Duminica neagră

          (Poveste insiprată din fapte reale)

          O zi ca oricare alta pe strada renașterii de la periferia orașului. Soarele strălucește pe cer, e început de august, câțiva norișori își fac timizi simțită prezența pe cer, păsărelele încă își mai caută rostul pe ale noastre meleaguri, cartierul este aproape părăsit. Din când în când câte un câine vagabond trece regulamentar strada, și toți se miră de acest lucru, după care îl alungă cu pietre și fluierături. În rest, pace. Pe mijlocul străzii noastre trec două linii de tramvai ruginite, care se pierd undeva în depărtare. Nu știm unde se termină, nouă ne par că sunt fără de sfârșit, precum coloana lui Brâncuși, pe care nici unul dintre noi nu a văzut-o vreodată, doar a auzit de ea, și suntem ferm convinși că este cel mai înalt edificiu ridicat de om. Niciunul dintre noi nu a fost vreodată la capătul liniilor, nimeni nu a văzut unde întoarce tramvaiul, nici măcar nu știm dacă întoarce. Poate că nu are capăt de linie, și dacă te urci în el riști să nu te mai întorci niciodată…cel puțin așa eram terorizați de copiii mai mari din cartier. Poate tocmai de aceea nu am mers niciodată cu acest tramvai, nici măcar o stație.

          Câțiva călători rătăciți se aventurează totuși să călătorească cu acest tramvai până la penultima stație unde este și biserica. Asta se întâmplă în fiecare duminică, când bătrânelele cartierului, din cele care încă mai locuiesc la curte, fardate, aranjate, cu batic pe cap și sandale cu toc, merg să mai aprindă câte o lumânare soților dispăruți, să dea o liturghie, să asculte Sfânta Evanghelie, să mai bârfească. Țin în mână câte o coșniță plină cu bunătăți – mere, bomboane de ciocolată, pachețele cu mâncare și bineînțeles colivă cu nucă, dulce ca mierea. Noi, copiii ștrengari ai cartierului, așteaptăm cu sufletul la gură să ni se împărțească din bunătăți.  Amărâții de noi, trebuie să trecem printr-un adevărat calvar până la ora 12 și jumătate, când slujba ia sfârșit. Deabia atunci primim pomană, până atunci – mormânt! Nu scoatem nicio vorbă. Cu cât ești mai cuminte cu atât primești mai multă pomană, asta ne-a spus preotul. Toți ne înghesuim pe băncuțele din pronaos, și ne facem dezordonat și mașinal semnul crucii de fiecare dată când auzim vocea preotului…așteptăm și noi mila lui Dumnezeu.

          Astăzi clopotele au bătut într-o dungă – dong, dong, dong…nu ding-dong ca în zi de sărbătoare, ci ca la mort. Nu suntem noi bisericoși, dar mai știm din rânduieli. Iată ce s-a întâmplat. Pe când preotul își ținea predica de după slujbă, s-a auzit de afară o bubuitură de s-au cutremurat pereții bisericii. Am tresărit cu toții. Noi, copiii, am ieșit primii din biserică, bezmetici. În fața ochilor noștrii se derula o scenă tragică. O liniște abisală parcă cuprinse întreg cartierul, totul se derula cu încetinitorul. Lipsiți de reacție, încercam cu mintea noastră de copii, să descifrăm dezastrul din fața noastră. Primul lucru pe care îl observăm este o mașină proiectată în gardul bisericii. Apoi vedem că stația de tramvai este de nerecunoscut. Bucăți de ciment pătate de sânge sunt împrăștiate peste tot, acoperișul a dispărut, și un miros puternic de benzină învăluie întreaga stradă. Suntem fără reacție, ce putem face noi? Mă uit în stânga mea, văd mașina complet distrusă, dar nu zăresc șoferul. La câțiva metrii de mașină, o siluetă de femeie îmi atrage atenția. Sunt buimăcit, nu pot să fac nicio conexiune. Între timp toată lumea iese din biserică, strada se umple încet de oameni, iar noi ne pierdem printre ei. Pe cealaltă parte a străzii un bărbat zace nemișcat, este contorsionat, nu are înfățișare de om, mâinile și picioarele parcă nu sunt la locul lor. Mă sperii, nu mai văzusem așa ceva niciodată, nu mai văzusem niciodată cum arată un om mort.

          Aștept ca cineva să mă ia de aici, simt că nu am ce căuta în acest loc, dar nimeni nu îmi dă atenție, toată lumea este agitată, toată lumea încearcă să înțelegă ce s-a petrecut. Deodată, de la o distanță considerabilă de locul dezastrului, cineva strigă că a mai găsit o victimă întinsă pe mijlocul liniilor de tramvai. Este șoferul. Nu înțelegeam cum e posibil ca șoferul să fie la o distanță atât de mare de mașină. Mă uit din nou la silueta femeii, nici o urmă de violență pe chipul ei, nici o zgârietură pe corp, era albă ca laptele. Parcă doar adormise și aștepta ca cineva să o trezească. Însă orice speranță că ar mai fi fost în viață a dispărut când la căpătâiul ei au început să se aprindă candele roșii. Toți erau morți. Nu am mai zăbovit acolo, sirene se auzeau în depărtare, cineva a observat în cele din urmă că niște mucoși de copii priveau nestingheriți la acest carnagiu – plecați mă de aici, în pizda mamii voastre! În duminica aceea din august, pe strada renașterii, clopotele au bătut într-o dungă – dong, dong, dong…


.

          Luna trecută, pe un bulevard dintr-un cartier mărginaș al Bucureștiului, pe unde trec două linii de tramvai care parcă nu se mai sfârșesc, un descreirat cu o mașină cu numere străine, fără permis de conducere, a suplberat în stația de tramvai doi oameni, soț și soție. Se spune că soția ar fi fost însărcinată. Toți au murit. La nici zece metrii de locul accidentului se află strada renașterii. Ironia sorții.

Anunțuri

Un gând despre “Duminica neagră

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s