Despre coruperea scrisului

Acum câteva săptămâni m-am decis să particip la o conferință susținută de un mare scriitor și filozof român, elev al lui Constantin Noica, un domn foarte bine văzut în societatea românească, patron de editură, cu mii de volume vândute, etc, etc. Conferința urma să se țină în cadrul unei congregații a bisericii greco-catolice din București, o biserică care la prima vedere este complet lipsită de identitate, este, după cum spunea un fost coleg de al meu, un fel de două feluri. În orice caz, mă motivez o săptămână întreagă să mă duc, și iată-mă ajuns la locul cu pricina. Stupoare! M-am așezat conștiincios pe un loc retras, slab iluminat, nici în primul rând dar nici în ultimul, așa mai pe la mijloc, pentru a-mi arăta în mod indirect faptul că mă ridic deasupra statutului de proletar și că fac parte din clasa de mijloc, din burghezie. Aștept. Deodată încep să își facă apariția tot felul de oameni, aparent, personalități, dar aparențele înșeală. Domni și doamne. De fapt dame. Dame trecute bine de 50 de ani, îmbrăcate la patru ace, mai degrabă la patru vulpi, sau patru nurci, căci în marea lor majoritate erau îmbrăcate în haine lungi de blană, pentru realizarea cărora au fost fără îndoială nevoie de câte trei, patru,  exemplare, daca nu mai bine, din animalele mai sus menționate. Și vin, și tot vin, numai oameni din această categorie. Deodată am început să mă simt stingher, eram cam singurul proletar din toată încăperea. Încep să aud fără să vreau discuții. Care mai de care damă cu aere de occident, atitudini teatrale, ceva…simandicos. Parcă vedeam o schiță de Caragiale. Mamița, tanti Mița, și restu personajelor, mă așteptam în orice moment să aud – furculiță se spune furculition dragă, parol! O atmosferă de salon din perioada interbelică, dar nu partea bună, ci aia rea. Se vorbește despre deplasări la Viena, despre nu știu ce eveniment cochet de prin nu știu ce capitală vest-europeană, eu credeam că oamenii ăștia au dispărut odată cu apariția comunismului, m-am înșelat. Rătăcite printre aceste dame, câteva tinere fără nici un orizont. În ochii lor se citea entuziasmul pentru domnul care avea să susțină conferința. Afară, o doamnă reprezentând editura patronată de domnul în discuție, stătea liniștită lângă o măsuță pe care erau întinse mai multe volume scrise de filozof. Din curiozitate iau un volum și îl răsfoiesc. Tiparul era de așa natură încât să pară că volumul este stufos, în fapt el nu avea mai mult de o sută de pagini, dar printr-o tehnică simplă, acesta avea mai bine de două sute. Mă rog, închid volumul, și mă uit pe spate…40 de lei. Au! În sală toată lumea cu câte un volum în mână, pentru a lua autograf. Nici un volum nu costa sub 35 de lei. Dar filozoful în cauză este cunoscut. Merită. Da, merită, când ai o haină de blană care a costat cât un salariu minim pe economie, dacă nu mai mult. Deja încep să simt un gust amar în gură. În cele din urmă, după o întârziere parcă planificată, apare și marele nostru scriitor. Toată lumea entuziasmată, damele în hăinuri de blană parcă intră în sevraj, o doamnă își pune și mâna la gură, parcă nevenind-ui să creadă pe cine vede, o apariție mesianică pe semne pentru dânsa. Omul se așează flancat fiind de marele preot al bisericii, pardon, al catedralei, și de două dudui care ajung în ultima clipă la conferință și evident se așează într-un loc prost. Dar și așa, conferința începe, sala este arhiplină (puteai să spui cu adevărat că sala duduia de snobi). Subiectul – au oamenii nevoie de libertate? Sună promițător. Scriitorul a venit bine pregătit, cu mai multe coli de hârtie, cu citate din Frații Karamazov, cu două traduceri ale rugăciunii creștine Tatăl nostru, una în greacă și alta în latină, informații variate, să placă la toată lumea. Face dânsul niște supoziții care nu îi cad bine marelui preot, dar conferința continuă. În mod inevitabil încep să sune câteva telefoane la unison. După mai multe întreurperi, filozoful, se oprește și face apel la audiență să își închidă aparatele (un telefon avea să sune pâna la final, în surdină). După cam 20 de minuțele, aud din spate un sunet ciudat, îmi aplec urechea mai bine, și da, nu mă înșelasem, acel sunet ciudat de urs intrat în hibernare, era da la un domn, care, în mod inevitabil, din pricina subiectului foarte interesant abordat de domnul scriitor, adormise…profund. Nu cred că sforăitul se auzea până în față, pentru că nimeni nu a intervenit, deși cei de lângă dânsul erau vizibil deranjați de acest zgomot de fundal. Conferința merge mai departe. Se ajunge la final. Aplauze frenetice în toată sala! Bis, Bis! Toată lumea se așează conștiincioasă la rând pentru a primi un autograf de la marele filozof și scriitor. Eu rămân pe scaun, și privesc consternat. Hai că am făcut-o și pe asta. Reflectez. Pentru 50 de minute m-am aflat printre acea categorie de oameni pe care o detest cel mai mult, acea pătură a societății care indiferent de situația economică și morală a țării, trăiește întotdeauna bine. Acestea sunt cercurile înalte. Acestea sunt cercurile înalte ale degradării morale. Domnul scriitor își ia toți laurii, își ia bine înțeles și banii. La un moment dat, apare în fața filozofului, o tânără, îmbrăcată mai mult decât sumar, cu o bucată de material care se vroia rochiță pe ea, ceva ce probabil purtase dânsa prin școala generală. Cu o carte în mână de a domnului filozof, dornică să primească autograful. Schimbă câteva cuvinte, roșiind toată, cu marele scriitor. Scriitorul complet dezintersat îi cam taie elanul. O imagine penibilă. Și la final, când dau să ies, zăresc pe domnul care a sforăit toată conferința. Și dânsul cu o carte în mână de a domnului scriitor, căruia începe să îi înșire nenumărate epitete, perle și mărgăritare. Primește autograful mult dorit și parcă deodată se schimbă la față, deja își permite să aibă aere de intelectual, este și el cineva, el citește, el merge la conferințe, chiar dacă uneori mai trage și câte un pui de somn, deh, ce vrei domne, cultura e obositoare, important este să participi, să fi acolo, printre cei ca tine, printre cei cu care te asemeni, printre cei care sunt la fel de degradați ca și tine. Snobilor! Marele filozof, complet impasibil, semnează precum o mașină zecile de volume – cum vă numiți? Scrieți pentru Madam Ionesco – vai domnule scriitor v-am citit toate volumele, cărțile dumneavoastră mi-au schimbat viața – pentru madam Ionesco cu stimă…următorul vă rog. La final toți snobii sunt fericiți, și domnul filozof la fel, vânzarea de carte a mers bine, mâine îl așteaptă altă turmă de imbecili, din aceleași pături înalte ale societații, înseatate de cultură și afirmare, demne de tot disprețul din lume. Acesta este un episod reprezentativ pentru titlul acestui articol, coruperea scrisului așa vine. Când ajungi să scri pentru bani, pentru edituri, pentru tiraj, valoarea scrierilor tale scade vertiginos. Devine un lucru de nimic în mâinile unor oameni de nimic. Și asta pentru că cititul a devenit un trend, a devenit o modă. Precum o cangrenă care cuprinde din ce în ce mai mult țesut viu, la fel se întâmplă și cu snobii care nu mai știu pe ca să pună ochii și mâinile. Ei cuprind tot ce este bun și rău deopotrivă, și fac din ambele un amestec nociv, căruia îi spun cultură, credință, morală etc. Acestea ei le denumesc valori. Lipsă totală de sinceritate față de sine, superficialitate caustică, forme fără fond. În încheiere redau un monolog care pentru mine este reprezentativ pentru ceea ce se întâmplă în societatea de astăzi. Monologul, recitat de către marele Emil Hossu, face parte din filmul Secretul lui Bachus, care deși la suprafață este o comedie spumoasă, ea prezintă defapt degradarea morală a societății, șmecheriile și combinațiile de toate zilele, furtul ridicat la rang de artă de către niște neoameni, de către niște paraziți care prin astfel de metode se ridică deasupra statutului pe care îl merită. Odată ajunși în păturile înalte ale societății, sfidează întreaga opinie publică. Este ceea ce se întâmplă în zilele noastre zi de zi.

Am privit destul! Nu cred că existați, sunteți neverosimili, și totuși iată-vă: scursori, viermi, șobolani, neoameni! Poporul muncește din greu ca să dea țării ăsteia locul pe care îl merită în lume, și voi, un grup de paraziți, batjocorind încrederea societății… v-ați pierdut înfățișarea de oameni! Nu vă puteți vedea. Ei bine o să fac eu să vă vadă lumea, așa cum arătați, așa cum sunteți, lepădăturilor! În numele celor care muncesc, trudesc cinstit, în umele celor care acceptă sacrificiile necesare, în numele dreptății!

Anunțuri

5 gânduri despre “Despre coruperea scrisului

  1. O să încerc să citesc ce ai scris pentru că sunt convinsă că voi descoperi un text interesant, dar încearcă „să spargi” textul în mai multe bucățele. Ar fi mai ușor de citit. E doar o părere. 🙂 Spor în continuare și mă bucur că nu te-ai lăsat!

    Apreciat de 1 persoană

    • îmi prind urechile în blogu ăsta, deabia mi-am dat seama cum să trec textul în justify, trebuia să trec niște alineate, dar nu m-a lăsat nemernicul, tehnologia măsii

      Apreciat de 2 persoane

      • Savuros! Subscriu la imaginea acestei categorii de oameni „preocupați” de cultură și la ideea privind cititul ca modă. Percepția acestei stări de fapt mă determină printre altele să vorbesc pe blog despre ceea ce mă pasionează și inspiră. Mă determină să o fac altfel decât se vorbește în general despre cunoaștere. 🙂

        Apreciat de 1 persoană

  2. finalul un strop prea abrupt, cred ca ceva mai lin, cu detalii asa cum ai folosit acest ingredient in tot textul, ar fi mai potrivit. imi place privirea detasata de spectator neimplicat, lucru ce promite obiectivitate. go on!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s