Sergiu Celibidache – filozofia sa muzicală (interviu)

              Acum câteva zile, în timp ce căutam opera lui George Enescu pe youtube (și spre norocul celor care apreciază muzica clasică, pe youtube se găsește integral întreaga operă enesciană, deci să mai zică cineva că internetul tâmpește), am dat peste un interviu mai mult decât interesant, un interviu cu marele dirijor român Sergiu Celibidache. Interviul este în limba franceză, realizat probabil undeva pe la finele anilor 70, iar traducerea este în limba engleză. După ce am urmărit interviul de 30 de minute, am rămas impresionat de profunzimea cu care acest dirijor român vorbește despre muzica calsică, și despre artă în general. Din această cauză, mi-am propus să traduc acest interviu în limba română, deși limbajul folosit de Sergiu Celibidache este unul specializat iar subiectele abordate, sunt destul de dificile. Celibidache era un dirijor filozof, pentru care muzica reprezenta atingerea unei stări de libertate plenară, de transcendență. Influențat fiind de budismul zen, el introduce în explicațiile date, elemente care țin mai degrabă de ontologie (adică de o teorie a existenței) decât de muzică în sine. Cu toate acestea, timp de câteva zile, am stat cu urechea la interviu, și am încercat să traduc cât mai coerent cuvintele maestrului. Mi-am folosit cunoștințele de limba engleză învățată pe maidan, și de o limbă franceză uitată în subconștient.  Inițial am încercat să traduc direct în română traducerea din engleză, dar am observat că unele expresii și cuvinte nu se potrivesc atunci când între două limbi latine există o limbă intermediară de origine germanică cum este engleza. Prin urmare acolo unde am fost capabil am tradus direct din franceză în română, lăsând la o parte traducerea engleză.

      Subiectul interviului este tempoul, adică ritmul cu care Sergiu Celibidache conducea orchestra. El era recunoscut ca fiind un dirijor care preferă un tempo lent, și pentru asta era discutat de criticii de muzică. De-a lungul interviului se abordează și ideea muzicii și a sunetului. Celibidache era un adept al muzicii live, pe viu, nu cea înregsitrată, pentru că, în viziunea lui instrumentele de inregistrat pot reda numai efecte sonore, nu și muzica în sine, aceasta trebuia ascultată și experimentată cu urechea în mod direct, fără intermediari.


*

-Maestre vreau sa vă spun următorul lucru.

– Da.

– Un număr mare de oameni, spun că sunteți unul dintre puținii mari dirijori ai secolului. Cu toate acestea, dacă cineva dorește să asculte una din înregistrările dumneavoastră, acestea sunt fie ilegale (piratate), fie eronate. Dumneavoastră înșivă ați refuzat aproape mereu să faceți înregistrări.

– Da, și de ce?

– Da, de ce?

– Ascultați, în primul rând lumea trebuie să înțeleagă, sau să cadă de acord asupra a ceea ce muzica este. Sunt aspecte ale ei, care sunt total necunoscute. Să începem cu sfârșitul. Ce este tempoul? Pentru mine este o realitate fizică care definește condițiile de unire a vectorilor sonici. Dar nu este nimic mai eronat. Nu este nicio realitate în spatele tempoului. Tempoul sau ritmul, este o condiție prin care multitudinea de informații conținute de sunet poate fi redusă la unitate. Până la urmă, mintea noastră poate procesa câte un lucru pe rând. Sare de la o monadă la alta, iar noi reducem această multitudine. Să vă dau un exemplu. O orchestră cântă o partitură, și flautul este prea jos. Prin urmare, o dualitate există între flaut și orchestră, și ce spui? Vă rog puțin mai sus. Prin urmare, flautul intră în unitatea orchestrei și dualitatea dispare. De ce? Pentru că nu poți depășii această realitate când este de natură duală. Dacă este o unitate… dacă nu este nici prea jos nici prea sus, nici prea tare, nici prea încet, poți face o unitate, vei reduce și vei adecva, pentru a trece la următoarea parte. Asta este ceea ce mintea nostră face, sare de la o monadă la alta, transcende prima monadă, (eliberează sinele), și-o însușește, pentru a fi liber să o primească pe următoarea. Așadar, întreb, poți percepe aceeași multitudine de informații cu microfonul la fel cum faci cu urechea? Sau contrariul? Microfonul ignoră o treime din ea (informația auditivă) și creează noi elemente din celelalte două treimi. Dacă ai un număr mare de elemente, ai avea nevoie de mult mai mult timp pentru a le reduce, decât dacă totalul lor ar fi limitat. Cu cât complxitatea piesei este mai mare, cu atât piesa trebuie cântată mai încet. Aceasta este cunoaștere comună, cea mai simplă psihologie. Dacă citești un autor complex ca Joyce, ai nevoie de mai mult timp pentru a-l reduce și de a aduce începutul și sfârșitul în acord. Dualitatea dispare. Ființa începe de aici și caută să ajungă acolo, dar totuși – acolo- există de la început. Cu cât ceva este mai complex cu atât necesită mai mult timp. Deci, când cineva spune că piesele mele sunt lente, dovedește pur și simplu că nu aude muzica. El aude materialul fizic, fregvențele directe, dar eu pot să aud de asemenea și a patra octavă, numită și sunetul astral. La Ravel sau Debussy este deasemenea posibil. Reduc maximele și minimele, dar nu toată lumea are ureche pentru ele, iar criticii găsesc asta prea lent. Ei reduc timpul fizic, dar nu au perceput același lucru, și nici nu au posibilitatea de a reduce ceea ce au auzit. Este o problemă de muzicalitate. Bietul critic nu o poate face, este victima unei false experiențe. Există dirijori care aud doar sunetul direct, aceasta este intonație pură, redusă la fizicalitate. Dar tot ceea ce se dezvoltă din această confruntare dintre materia fizică, care are loc patru octave mai sus, este pierdut pentru el. Poți vedea asta la Ravel, șirul său de armonici și contrabasul creează o lume a sunetelor care nu există pentru mulți, pentru că nu o pot auzi. Trebuie înțeles ceea ce este acolo sus, cu ajutorul a ceea ce este aici, iar asta necesită mai mult timp. O arie de vioară executată mecanic, este nimic. Dar dacă o execuți cu conștiința subtilităților care există în același grad, devine mult mai bogată în informație acustică, iar aceasta nu este de natură fizică. Dacă cineva limitează toate aceste observații la lumea fizică, acesta va auzii altfel decât mine.

– Da

– De ce? Pentru că nimeni nu ți-a direcționat atenția și nu ți-a spus – ascultă acolo (sus), poți să auzi această octavă? Unde? Eu trebuie să îți dirijez atenția, lucru care nu s-a mai făcut până acum (în context – până la momentul exemplului). Care este motivul pentru care un instrument nu este potrivit? Este rezultatul (vina) compozitorului care s-a concentrat numai pe ceea ce poate auzi direct, cu alte cuvinte, la lumea fizică, la relațiile sonice directe. Dar asta nu este folositor. Ravel își alege aromnicile în funcție de note care nu ies la iveală în mod direct. Ele sunt pur și simplu peste tot. Dar dacă asta nu te interesează, evident că nu ai nevoie de un tempo încet pentru a face ca totul să se manifeste. Deci, suntem indiferenți la el (la tempoul încet)? Ce critic aude și altceva în afară de sunetul direct? Încă nu s-a născut acel critic. Cineva ar putea ghida criticii către această nouă perspectivă, dar cine o va face? Cu siguranță nu profesorul care conduce conservatorul. Este o rușine! Și de ce? Pentru a ruina tinere talente? Pentru a evoca emoții pline de resentimente, pentru că nu există altele?

– Am luat seama la tempoul dumneavoastră de la finalul piesei, construit din crescendo…(jurnalista asistase înaintea interviului al o repetiție a lui Celibidache cu orhcestra, interpretând o piesă de Bruckner)

– Și cum este încheierea?

– Este perfectă.

– Și de ce este perfectă? Ce ai auzit, ai înțeles, ai realizat și ai depășit? A noua octavă! Dacă te concentrezi pe un singur instrument, nu ai nevoie de prea mult timp. Dar dacă vrei și înțelegi totalitatea care se mișcă, care relaxează și extinde, care înflorește într-un fortissimo, atunci ești în același loc în care am fost și eu. De acolo identificarea. Ai găsit-o perfectă? Doamnă, la fel și eu. Dar acesta nu este meritul meu sau al dumneavoastră. Amândoi am auzit aceeași bogăție. Sărmanul critic nu poate să o facă, din moment ce memoria lui este ceva ce îl ține pe loc de fiecare dată când are ocazia, dar actul creativ nu cunoaște memorie, știință sau cunoștință. Aceste lucruri sunt legate întotdeauna de trecut. Actul creativ nu acceptă alte condiții în afară de el însuși, de aceea este liber. (Cu alte cuvinte, actul creativ, creația artistică, își are propria cauză, causa sui). Ai auzit Bruckner pentru prima dată, dar faptul că ești detașat de trecutul tău, face din tine deasemenea un creator. Dacă într-adevăr a fost perfect pentru tine, acest lucru se datorează acestei eliberări. Bine, cineva poate spune – asta nu mă interesează, știu ceea ce este acela un acord, un fortissimo… Dar cum structurezi un fortissimo? Dacă urechea ta nu este prezentă de la început, când toate posibilitățile de înflorire se deschid…dacă nu ești acolo și spui – o, dar am acasă o înregistrare de Bruno Walter care este mult mai rapidă… înțelegi? Un CD nu poate oferii această bogăție de impresii (pe care le-ați avut astăzi) pentru că microfonul nu este capabil să le înregsitreze.

– Chiar și cu tehnologia digitală?

– Cu atât mai puțin! Aceasta împarte sunetul într-un milion șase sute de mii de părți, și apoi le recombină, dar în funcție de ce criteriu? De cel al mașinii (al aparatului, al mecanismului). Cum poate cineva spune ce a fost acolo înainte? Nu este un moment care ține de fizicalitate, este de natură spirituală. Și unde rămâne? Dacă rămâne în memorie este conectat cu trecutul. Aceasta înseamnă că nu este un agent creativ. Momentul creativ este liber. Liber de toate cunoștințele și instinctele, totul este transcendent.

– Nietzsche este cel care a spus că inocența este o condiție esențială pentru libertatea artistică.

– Da, asta este acceptabil, dar altfel el s-a înșelat.

– Noțiunea de inocență este frumoasă.

– Dar nu este vorba despre inocență, doamnă. Este vorba despre deschidere către ceva care nu poate intra din afară. Este inexplicabil. Este un lucru destul de comun ca cineva să creadă că știe ce este muzica. Dar să zicem că iei a patra măsură dintr-o piesă, pentru a ajunge la a cincea măsură, trebuie să ți-o însușești cu totul, și să faci o unitate din ea, pentru că mintea ta este capabilă să perceapă doar o unitate pe rând pentru a recepta o alta. Nu există polivalență. Apoi poți să sari la următoarea. Sari de la una la următoarea. Deci trebuie să ți-o însușești, să ți-o apropii. Și ca să ți-o însușești trebuie să fii acolo, corect? Altfel nu funcționează. Este singura cale de a înțelege complexitatea. Dar este oare multă ascundere în a patra măsură, sau a treia măsură nu mai este acolo? Nu este a patra măsură, consecința organică și logică a celei de-a treia? Și a treia nu reprezintă același lucru pentru a doua? Nu potențial, ci actual, este un produs care nu cade din cer, ci iese la suprafață din interiorul tău în combinație cu sunetul. Este complicat…a patra măsură nu este izolată, conține măsura a treia, a două și prima. Și ce altceva mai conține? Tot ceea ce rezultă din ea. Este mama a ceea ce urmează. Prin urmare, măsura patru nu este nici aici nici acolo. Pentru a putea să ți-o însușești trebuie să fii acolo. Dar dacă sunt la început și la final simultan, nu sunt acolo. Așadar, nu sunt acolo pentru că sunt deja acolo, acesta este punctul în care logica eșuează. Aici este locul în care cartezianismul vostru se învinge singur.

– La asta mă gândeam.

– Deci, argumentarea mea poate suna mai degrabă abstract, dar este o argumentare reală. Mintea voastră se detașează de a patra măsură, dacă rămâne blocată acolo, nu mai există loc pentru a cincea. Prin urmare, ți-o apropii pentru a te elibera și te eliberezi pentru a recepta a cincea măsură, în aceeași formă creativă. Și astfel sari mai departe, măsura a patra nu este nici începutul nici sfârșitul, este produsul celorlalte trei…în muzică, prezentul este o geneză pereptuă, continuă. Prezentul este mereu legat de început și de sfârșit, dar în același timp este liber de orice element care poate influența funcția sa muzicală.

– Maestre, ascult cu mult interes ceea ce spuneți. Dacă cineva înțelege mai degrabă intuitiv decât în spiritul cartezian, cum spuneți că facem, introduce o dimensiune care nu mai este în întregime umană…

– Nu, nu cred că noi oamenii putem înțelege o dimensiune care nu este umană. Chiar dacă nu este fizică sau tri-dimensională, încă poate fi umană.

– De exemplu, Bruckner avea profunde credințe creștine, din care își extrăgea forța. A avut o viață dificilă și asta l-a ajutat. Asta poate duce cu gândul că și dumneavoastră…

– Să va spun ceva. Nu cred că Bruckner a compus această muzică eternă pentru că suferea de anumite lucruri pe care le-am putea înțelege cu mintea noastră carteziană. Rămâne un mister de ce a compus această muzică, pentru că nu a primit niciodată încurajare sau confirmare de la cei din jurul său, ba din potrivă. Și cu toate acestea nu a renunțat. Dacă l-ai întreba – unde este măsura a cincea? Pe undeva pe acolo. Nu ar ști…a scris a șaptea. Și unde sunt restul? Undeva acolo. Vedeți, el era eliberat de absolut tot.

– Dumneavoastră sunteți eliberat de toate?

– Da, cred că da. În teremeni muzicali sunt liber.

– Vorbesc despre viața interioară. Sunteți o persoană religioasă?

– Da sunt foarte religios. Cred într-o vibrație cosmică  centrală. Cred că suntem în permanent contact cu ea. Puteți să-i spuneți Dumnezeu. Asta-i spun mamei, pentru că ea crede în Dumnezeu așa cum îl știm în mod tradițional. Sunt foarte religios. Dacă mi-ați fi spus – nu credeți că este posibil să explicăm lucruri fără să ne referim la o putere superioară? Aș fi spus – nu, greșiți, începând cu Marx.

– Când vorbiți de sunete și vibrații, dacă ceva ar putea fii precum un liant între material și spiritual, nu credeți că ar putea fi aceste vibrații?

– Merg chiar mai departe și spun – totul este vibrație. Și dacă totul este vibrație ai nevoie de un sistem central de referință. Cum poți spune dacă este exact ori dacă te mișcă sau nu, dacă ești o parte din vibrație, dacă nu există un sistem central? Cum este posibil? Tot ceea ce ne mișcă este mereu recunoscut și justificabil pentru noi datorită unei anumite experiențe și a unei anumite credințe. Asta se aplică pentru tot. Dacă îți place un lucru sau îl refuzi, există mereu un sistem de referință care te motivează să iei decizia. Așadar, absoluta indiferență nu este umană pentru că noi suntem direcționați către ceva. Unii oameni nu știu încotro se îndreaptă, iar acesta este deasemenea un sistem de referință prin sine. Nu este de încredere, dar există. Cine greșește, greșește datorită unui sistem de referință defectuos. Muzica trebuie înțeleasă exact în acest fel, este cea mai scurtă cale a omului către revelație și existență a vibrației centrale.

– Gândiți în acest mod, pentru că ați înțeles esența muzicii?

– Nu aș putea să vă spun.

– Vreau să spun, sunteți în muzică?

– Nici asta nu pot să vă spun, pentru că dumneavoastră sunteți ca mine, ați avut șansa de a nu fi ținută pe loc și de a ajunge la scena unde sunetul trezește emoția. Asta nu este muzică. Orice artă are un singur scop – libertatea. Deci, ce este muzica? Este asta? – a, ce frumos! Cât mă mișcă! Celibidache este atât de dramatic! Dar nu despre asta este vorba. Acestea sunt mijloace, asta este doar momeala care să te ispitească să muști. Nu sunetul singur este cel care provoacă o reacție în tine. Sunetul are pentru lumea noastră emoțională o relație non-interpretabilă. Despre asta este vorba în fenomenologie. Dar nu acesta este motivul pentru care asculți muzică, sau chiar o cânți. Scopul final este pentru a obține libertatea. Dacă urmărești muzica cu urechea pe care o posezi, vei observa că este exact așa – apreciezi interpretarea, dar totuși nu este niciuna. Tot ce este reductibil ți-a fost oferit. Și la ce te-ai redus? La a cincea și a treia măsură, la prima și a doua. Cât de departe se poate merge? Până când totalitatea devine o singură piesă, o singură parte. Dacă ați făcut această reducție sunteți eliberată de toți vectorii care au invocat o rezonanță internă și au adus ceva la viață. Ați exeprimentat, mai ales cu Bruckner unde trebuiesc unite multe lucruri, contraste, opoziții, și deodată – bum! Sunteți eliberată! Iar daca apoi spui – a fost frumos! Încă nu ai descoperit totul. Nu  este frumos, este adevărat! Frumusețea este doar un stadiu intermediar pe calea adevărului, adevărul perecpției acestei senzații de vibrație cosmică centrală.

– Găsesc acest lucru foarte coerent pentru că atunci când vorbiți de adevăr, este clar că detestați minciuna și pe cei care mint…

– Da bineînțeles. Dar sunt mulți oameni care resping minciuna și nu fac muzică. Ceea ce mă face capabil de asta este că nu am intenții. Mă eliberez de tot ceea ce știu. Aceasta este fenomenologia pe care o practic. Sunt vorbe goale acestea – flautul este prea jos, contrabasul este prea rapid, prea, prea…dar nu pot să spun despre ce anume este vorba, dacă spun la final – da , acum sunt liber, am supraviețuit conflictului care a fost declanșat în mine. Scopul muzicii și artei nu este de a fi frumoase, acesta este un concept vestic eronat. Scopul lor este adevărul absolut. Ce ar însemna asta (ca scopul artelor să fie frumoase?). Ar însemna să te agăți de ceea ce te interesează la început, și asta nu te-ar duce prea departe. Trebuie să te eliberezi de acest contrast, care îți înfierează mânilie și mintea. În cele din urmă interesul tău rezidă în ceva total diferit. Și asta este o regulă. Totul este eliberare. Oamenii spun mereu – o, ce frumos! Am fost atât de mișcat! Dar acestea sunt reacții personale. Abordarea mea muzicală nu este personală, chiar și atunci când sunt pe un teritoriu care este sensibil la abordarea mea. La început am această vedere de ansamblu, această vastă eternitate. Și apoi dintr-o dată aud un acord – o, ce frumos! Acestea sunt senzații care reies pentru că am auzit un interval. Și imediat după echivalent…enorm, sunt un domn. Și sunt imediat contrazis, apre un conflict, și conflictul este foarte serios, se va manifesta în trei dimensiuni, ca aici (la Bruckner). Este o relație triunghiulară, nu o opoziție ca într-o sonată. Deci este ceva care contrazice primul sentiment. Și cum? În această manieră. Și apoi amândoi suntem contraziși și contrariați, apoi sunt scufundat. De ce ascult? De ce urmăresc dezvoltarea piesei? Pentru că sunt scufundat în ea. Altfel (tu ascultătorul) ai pleca. Dar nu o faci. De ce? Unde vrei să te duci? Ești împins în stânga și în dreapta, ești rupt în mod constant, și ce faci, cine suferă? Un sentiment, o trăire crește în interiorul tău. Ți-a ajuns. De ce rămâi? De ce după ce ai fost zdruncinat în toate părțile găsești la final această extraordinară unitate? Pentru că conflictul s-a epuizat. De ce? Pentru că după o trăire, urmează următoarea în mod direct. Acesta este conflictul, dar cât de mult va ține? Nu mult, limitat, pentru că este atât de intens…nu este intens? Este prea intens! Nu se va sfârșii cu sfârșitul. Aș putea să o interpretez dacă există o singură topografie pentru aceasta piesă? Pot să o ignor cum fac alții, dar dacă știu asta, nu sunt liber. Sunt liber după ultimul acord. Ai simțit asta fără să cunoști, când ai spus – a fost perfect! Pentru că doamnă, când am experimentat asta mai devreme, am simțit că nu poate fi decât în maniera aceasta. Și dumneavoastră spuneți același lucru. De ce? Ce ne unește? Sensibilitatea noastră, cunoașterea? Nu știu. La început nu aveam niciun sentiment pentru dumneavoastră, dar acum suntem în acord asupra unui lucru, cărui lucru? În căutarea și găsirea adevărului. Ați experimentat același lucru. Nu vreți să adăugați nimic, deci componentele acestui fenomen sunt în echilibru perfect. De aceea ați spus – a fost perfect. Eu, dacă aș fi vrut să adaog ceva, aș fi făcut-o – mai puțin din asta, mai mult din asta…suntem în acord fără să ne dăm seama. Muzica mă afectează și pe mine la fel cum vă afectează și pe dumneavoastră, fără nici o discuție, dacă cauți și gâsești vreo diferență, aceasta este de natură fizică. Cât timp…? 60 de minute 30 de secunde pentru Celibidache, pentru un altul 27… Vedeți la ce se reduc lucrurile? În această sală goală, ați auzit grandoarea de la finalul simfoniei, dar dacă sala este plină, alte elemnte intră în calcul. Deci, cineva trebuie să reacționeze la ceea ce cineva ascultă, nu la ceea ce experimentează, care este legat de trecut, ca toate experiențele. Reacționez la întregul auditoriu. Cornul nu se aude la fel de bine ca înainte. Și ce trebuie să fac? Conduc din memorie? Nu, cornul nu poate duce într-o sală plină, așa că scot disonanța și scad fondul sonor, și astfel acesta iese în evidență mai bine. Dar nu se evidențiază, există elemente care neutralizează, care imită bogăția elementelor colaterale. Și ce pot să fac? Schimb tempoul, ritmul, pentru a putea reduce, pentru a nu avea spații goale în această continuitate, pentru că acesta este întregul element central. Prin urmare, reacționez la ceea ce aud. Ceea cea am auzit nu are nicio semnificație pentru această seară, absolut nici una. Dar continuitatea rămâne. Nimic nu poate lipsi când coloanele finale se prezintă. Impresia trebuie creată astfel încât să poată fi doar în acest fel, și nu în altfel. Și dacă se încheie în această manieră, sunt liber. Și sunt chiar eliberat de dorința de a mă elibera. Acesta este țelul suprem.

– Maestre, Bruckner își considera a patra simfonie cea mai ușor de înțeles. Dar după ce am auzit repetiția dumneavoastră, mi-a apărut că Bruckner era un organist, și modalitatea prin care dumneavoastră creați anumite sonorități, evocă munca și atmosfera create de Burckner.

– Da, era un organist. Era capabil să combine și să demonstreze cât de departe pot merge două instrumente opuse. Aasculta, scria, asculta din nou. Și din moment ce ați mențonat orga, întreaga sa instrumentație este bazată pe orgă. Acesta este un semn bun. Orga era un instrument anti-muzical, foarte dificil de structurat, pentru că poți să-i schimbi sunetul. Îl schimbi fizic, dar este o persoană în spatele ei. Nu există intervale umane la orgă, și puține la pian. Pianul oferă mai multe posibilități pentru contactul personal, pe când la orgă, electricitatea face totul. De ce Bruckner nu a scris simfonia pentru orgă? Pentru că aici omul are posibilitatea de a se transcende înfățișându-se în toate aspectele bune și rele. Asta creează opoziții, contrarii, dar în sensul în care se iese din rolul fizic al muzicii. Sunt vibrații, dar care din ele? De aceea nici un aparat de înregsitrare nu se va putea apropia vreodată de percepția muzicală umană. Acesta este un lucru bun. Va rămâne o oportunitate foarte bogată de a te lăsa îmbogățit de impresii sonore. Poate avea un efect, poate vei avea emoții, sau poate vei devenii visător. Ce știu eu? Dar asta nu este muzică. Nu are un efect muzical asupra ta. Impresiile sonore au un efect asupra noastră, dar nu unul muzical. Tot ce trebuie să facem este să definim natura muzicii.

– Maestre, când v-am ascultat vorbind despre muzică în acest fel, m-am întrebat de ce păreți atât de misterios în general. Există puține interviuri cu dumenavoastră, puține declarații…

– În cercul meu de cunoștințe nu cunsoc pe nimeni mai simplu decât mine. Nu este o simplitate care…nu, vreau să zic că este destul de uman pentru tine să ai o impresie, și este legată de o impresie anterioară, sau o experiență personală. Dar, nu vreau să vorbesc despre mine, vreau ca tu să devii conștient de fenomenul care te mișcă. Dacă acesta este cazul, aș vrea să îți explic de ce fenomenul te-a mișcat. Nu vreau să rămâi blocat cu această impresie emoțională, pentru că asta nu este muzică. Există mai multe impresii puternice atunci când nu suntem limitați la emoții. Emoția este momeala. Auzim un sunet frumos la început pentru că este frumos, dar adevărul și ultimul scop al oricărei bucăți de muzică este libertatea.

– Da, înțeleg, când mai devreme ați spus…

– Doamnă, când ați auzit oamenii aplaudând și strigând în sală, nu ați înțeles despre ce este vorba. Oricine ar trebuii să spună decât atât – binecuvântat fie Dumnezeu, domnul nostru, pentru acest dar. Ce oportunitate incredibilă și de neprețuit mi se oferă pentru o oră și jumătate de a obține libertate din mâinile care mă terorizează și mă stâlcesc. Asta este ceea ce vreau. Nu am altă ambiție, decât de a merge mai departe, dincolo de – a fost frumos, și să spun – a fost bine, sunt din nou liber!

– Mulțumesc maestre.

– Cu plăcere.

În muzică există ceva…care poate atinge omul unde nu îl poate atinge nici cel mai profund gând. (Sergiu Celibidache)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s