Solipsism

            Acum câteva zile, am auzit un lucru cel puțin interesant. Urmărind un interviu maraton de trei ore realizat de jurnalistul Cristian Mureșanu de la TVR Cluj cu cosmologul de origine suedeză Max Tegmark de la MIT, am auzit o afirmație făcută de cercetătorul respectiv cu privire la Niels Bohr. Max Tegmark spunea despre acesta că era adeptul următoarei teorii – nu există realitate fără observație/observator, adică orice lucru sau eveniment de pe acest pământ există atâta timp cât există un observator, fără observator lucrul respectiv nu există, sau mai degrabă poate să existe sau poate să nu existe. Afirmația aceasta a pus mai târziu bazele fizicii și mecanicii cuantice. Ne gândim și la experimentul lui Schrodinger și a lui pisică, care poate să fie moartă sau vie, asta până când se deschide cutia și se face observația. Și în momentul acela m-am gândit, cum ar fi dacă lumea din jurul meu nu ar fi decât un decor? Tot ce se întâmplă în jurul meu se întâmplă atâta timp cât eu exist. Tot ce există în lumea asta și în universul acesta există pentru că eu sunt centrul. Dacă eu nu aș exista să le contemplez, să le analizez, ele nu ar exista. Dar totuși ele există și fără să fie contemplate de mine. Soarele strălucește și fără să mă gândesc la el, în univers au loc milioane de explozii stelare fără ca eu să știu, în lumea asta se întâmplă atâtea lucruri și fără ca eu să fiu martor. Dar totul poate să fie proiectat doar în funcție de mine. Chiar dacă nu sunt martor la toate evenimentele, și nici nu aș avea cum să fiu (sau poate aș putea fi martor, dacă cred în existența universurilor paralele), totul mi se pare ca un decor de film în care eu sunt personajul principal.                                 Viața mea este în centrul universului. Dacă eu nu mai exist, nu vor mai exista nici stelele, nici galaxiile, nici oamenii și nici animalele. Eu dau măsura timpului și a existenței mele, dar în același timp eu nu cunosc altă existență așa cum o cunosc pe cea de aici și acum, eu nu mă pot pune în pielea altei ființe, și de aceea poate am impresia că în funcție de mine se petrec toate. Atunci când eu voi muri, cu mine va muri tot universul. Însă contraargumentul acestei afirmații a fost spus deja – omul este o ființă neînsemnată într-un univers aparent nemărginit. El este un fir de nisip într-un ocean, neînsemnat dacă îl observăm la scara universului. Dacă eu voi muri nu voi influența în nici un fel mersul naturii. Nu voi avea un impact la nivel planetar, ci doar la o scara mult mai mică, poate la nivel microbiologic. Sunt două modalități de a privi această problemă. Fie suntem neînsemnați, fie totul se petrece pentru că noi existăm. Însă dacă eu voi muri și tot universul va muri odată cu mine, el va muri doar pentru mine, universul va continua să existe pentru cei rămași în viață…sau poate nu? Într-o abordare clasică, așa ar trebui să se întâmple, eu nu voi mai fi martor la miracolul existenței, dar vor fi alții. Dar eu nu pot să știu ce simt alții. Pentru mine unviersul nu va mai exista. Se poate spune că da, eu sunt centrul universului, eu sunt cel ce ține în viață stelele, și galaxiile, și oamenii, și plantele, și toate fenomenele naturii. Dar oamenii mor în jurul meu, galaxiile mor și ele, plantele mor și ele, totul este supus ciclului nașterii și al morții, deci eu nu influențez cu nimic existența nimănui și a nici unui fenomen. Chiar și așa, atât timp cât eu sunt în viață, totul mi se pare dependent de mine, sau nu, mai degrabă mi se pare exact ca un decor…

Viața e o scenă cu actori – unii își joacă rolul, alții sunt doar spectatori.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s