenhauer devine la rândul său un pedant și un iubitor de arginți, ba chiar își angajează un secretar, iar într-un exces de grandomanie se întreabă ca va spune lumea despre el în anul 2100! Mai trebuie menționat faptul că în această perioadă filozofia lui Schopenhauer ajunge să îl influențeze pe Richard Wagner. Există o întreagă corespondență între cei doi, Wagner dedicându-i mai multe opere. După numai 9 ani de la acest scucces editorial, timp în care capătă suficientă notorietate în rândul clasei de mijloc, Schopenhauer moare de o banală congestie pulmonară la 72 de ani. Era anul 1860.

Schopenhauer a fost consdierat, la mult timp după moartea sa, drept un aristocrat al filozofiei universale, un pesimist de carieră, fără destin. La sfârșitul sec. XIX, Schopenhauer devine cunoscut și în rândurile intelectualității românești. Primele traduceri din scrierile sale fiind făcute de Titu Maiorescu, care îl și prezintă membrilor Junimii, printre care făcea parte și Eminescu. E foarte posibil ca Eminescu să fi contribuit el însuși la traducerile efectuate de Titu Maiorescu, căci fără îndoială intrase în contact cu scrierile sale în perioada în care se afla în Berlin, și cunoștea germana mai bine decât Maiorescu. Poate chiar Eminescu să îl fi recomandat pe Schopenhauer lui Maiorescu. Se spune că Schopenhauer devine repede unul dintre filozofii preferați de către tinerii junimiști și nu numai, datorită stilului său concis și în același timp brutal de a face filozofie, în totală contradicție cu filozofia idealist-roamantică a lui Hegel sau Kant care necesita pentru înțelgere o inițiere mai aprofundată. Mai mult decât atât, unii au mers mai departe și au tras concluzia că, în fapt, întreaga lirică eminesciană ar fi de inspirație schopenhauriană, și că toate poeziile lui Eminescu respiră pesimismul filozofului german. Cât adevăr este în această afirmație rămâne să vedem fiecare în parte după ce am răsfoit puțin pe Schopenhauer și poeziile lui Eminescu.

Trebuie totuși să menționăm și câteva dintre cele mai importante idei care se regăsesc în filozofia lui Schopenhauer, mai exact în lucrarea sa de căpătâi – Lumea ca voință și reprezentare, singura care merită luată în considerare în scop științific. Restul lucrărilor sale se rezumă la o aforistică caustică împotriva femeilor, căsătoriei, onorurilor, funcțiilor înalte, preoților, dar și împotriva mediocrității oamenilor în general.

Ce ar fi de reținut:

Există o voință de a trăi, ea este fără de sfârșit, și de natură metafizică. Lumea pe care o văd și în care trăiesc este reprezentarea mea, iar eu sunt reprezentarea propriei mele voințe de a trăi.

Nu există obiect fără subiect, dar nici subiect fără obiect, cele două entități sunt într-o perfectă interdependență. Obiectul îl reprezintă lumea fenomenală iar subiectul pe cea noumenală (termeni preluați de la Kant, unde fenomenul reprezintă lumea așa cum o vedem cu ajutorul simțurilor, dar nu așa cum este ea într-adevăr, în timp ce noumenul reprezintă lumea ideală, a ideilor, a lucrurilor în sine, a originii lor, al fondului nu al formelor).

Lumea în care trăim este cea mai rea lume care putea să existe, această afirmație exhaustivă încheie practic întregul sistem filozofic schopenhaurian și anunță, în linii mari, direcția pe care o va urma pesimismul în filozofia sec. XX, cap de afiș fiind fără îndoială Emil Cioran.

Viața atât de scurtă, atât de lungă, devine uneori insuportabilă. Ea se desfășoară totdeuna la fel, cu moartea la capăt. Nu poate fi nici oprită, nici schimbată, nici înțeleasă. Adesea o revoltă de indignare ne cuprinde în fața neputinței efortului nostru. Orice am face, murim! Orice am crede, orice am gândi, orice am încerca, murim. Și se pare că vom muri mâine fără a mai cunoaște, deși dezgustați de ceea e știm. Atunci te simți strivit sub sentimentul eternei mizerii a neputinței demne și a monotoniei acțiunilor. (Arthur Schopenhauer, postfață la volumul III din Lumea ca voință și reprezentare, Editura Moldova, 1995).

 

Reclame

4 gânduri despre “Un filozof fără destin – Arthur Schopenhauer

  1. Frica de moarte este o caracteristica a muritorilor nascuti morti, traind limitati de perceptia celor cinci simturi relative, primare, imprevizibile, moarte, mostenire genetica ancestrala neevoluata de credinta în Cuvântul lui Dumnezeu, nemetamorfozata de (re)nasterea din apa si Spirit Sfânt, Adevar Absolut Eliberator si declansator al scânteii nemuririi si al fericirii atemporale…
    „Omul se naste ca sa sufere, dupa cum scânteia se naste ca sa zboare.”
    Fiti luminati si binecuvântati… 🙂

    Apreciază

  2. Nu stiu cum sa interpretez comentariul dumneavoastra. Pe de o parte vreau sa cred ca aceste idei apartin unui crestin practicant de rit ortodox sau catolic, un credincios in adevaratul sens al cuvantului. Pe de alta parte, fraza aceasta – Adevar Absolut Eliberator si declansator al scânteii nemuririi si al fericirii atemporale – ma baga in ceata si ma duce mai degraba cu gandul la ezoterism, misticism, si in general la sectele de inspiratie orientala care s-au inmultit in ultima perioada ca ciupercile dupa ploaie si care fac din religie si credinta in Dumnezeu o harababura. Cu tot respectul, discursul dumneavoastra imi pare a semana izbitor cu unul pe care l-am gasit pe un afis ce vorbea publicului despre beneficiile practicarii meditatiei Yoga – Stare de fericire plenară, integrare plenară în absolut, stare de genialitate, deschiderea anumitor mistere ale universului, stare de pace beatifică, intuiție supramentală plenară integratoare. Am incheiat citatul. Numai Dumnezeu stie ce inseamna toate astea.

    Apreciază

    • Într-adevar, „numai Dumnezeu stie” si cei alesi de El, carora le reveleaza, dupa cum voieste, din tainele ceresti, ascunse, paradoxale, atemporale ale Vietii Vesnice, Adevarate, Absolute.
      Între religiile oculte orientale, si religiile monoteiste occidentale, exista o punte de legatura UNICA prin care omul iubitor neconditionat, are posibilitatea si oportunitatea de a întelege paradoxul ecuatiei atemporaleitatii absolute, prin care se poate elibera de sistemul fals si efemer al teoriei relativitatii si al (r)evolutiei umanist-materialist-stiintifica care a transformat societatea într-un spatiu închis, (laborator experimental de cobai umani) limitat de teoriile implantate în subconstient generatiilor ultimelor secole, prin informatii subliminale deformate, subiective, relative,ce nu corespund realitatii obiective…

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s