Lupul de stepă

           

           

            Spiritul burghez, înțeles ca stare permanentă a condiției umane, nu înseamnă altceva decât o încercare de a atinge echilibrul, năzuința spre o medie echilibrată între numeroasele extreme și polarități contrastante ale comportamentului uman. Dacă luăm ca exemplu una dintre aceste bipolarități contrastante, să spunem pe aceea a sfințeniei și desfrânării, pilda noastră va fi înțeleasă de îndată. Omul are posibilitatea să se dedice pe deplin domeniului spiritual, încercării da a se apropia de dumnezeire, idealului evlaviei. Și invers, are de asemenea posiblitatea de a se dedica vieții instinctuale, chemării, simțurilor sale, îndreptându-și toată strădania spre sadisfacarea unor plăceri de moment. Prima cale duce spre evlavie, spre martiriul spiritual, spre unirea cu Dumnezeu. Cealaltă aduce spre desfrânare, spre martiriul instinctual, spre unirea cu putreziciunea. Burghezul încearcă să trăiască undeva între cele două sau, într-o zonă potolită de mijloc. El nu se va abandona niciodată, nu se va dărui nici beției simțurilor, nici ascezei, nu va fi niciodată martir, niciodată dispus să se nimicească, dimpotrivă, idealul său nu este sacrificarea, ci conservarea eului, strădania sa nu urmărește să atingă nici evlavia nici contrariul ei, dăruirea fără rezerve îi este insuportabilă, el vrea să se pună în slujba lui Dumnezeu, firește, dar totodată să celebreze beția simțurilor, vrea să fie virtuos, de ce nu, dar totodată dorește să se simtă bine și confortabil pe pământ. Pe scurt, încearcă să se plaseze între extreme, în zona prielnică, lipsită de furtuni puternice, a moderației, lucru pe care și reuște să îl facă, jertfind însă pentru aceasta intensitatea de trăire și simțire oferite de o viață ce tinde spre absolut și extreme. Nu se poate trăi intens decât în detrimentul propriului eu. Dar burghzeul nu prețuiește nimic mai mult decât acest eu al său (un eu de altfel slab dezvoltat, rudimentar). Așadar, cu prețul intensității, el își asigură conservarea și securitatea, alege liniștea sufletească în locul devoțiunii față de Dumnezeu, tihna în locul plăcerii, comoditatea în locul libertății, temperatura plăcută în locul jarului ucigător. De aceea burghezul este, în esență, o creatură cu un slab impuls vital, fricoasă, care se teme de orice sacrificiu personal și este ușor de guvernat. Din această cauză a substituit puterea cu majoritatea, forța cu legea, responsabilitatea cu procedeul supunerii la vot. Este limpede că o asemenea ființă slabă și fricoasă nu poate supraviețuii, chiar dacă ar exista într-un număr oricât de mare, și că datorită caracteristicilor sale nu ar putea avea pe lumea asta alt rol decât aela al unei turme de mioare rătăcite printre lupii ce hoinăresc în libertate. Cu toate acestea vedem că, deși în perioadele guvernate de firi foarte puternice burghezul este pus îndată la zid, totuși el nu piere niciodată, ba chiar pare din când în când, să stăpânească lumea. Cum de este posibil așa ceva? Nici mărimea turmei sale, nici virtutea, nici faimosul lui common sense, nici modul de organizare nu ar avea suficientă putere ca să-l salveze de la pieire. Nici un medicament din lume nu poate salva viața acelui om a cărui vitalitate a slăbit atât de mult. Și cu toate acestea burghezia trăiește, puternică și înfloritoare. De ce? Răspunsul este următorul – datorită lupilor de stepă. Într-adevăr, forța vitală a burgheziei nu se bazează nicidecum pe atributele membrilor ei obișnuiți, ci pe ale celor deosebit de numeroșilor nonconformiști pe care ea e capabilă să-i tolereze, datorită confuziei elasticității idealurilor ei. În sânul burgheziei trăiește în permanență o mare mulțime de firi puternice și sălbatice. Harry, lupul nostru de stepă, este un exemplu caracteristic. El, cel care și-a dezvoltat întratât individualitatea încât a întrecut cu mult dimensiunea accesibilă a unui burghez, el, cel care cunoaște în egală măsură și plăcerea meditației și bucuriile tulburi ale urii, și ale urii de sine, el , cel care detestă legea, virtutea și acel common sense, tocmai el este cu toate acestea, fără voia lui, prizonierul obiceiurilor burgheze de care nu se poate debarasa. Și în felul acesta supraviețuiesc de jur-împrejurul masei propriu-zise a adevăratei burghezii, pături largi de oameni, mii și mii de vieți și de minți luminate care, luate fiecare în parte , au depășit limitele burgheze și ar avea vocația unei existențe în absolut, dar fiind legate prin sentimente infantile de obiceiurile burgheze și molipsindu-se în mare parte de scăderea vitalității, continuă, într-un fel, să rămană legate de burghezie, să i se supună, să-i rămână îndatorate și să o slujească. Întrucât burghezia a răstălmăcit în felul ei principiul celor mai mari – cine nu e împotriva mea este cu mine. (Lupul de stepă, Herman Hesse, pp. 52-54, editura RAO, București, 2006)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s