Trilogia iubirii – din perspectivă filozofică proprie

I

Despre dragostea divină

              Iubirea se poate manifesta fie când există un obiect asupra căruia se resfrânge sentimentul de iubire, și avem de a face cu dragoste materială, fie în lipsa obiectului, și dragostea devine platonică, devine dragoste de idei, devine metafizică, ea se proiectează asupra unui obiect aparent inexistent, dragoste spirituală, ceea ce este sinonim cu dragostea de Dumnezeu. Cioran spunea la un moment dat că a iubi o târfă și a-l iubi pe Hristos este același lucru, se schimbă doar obiectul iubit. Eu zic că se schimbă nu numai obiectul ci și forma obiectului, și de ce nu, chiar și forma iubirii. Dragostea de Dumnezeu este dragoste imperativ spirituală, dragoste în care nu există un obiect bine definit. În schimb dragostea pentru o târfă (sau pentru o femeie mai bine zis) este dragoste materială, fizică, pentru că obiectul este bine definit. Deci nu avem de a face cu aceeași dragoste. Omenii de rând, cei fără preocupări intelectuale, filiștrii, cum le spune Schopenhauer, cunosc o singură modalitate de a iubi. Pentru ei într-adevăr să iubească o femeie sau să îl iubească pe Hristos este cam același lucru. Însă odată cunoscut planul spiritual, dragostea își modifică substanța. Ea poate deveni dragoste pământească, imanentă, sau supra-pământească, transcendentă. Religia lucrează cu ambii termeni, Dumnezeu este atât imanent cât și transcendent, el este atât fiul (reprezentând imanența) cât și tatăl (reprezentând transcendența), astfel, dragostea creștină se dedublează.                                                                                                                                                           Pe Dumnezeu îl iubești atât imanent, prin mijlocirea materiei, din care toți și toate sunt făcute, dar în același timp pe Dumnezeu îl iubești și ca transcendență, prin mijlocirea duhului, sau spiritului. Iată dar avantajul filozofului și a omului cu preocupări înalte. El este capabil să transforme o banală dragoste de ordin material în dragoste metafizică. Acestea sunt iubirile spiritelor înalte. Artiștii și intelectualii sunt capabili de regulă de astfel de iubiri, în care persoana iubită se contopește cu absolutul. În fond asta înseamnă a fi îndrăgostit, să găsești absolutul în cel de lângă tine, să devină proiecție pentru toate năzuințele tale metafizice. De aceea un creștin autentic, nu va putea să iubească niciodată pe cel de lângă el mai mult decât pe Dumnezeu, în timp ce un artist ar putea să iubească cu dragoste cristică, dumnezeiască, persoana apropiată. Avantajul creștinului constă în faptul că el este capabil să iubească toți oamenii în egală măsură, le fel cum se iubește pe sine căci aceasta îi este poruncă divină, în timp ce artistul care nu este o persoană religioasă va fi orbit de persoana iubită, și astfel, din egoism și individualitate el nu va putea să iubească pe cei din jurul său nici măcar pe jumătate de cum își iubește iubita. Aici se alege grâul de neghină, aici apare incomparabila superioritate a creștinismului și dragostei divine față de întreg sistemul de valori umaniste. Creștinismul nu este umanism, și adesea se face această asociere total greșită. Nici măcar valorile umaniste, universal acceptate nu pot să se ridice la valoarea moralei creștine. Revenind totuși la dragostea dintre oameni, dintre bărbat și femeie, în planul material, aceasta poate fi uneori un mijloc de înălțare sufletească, însă în același timp poate duce și la puternice frământări interioare.

II

Dragostea – infinită și nedefinită

              Există dragoste fără obiect? Există o probabilitate ca sentimentele noastre de iubire pentru cineva să fie defapt sentimente fără țintă. Dragostea pentru o singură persoană e de multe ori o inducere în eroare. Atunci când simțim dragoste, simțim și nevoia să o proiectăm către cineva, către ceva bine definit. Dacă adevărul e unul singur atunci și dragostea trebuie să fie una singură. Dragostea de Dumenezeu, de natură, de oameni, de iubită, trebuie să fie aceeași. Trebuie să existe un singur sentiment pretutindeni. Atunci când dragostea se împarte în mai multe categorii, se face o eroare. Cum îți iubești mama, așa îți iubești și iubita, și pe Dumnezeu, și natura. Nu putem vorbi de mai multe adevăruri, la fel cum nu putem vorbi de mai multe tipuri de iubire. Ceea ce pune în categorii dragostea este defapt necunoașterea în profunzime a sentimentului de iubire. Așadar, dragostea în totalitate, dragostea profundă, adevărată, ideea de dragoste, este fără obiect, ea este nedefinită. Ea este precum o funcție matematică care nu este definită pe nici o valoare. De aceea ea nici nu poate fi definită. Nu există o definiție a iubrii, cum nu există nici a adevărului sau a vieții. De ce nu se pot defini? Pentru că ele sunt și există în cantități infinite, infinit-nedefinite. Ele ne vin din alte planuri, depășesc sfera fizicului și a materiei, sunt valori metafizice. Nu știm nici de unde încep și nici unde se termină, ele doar sunt, și atât. Arta, poezia, muzica, sunt domenii în care omul lucrează cu spiritul, dragostea, iubirea sunt valori spirituale. De ce pătrunde spiritul în lume? Nimeni nu știe. Dragostea, iubirea, adevărul, sunt valori calitative nu cantitative, ele nu pot fi gândite ca și cantitate, și nici măcar ca și calitate. Ele există în cantitate și calitate infinită. De aceea întrebarea femeii – cât de mult mă iubești? este lipsită de sens, și ar trebuii să fie fără răspuns, chiar dacă bărbatul se simte obligat să spună cât de mult iubește femeia. Să definești orice lucru, cu atât mai mult iubirea, înseamnă să o anchilozezi, înseamnă să o limitezi, de aceea ei îi stă cel mai bine nedefinită.

III

 Despre proiecția sentimentelor

          Uneori din o nevoie acută de a-ți proiecta stările sufletești asupra unui obiect cazi în eroare. Însă, poate fi considerată femeia un obiect? A-ți proiecta trăirile asupra unui obiect înseamnă să ți le proiectezi asupra materiei. Ori, dacă credem în idei și spirit, suntem de acord că oamenii nu sunt obiecte și nici materie, sau doar materie. Omul e și spirit/suflet. Atunci înseamnă că proiecția sentimentelor se poate face doar asupra spiritelor. Dacă îmi place o mașină, nu pot spune că am sentimente pentru ea, sau că am trăiri pentru ea. Sentimente nu pot să am decât asupra altui spirit. Deci din moment ce sentimentul are ca obiect spiritul, deducem că materia e doar o formă. Este materia o formă de manifestare a spiritului? Arta e o formă de manifestare a spiritului în mod categoric. Materia nu poate fi formă, ci doar mijloc, ea nu poate fi scop în sine. Ne folosim de materie pentru a ne manifesta spiritul, dar nu apreciem materia din care e făcută să zicem o operă de artă, ci apreciem spiritul din ea, trăirile pe care ni le induce privind-o. La un tablou nu apreciem șevaletul sau pânza, ci pictura. Aici intervine un paradox. Deși materia nu o considerăm scop ci doar mijloc, spiritul creator se manifestă în meterie și cu materie. Dar cum se face trecerea de la materie la spirit? Tabloul îl apreciem pentru imaginea redată, scluptura la fel, muzica la fel. Dar, până la urmă tot materia se află la bază. Omul însă e capabil să transforme. Bineînțeles că un imbecil nu va face nici o diferență între un tablou și o caricatură, între o scluptură și o grămada de pietre. Pentru el diferă doar forma. El este incapabil să sesizeze fondul. Fondul care este mereu de natură metafizică.

  • Pictură de Francesco Hayez – Meditația (1851), curentul Romantism

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s