La mormântul lui Mihai Eminescu

          Pe 15 ianuarie s-au împlinit 167 de ani de la nașterea poetului, ziaristului și omului de cultură Mihai Eminescu. Evenimentul a fost comemorat, ca în fiecare an, la mormântul scriitorului din cimitirul Bellu din capitală. Un sobor de preoți au săvârșit slujba de veșnică pomenire, alături de câteva zeci de persoane și bineînțeles nelipsitele televiziuni. S-au depus coroane de flori, s-au recitat poezii, s-au făcut fotografii, toate pe un ger năprasnic. Anul acesta am participat și eu la acest eveniment care m-a adus pentru prima dată pe deja cunoscuta alee a scriitorilor. Cei mai importanți oameni ai culturii românești se află înmormântați, unul lângă altul, pe această alee – Eminescu, Coșbuc, Caragiale, Rebreanu, Nichita, Labiș, Păunescu, George Călinescu. Te simiți de-a dreptul copleșit, și chiar dacă la vremea cînd învățam în școală despre aceste personalități ni se păreau parcă venite din altă lume, iată că atunci cand pășești pe lângă mormintele lor, deodată realizezi că și ei erau atât de pământeni. În cimitir, cu toții suntem egali – borfași și cirminali, scriitori și oameni de cultură, cu toții intrăm în același pământ.

          Despre Eminescu e greu să mai spui altceva decât ceea ce s-a spus deja –  poet național, luceafărul poeziei românești, internat forțat în sanatoriu, tratat deliberat cu mercur, și ucis premeditat cu o piatră în cap. Destinul său tragic este bine cunoscut, cu toate că motivele pentru care Eminescu a fost scos din viața publică sunt încă puse sub semnul întrebării. Era oare Eminescu atât de înverșunat împotriva anumitor pături sociale și clase politice, încât să fie ucis? Sau totul poate fi pus pe seama hazardului, și a unei patologii reale de care poetul suferea? Cert este că Eminescu și-a creat mulți dușmani de-a lungul carierei sale de ziarist, în primul rând datorită convingerilor sale poltice conservatoare, reticiente la ceea ce era nou, occidental, și mai ales liberal, pentru că, spunea Eminescu într-un articol din 23 decembrie 1877 –

Daț-i mi statul cel am absolutist în care oamenii să fie sănătoși și avuți, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri și bolnavi.

          În acea periaodă aceasta era o problemă la ordinea zilei, România se ghida după principiile revoluției franceze – libertate-egalitate-fraternitate. Ori, România era un stat nou emergent, din care lipsea o bună bucată din teritoriu, Transilvania aflată încă sub dominația casei de Habsburg. Țara noastră era un stat în care populația țării era formată preponderent din țărani analfabeți, iar aceștia nu aveau ce face cu libertatea francezilor, nu se puteau organiza singuri, nu înțelegeau acest concept de liberalism politic și comercial. Fără a intra în detalii de oridin politic, economic și administrativ, trebuie să știm faptul că Eminescu a fost mai mult decât poetul nostru național, el a fost un luptător fervent pe scena politică a vremii, și prin articolele sale tăioase îndreptate către cei care conduceau atunci destinele unei Românii încă neîntregite, o Românie care trecuse în mâinile unei monarhii străine doar pentru a primii dreptul de a exista ca entitate statală independentă, acesta și-a pecetluit soarta.

          Despre soarta lui Eminescu există multe mărturii, poate cele mai complete le regăsim în cartea lui G. Călinescu – Viața lui Mihai Eminescu. Eu unul am regăsit câteva mărturii valoroase la un alt mare scriitor român care l-a cunsocut personal pe Eminescu, și despre care puțini mai știu câte ceva, Alexandru Vlahuță. Iată ce spune acesta într-unul din volumele sale uitate pe raftul unei biblioteci.

       Într-o zi m-am dus la tipografie să îl iau să mâncăm împreună. L-am găsit făcând corecturi. Era abătut și foarte obosit la față.

– Uf, nu mai pot, nu mai pot…Aș vrea să mă duc undeva la țară, să mă odihnesc vreo două saptămâni…

– Dar de ce nu te duci?

– Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?…

Asta era pe la sfârșitul lui mai. După o săptămână gazetele anunțau că Eminescu a înnebunit.

(…)

     Într-o țară cu atâtea nulități triumfătoare, un poet atât de mare și de cinstit nu putea să moară decât într-un spital de nebuni. 

(Al. Vlahuță, Versuri Și Proză, Amintiri despre Eminescu, pp.274-275).

          Mihai Eminescu a fost probabil unul dintre cei mai compleți oameni de cultură ai României, datorită cunoțtințelor sale din domenii diferite – drept, filozofie, literatură, ziaristică, politică, economie. A reușit prin poeziile sale să ridice limba română pe cele mai înalte culmi ale expresivității, căci limba în care ne exprimăm noi astăzi cele mai adânci gânduri, sentimente și năzuințe, este fără îndoială limba eminesciană. A luptat activ pentru propășirea spirituală și morală a poporului român, a muncit cu penița în mână până la epuizare pentru a deschide ochii unui popor îndobitocit și ignorant incapabil să observe că direcția în care țara mergea va afecta viitorul a zeci de generații care vor urma, și nu în ultimul rând a demonstrat cum nu se putea mai bine că țara noastră trebuie să meargă pe drumul ei, pe drumul care i se potrivește, nu să importe idei politice occidentale care nu au nicio aplicabilitate în societatea noastră agrară. Modelul politic francez aplicat în țara nostră încă din secolul XIX, bazat pe o așa zisă libertate-egalitate-fraternitate, a fost un adevărat dezastru pentru societatea noastră. Nu pot decât să solidarizez cu ideile politice ale lui Eminescu, și să spun că, într-adevăr, conservatorismul trebuia aplicat atât atunci cât și acum în țara noastră, adică modernizare treptată, cu pași mărunți și siguri, adaptată la condițiile și climatul social în care ne aflăm. Redau un paragraf dintr-un articol scris de Eminescu în 1877 în ziarul Timpul.

Da-i șoseaua rea, încat ți se frânge caru-n drum? Libertate, egalitate și fraternitate și toate vor merge bine. Dar se înmulțesc datoriile publice? Libertate, egalitate și fraternitate dă oamenilor, ți s-or plăti. Da-i școala rea, da nu știu profesorii carte, da țăranul sărăcește, dar breslele dau înapoi, dar nu se face grâu, da-i boală în vite?…Libertate, egalitate și fraternitate, și toate or merge bine ca prin minune.

          Eminescu nu a fost vreun intelectual înstărit, cu toate că și-a făcut studiile la Universitatea din Berlin și era un veritabil erudit, cunoscând la perfecție limba germană și citind în original pe marii clasici ai Greciei antice, ba din contră, odată revenit în țară a avut o existență aproape mizeră, luptând necontenit cu sărăcia. Același Vlahuță făcea următoarea remarcă – Astă iarnă l-am întâlnit des, zgrebulit de frig, ducându-se la cafenea, ca să se-ncălzească. Iată ce imagine tristă a marelui poet, care nu mergea la cafenea pentru a interacționa cu cercuri înnalte, ci pentru simlul fapt de a se încălzii. Cultura nu te poate îmbogății decât sufletește.

În încheiere, redau cuvintele aceluiași Vlahuță, care în urma morții lui Eminescu, fiind foarte afectat, spunea următoarele.

Și-acum, când umbra marelui artist nu mai supără pe nimeni, organizați comitete și chibzuiți-vă ce podoabe să-i așterneți pe mormânt. Peste voi și peste ironica voastră generozitate cad numai bine cele patru versuri mândre și disprețuitoare ale poetului, luceafăr strălucitor și vesnic ca și Hyperion.

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor și rece.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s