Recenzie de festival

Festivalul Internațional de Poezie cu numărul 8 a luat sfârșit. Aflându-mă la prima participare la acest eveniment, din postura de spectator, firește, și fiind totodată un iubitor de poezie, am decis să scriu câteva concluzii și impresii.

În primul rând trebuie cunoscut faptul că festivalul a fost găzduit de mai multe instituții culturale din București, printre care – Biblioteca Centrală Universitară Carol I, Muzeul Literaturii Române, casele memoriale Tudor Arghezi și George Bacovia, librăriile Humanitas, dar și Green Hours Jazz Club. Festivalul a debutat oficial pe 17 mai în aula BCU, unde ar fi trebuit să țină un discurs și doamna Gabriela Firea, care însă nu a mai putut ajunge. Printre poeții care au recitat, pe lângă mulți alții veniți de pe întreg mapamondul, nu puteau trece neremarcate Nora Iuga și Ana Blandiana, acompaniamentul muzical fiind asigurat de către Ion Bogdan Ștefănescu și Costin Soare, flaut respectiv chitară.

Dacă prima zi a festivalului a aparținut în mare parte poeților consacrați, în cea de-a doua zi, la sediul MNLR, am putut asculta poeți din noua generație, dintre care am remarcat pe Vasile Mihalache, unul dintre nenumărații poeți promovați și lansați pe piață de către Institutul Blecher. Fondul sonor a fost asigurat de către inegalabilul saxofonist Mihai Iordache și chitaristul Dan Mitrofan. O atmosferă plăcută, lejeră, în curtea noului sediu MNLR, evenimentul fiind prezentat magsitral de către Claudiu Komartin. Despre Claudiu auzisem câte ceva, l-am văzut prima dată live anul trecut la Muzeul George Enescu în cadrul unui eveniment inedit de recital de poezie și flaut. Știam că este un lider al unei generații de poeți români care au debutat după anii 2000, dar nu știam că stăpânește atât de bine limbajul criticii literare. În aceeași zi, la BCU, am putut asculta o serie de poeți străini, dar și pe maestrul emerit al muzicii folclorice românești, Grigore Leșe. Pentru mine Grigore Leșe are ceva aparte, este în primul rând un mistic, un transilvănean autentic, întotdeauna fiind o prezență inedită în spațiul cultural românesc. Am rămas impresionat de prestația sa, la fel și invitații străini, care au putut astfel să interacționeze din centrul capitalei cu tradiția și satul românesc. Grigore Leșe va rămâne întotdeauna un exponent providențial al acestui spațiu sacru.

Seara s-a încheiat în Green Hours Jazz-Cafe cu o nouă lectură a unor tineri poeți, dintre care am remarcat în mod special prestația a doi dintre aceștia, Sorin Despot și Robert G. Elekes.  Fundalul sonor a fost asigurat de către Ana-Cristina Leonte, o voce desoebită, și bateristul Tavi Scurtu. Cei doi au un proiect foarte interesant de muzică jazz/lounge/experimental/fusion, care se numește a-c leonte, și pe care vă recomand să îl ascultați pe Youtube. Seara de 19 mai a fost de departe cea mai interesantă din întreg festivalul. În clubul Point (strada General Eremia Grigorescu nr.10), a avut loc evenimentul Metamorph, un performance de poezie experimentală cu poeți străini dar și cu trei dintre cei mai importanți reprezenanți ai poeziei contemporane românești, același Claudiu Komartin, Mugur Grosu și Răzvan Țupa. Evenimentul a fost prezentat de către Claudiu Komartin (Claudiu participând la eveniment în dublă ipostază). Conceptul și regia întregului eveniment a aparținut Simonei Nastac (simonanastac.com), curator și critic. Dintre poeții străini nu putea să treacă neremarcat Christian Bok, un sound poetry performer, care a stârnit reacții de tot felul în sală, mai ales prin nivelul de decibeli cu care și-a recitat poemele experimentale.

După o seara ca aceasta începi să realizezi că poezia contemporană se îndreaptă către noi orizonturi, că nu se mai impun niciun fel de reguli, nici chiar dintre cele mai elementare, pentru că în loc de cuvinte poezia experimentală sau cel puțin sound poetry-ul este alcătuită din onomatopee și sunete care mai de care mai ciudate, parcă voind să ne readucă la primordialitate. Acest lucru nu ar trebui sa ne mire, din moment ce poezia în particular și arta în general au intrat în epoca conceptualismului.

Una peste alta, festivalul a fost un succes, organizarea foarte bună, diversitatea artiștilor invitați și a evenimentelor organizate pe parcursul desfășurării festivalului a fost fără îndoială de bun augur, iar orele de desfășurare ale acestora au reprezentat un mare avantaj, mai ales că festivalul s-a ținut pe mai multe zile în cursul săptămânii. Bineînțeles că festivalul a fost presărat cu multe alte evenimente, cele despre care am vorbit mai sus fiind doar cele la care am putut participa.

Pe de altă parte, trebuie să fiu și subiectiv în această recenzie. După cum am spus, fiind un amator în materie de poezie, am remarcat că tendința, defapt unica tendință în poezia modernă românească, este de a scrie în vers alb și de a transforma proza scurtă în poem și poemul în proză scurtă. Din acest punct de vedere nu am observat diferențe majore între stilul unui poet și al altuia, cu mici excepții. Tematica este în mare parte aceeași, se abordează cotidianul, activitățile aparent banale ale oamenilor, observate cu o precizie chirurgicală și transcrise în texte consistente. Fără prea multe metafore, fără figuri de stil, se folosește un limbaj mecanicist, dur, necizelat, pe alocuri repetitiv, poetul devine o mașină, el nu își mai exprimă stările sufletești, ci exprimă doar ceea ce vede în jurul său, este un simplu observator al moravurilor societății moderne. Iar dacă nu suntem de acord cu o astfel de poezie, și avem mai degrabă înclinații pentru stilurile literare mai tradiționale care pun în centru stările sufletești și trăirile interioare ale autorului, un tânăr poet din zilele noastre ar putea foarte bine să ne spună că sufletul este în fond o născocire a minții, omul trăiește aici și acum, e alcătuit din carne și oase, și nu este vreo himeră spirituală, iar poezia pe care o scrie trebuie să fie la timpul prezent. Eu însă consider că la fel cum poeții din secolele trecute riscau de fiecare dată, dintr-un exces de expresivitate, să cadă într-un patetism exhaustiv, la fel și poeții contemporani au metehnele lor, și pot fel de ușor să cadă în ridicol. În fond totul ține de perspectivă și de gusturi.

Nu pot decât să închei această recenzie de amator într-ale poezie, cu un citat din Nichita Stănescu. Un sfat pe care poetul nostru îl dă tuturor poeților, un sfat care depășește temporalitatea.

Fiecare poet, dacă nu se consideră că este un foarte mare poet, mai bine să se lase de scris, pentru că induce în eroare publicul. Când scrii o poezie, să crezi că o scrii pe cea mai bună poezie care s-ar putea scrie vreodată. Dacă nu ai această credintă, să te lași să scrii poezie. Fiecare poet este cel mai mare poet!

Anunțuri

5 gânduri despre “Recenzie de festival

  1. Salut,
    Am fost la o parte din festival (despre evenimentul MetaMorph voi publica și eu o recenzie, dar despre restul festivalului nu mă hazardez să mă pronunț) și voiam să-ți spun câteva lucruri.

    În primul rând, mă întreb cum de n-ai remarcat faptul că a reapărut sporadic rima la sorin despoT și la câțiva alții (pe care susții că i-ai ascultat), deși, dacă nu urmărești îndeaproape scena de poezie, poți cu ușurință să nu observi că nu toată poezia narativă (așa s-ar numi academic specia respectivă) e la fel, nu întotdeauna, de exemplu, are iz de jurnal („cvasiliteratura” despre care au scris criticii de poezie). Versul liber al poeziei narative este altceva decât versul alb al lui Nichita – oricum, rima și-a pierdut întâietatea numai în acea parte a poeziei contemporane care este considerată importantă, inovatoare, la zi.

    Dar nu este decât vârful aisbergului, fiindcă în fiecare an se scot la noi peste o mie de volume de poezie (am și un site unde cataloghez mai toate aparițiile editoriale, http://proiectulpoezierom.blogspot.ro/) și mai poți găsi o puzderie de autori cu un lirism mai pe gustul tău („stiluri literare mai tradiționale care pun în centru stările sufletești și trăirile interioare ale autorului”), unii chiar și în reviste literare „serioase”…

    Rima în sine s-a mutat aproape cu totul în muzică și nu mai reapare decât în special acolo unde se face slam poetry și spoken word (tocmai pe filiera asta vine despoT). Poeții de limbă maghiară (pe care poate i-ai ascultat…?) practică așa ceva, noi suntem încă departe de rezultatele lor. A, și ar mai fi Dan Sociu, Radu Nițescu, unii poeți clujeni ca Vlad Moldovan – și la ei reapare rima, unii consideră că se pun bazele unui „nou formalism”. ->

    Apreciat de 1 persoană

  2. <- (de ce nu se vede comentariul precedent?…)
    Nu pot să nu sesizez ironia următoare: lamentezi faptul că poeții actuali nu mai sunt așa de romantici, dar scrii despre Vasile Mihalache (unul dintre foarte puținii de la noi care privesc lucrurile astea cu luciditate) că este un poet „promovat și lansat pe piață” (adică este un produs, nu?) tocmai de către Institutul Blecher, o instituție care se prezintă drept alternativă contraculturală la cele din lumea literară oficială, deși păstrează unele mecanisme ale lumii literare… (Apropo, a fost „lansat pe piață” de Tracus Arte, nu de Casa de Editură Max Blecher.)

    Cu alte cuvinte: nu mi se pare în regulă să ții cont de modul capitalist în care funcționează toate acestea și totuși să pretinzi poeților să conserve niște credințe romantice. Într-un articol apărut în Dilema veche (!) acum câțiva ani, Lucian Mândruță pretindea artistului să fie (dar nu pe bani publici, sic!) „un prestator de servicii care ţin de plăcerea noastră, nu de a lui!” Or, separația aceasta dintre artist ca producător specializat („medic de suflete”) și public consumator (ale cărui așteptări trebuie satisfăcute) este burgheză.

    Nu așa gândesc cei mai mulți dintre care mai scriu poezie în ziua de azi, când, hai să o recunoaștem, poezia nu există pentru publicul larg decât ca valoare de patrimoniu, demnă de a fi scoasă de la naftalină o singură dată sau de câteva ori pe an. Poate e doar punctul meu de vedere, dar a pune preț pe poezie, a-ți aminti de poezie numai în clipele „festive” este ca și cum nu contează poezia pentru tine, este ca un ritual de care te ții numai pentru că așa „se cade”. Dacă nu este adusă tot timpul în contemporaneitate, rămâne o solemnitate superficială, iar nostalgia pentru „stilurile tradiționale” rămâne doar o dependență de niște pattern-uri pe care ți le-a inculcat școala când erai în formare…

    Totuși, ce mai poate însemna „tradițional”? MetaMorph este un spectacol conceput astfel încât să ai senzația că ai asistat la cele mai noi și mai inovatoare tendințe dincolo și dincoace de ceea ce numim poezia contemporană (multe abordări de-acolo ai observat că sunt inter- sau multimedia), dar până și poezia sonoră care te-a șocat, de fapt, are deja o tradiție de un secol, cel puțin de la Kurt Schwitters încoace.
    Spui că nu se mai impun „niciun fel de reguli”, dar îl invoci tocmai pe Bök, care abundă tocmai în constrângeri (vezi poemul acela care extrage dintr-o bandă desenată cu „moartea lui Superman” numai onomatopee, vezi fragmentul din Eunoia în care sunt numai cuvinte care conțin vocala „u”). Poate te-a șocat și pe tine contrastul dintre costumul său ireproșabil și urletele sale „primordiale”, dar nimic primitiv aici. Este un produs perfect al civilizației moderne, care a atenuat multe dintre durerile și vulnerabilitățile „tradiționale” și în care nu mai are sens „să urli de nebun”… când ai locuri special amenajate pentru a-ți canaliza nebunia.

    Dacă artele par din ce în ce mai dictate de patologii de la începutul modernității încoace, este pentru că nu pot fi altfel într-o societate tot mai controlată. Dar și asta a devenit o banalitate, un truism. S-au dizolvat spitalele de nebuni pentru că nici măcar artiștii nu dețin monopolul nebuniei și pentru că o bună parte din ea a devenit profitabilă. Bök îmi spunea – parafrazez – că este o afacere profitabilă să urli (disciplinat, bineînțeles – îți trebuie antrenament serios pentru a obține aceleași rezultate) pentru 10 minute și să ai decont pentru o săptămână. Iată un catarsis „economic”, iată poezia asumată ca o „manageriere” eficientă a ceea ce nu este permis în restul cadrelor sociale. De ce să urli ziua în mijlocul unei săli de conferințe (ceea ce, firește, nu ar fi o condiție suficientă pentru perturbarea capitalismului) când te poți ține până seara, când vei fi într-un cadru potrivit pentru asta? Cam așa și cu urinatul: civilizația ca triumf al (auto)controlului…

    Apreciat de 1 persoană

  3. (P.S. În comentariul care pare să fie definitiv pierdut scriam că doar generalizezi când consideri că „tinerii poeți din zilele noastre” (of, când nu se ceartă „anticii” cu „modernii”? poate nu se vor mai certa decât în momentul în care va fi revigorat artificial creierul, în mod regulat…) nu ar mai fi „sufletiști”.

    Te asigur și că destui dintre cei care scriu „la timpul prezent” nu sunt chiar așa de materialiști cum ai crede – sau nu într-o mai mare măsură decât suntem deja cu toții în mod implicit, în virtutea mediului nostru și al tehnologiilor care ne influențează automat și ireversibil. Spuneam și că, la noi, te poți aștepta ca oamenii să treacă de la o extremă la alta, așa cum a făcut-o Marius Ianuș (fracturist fanatic devenit ortodoxist fanatic), sau să oscileze între lumi, cu atât mai mult cu cât cultura noastră nu este seculară decât în mod superficial.

    Am scris aici mai mult la persoana a treia fiindcă, deși – păcatele mele :)) – scriu și eu poezie, nu vin din exact același film ca poeții de-o vârstă cu mine. Pentru mulți dintre ei, poezia este o parte (între altele) din stilul lor de viață, pe când se întâmplă ceva oarecum altfel la mine. Cu puține excepții, ei au doar o anumită raportare autobiografică, care pentru mine nu funcționează, nu are sens.
    „Eu”, în măsura în care sunt eu, mă recunosc mai mult în niște frecvențe sonore sau coloristice (anumite nuanțe de roz, de exemplu), stările mele sunt frecvențe și cristalizări. Fac parte din mine conținuturi generic existențiale (de existență în lume) sau mai specifice, care țin de regnuri (nu doar cel uman, ci și cele „depășite” sau emergente), individuală (unică?) fiind doar o combinație de parametri. Nu știu dacă înseamnă a fi „om deplin”, dar mă recunosc și într-o mașină care produce, și în nisipul mișcător din rama asta pe care o am în față, am câte ceva în comun cu mai toate și poate asta aduce a poezie, a constelare permanentă a lumii (doar fiindcă ideea că niște puncte pot să nu fie legate prin nimic este insuportabilă sau absurdă).
    Poate și asta ar fi romantism după unele definiții (ceva din depășirea aceasta a antropocentrismului ține de așa-numitul realism speculativ, pe care un teoretician ar fi recunoscut-o în unele intuiții ale romantismului înalt englez). Nu știu, uneori scriu poezii care pot să fie mai lesne clasificate drept „autobiografice” de unii, dar „autobiografia” pe care am conceput-o în ultimii ani (se numește „poate conține urme de nuci”, poate o să public o variantă electronică anul acesta) este de altă factură (conceptualistă, să-i zicem), este o sumă de intersecții poetice (și polemice) cu diverse discursuri și sisteme care m-au străbătut din copilărie și până în prezent, de la formularele care mă reglementează și mă certifică drept persoană fizică, „reală”, până la descrieri și inventare de care sunt legat personal, chiar și afectiv.
    Poate să fie o enumerare de intrări din Pagini Aurii Constanța care pot acționa pentru mine ca madlena lui Proust – orice îmi poate acționa sensibilitatea, chiar și un curs în care este descrisă (dramatic pentru mine) opoziția dintre lingvistica tradițională și cea modernă.
    Încă nu știu dacă să așez sau nu în final partea în care voi lăsa un script să reproducă sau să genereze un text din metadata pe care am generat-o de-a lungul timpului, de când exist pe Internet. Am văzut de curând că a apărut inteligența artificială care analizează (cu procente exacte?!) emoția pe care o transmite paralimbajul unei persoane. Să mă joc cu ea, să o las să se joace cu mine – întrebările rămân deschise…

    Am dat așa de multe detalii din „laboratorul” meu (nu ar fi singurul, dar experimentalismul asumat este o nișă micuță la noi în raport cu mainstream-ul literar) ca idee. Animism difuz sau scientism agnostic? Nici una, nici alta, ambele – contează oare? Este o actualizare de sine dincolo de termenii pe care mi-i impune societatea (și în privința cărora nu se îndoiesc cei mai mulți dintre poeții care scriu „autenticist” – dacă nu le-ar lua ca atare, nu ar mai putea scrie așa), dacă o consideri practică artistică legitimă sau nu… altă poveste, una socială și juridică. Arta e mai degrabă o judecată decât o esență…

    Apreciat de 1 persoană

    • Am citit cu mare atenție comentariile tale, mi se par pertinente și foarte bine argumentate, ar putea la fel de bine să facă subiectul unui articol de sine stătător. Nu poate decât să mă bucure faptul că cineva a intrat pe blogul meu anonim și a acordat atâta timp unor comentarii la un articol care în fond nu reprezintă nici pe departe un punct de reper pentru cei care vor să afle în ce direcție se îndreptă poezia românească și ce s-a întâmplat în cadrul FIPB. Tocmai de aceea mă aștept să scrie cineva și o recenzie ”oficială” a festivalului, mult mai bine argumentată față de ce am reușit eu din postura de diletant.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s