Cartea veche și anticariatul

          Nu știu alții cum sunt, dar eu când îmi cumpăr cărți, le prefer pe cele vechi și uitate de lume pe rafturile anticariatelor. Nu cumpăr bestsellere, nu cumpăr ultimele noutăți. Pentru mine cartea veche are ceva special, are cel mai plăcut parfum din lume, de iarbă verde și vanilie spunea cineva (asta dacă îți place mirosul de hârtie putrezită), are cel mai plăcut aspect (asta dacă apreciezi o carte care literalmente se descompune în timp ce o citești) și mai mult decât atât, are o istorie, o poveste (asta dacă te gândești la cine o fi fost cel care a citit cartea înaintea ta, și de ce a vândut-o). Așa se face că la anticariatul meu preferat am ajuns să îmi pierd timpul și banii pentru a câștiga cunoaștere. Este o afacere bună zic eu. Dacă tot ne pierdem timpul și banii, măcar să-i pierdem cu folos. Nu știu cum de am ajuns să îndrăgesc cartea veche și anticariatul, dar mă simt ca un copil într-un magazin cu bomboane. Îmi place să caut, nu vin niciodată pregătit de acasă cu listuța, ca la cumpărături în supermarket, așa nu ar mai avea niciun farmec. Sunt ca un căutător de comori. Nimic nu se compară cu sadisfacția pe care o ai atunci când dai, total întâmplător, peste o carte pe care o vroiai de multă vreme.

          Iată cam cum decurge itinerariul meu pe tărâmul fermecat al cărților vechi. Cobor încet scările abrupte ale anticariatului preferat, ajung la subsol, și acolo pentru mine timpul nu mai există. Știu când intru dar nu știu niciodată când ies. Ajung la raftul de filozofie, primul pe listă de fiecare dată, văd ce mai e nou printre cărțile vechi, îmi fac un calcul, aleg cu mare atenție o carte, poate două…cinci, mă entuziasmez de autori pe care vreau să-i citesc dar pe care nu am niciodată bani să-i cumpăr, și merg mai departe. Arunc un ochi la raftul de istorie – bine te-am regăsit prieten vechi, când eram mai mic făcusem o pasiune pentru tine, dar te-am înșelat cu filozofia, îmi pare rău, nu am fost niciodată fidel. Trec repede pe la raftul de literatură străină – aici cam știu ce caut, dar niciodată nu găsesc ceea ce caut. Următoarea oprire – raftul de scriitori români. Aici sunt toate volumele laolaltă – filozofia, poezia, proza. Mă entuziasmez când văd câteva titluri pe care le vreau – mă uit în mână, văd ce am, îmi fac calculul, și îmi dă cu virgulă, ca de fiecare dată. Nu, de data asta îmi voi păstra și ceva bani de buzunar! Mă mint din nou, știu că voi ieșii din anticariat fără niciun leu în buzunar. Dar nu îmi pare rău. Nu știu de ce, dar mă simt câștigat, simt că este cea mai bună investiție a banilor.

          Cotrobăi prin raftul de scriitori români, fac calcule, adun, scad, iar adun, iar scad, am dileme – pe cine să las, pe cine să iau? Renunț cu greu la orice carte. Într-un final trec cu bine peste. Merg din raft în raft – de la religie la geografie, teatru, muzică, și într-un final mă opresc la raftul de cărți la doi lei. Și aici, spre deosebire de alte domenii, expresia – de doi lei – nu are conotație negativă, adică lipsa de valoare, ba din contră, aici expresia  – de doi lei – este sinonimă cu – super afacere. Iau fiecare raft în parte. Să vă spun un secret, aici dacă ești atent și ai timpul necesar, poți să te alegi cu niște titluri memorabile. Se întâmplă ca un volum să existe în mai multe exemplare, dar la categorii de prețuri diferite. Am găsit cărți la doi lei, pe care le-am cumpărat și mă simțeam prost față de cei de acolo, simțeam că i-am păcălit pentru că ce cumpărasem, în opinia mea făcea mai mult de doi lei. În fond nu știu pe ce criterii stabilesc anticariatele prețurile cărților, dar sunt și cărți care au prețuri mari chiar și pentru un anticariat. Obișnuiam să am un buget fix și niște reguli peste care să nu trec niciodată, cum ar fi să nu dau niciodată mai mult de douăzeci de lei pe o carte. Am încălcat de câteva ori aceste reguli. Și a meritat. Deci după ce răsfoiesc nebuniile de rafturi cu cărți la doi lei (sunt cele mai stufoase și cele mai dezordonate – un bombardament de cărți, o Hiroshima a cărților ar spune Nichita), închei sesiunea. Mă uit la ceas. Au trecut câteva ore bune. Mă uit în portofel – suflă vântul. Iar am cheltuit toți banii.

Să nu îți pese dacă stomacul îți cere de mâncare, spiritul să-ți fie sătul de cunoaștere!

 

 

 

 

Anunțuri

2 gânduri despre “Cartea veche și anticariatul

  1. „dau o fugă până la unu ..de doi lei”…subitlă propoziția, ai zis să nu rămâi mai prejos :)) pun pariu că nu s-a prins nimeni, șhhh, cine știe cunoaște :P. Fusei ieri pe acolo, am făcut niște cumpărături, nu intru în detalii, mă laud cu altă ocazie cu ce mi-am cumpărat, spun doar atât ca să îți stârnesc cu adevărat interesul, că am luat Cioran, Eliade și Labiș cu doi lei bucata. La anticar birjar, la anticar!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s